1963-1992 - Biserică de exil II


                             SUB JURISDICŢIA PATRIARHIEI ECUMENICE
           2. Dependenţa canonică de Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă din Franţa
                                                                   1963 – 1992

În 1963, un  an mai târziu după săvârşirea din viaţă a Arhiepiscopului Athenagoras Kavadas al Tiatirelor (1951-1962),  cu reşedinţa la Londra, Părintele Emilian Vasilsochi  a solicitat Patriarhiei Ecumenice trecerea  Bisericii Ortodoxe Române din Germania sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Franţa.George Tarassov  Arhiepiscop de Syracusa hp 6
Această Arhiepiscopie fusese înfiinţată în acelaşi an (1963), tot sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, sub a cărei oblăduire canonică se aflau şi alte parohii ortodoxe cu credincioşi, nu numai de etnie rusă, de pe teritoriul Germaniei, şi era păstorită în vremea aceea de Georgij Tarasov, Arhiepiscop de Siracuza (1960 -† 22.03.1981), cu reşedinţa la Paris.
Cererea de transfer sub o altă jurisdicţie nu era un capriciu al Părintelui Vasiloschi şi nici întâmplătoare.
Doi ani mai devreme (1961), în cadrul conferinţei Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) din Rodos, au fost cooptate membre ale susnumitului Consiliu şi Bisericile ortodoxe, inclusiv cea română şi cea rusă.
Trebuie să ţinem seama de faptul, că aderarea Bisericilor ortodoxe din ţările cu regim politic totalitar  în CMB a fost posibilă, numai cu aprobarea puterii politice şi cu un scop bine determinat. Urmările imediate ale acestui  important eveniment, din viaţa Bisericilor aflate sub dictatură comunistă, au fost deschiderea de noi perspective  pe plan teologic, în relaţiile cu celelalte Biserici din lumea liberă, de care a profitat şi puterea politică, reprezentanţii Bisericii  fiind ambasadori credibili în faţa opiniei publice, din ţările cu regim democratic.
Nu s-a auzit niciodată ca un reprezentant al unei Biserici Ortodoxe să fi făcut o declaraţie oficială, în cadrul vreunei întâlniri pe plan ecumenic, dincoace de „cortina de fier”, denunţând „gulagurile” din Rusia sau  din România, de pildă  Piteşti, Aiud, Gherla şi multe altele.
Despre acestea vorbeau însă românii din exil.
Relaţiile Bisericii Române, bine controlate de guvernul român, cu Bisericile din Europa de Vest, nu excludeau şi posibilitatea infiltrării exilului românesc cu adevăraţi români patrioţi, care nu-şi reneagă patria, cu ajutorul cărora s-ar fi putut controla orice activitate cu caracter politic, potrivnică regimului din ţară, dacă nu chiar şi declanşarea unui proces de dezbinare a exilului românesc.
Pentru realizarea acestui plan, Biserica din amândouă părţile lumii putea să devină instrumentul cel mai potrivit.

Athenahora cu Tarasov, Kneazeff - Geneva 1967 hp 1
Geneva 1967 (CMB): Patriarhul  Ecumenic Atehenagoras I, Arhiepiscopuş Georgij    Tarsov   (stânga margine), Protoiereul Alexei Kniazeff (în spate)

Părintele Emilian Vasiloschi a prevăzut această posibilitate şi şi-a dat la vreme toată osteneala, ca să preîntâmpine această primejdie, ale cărei prime simptome deveniseră deja evidente  la românii din Germania.

Iată un fragment din scrisoarea Părintelui Vasiloschi - din 27 Februarie 1963, către prietenul său de la Paris - Dumitru Popa, care între timp se hotărâse să fie hirotonit preot pentru românii din Germania:


Cu privire la situaţia Bisericii româneşti după moartea Arhiepiscopului Athenagora din Londra,  fostul exarh al Patriarhatului Ecumenic de Constantinopole, nu se ştie deocamdată, cine îi va fi urmaşul şi deci nici eu nu ştiu, care îmi va fi Chriarhul, căruia va fi să mă supun. Acest lucru este destul de important în actuala fază a desfăşurării evenimentelor politice, cari au o înrâurire sensibilă şi asupra situaţiei bisericeşti, cu tendinţa de prea dulceagă apropiere a Bisericii Ortodoxe din Diaspora de Biserica Ortodoxă de dincolo de cortina de fer.. Eu stau acum în aşteptare, şi dacă văd că ni se pune pe cap un grec prea…. curtenitor faţă de moscoviţii comunişti, voi încerca să cer însuşi Patriarhului direct, să mă ia sub a sa ocrotire canonică, căci tot am auzit că e om cu vederi largi şi nu prea iubitor de cei înfrăţiţi cu duşmanii lui Hristos.
Şi fiindcă a venit vorba de Patriarhul de la Constantinopol – care, zice-se, ar fi Român-macedonean de origine – ne-ai face un mare serviciu, dacă ai putea să găseşti cumva ocazia, să te întâlneşti cu arhimandritul Scrima, care e pe acolo pe undeva, pe la catolici, cu o misiune ce nu o putem gâci, dar care e bun prieten cu Patriarhul şi prin care poate că s’ar deschide mai lesne uşa de-a dreptul la Patriarh, singurul care ar merita deplina noastră încredere şi ne-ar da cuvenitul sprijin în mod demn şi sigur. Acest lucru e cu atât mai important, cu cât între timp s’au mai întâmplat şi alte „comedii”, drept rezultat al sforăriilor acelora, cari ne-au înfipt aici în coaste pe aventurierul Heitz: acesta, urmându-şi „itinerarul” de „aviator-canonic”, după ce a părăsit Biserica sa Romano-Catolică, unde era preot-monah, a încercat – după însurătoare, ca preot catolic! – să intre la catolicii-vechi (Altkatholisch) din Elveţia (unde însă n’a fost primit), apoi a „poposit” la Ruşii comunişti, care l-au primit în „ortodoxie” prin rehirotonire (cum au primit şi pe neuitatul său prieten Alexei van der Mensbrugghe, actualmente episcop al  jurisdicţiunei Moscovei!), dar în curând a trecut „în zbor” pe la un Episcop rus al Sinodului bătrânului mitropolit Anastasie, şi iarăşi a „zburat” mai departe aterizând la „aeroportul” Visarion - Boldeanu - Teofil, unde a făcut o oprire mai îndelungată (producându-ne pe aici mult sânge rău, cu toate avertismentele date „duioşilor” săi înalţi „ocrotitori”...); iar acum, în cele din urmă, după ce a dus de nas pe credulii săi protectori, utilizându-i cât i-a fost pofta, le-a întors spatele şi lor, trecând acum de curând, cu protecţia romano-catolicilor ( a căror cauză a servit-o dela început şi până acum cu neştirbită fidelitate…!!) sub oblăduirea a însăşi Patriarhiei Ecumenice!! Aceste încurcături îşi au pentru noi gravitatea lor prin faptul că acest pseudo-preot aventurier a fost mereu sprijinit şi împins între noi, ca „preot român ortodox”, de compania Boldeanu - Visarion - Teofil, şi va trebui timp şi abilitate, ca să putem lămuri exact Sf. Patriarhie asupra adevărului, acum când suntem pe cale a cere hirotonirea unui candidat pentru locul de preot al doilea în Germania”.


S-r fi cuvenit, ca Patriarhia Ecumenică să aşeze Biserica românilor din Germania, sub jurisdicţia Mitropoliei greceşti (din Germania), dar aceasta încă nu era într’atât de organizată, ca să poată funcţiona temeinic. De ar fi fost posibil acest lucru, atunci, şi nu abia după 30 de ani, de multe necazuri şi neajunsuri ar fi fost scutită Biserica românească şi slujitorii ei.
Părintele Vasiloschi  n-a uitat nici de data aceasta,  să sublinieze în cererea lui respectarea şi în viitor a condiţiilor, menţionate iniţial în acordul bilateral din 1953 (libertatea de revenire la Biserica Română şi autonomie internă).
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a aprobat cererea Părintelui Vasiloschi în condiţiile solicitate, iar ahiepiscopul Georg Tarasov a comunicat părintelui Vasiloschi cu două adrese în limba germană: Nr. E6EG/591A/CK/SG din 05 Noiembrie 1963, şi Nr. E&EG/605)CK/SG din 14 Noiembrie 1953, hotărârea Sfântului Sinod, de primire a Bisericii Ortodoxe Române din Germania, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, şi de punerea ei sub oblăduirea Mitropoliei de la Paris, numindu-l pe părintele Vasiloschi întâistătătorul spiritual al acestei Biserici.
Reproducem mai jos
Gramata din 5 Noiembrie 1963 prin care Arhiepiscopului Georg Tarasov  confirmă primirea Bisericii Ortodoxe Române  din Germania sub jurisdicţia canonică  a Arhiepiscopiei Ortodoxe Multinaţionale din Paris, precum şi
conţinutul celor două scrisori traduse în limba română:

Tarasov Georg - Vasiloschi Em, Gramata din 5 Nov 1963 hp 1 
Arhiepiscopul Georg,
  Exarhul Prea Sfinţiei Sale Patriarhul Ecumenic din Constantinopol, cu reşedinţa în Paris, 12, Rue Daru
  Paris, 5 Noiembrie 1963

„Prea cinstitului Domn,
  Protoiereu Emilian Vasiloschi,
  4000 Düsseldorf-Wersten,
  Pattscheiderstrasse, 13/I,
  Republica Federală a Germaniei

Pace tuturor!

În baza documentelor care mi-au fost puse la dispoziţie, Vă recunosc şi Vă numesc întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Republica Federală a Germaniei, aparţinând sub omoforul şi protecţia mea jurisdicţiei Prea Sfinţiei Sale Patriarhul Ecumenic din Constantinopol.
Principalele centre parohiale ale Bisericii Ortodoxe Române, care sunt sub omoforul şi oblăduirea mea sub conducerea Dumneavoastră sunt:

În Republica Federală a Germaniei:
1. Centrul din Düsseldorf, în Düsseldorf-Wersten, Kirchenkanzlei: Pattscheiderstr.13/I;
2. Centrul parohial Porz/Westhofen,  lângă Köln/Bonn;
3. Centrul din Freiburg/Breisgau pentru regiunile Baden şi Pădurea Neagră;
4. Centrul parohial München, pentru Bayern;
5. Centrul parohial Salzgitter/Lebenstedt, pentru regiunile Salzgitter, Braunschweig, Hanovra.
În afară de acestea mai există nenumărate centre, respectiv localităţi, în care trăiesc izolat grupuri sau familii de români,  sau chiar persoane singure.

În Austria
1. Centrul din Salzburg;
2. Centrul din Linz;
3. Centrul din Viena

Calendarul anului bisericesc în uz este, din 1924, în locul vechiului calendar Iulian, calendarul îndreptat (aşa numitul după Stilul Nou), pentru sărbătorile fixe din an.
Pentru ciclul sărbătorilor de Paşti rămâne valabilă vechea „Pascalie”.

Hristos este în mijlocul nostru!

Cu binecuvântarea Domnului, † Arhiepiscop Georg, Exarh al Prea Sfinţiei  Sale Patriarhul Ecumenic din Constantinopol.

Iată şi conţinutul Adresei  Nr. E&EG/605)CK/SG   din 14 Noiembrie 1963

„Iubite şi Prea Cinstite,
Domnule Părinte Emilian,

Primind sub omoforul meu pioasele comunităţi ortodoxe române din Germania şi Austria, mă rog cu toată puterea să fiţi binecuvântat de Dumnezeu, Dumneavoastră ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române din  Republica Federală a Germaniei şi din Austria, împreună cu creştineasca Dumneavoastră turmă.”

Tarasov , Vasiloschi Pr cu enoriasi hp 1
Scrisorile de mai sus au fost reconfirmate şi mai precis, prin două „Decrete arhiepiscopale”, date de acelaşi arhiepiscop Georg Tarassov, citite în prezenţa credincioşilor, în biserica Sfântul. Alexandru din Bad Ems, la 25 Iunie 1965, după Sfânta Liturghie.

 Foto stânga:
“Mulţi ani trăiască!” Arhiepiscopul Georg Tarasov,  Pr. Em. Vasiloschi (centru), Dumitru Popa (stânga)

În primul decret este consemnată ridicarea Părintelui Emilian Vasiloschi la demnitatea de protoiereu „pentru meritele extraordinare în slujirea Bisericii Ortodoxe.” În al doilea decret este confirmată Gramata din 5 Noiembrie 1963 (reprodusă mai sus), cu menţiunea autonomiei interne depline  a Bisericii Ortodoxe Române din Republica Federală Germania şi Austria în cadrul Arhiepiscopiei pentru Europa de Vest, sub conducerea spirituală a părintelui Vasiloschi în calitate de vicar episcopal.
Reproducem aici şi textul integral în limba germană al 
Gramatei   din 25 Iiulie 1966,  prin care Arhiepiscopului Georg Tarasov confirmă recunoaşterea autonomiei bisericeşi interne pentru parohiile ortodoxe române din Germania şi Austria, de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, sperând că le va fi de folos şi acelora care (din neştiinţă sau rea voinţă), mai bine de 50 de ani au contestat statutul de autonomie al Bisericii românilor ortodocşi din Germania.

Tarassov - Vasilosch Tomosul autonomiei bisericesti hp       „Erzbischöfliches Dekret

         Hochwürden Herrn
         Erzpriester Emilian Vasiloschi,
         4 Düsseldorf-Wersten,
         Pattscheiderstraße 13/I

         P A C E   T U T U R O R

Wir, Georg, durch Gottes Gnade Orthodoxer Erzbischof von Westeuropa bestätigen Unsere Ihnen gegebene Erzbischöfliche Gramma vom 5. November 1963, anerkennen und bestätigen die volle innere Autonomie der Orthodoxen Rumänischen Kirche in der Bundesrepublik Deutschland und in Österreich (sublinierea noastră) innerhalb Unseres Orthodoxen Erzbistums von Westeuropa, und ernennen Sie, als den Leiter der Orthodoxen Rumänischen Kirche in der Bundesrepublik Deutschland und Österreich, zum Bischofsvikar dieser Orthodoxen Rumänischen Kirche, der Unserer Erzbischöflichen Autorität unmittelbar untersteht.
Dieses Unser Erzbischöfliche Dekret ist am 25. Juli 1966 in unserer Orthodoxen Heiligen Alexandra-Gedächtniskirche in Bad Ems ausgegeben.

† Erzbischof Georg.


Puţini români din refugiu şi -nu mai puţin- cei neimplicaţi în nici un fel în viaţa Bisericii şi-au dat seama de valoarea ostenelilor părintelui Vasiloschi, pentru ca Biserica românească din Germania să funcţioneze corespunzător dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, bucurându-se în acelaşi timp şi de libertatea (autonomia), de a se organiza intern (administrativ), după cum va crede de cuviinţă.
Biserica lor nu s-a aflat niciodată în afara Ortodoxiei (cum era de pildă, situaţia Bisericii române din Paris), ci în comuniune cu toate Bisericile Ortodoxe, slujitorii având preoţie lucrătoare, iar slujbele săvârşite de ei fiind valide.
Nu mult înainte de a scrie aceste rânduri, un înalt ierarh ortodox mi-a spus, cu privire la autonomia bisericească, următoarea sentinţă: „Autonomia bisericească poate să fie binecuvântare, dar poate să fie şi blestem.”
Putem spune, fără să greşim, că pentru Biserica românilor din Germania, nu atât autonomia, ci mai mult jurisdicţia bisericească, a însemnat şi una şi alta.
Erau unii pe care îi deranja faptul, că Biserica lor stă sub oblăduirea grecilor (fanarioţilor),  iar alţii nu erau nicidecum bucuroşi să depindă canonic de ruşi, motivând, că „e de-ajuns că ruşii ne-au ocupat şi ne stăpânesc acasă.”
Arhiepiscopul Georg Tarassov era rus de origine, se trăgea dintr’o familie aristocrată (de acasă avea titlul de baron) şi alesese viaţa în refugiu, ca mulţi alţi ruşi, români etc.
Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă, cu reşedinţa la Paris, se afla (şi se află) sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, în aceleaşi condiţii ca şi Biserica românilor din Germania, el fiind Exarhul Patriarhului Ecumenic. După cum se poate constata din conţinutul celor două scrisori de mai sus, adresate părintelui Vasiloschi -şi nu mai puţin- din povestirile părintelui Dumitru Popa, ştim că arhiepiscopul Georg Tarassov i-a iubit pe români, i-a protejat, i-a îndrumat şi i-a ajutat fără preget, oricând i-a stat în putinţă.
Marele lui păcat -  era rus!
Problema jurisdicţiei bisericeşti a fost (şi încă mai este) piatra de poticneală sau  motivul de discordie dintre românii ortodocşi din refugiu, ceea ce a îngreunat sau chiar a făcut imposibilă activitatea pastorală a slujitorilor -pe deoparte- şi realizarea şi consolidarea unităţii bisericeşti a acestora -pe de altă parte.
Problema jurisdicţiei a fost principalul motiv al constituirii parohiilor ortodoxe române din Germania, Austria şi Elveţia în Episcopie.
Ideea era bine venită, ba chiar realizabilă, dacă s’ar fi ţinut seama – în mod deosebit – de normele canonice, cu privire tocmai la jurisdicţia bisericească, respectiv la dependenţa canonică a unei organizaţii bisericeşti mai mici, de una mai mare şi mai ales, de faptu,l că în Ortodoxie, reformele -mari sau mici- pornesc de jos, de la bază (credincioşi), dar se realizează, numai după ce -în prealabil- au primit binecuvântarea (aprobarea) -de sus, de la „cel mai mare” (Sinodul). Poate că şi pentru această dificultate, s’ar fi găsit un „pogorământ” din partea autorităţii bisericeşti competente (Sfîntul Sinod al Patriarhiei Ecumenice), dacă factorul politic n’ar fi jucat un rol funest, aşa cum se va arăta la capitolele, în care se descrie înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală, cu reşedinţa la Freiburg. 
La începutul deceniului al şaselea -din secolul trecut, părintele Vasiloschi se pregătea să devină octogenar, o vârstă respectabilă, din care 43 de ani îi închinase slujirii lui Hristos şi a oamenilor, 20 din aceştia -numai în Germania. Vârsta, nu mai puţin tragedia din sânul familiei (fiica Oltica † 1960) pe deoparte, dar, în mod deosebit, volumul de lucru (era singurul preot român ortodox pentru Germania, Austria şi acolo unde era nevoie de el) l-au determina,t să se gândească temeinic la recrutarea de noi candidaţi la preoţie, care să-i fie de ajutor şi să-i urmeze la conducerea Bisericii.
Potenţiali candidaţi – şi nu cu puţină cultură teologică –  erau îndeajuns, dar n’au avut nici voinţa şi nici curajul, să ia şi să ducă o atât de grea cruce, pe care părintele o purta pe umerii săi, aici în Germania, de 20 de ani şi în fiecare zi.
Sorţii au căzut pe „Nea Mitică Popa”, pe atunci la Paris, „om la casa lui, cu nevastă şi copil”, fără prea multe griji, cu o situaţie aproape foarte bună, mare ţârcovnic” („consilier, cântăreţ şi conservator) la biserica română din Paris.


Tarasov Georg, Arhiepiscop of Siracusahp 2
Paris 1963. Catedrala ortodoxă rusă. Moment din timpul Liturghiee arhiereşti cu Arhiepiscopul George Trasov de Syracusa, cu ocazia hirotoniei Părintelui Dumitru Em. Popa (al 3-lea slujitor, de la stânga) pentru Biserica românilor din exildin Germania

Decizia părintelui Vasiloschi a fost susţinută şi încurajată, în mod deosebit de Mitropolitul Visarion Puiu, de Arhimandritul Graţian Radu şi de mulţi români din exil. Mai greu a fost cu candidatul la preoţie, care nu prea era convins, că va putea duce la bun sfârşit misiunea care urma să i se încredinţeze.

A fost hirotonit diacon în luna august 1963, în catedrala ortodoxă rusă din Paris, de către Arhiepiscopul Georg Tarasov, exarhul Patriarhiei Ecumenice, iar hirotonia întru preot pentru Biserica românilor din Germania, a fost făcută - tot de Arhiepiscopul Tarasov - la 1 Septembrie acelaşi an (1963), în biserica Sf. Alexandru din Bad Ems.

Ite missa est! hp 1
Paris - Catedrala ortodoxă rusă. După Sfinta Liturghie se miruiesc credincioşii (Pr. D. Popa) şi se împarte anafura.

A
u fost şi din cei, care s’au împotrivit acestei decizii, nu ştim în ce măsură din motive personale (vanitate!) sau  din motive politice (interesele de grup).
Într-o scrisoare din 21 Septembrie 1963, către bunul lui prieten Traian Nour Miron, părintele Dumitru îi descrie acestuia împrejurările, în care a decurs actul sfinţirii sale întru preot, în biserica ortodoxă rusă din Bad Ems.
Părintele Vasile Boldeanu de la Biserica română din Paris, într’o scrisoare către arhiepiscopul Tarasov, ameninţase cu „denunţarea” actului hirotoniei ca fiind necanonic.
Se pare, că scrisoarea ar fi fost plină „de ură şi mişelie”, încât directorul  revistei Vatra (Dr. Petre Vălimăreanu n.n.) din Freiburg a declarat, că aşa ceva nu se poate publica.
În ziua hirotoniei, s’au evidenţiat şi alţi doi „opozanţi”, unul venit „cu gând de vrajbă”, altul „supărat foc, că se trece peste dispoziţiile părintelui Boldeanu.”

Paris - Arhim. R. Gratian, Pr. V. Boldeanu - D. Sfintescu la Botezul lui Rodica Popa hp 1
Paris 1956: Părintele Vasile Boldeanu, Arhimandritul Graţian Radu, Ing. Duiliu Sfinţescu (naşul), Dumitru Em. Popa la botezul Rodicăi Popa.

În zilele imediat după hirotonie, părintele Boldeanu l-a invitat pe părintele Popa, să coliturghisească în duminica următoare.
În cadrul unei „consfătuiri”, la care au participat Racoveanu,  Nagacevschi, Boeru, Acrivu, prof. Mihăilescu din Germania, Bacu, Nacu şi părintele Popa din Paris, Părintele Dumitru Popa a fost avertizat, că „nu are ce căuta în Germania dacă nu există pace între el şi părintele Boldeanu”.
Ar fi fost bine, dacă „pacea” (!) încheiată atunci la Paris nu s’ar fi dovedit mincinoasă. Căci, trei ani mai târziu (1966), a izbucnitrăzboiul cel dintre noi, care s-a dovedit a fi, pe cât de crunt, pe atât de păgubitor, pentru pacea Bisericii,  mai ales după ce P. S. Arhiepiscop Teofil Ionescu, încurajat şi susţinut de părintele Vasile Boldeanu (de la Biserica română din Paris), de generalul Ion Gheorghe (fost membru în corpul diplomatic român de la Berlin între anii 1940-1945)  şi de alţi conaţionali din Germania, a produs mare tulburare în viaţa bisericească a românilor din Germania, cu urmări imprevizibile pentru unitatea bisericească şi chiar a exilului românesc.
Vlădica Teofil era episcop la Paris. După ce păstorise câţiva ani în America şi Canada,  revenise în Europa şi se simţea chemat, să “reglementeze” (?!) ordinea canonică a Bisericii române din Germania, deşi îi era cunoscut (era cu şcoală teologică, şi nu puţină!) că această Biserică era organizată şi funcţiona corespunzător normelor dreptului canonic bisericesc, valabil şi recunoscut de toată Ortodoxia.
Amestecul său în viaţa Bisericii române din Germania a fost numit chiar de iniţiatorii lui, „acţiunea de ocupare a Germaniei”, desigur ocupaţie bisericească!
„Acţiunea” putea să aibă succes, numai dacă se aplica principiul „calul troian”, adică instalarea de preoţi susţinători ai „acţiunii”, chiar -sau mai ales- acolo unde asistenţa pastorală era deja asigurată, cu scopul bine definit, de a dezbina comunităţile.
Această informaţie nu este nicidecum inventată, după cum se poate constata, din cele relatate mai la vale.


Tarasov , Vasiloschi Pr cu enoriasi hp 1
Întâlnire festivă cu Arhiepiscopul Georg Tarasov (dreapta), Pr. Emilian Vasiloschi (centru) şi Dumitru Em. Popa.

Asociaţia Românilor Liberi din Germania, prin scrisoarea din 19 Ianuarie 1966, semnată de jurnalistul Andrei Nicola, aduce la cunoştinţă Comisiei Ecumenice de la München intenţia, de a construi o capelă (biserică) ortodoxă în München, unde să slujească un preot ortodox şi solicită în acest scop ajutor financiar din partea Comisiei.
Comisia Ecumenică a fost constituită din iniţiativa şi cu sprijinul Consiliului Ecumenic din Geneva, cu scopul precis definit, de a ajuta financiar pe preoţii comunităţilor ortodoxe din exil.
Sus numita petiţie era motivată de faptul că, Părintele Emilian Vasiloschi, în vârstă de 87 de ani ( în realitate doar de 80 n.n.,) abia dacă venea  mai mult de două ori pe an la München, iar speranţa, că părintele Popa ar veni mai frecvent, nu mai exista. În ultimul an (1965) „Preotul Popa ar fi slujit la München doar de două ori.”
Se intenţiona, cum se va vedea mai la vale, să se aducă şi să se instaleze un preot sub jurisdicţia lui Vlădica Teofil de la Paris, prin aceasta ignorându-se cu bună ştiinţă, ordinea canonică bisericească şi competenţa celor doi preoţi din Germania (Vasiloschi şi Popa).
Comisia Ecumenică răspunde acestei petiţii cu adresa din 21 Ianuarie 1966, semnată de preşedintele de atunci, Alex Proc  şi precizează, că salarizarea unui preot activ în slujba Bisericii Române din Germania este posibilă cu condiţia, ca acesta să aparţină acelei Biserici Ortodoxe Române, care este recunoscută (înregistrată oficial n.n.) în Germania, iar cererea adresată în acest scop, ţinând seama de starea lucrurilor,  poate fi luată în discuţie, numai dacă poartă avizul întâistătătorului acestei Biserici, adică Protoiereul Vasiloschi din Düsseldorf.
Comisia confirmă totodată şi organizarea bisericească deja existentă, în sensul, că pentru regiunea Sudul Germaniei este numit oficial preotul Popa din Freiburg, care slujeşte foarte adesea în München, exceptând „toamna anului trecut (1965), când a slujit mai rar, din cauză că s’a îmbolnăvit şi a trebuit să fie operat.”
Comisia nu ezită să menţioneze şi marele păcat al românilor din exil, că aceştia nu au o viaţă bisericească ordonată,  că multora dintre ei Biserica le este indiferentă şi că nu se ostenesc pentru consolidarea acesteia.
Comisia consideră, că şi organizaţiile româneşti din exil au datoria, să ia legătura cu preotul Popa, care este numit pentru regiunea de sud a Germaniei, când vine să slujească la München, să viziteze pe credincioşi şi să ajute la organizarea vieţii culturale a emigraţiei româneşti, iar credincioşii parohiilor trebuie să preia cel puţin o parte din cheltuielile pentru salarizarea preoţilor.
Petiţia jurnalistului Nicola şi răspunsul Comisiei i-au fost trimise – conform procedurii birocratice nemţeşti - şi părintelui Popa, spre a lua la cunoştinţă, şi spre a-şi exprima şi dânsul  părerea, cu privire la ce se „urzeşte” în spatele şi împotriva lui.
Răspunsul Părintelui a urmat, pe cât de prompt, pe atât de maliţios:


78 Freiburg, 26 Ianuarie 1966

Mult stimate domnule Proc,

la adresa domniei voastre din 21 Ianuarie 1966 am onoarea a vă aduce la cunoştinţă, că privind lucrurile sub un unghi naţional şi religios, eu socotesc îmbucurător faptul că dl. Nicola se gândeşte la construirea unei biserici ortodoxe, la care să aducă un preot ortodox, fie el chiar sub oblăduirea P.S. Teofil, pentru că domnia sa, neavând nici un ortodox în familia sa, vrea prin aceasta să revină la credinţa pe care a avut-o părinţii şi strămoşii săi, şi biserica noastră nu poate decât să se veselească.
Chiar afirmaţia domniei sale că în cursul anului trecut nu mi-am făcut apariţia la München decât de două ori, cu toate că întreaga lună Ianuarie eu mi-am petrecut-o în capitala Bavariei, e o dovadă în plus că domnia sa nu face parte dintre aceia care obişnuiesc să tocească pragul bisericii, şi la aceasta nimeni nu se gândeşte să-i aducă un cap de acuzaţie, pentru că greutăţile familiare sunt mari, iar refugiul cine ştie cât e de lung!
Înţelegând să nu mă abat o singură clipă de la linia de foc a Bisericii noastre strămoşeşti şi de cea de jertfă a neamului meu, primiţi vă rog mult stimate domnule Proc, asigurarea deosebitului meu respect.
Al domniei voastre, Preot D. Em Popa.”


Nu trebuie să credem, că în spatele „iniţiativei de la München” se afla numai Nicola, şi nici să ne aşteptăm că această controversă a rămas un caz singular. Dimpotrivă!
În acelaşi an, la iniţiativa generalului Ion Gheorghe, a fost convocat un “congres” al românilor din Germania, care a avut loc la 18 Septembrie 1966 la Köln,  la care, pe lângă personalităţile din lumea exilului românesc, a participat şi Vlădica Teofil, venit în acest scop de la Paris.
De Sfântă Mărie, Vlădica Teofil de la Paris adresase o „scrisoare deschisă” românilor din Germania, în care se jeluia, că nu mai pridideşte cu multele scrisori din partea multor credincioşi, care se plâng de „starea lor bisericească”
În circulara cu pricina Vlădica Teofil  afirma, că răposatul părinte Emilian Vasiloschi nu a lăsat românilor din Germania „o stare bisericească cu trăsături de continuitate”, aşa că  „apare vidul de organizare bisericească”, cu „o tristă îngăduire a unui amestec străin în treburile noastre bisericeşti”.
Vlădica Teofil se declara încrezător „că ruşii respectivi nu vor îndrăzni să ne mai umilească cu ocupaţia lor bisericească”, fără a menţiona – cum s’ar fi cuvenit –,  că el însuşi şi Biserica din Paris, pe care o păstorea, depindeau „canonic” tot de un sinod rus, anume de Sinodul Ortodox Rus din America!

Arhiep. Teofil Ionescu  cu corul Carmen - Paris hp 1
I.P.S. Teofil Ionescu în mijlocul coriştilor români de la Paris. În spate-mijloc - Dumitru Em. Popa, preotul de mai târziu în Germania

Vlădica Teofil avertiza pe „cei ce ar dori să’l moştenească pe Preotul Vasiloschi din punct de vedere bisericesc, că aceştia nu vor reuşi să facă altceva decât să tulbure liniştea celui din mormânt, şi să creeze frământări inutile printre români.”
În aceeaşi „circulară”, Vlădica Teofil îşi exprimă speranţa, că „fraţii protestanţi nu vor mai stărui cu ajutorul lor bisericesc, condiţionat de sfâşierea unităţii noastre bisericeşti şi româneşti” (dar între timp solicita de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva salarizarea a doi preoţi de-ai dâsului pentru Germania), şi că „nici greco-catolicii nu vor mai da ajutor Românilor ortodocşi să stea în dezordine bisericească”, (cu toate că la Madrid îşi dăduse „sărutul păcii” cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea).
În „circulara” cu pricina, Vlădica Teofil nu aminteşte nici de fel de existenţa părintelui Dumitru Popa, între timp – după săvârşirea din viaţă a părintelui Vasiloschi –  numit vicar al Bisericii Românilor din Germania.
E adevărat, că la congres fusese invitat şi părintele Popa „doar să facă slujbă”, care,  „din lipsă de biserică”, urma să se ţină pe scena din sala congresului.
Părintele Popa s’a străduit şi a primit o biserică, unde a săvârşit Sfânta Liturghie, în prezenţa episcopului, iar în loc de predică a rostit următorul cuvânt:

Fraţi enoriaşi, onoraţi oaspeţi,

Încă reavănă fiind ţărâna pe mormântul fostului nostru păstor sufletesc, vijelia patimilor de care a ştiut să adăpostească frumoasa livadă al cărei paznic şi lucrător era, prinde să se dezlănţuie.
Soarta acestei moşteniri e astăzi în mâinile domniilor voastre, a fiilor săi sufleteşti şi depinde de voinţa şi dragostea fiecăruia de a o păstra aşa cum v’a fost încredinţată, sau a o împărţi (frăţeşte, negustoreşte), a o vinde, a o lăsa pradă spinilor şi bălăriilor, a-i da foc, ori a o ara mai adânc, spre a aduce mai multă roadă.
Istoria omenirii ne arată că au fost stăpâniri care au durat veacuri de-a rândul, altele care s’au stins odată cu stingerea celor ce le-au creat.
Dumnezeu a înzestrat pe om cu minte, cu dragoste şi i-a dat libertatea să acţioneze după bunul său plac; … să se apropie de El, sau să fugă de la faţa Lui; „Toate vă sunt permise, dar nu toate vă sunt de folos!”… spune Sf. Apostol Pavel, iar înţelepciunea populară glăsuieşte: „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi!”
Cu sila nu se poate impune nimic!... fiecare e absolut liber să-şi aleagă medicul care corespunde cerinţelor inimii sale.
În societatea omenească sunt medici buni, medici mai puţin buni,…şi mai sunt şi medici răi. Aceştia din urmă, în majoritatea cazurilor, sunt mai instruiţi decât cei dintâi, sunt dotaţi cu mai multe cunoştinţe, dar din cauza diferitelor metode „savante” pe care le practică pe pielea bieţilor clienţi, tocmai spre a-şi arăta înţelepciunea, legiuitorul găseşte de cuviinţă să le ridice dreptul de liberă practică, cruţând astfel multe vieţi omeneşti.
Prooroci mincinoşi, lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, încearcă să profite de vitregia vremurilor în care trăim. Ei îşi anină pe piept icoana patriei însângerate, când de fapt sunt cei mai buni crainici ai acelora sub călcâiul cărora geme bietul nostru popor.
Propovăduiesc dragostea, dar sufletul lor gâlgâie de ură… Strigă la toate răspântiile ordinea şi pacea, dar în urma lor e numai foc, pustiu şi moarte…
Dacă diavolul ar apărea aşa cum e zugrăvit în icoane; cu barbă, copite şi coarne de ţap, coadă de măgar, furcă în mână şi aruncând văpăi pe nări, lumea l-ar cunoaşte de departe şi s’ar feri… El ni se arată în formele cele mai ademenitoare, mânuind cu dibăcie arcuşul pe îndrăcitele-i strune, prinzând pe cât mai mulţi în laţul stăpânirii sale.
Prinşi, fie de vârtejul patimilor, fie de diferite interese, din această răscruce la care ne găsim acum, mulţi sunt mânaţi de vântul răzmeriţii pe calea mirajului unor noi rânduiri.
Noi, - mulţi, puţini, - vom rămâne aici, continuând truda depusă de cei ce-au fost înaintea noastră la conducerea acestei Biserici; părinţii Ştefan Palagiţă, Andrei Vascan, Emilian Vasiloschi, supunându-ne legilor şi tradiţiilor ei.
Biserica ortodoxă Română din Republica Federală Germană nu-şi închide porţile în faţa nimănui, rămânând aceeaşi reconfortantă oază în pustiul acestui exil!.... că şi la noi în casa noastră se simte româneşte, se cântă româneşte şi se vorbeşte numai româneşte.
Şi noi credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului!.. Credem întru Unul Domn Iisus  Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S’a născut, mai înainte de toţi vecii!...Credem întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede!...Credem întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică!...Credem de asemenea cu tărie în Învierea României şi a Neamului Românesc, în sfărâmarea zidului de ură  şi de mişelie ce ne împresoară!...
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!...

Preot Dumitru Popa,  Köln, la 18 septembrie 1966”

La 8 octombrie 1966, Arhiepiscopul Georg Tarasov  îi încredinţează Părintelui Dumitru Popa conducerea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, care se află sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Franţa, cu statut de autonomie bisericească.

Pr. D. Popa Numirea din 1966 hp
Între 3 şi 4 Decembrie, acelaşi an 1966, a avut loc -tot la Köln- întrunirea românilor, pentru a comemora revenirea Transilvaniei la Patria Mamă.
Câţiva „militanţi”, unii veniţi chiar de la Freiburg(!), alţii şi de la Paris, toţi entuziasmaţi, vezi Doamne, de  adevărata renaştere spirituală”, ce trebuia realizată, au încercat să instaleze pe Vlădica Teofil  –„episcopul rătăcitor” –  de la Paris, ca „episcop al românilor ortodocşi din întreaga Germanie liberă”, desigur, cum am spus mai devreme, ignorând ordinea bisericească deja existentă aici.Iniţiativa n’a fost susţinută de majoritatea românilor participanţi din Germania şi nicidecum, de către participanţii veniţi de la Paris şi ar fi fost de aşteptat, să se oprească aci.
(Surse de informaţie cu privire la evenimentele de la Köln: Revista Vatra Nr. 104, Iulie - Decembrie 1966 , p. 3-4 şi documente din arhiva bisericii de la Freiburg).

Gramata Arhiepiscopului Georg Tarasov, din 8 oct.1966, prin care numeşte pe  Pr. Dumitru Em. Popa întâistătător (vicar) al Bisericii Ortodoxe Române din Germania.

Tarassov Georg, Arhiepiscop, Popa D Pr. Kneazev hp 1
Arhiepiscopul Georg Tarasov (în mijloc) însoţit de Pr. Dumiru Popa (stânga) şi de Prot. Alexei Kneazeff rectorul Institutului Teologic “St. Sčrge” din Paris (1967)

Nereuşita acestei iniţiative, care avea ca scop principal „cucerirea Germaniei” a avut urmări neprielnice, adesea dramatice, ca să nu spunem ruşinoase, care au marcat viaţa şi unitatea bisericească a românilor din Germania, până în zilele noastre. Acestea au înlesnit procesul de dezbinare a Bisericii românilor din Exil (nu numai din Germania!), iniţiat şi regizat cu multă dibăcie de regimul comunist din România, care a ştiut să se folosească de credibilitatea Bisericii, ajutat fiind şi de câţiva ierarhi români, mai zeloşi decât s’ar fi aşteptat cineva, atitudine documentată în capitolul Episcopia.
Remarca făcută de Comisia Ecumenică de la München, privind grija românilor din exil faţă de Biserica lor, cum că „aceştia nu au o viaţă bisericească ordonată,  că multora dintre ei Biserica le este indiferentă şi nu se ostenesc pentru consolidarea acesteia”, era pe cât de dezolantă, pe atât de adevărată.
De pildă, în anul 1966, Comisia Ecumenică a pus la dispoziţie Bisericii Române din Germania, sub formă de împrumut, bani pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare a Părintelui Emilian Vasiloschi ( 7 Iulie 1966), urmând ca suma să fie restituită ulterior, cu contribuţia credincioşilor. 
În scrisoarea din 5 octombrie 1966 (adică după „congresul” de la Köln din ziua de 18 septembrie!) către Comisia Ecumenică, părintele Popa nu se declară optimist, privitor la întoarcerea datoriei: „… vom încerca uşurarea acestei sarcini, de ne va fi cu putinţă, dat fiind spiritul de răzvrătire ce domneşte astăzi printre credincioşi, împotriva actualei orânduiri (conducerea bisericească n.n.). Hotărîrile Asociaţiei domnului General Ion Gheorghe, care a avut drept urmare ferma luare de poziţie de la Köln la 18 Septembrie 1966 împotriva încălcării unor elementare reguli de bună cuviinţă din partea anumitor Înalte feţe bisericeşti, au dat naştere unei atmosfere de vrajbă, ce cade greu în cumpăna acestui apel.”
În altă scrisoare (3 Noiembrie 1966) către Comisia Ecumenică, tot în legătură cu banii împrumutaţi, părintele Popa declară printre altele că: „a face o colectă printre enoriaşii noştri spre a se acoperii cheltuielile pe care Onor. Comisia Ecumenică de asistenţă a preoţilor Ortodocşi din Republica Federală Germană le-a făcut cu ocazia înmormântării părintelui arhipresviter mitrofor Emilian Vasiloschi, nu este cu putinţă, situaţia fiind prea încordată în colonia noastră de aici.”

Arhiepiscopul G. Tarasov. E. Vasiloschi, D. Popa hp 1Doi ani mai târziu (3 Octombrie 1968), părintele Popa comunică la aceeaşi Comisie, că Biserica Ortodoxă din Germania nu poate să achite contribuţia anuală obligatorie din partea parohiilor, în fondul Comisiei, deoarece banii adunaţi la colecte, fie că se varsă în fondul unor organizaţii româneşti, fie că se folosesc la acoperirea unor necesităţi ale parohiilor.

 Imagine de la una din întâlnirile cu Arhiepiscopul Georg Tarasov.
 Pr. Emilian Vasiloschi (stânga), Dumitru Popa (centru) în convorbire  cu un personaj necunoscut nouă.

Din grija pentru obrazul curat (nu al lui, ci al parohienilor!), Părintele a achitat datoria din buzunarul propriu, spunând: „…de aceea, pentru achitarea datoriei noastre, pentru moment nu văd altă cale, decât aceea de a opri suma de 500 DM din salariul meu…”
Într’o scrisoare din 2 Ianuarie 1976 către părintele Popa, domnul Ion Cicală din München menţionează o „circulară”, pe care părintele Dumitru ar fi trimis-o credincioşilor de aici la sfârşitul anului 1975. Documentul nu se păstrează în arhiva noastră, astfel că nu putem face referinţe cu privire la conţinutul lui.
Domnul Cicală se bucura de un foarte frumos şi bun renume în comunitatea românească de la Freiburg, pentru multele-i osteneli în slujba şi spre binele acestei comunităţi.
Am făcut cunoştinţă cu dânsul, nu la Freiburg, ci mai târzi, şi în alte împrejurări.
În timpul şederii la Freiburg i-a fost de mare ajutor părintelui Popa, în calitate de cântăreţ bisericesc. Şi-a pus semnătura pe documentul de constituire oficială a Parohiei de aici,  a funcţionat ca învăţător la Şcoala românească suplimentară din Freiburg, şcolarii de atunci, azi oameni în toată firea, fiind printre puţinii (poate singurii) copii născuţi din părinţi români în străinătate, care nu numai că vorbesc, ci ştiu, ba chiar foarte bine, să scrie şi să citească româneşte.
De la Freiburg s’a mutat cu locuinţa la München, printre alte planuri fiind probabil şi acela de a încuraja şi sprijini organizarea bisericească de aici. A fost profund decepţionat de faptul, că la data când scria el părintelui Popa (2 Ianuarie 1976), românii ortodocşi din München  încă nu erau organizaţi bisericeşte oficial în parohie, adică cu statut de asociaţie de cult înregistrată la autorităţile juridice locale.
Domnul Cicală considera absolut necesară o bună organizare a Bisericii Ortodoxe Române din Germania. În acest scop, venea cu câteva propuneri esenţiale: contribuţia financiară din partea credincioşilor, înfiinţarea consiliilor parohiale în oraşele cu colonii româneşti mai mari (aminteşte printre acestea şi Freiburgul, deşi aici chiar el făcuse parte din consiliul parohial!), cu centrul administrativ bisericesc superior la Freiburg „atâta timp cât părintele Popa – (singurul paroh în vremea aceea n.n.) locuieşte în Freiburg.”
Domnul Cicală menţionează, că ar fi încercat de două ori înfiinţarea unei „asociaţii cultuale” (în loc să spună parohie a preferat traducerea termenului nemţesc „Kultusgemeinschaft”) în München, dar fără izbândă, din cauză că sunt „unii ostili formării oricăror feluri de consilii parohiale  sau aderenţe la parohia din Freiburg deoarece, cred ei, Asociaţia lor (FARG?) poate reprezenta şi Biserica.”
De la maiorul Alexandru Păunescu din Freiburg, se păstrează copia după o scrisoare din 25 Iunie 1976 către dl. Cicală. Scrisoarea este conciliantă, cum dealtfel era şi firea autorului ei.
Maiorul Păunescu susţine propunerea domnului Cicală, ca enoriaşii să contribuie financiar la acoperirea cheltuielilor pentru întreţinerea parohiilor, „…numai că la indiferenţa şi materialismul acerb de astăzi este greu de găsit contribuabili voluntari şi casieri insistenţi în cerşetorie!” -spune maiorul, dar speră totuşi ca Parlamentul german să intervină cândva, să înscrie în constituţie obligativitatea impozitului bisericesc (Kirchensteuer) şi pentru creştinii ortodocşi.
Susţine şi propunerea, de a se înfiinţa consilii parohiale în centrele cu mai mulţi compatrioţi uniţi (!) şi ortodocşi (Düsseldorf, Stuttgart etc.), cu excepţia oraşelor Köln şi München, „unde sunt atâtea grupuleţe şi păreri”, şi recomandă: „să mai aşteptăm,spre a fi evitate discuţii noi, turburări şi vrăjmăşii între fraţi”, ţinând seama şi de faptul, că „Părintele Popa a întâmpinat opoziţie la Freiburg (Mihăilescu) şi Köln (Acrivu).”
Cât priveşte înregistrarea credincioşilor ca membri ai parohiei, aceasta  „poate fi o sabie cu două tăişuri, întrucât la înscrierea ca <<„membri>> – deci cu drept de vot – se vor înghesui tocmai acei care ţintesc numai turburare şi sabotare!” (aşa cum s’au petrecut lucrurile, nu de mult, în parohiile din Karlsruhe şi Düsseldorf n.n.).
Este adânc regretabil – adaugă el -  că moştenirile  lăsate de răposaţii Cârsteanu şi Sasu putrezesc nefolosite şi că comunitatea (din München n.n.) nu are ocazie să se întâlnească să serbeze împreună datele naţionale ca în alţi ani” Şi asta spre bucuria celor din Bucureşti şi Moscova”.

Prof. George Cârsteanu (foto 1965) hp 1

Profesorul George V. Cârsteanu (foto alăturat) fusese până în 1945 directorul Institutului Român din Berlin. După război se stabilise la München. Numele lui este legat şi de organizarea bisericească a românilor din Germania, fapt pentru care i s’ar fi cuvenit demult un capitol aparte, în istoria Bisericii româneşti din această ţară.
Rar vorbea părintele Popa despre aceste conflicte pe plan bisericesc. Că aceste „acţiuni” l-au mâhnit (ca să nu spun scârbit), mai ales că acestea erau iniţiate şi regizate de slujitorii de la Biserica română din Paris, stă în afară de orice îndoială, altfel cum s’ar putea interpreta conţinutul unui document cu caracter de testament, descoperit întâmplător printre hârtiile personale, rătăcit printre cele ale parohiei, în care Părintele Popa hotărăşte rânduielile legate de slujba de înmormântare, atunci când el se va săvârşi din viaţă:

Freiburg, 14 Decembrie 1977

Las cu limbă de moarte ca înmormântarea să mi se facă după toate regulile stabilite de Sfânta noastră Biserică a Răsăritului, că dacă Ea (Biserica) a pus rugăciuni mai multe pentru preoţii de mir, înseamnă că de la primele începuturi s’a văzut că aceşti slujitori au păcate mai multe decât restul muritorilor de rând;
Să nu să mi se aducă nici un fel de coroane şi nici flori, fiind o cheltuială inutilă şi fără nici un folos pentru uşurarea sufletului.
De este însă posibil să se răsădească pe mormânt verdeaţă şi flori vii, şi de va fi posibil, lângă cruce să se sădească un trandafir;
Să mi se facă toate pomenirile, parastasele şi toate rugăciunile cerute de Sfânta noastră Tradiţie bisericească şi românească;
Slujba înmormântării să fie făcută de slujitori ortodocşi români şi streini, după cum va fi posibil. Pot participa şi fraţi slujitori greco-catolici, romano-catolici sau evanghelici, de li se va permite.  În nici un caz nu doresc să fie părtaşi la această ceremonie oricare dintre membrii clerului ortodox român din Paris. Afară de părintele M. Costandache, ceilalţi doi mi-au fost duşmani de moarte mie, cât şi Bisericii noastre din Germania. Să nu le plătească Dumnezeu, după cugetul lor!”
Documentul este nesemnat….

Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, 9 Mai 2006

Continuare în Episcopia
 
  Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis