Biserica  Română din Berlin 1938-1945

                          Biserica  Ortodoxă Română din Berlin
                                                      1938 - 1945

De la desfiinţarea Capelei române de la Lipsca (1881), prezenţa şi manifestarea Ortodoxiei româneşti în Germania devine cunoscută şi simţită abia două decenii după  primul război a toată lumea, prin înfiinţarea unui centru bisericesc român ortodox la Berlin, începând cu anul 1938.
Într-o descriere succintă a istoriei Bisericii Ortodoxe Române din Germania, Părintele Dumitru Popa spune, că atât constituirea Parohiei ortodoxe române din Berlin, precum şi intervenţiile pe lângă autorităţile germane, în vederea aprobărilor necesare, au fost iniţiate de Dr. Dumitru Amzăr, pe atunci directorul revistei Rânduiala.

Actul de constituire s-a pierdut; ştim însă de la Dr. Dumitru Amzăr, că acesta a fost semnat -în calitate de membri fondator,i în anul 1938- de preoţii: Ştefan Palaghiţă şi Andrei Vascan, de Dr. Dumitru Amzăr, Ion Dumitrescu – Borşa,  Gheorghe Ciorogaru, Nicolae Şeitan, Virgil Mihăilescu, Stelian Stănicel, Iosif Găvăgină, Nicolae Petraşcu, Horia Sima, Constantin Papanace, Eugen Teodorescu, precum şi de alte persoane, al căror nume, spre regretul tuturor, nu se mai cunosc. Primii preoţi slujitori la Berlin au fost aceiaşi preoţi semnatari, -Ştefan Palaghiţă, căruia i-a urmat Andrei Vascan, ultimul amintit, de fel fiind din Basarabia.
În contextul evenimentelor istorice din Europa, începând din anul 1940, România se orientează politic spre Germania, ceea ce a  făcut ca numărul românilor ortodocşi, din Berlin şi împrejurimi, să crească în chip considerabil: diplomaţi de toate gradele, funcţionari calificaţi necesari instituţiilor industriale şi comerciale germano-române, de curând înfiinţate, muncitori, ofiţeri de toate armele, trimişi în diferite centre de specializare, ucenici şi elevi ai diferitelor discipline militare, studenţi la universităţile germane etc. La aceştia se adaugă un număr considerabil de români refugiaţi politic în Germania, după evenimentele politice din Ianuarie 1941 - din România, cu deosebirea, că acestora din urmă li se acordă deosebitul „privilegiu”, de a fi „oaspeţi ai Führerului”  şi sunt internaţi în lagărele de muncă de la Rostock şi mai apoi de la Buchenwald, de unde vor fi puşi în libertat,e abia la sfârşitul războiului.
Numărul crescând al românilor ortodocşi din Germania şi, poate nu mai puţin, insuficienta asistenţă religioasă au fost motivele pentru care, Patriarhia şi Statul român - desigur la dorinţa şi cererea credincioşilor de aici - au procedat neîntârziat şi în deplină cooperare, la organizarea temeinică a Parohiei ortodoxe române din Berlin.
Cu Ordinul Nr. 14863 - din 10 Octombrie 1940, Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor de la Bucureşti numeşte pe părintele Andrei Vascan – „fiu credincios al Basarabiei” (slujise 11 ani ca preot în satul Cegoreni, comuna Bieşti, judeţul Orhei) - în funcţia de paroh al Românilor Ortodocşi din Germania. Cu Ordinul Nr. 15807 - din aceeaşi lună şi din acelaşi an, acelaşi minister român numeşte pe postul de cântăreţ bisericesc, pe studentul în Teologie (anul III) - Constantin Zaharia-Duhu. Într-un proces verbal din vremea aceea este menţionat, că pentru slujbele religioase şi locuinţa personalului bisericesc au fost închiriate - o biserică (o capelă) în strada Klapstock 38 şi o casă în strada Flotow Nr. 7.
Despre activitatea pastorală a părintelui Vascan, informaţiile sunt aproape inexistente, şederea lui la Berlin fiind de scurtă durată, dânsul întorcându-se devreme în ţară
Constantin Zaharia-Duhu s-a refugiat la Paris. Aici, la Issy les Moulineaux, a fost arestat de către GESTAPO şi internat la Buchenwald-Fichtenheim, împreună cu alţi peste 400 de „oaspeţi ai Führerului”, unde a şi murit, împreună cu alţi compatrioţi şi prieten,i  în bombardamentul anglo-american din 24 August 1944.
După intrarea României în război alături de Germania (22 Iunie 1941), guvernul român condus de mareşalul Ion Antonescu, cu consimţământul guvernului german, solicită Patriarhiei Române trimiterea unui alt păstor sufletesc pentru creştinii ortodocşi români din Germania, ceea ce s’a şi întâmplat la începutul anului următor.
Confirmat prin Ordinul Nr. 22039 - din 1941, eliberat de Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, Ordinul Nr. 7830/1942 al Patriarhiei Române şi Ordinul Nr. 6729/1942 al Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, vine preot paroh la Berlin, începând cu data de 1 ianuarie 1942, părintele Iconom Stavrofor şi Consilier Patriarhal - Emilian Vasiloschi.

.Pr. Emilian Vasiloschi hp 2
Părintele Emilian Vasiloschi era teolog erudit; licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (promoţia 1912), bun predicator, licenţiat în litere, cu specialitatea limba germană (disciplină pe care o predase la un liceu de fete şi la liceul internat din Iaşi), la toate aceste daruri de la Dumnezeu adăugându-se şi un glas frumos, melodios şi atrăgător (se spune că Părintele poseda chiar şi un brevet de muzică vocală).
Părintele Vasiloschi era  cunoscut deja din ţară a fi un excelent administrator al bunurilor bisericeşti. La Berlin s’a dovedit, în aceeaşi măsură, a fi fost „omul potrivit la locul potrivit”.
Odată cu numirea părintelui Vasiloschi la Berlin,  guvernul român, în deplin acord cu Patriarhia Română şi cu guvernul german, care a promis sprijinul şi ocrotirea necesară, dă decretul de înfiinţare oficială a „Bisericii Ortodoxe Române din Germania”.
Sub preşedinţia părintelui Vasiloschi,
s’a constituit primul Consiliu Parohial oficial, format, în cea mai mare parte, din membrii Legaţiei Române de la Berlin. Printre consilierii semnatari (zece la număr) ai primului proces verbal (2 Februarie 1943) care s’a păstrat, se pot descifra numele următorilor consilieri: părintele econom Emilian Vasiloschi (preşedinte), M. Stănescu – consilier de Legaţie,  Gh. Tr. Gallin – consul general al României la Berlin, Lt. Colonel Dumitru Popescu – şeful serviciului financiar de pe lângă Legaţie, Victor Geormăneanu -consilier economic al Legaţiei, Dr. S. Orbonaşu – ataşatul comercial, General Gheorghe Ion – ataşatul militar, Comandor Nicolae Antonescu – ataşatul naval, Dr. V. Tulescu – consilier cultural al Legaţiei, Sextil Puşcariu, Dr. Dionisie Hacman.
Autorităţile române civile şi bisericeşti i-au pus noului preot paroh la dispoziţie, personalul bisericesc de care avea nevoie. În puţinele documente, care nu au pierit în vremea bombardamentelor Berlinului, sunt menţionaţi: preotul Visarion Puiu, protodiaconul Ion Boştinescu, protodiaconul Alexandru Cristea, diaconul Ion Bornea, diaconul Grigore Cristea, cântăreţii Ioan Struc - licenţiat în teologi, şi Nicolae Aioanei -absolvent al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de pe lângă Patriarhia din Bucureşti (vezi documentaţia cu privire la personalul bisericesc).

A. Locaşul bisericii

Biserica din Berlin hp 2
În cursul anului 1942, Ministerul Culturii naţionale şi al Cultelor din România împuterniceşte pe părintele Vasiloschi să ducă tratative, în vederea închirierii unei biserici şi a unui imobil parohial în Berlin, care să cuprindă locuinţa preotului, camere pentru administraţia parohială, săli pentru manifestaţii culturale etc.
Cu ajutorul autorităţilor germane locale şi, nu mai puţin, în urma intervenţiilor substanţiale făcute de consulul general Gh. Tr. Gallin şi de colonelul (mai târziu general) Ion Gheorghe de la Legaţia română din Berlin, la Comandamentul suprem al armatei germane, prin intermediul comandantului oraşului Berlin, părintele Vasiloschi reuşeşte să închirieze pentru 10 ani Biserica cu numele Ierusalim (Jerusalemerkirche), un impozant locaş de închinăciune din strada cu acelaşi nume (în procesul verbal din 2 Februarie 1943 este menţionată şi Lindenstrasse), proprietatea Consistoriului Evanghelic din Marca (regiunea) Brandenburg.
Susnumitul Consistoriu – Secţia Financiară, cu Adresa Nr. 162 -din 26 Ianuarie 1943, comunică părintelui Vasiloschi şi Consiliului Parohial - condiţiile cu privire la închirierea sau cumpărarea bisericii:
a. Locaşul bisericii poate fi închiriat pe 10 ani, pentru suma anuală de 15.750 mărci germane (RM=Reichsmark). Suma pentru chirie era foarte modestă, dacă ţinem seama, că în vremea aceea în Berlin, pentru o locuinţă obişnuită de 4-6 camere, chiria lunară era de cel puţin 600 - 800 mărci, iar preţurile de cumpărare a imobilelor erau -cum notează părintele Vasiloschi-  „fantastice.”
b. Locaşul bisericii poate fi cumpărat în starea actuală, pentru suma de 450.00 mărci, inclusiv mobiliarul, afară de orgă şi de statuia lui Hristos din absida altarului,  „acestea două nefiind necesare cultului ortodox”.
c. Noilor chiriaşi li se îngăduie să facă deja „înscrierea tabulară” (?) a dreptului de cumpărare, în cartea funciară a acestei proprietăţi;
d. Timpul de opţiune pentru cumpărare a bisericii este fixat pentru 10 ani;
e. În cazul opţiunii pentru cumpărare, sunt necesare aprobările din partea organelor statului şi ale patronatului oraşului (comunei) Berlin;
f. Pe tot răstimpul opţiunii de cumpărare (10 ani), chiriaşii pot dispune  complet de localul bisericii, conform condiţiilor de închiriere.
Schimbări sau transformări esenţiale, care ar putea afecta simţitor construcţia bisericii, se pot face numai cu aprobarea proprietarului;
g. Cheltuielile pentru întreţinere, diferite taxe şi impozite, sunt suportate de parohie;
h. Din suma anuală de 15.750 RM pentru chirie, care reprezintă 3,5% din 450.000 RM (costul de vânzare) – în caz că parohia cumpără biserica –, se socoteşte, drept chirie efectivă, numai câte 400 R.M. lunar (4.800 RM anual), iar restul până la 15.750 RM anual - se bonifică în contul preţului de cumpărare;
h. Consiliul Parohial să numească reprezentantul legal, cu care urmează să se încheie contractul (de închiriere sau de cumpărare), precum şi numele instituţiei sau persoanei, care oferă garanţia materială pentru partea bănească a tranzacţiei.
Consiliul Parohial, întrunit în şedinţă la 2 Februarie 1943, acceptă propunerile făcute de  Consistoriul Bisericii Evanghelice, cu privire la închirierea bisericii (pe 10 ani), hotărăşte la rândul lui înaintarea demersurilor necesare, inclusiv recomandarea expresă către Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor din România, de a aproba urgent cumpărarea bisericii din Berlin, conform ofertei făcute, şi solicită Legaţiei române din Berlin, să confirme Consistoriului Bisericii Evanghelice, că părintele Vasiloschi - în calitate de paroh şi preşedinte al Consiliului Parohial - este împuternicit de către guvernul român, prin Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor (conform Ordinului Nr. 65735/1942), să semneze „valabil ca reprezentant legal” contractele şi actele de închiriere, iar garanţia materială solicitată va fi oferită de acelaşi minister român.
În programul de reparaţii, strict necesare la clădirea bisericii, erau cuprinse instalaţiile de curent electric, de gaz, de apă şi de încălzire (sobe şi calorifer cu aer cald), acoperirea cu parchet a duşumelelor din ciment, lemnăria uşilor, ferestrelor, scărilor, completarea geamurilor la ferestre şi uşi, curăţirea şi ordinea generală în toată biserica (pe alocurea spoirea şi zugrăveala pereţilor), înlocuirea Sfintei Mese din altar, amenajarea Proscomidiarului, folosindu-se de materialele deja existente, punerea în funcţie a ceasului din turla bisericii, montarea clopotului şi eventual cuplarea lui la instalaţia electrică, „pentru înlesnirea unei sunări corecte”, curăţirea şi camuflarea geamurilor (din cauza bombardamentelor), aducerea şi aşezarea catapetesmei şi a mobilierului bisericesc (comandate în ţară), aşezarea unei părţi a băncilor existente, care sunt în galerii, procurarea mobilelor strict necesare, până la sosirea întârziată a obiectelor comandate în ţară: mese, scaune, dulapuri din veşmântărie, din pronaos şi din cancelaria parohială, aflată în imediată apropiere de intrarea în biserică. Se reînnoiesc intervenţiile la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor din Bucureşti, ca să trimită de urgenţă fondurile necesare - de altfel deja menţionate, cu Adresa Nr. 65735/942, a susnumitului minister, trecând peste „mult împovărătoarele şi în parte inexecutabilele forme contabiliceşti” (birocraţie n.n.), ţinând seama că formele de angajare şi executare a lucrărilor de acest fel, altele sunt la Berlin decât acasă (în ţară n.n.).
Cât de greu era să găseşti mână de lucru în vremea aceea la Berlin, deducem din cele consemnate de părintele Vasiloschi în procesul verbal din 2 Februarie 1943: „Aici se găsesc acum numai cu mare anevoie antreprenori sau meseriaşi de specialitate sau chiar lucrători simpli, iar în urma noilor dispoziţii ale comandamentului militar german toţi lucrătorii fiind declaraţi mobilizaţi, foarte curând nu vom mai avea cu cine să executăm şi cele mai simple lucrări. Oferte şi devize de lucrări se obţin acum mai mult din întâmplare sau prin mari stăruinţe de la om la om.  Materialele sunt blocate pentru trebuinţelor războiului. Câte materiale sperăm încă să le găsim, le mai putem obţine acum în pripă.
Anul financiar
(în România n.n.) e pe sfârşite, deci întârziind riscăm să pierdem fondurile aprobate pentru biserică şi casa parohială. Formalităţile obicinuite ale contabilităţii româneşti presupun adunare de oferte, alcătuiri de devize de lucrări, poate chiar ţinere de licitaţii, cari toate trebuie trimise autorităţii superioare spre aprobare, deci cer timp îndelungat şi corespondenţă fără sfârşit, cari pentru situaţia de aici şi pentru împrejurările actuale constituie enorme greutăţi de neînlăturat, menite doar a opri pe loc întreaga noastră acţiune şi a periclita toate succesele de până acum, atât de greu dobândite.”
Tot cu aceeaşi insistenţă urma să se ceară ministerului român, ca să trimită imediat la Berlin pe arhitectul însărcinat cu executarea lucrărilor de reparaţii, la biserica şi casa parohială.
În procesul verbal din 2 Aprilie 1943 sunt menţionate, printre alte realizări, închirierea bisericii pe 10 ani în condiţiile fixate iniţial – inclusiv aceea că poate fi cumpărată oricând –, precum şi aprobarea mareşalului Ion Antonescu de a se cumpăra biserica pe seama statului român.
Între timp soseşte la Berlin, venind de la Bucureşti, arhitectul Prof. Iotzu. Acesta încearcă să încredinţeze lucrarea de reparaţii, firmei germane de construcţii sub directa răspundere a ministrului Speer sau Serviciului tehnic al comandamentului militar al capitalei. Acest lucru nu s’a putut realiza, ba chiar a cauzat stagnarea şi întârzierea lucrărilor. La aceasta s’a adăugat dezastrul bombardamentelor anglo-americane, din care cauză, cu greu se putea obţine autorizaţia de la Baupolizei (un fel de serviciu de supraveghere a construcţiilor de clădiri n.n.). În ultimă instanţă s’a apelat la Serviciul tehnic al Consistoriului Evanghelic din Marca Brandenburg, proprietarul bisericii, astfel că lucrările au luat un curs normal, dar nu de lungă durată, căci în procesul verbal al şedinţei Consiliului parohial -din 12 Aprilie 1943, este menţionată încredinţarea lucrărilor de reparaţii la clădirea bisericii şi a caselor parohiale, prin mijlocirea ataşatului comercial Dr. S. Orbonaşu, arhitectului  Dr. Hermann Dürr, de la întreprinderea Hermann Göhring Werke, care coopera şi cu firma Eisenrieth et Co.
Cu privire la modificările în interiorul bisericii, este consemnată propunerea arhitectului Prof. Iotzu, de a se închide arcadele absidelor laterale cu pereţi drepţi, pentru a facilita montarea stranelor şi fixarea icoanelor, corespunzător tradiţiei ortodoxe, iar noile interioare (capelele) laterale, rezultate din închiderea arcadelor, să fie folosite eventual, pentru săvârşirea altor slujbe (ierurgii, spovedanie etc.) sau pentru expunerea obiectelor de valoare (muzeu).
De la Bucureşti, urmau să fie expediate catapeteasma provizorie (comandată la Roman) şi alte obiecte necesare la împodobirea bisericii şi pentru săvârşirea sfintelor slujbe: covoare, veşminte, analoage, tetrapoade (mici iconostase pentru icoanele praznicare n.n.), stranele dăscăleşti, strana arhierească şi cea domnească etc.
Nu ştim dacă aceste obiecte au fost expediate sau dacă au ajuns până la Berlin, până la sfârşitul războiului. Părintele Vasiloschi nu a menţionat acest lucru, în nici un proces verbal şi nici cu  altă ocazie.
Pentru biserică s’a păstrat numele vechi - Biserica Ierusalimului (Jerusalemer Kirche), întrucât numele  legat de locaşul bisericii se afla de multă vreme în toponimia oraşului Berlin, de pildă Strada Ierusalim (Jerusalemerstrasse), sau La Biserica Ierusalimului (An der Jerusalemer Kirche).
S’a ţinut seama şi de faptul, că biserica românilor din Berlin a fost ctitorită „sub Domnia Regelui Mihai I” al României, urmând a continua lucrarea spirituală a modestei Capele din Berlin (strada Klapstorck) şi pe cea a fostei Capele româneşti de la Leipzig, cu hramul Sfântul Gheorghe şi s’a găsit de cuviinţă, ca noua biserică să aibă drept sfinţi ocrotitori (hram) pe Sfântul Arhanghel Mihail ca prim  hram, „cu prăznuire la 8 Noiembrie, când se serbează şi onomastica Regelui nostru” şi pe Sfântul Gheorghe, ca al doilea hram, cu prăznuire la 23 Aprilie.
Hotărârea Consilului este menţionată în Procesul Verbal al şedinţei Consiliulii Parohial Nr. 2 din 2 Aprilie 1943. 
În Procesul Verbal Nr. 4 din 29 Mai 1943, este menţionat stadiul lucrărilor de reparaţii la clădirea bisericii şi la casa parohială. Este vorba de reparaţii şi schimbări, atât în afara bisericii (zidărie, acoperiş, jgheaburi şi burlane de scurgere etc.), cât şi în interiorul bisericii, care s’au executat conform planului prevăzut, dar şi de alte reparaţii care nu erau prevăzute în plan, unele din ele rezultând din desfăşurarea lucrărilor în curs, iar altele „provenind din cauze care nu puteau fi cunoscute mai de înainte”, de pildă reparaţia acoperişului deteriorat de vânt şi de vechime, dar şi de  bombele incendiare şi de schijele proiectilelor artileriei antiaeriene.
S’a modificat interiorul altarului. Sfânta Masă a fost montată în centrul absidei, urmând ca pe peretele dinspre răsărit, rămas liber prin mutarea Sf. Mese, să fie pictată icoana Hristos -  Pantocrator. Statuia lui Hristos a fost mutată în diaconicon (veşmântărie), s’au săpat canalele pentru ţevile de calorifer, urmând ca instalaţia de încălzire să fie racordată la instalaţia oraşului,  s’au reparat geamurile colorate şi ornamentate, „care au fost în multe locuri stricate fie de copii, fie de bucăţele de schijă de la artileria antiaeriană”, pardoseala a fost lucrată în mozaic, s’au reparat stucatura, instalaţiile de gaz şi apă, s’au curăţit şi zugrăvit pereţii, urmând ca aceştia, într’un viitor apropiat, să fie împodobiţi cu pictură bisericească.
Până atunci, erau prevăzute ca probă de pictură (provizoriu) între ferestrele din absida altarului, chipurile  Sfinţilor Ierarhi şi ale sfinţilor ocrotitori (Sf. Gheorghe şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, de către Florian Breuer sub îndrumarea profesorului Delthe de la Academia de Arte din Berlin şi a arhitectului Dr. Dür, „el însuşi un fin cunoscător în ale picturii.”
Părintele Vasiloschi a notat în procesele verbale, cu multă acribie, atât programul de reparaţii, renovări, schimbări la clădirea bisericii şi a casei parohiale, cât şi firmele (27 la număr!) care au executat lucrările: Fa. F. Stock, Fa. Zeyer und Drechsler, Fa. Kurt Hesshaus, Fa. Gebrüder Held, Fa. Philipp Holzmann; Fa. H. Krause, Fa. L. Ross, Fa. Richard Nau, : Fa. H. Koni; Fa. Max Krajewski; Fa. Anamtmayer u. Eicke, Fa. L. Altmann; Fa. Joseph Heinz, Fa. Fr. Grund, Fa. Kurt Leben, Fa. F. Schulz, Fa. Oskar Zicker, Fa. Aue Ludwig Bledzinski, Fa. Felix Stock; Fa. Gebrüder Untermann, Fa. Kurt Hesshaus; Fa. Ernst Wils, Fa. Paul Franke, Fa. Paul Vogel, Fa. Fr. Stange, Fa. R. Nau, Fa. Berliner Zementgesellschaft, inclusiv numele arhitecţilor şi al specialiştilor ( Dr. Dr. Dür, Hase) care au proiectat şi condus lucrările.
N-au lipsit nici actele de donaţie pentru împodobirea bisericii. Directorul Fundaţiei Carol I din Bucureşti - Al. Tzigara-Samurcaş a donat bisericii românilor din Berlin, prin intermediul ministrului Bossy, „un preţios Epitaf şi o Dveră, ambele artistic lucrate, în cusături măiestre pe catifea, de către neuitata Regină Elisabeta – <<Carmen Sylva>> împreună cu Doamnele unui Comitet Special organizat în atari scopuri.”

B. Casa parohială

Consulul general român la Berlin -Gh. Tr. Gallin, după  înţelegerea anticipată cu organele germane competente (Finanzamt für Liegenschaften, Kurfürstendamm Nr. 191-192 şi Ministerul de finanţe german), a renunţat la apartamentele din etajul I al casei, din vecinătatea bisericii, spre a putea fi închiriate şi puse la dispoziţie spre folosire parohiei române, cu aprobarea ministrului român Bossy (care a participat şi la şedinţa Consiliului Parohial, semnând şi procesul verbal) – drept casă parohială, iar Ministerul de finanţe german a pus la dispoziţia parohiei române, în cadrul aceleiaşi clădiri, intrarea din dreapta de la parter, cu cele două camere şi cu scara interioară spre etaj.
Casa parohială cuprindea 20 de camere, dintre care numai o parte erau locuibile, celelalte fuseseră utilizate drept magazii de expoziţie de mobile, neavând deci nici o întocmire de casă de locuit, astfel că întreaga clădire avea nevoie de reparaţii substanţiale.
Corespunzător planurilor arhitectului Iotzu, casa urma să cuprindă locuinţele personalului bisericesc, cancelaria şi administraţia parohială, săli pentru bibliotecă, muzeu, cor şi consiliu, precum şi o sală mare pentru expoziţie permanentă de artă bisericească-naţională.
Casa parohială a fost închiriată începând cu data de 1 Martie 1943 -pentru 10 ani, predarea fiind făcută de către Finanzamt für Liegenschaften, în prezenţa unuia sau doi delegaţi ai Consiliului Parohial, consemnându-se aceasta într’un proces verbal special. Pentru partea română a semnat părintele Emilian Vasiloschi, în numele Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, în baza delegaţiei generale cu care era împuternicit de susnumitul minister.
Până la amenajarea şi mobilarea locuinţei şi cancelariei parohiale în noul local, părintele Vasiloschi urma să locuiască cu familia  într’un apartament închiriat, ca şi cel pe care îl avea în folosinţă în strada  Flotw Nr. 7, iar cancelaria parohială să rămână la capela din Klopstockstrasse 38. Banii pentru reparaţiile, schimbările şi modernizările necesare, atât cât nu vor ajunge din cei puşi deja la dispoziţie, urmau să se solicite prin Serviciul financiar român, din fondul alocat pentru cele două case parohiale, sala de festivităţi şi biserică.
Prin mijlocirea benevolă a inspectorului general financiar -Kracht, lucrările de reparaţie s’au făcut sub supravegherea maistrului de construcţii Purtzel, de la Serviciul de construcţii din Alte Jacobistrasse Nr. 117-120, în baza autorizaţiei din partea Serviciului Financiar al Reichului pentru imobilele Berlinului.
Întrucât mâna de lucru era greu de procurat în Berlin şi nu numai aici, cu aprobarea Comandamentului militar german, au fost angajaţi prizonieri de război.
Dintre membrii Consiliului Parohial s-a  constituit un Comitet parohial („Epitropie provizorie”), care să’i fie părintelui de ajutor, la supravegherea lucrărilor de reparaţie şi amenajare a bisericii şi caselor parohiale (se pare că locuinţa din strada Flotow fusese grav afectată de bombardamente) şi să contrasemneze bonurile de plăţi şi actele de gestiune.
Din comitet făceau parte: părintele Vasiloschi (preşedinte), consulul general Gh. Tr. Gallin, generalul Ion Gheorghe, consilierul economic V. Geormăneanu, şeful serviciului financiar -locotenent colonel Dumitru Popescu, iar ca supleanţi: comandor Nicolae Antonescu  şi ataşatul comercial Dr. S. Orbonaşu. Contrasemnarea actelor de plăţi se făcea de către generalul Ion Gheorghe, iar în absenţa acestuia (actele de urgenţă) -de către consilierul V. Geormăneanu.

C. Personalul şi corul bisericesc

O altă problemă, nicidecum uşor de rezolvat, era aceea a personalului bisericesc şi a corului bisericii. Lipsa diaconului (cu toate că în bugetul anual al parohiei era prevăzut postul de diacon) şi a celui de-al doilea dascăl era destul de evidentă, de aceea Părintele Vasiloschi propune pentru angajare pe Grigore Cristea, licenţiat în teologie şi candidat la preoţie, cunoscător într’ale muzicii vocale, de astă dată student la facultatea de teologie din Berlin.
Corul bisericii era dirijat de tânărul Sergiu Celibidache, strălucit student la Hochschule für Musik, secţia compoziţie şi dirijare, care se bucura încă de pe atunci de „foarte elogioase aprecieri din partea  rectorului şi profesorilor săi de la această Academie”.
Părintele Vasiloschi apelează la membrii Legaţiei române, ca aceştia să intervină la forurile competente (Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor şi la Patriarhia Română) pentru păstrarea celor doi studenţi la Berlin, cu post prevăzut în buget şi totodată pentru trimiterea unui solist de la Opera Română.
Părintele Vasiloschi propunea în mod expres pe cântăreţul  Mircea Buciu şi alţi cântăreţi de talia acestuia, care, cunoscând cântările şi rânduielile bisericeşti, „ar putea să ilustreze cu demnitate strana dăscălească în noua Biserică, urmând în acelaşi timp şi cursurile de perfectare a vocii la Academia din Berlin.”
Pentru a asigura funcţionarea optimală a corului, părintele Vasiloschi apelează la membrii consiliului - respectiv personalul Legaţiei – să găsească „o modalitate de-a se asigura permanenta funcţionare a acestui cor bisericesc-naţional, printr’un îndemn adresat tineretului român din Berlin, care să înţeleagă, că este o obligaţie de înalt interes naţional, de-a întreţine aici la Berlin, sub egida Bisericii, un falnic cor românesc, aşa cum îl doreşte de altfel şi Înalt Prea Sfinţitul Patriarh, şi Dl. Ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor, şi Ministerul Propagandei şi însuşi Conducătorul Statului.”

D. Cumpărarea locaşului bisericii

La începutul lunii Iulie 1943, „acţiunea românească de la Berlin”  era în cea mai mare parte realizată. Serviciul financiar român trimisese la Berlin o mare parte din suma prevăzută, pentru acoperirea cheltuielilor de reparaţii şi modernizări la biserică şi cele două case parohiale, precum şi întreaga sumă, în vederea cumpărării celor două imobile (casa parohială şi biserica).
În proiectul de cheltuieli prezentat de arhitectul Dr. Dürr, era prevăzută suma de
120.000 RM, la care se adăugau banii de chirie pentru cele două case parohiale
(cea din Flotowstrasse locuită de părintele Vasiloschi cu familia şi cea nouă în curs
de renovare), pentru impozite, asigurări, electricitate, încălzire, telefon, apă, gunoi, canal, curăţenie, deplasările personalului bisericesc în interes de serviciu, corul bisericii, acţiuni culturale, ajutorarea săracilor, în total - lunar  210.000 Lei.
Plata prizonierilor de război nu era prevăzută în această sumă, dar Părintele Vasiloschi a dispus, ca aceştia să fie plătiţi „deosebit de cheltuielile din deviz.” Procesul Verbal Nr. 5 din 8 Iulie 1943.
O parte din bănci au fost montate în pronaos şi provizoriu, în părţile laterale ale naosului, până când vor sosi stranele comandate în ţară. Restul a fost propus spre închiriere sau vânzare cuiva, care le va întrebuinţa tot pentru scopuri religioase-bisericeşti, ceea ce nu s’a mai realizat, acestea fiind depozitate spre păstrare (cu chirie) la firma Tobis – Filmkunst.
La intervenţia Părintelui Vasiloschi s’a întocmit o documentaţie (fotografii) a stării bisericii şi a caselor parohiale, înainte şi după lucrările de renovare, care însă s’a pierdut.
Cheltuielile pentru lucrările de renovare şi modernizare la biserică şi la casele parohiale au fost acoperite din fondul de 12 milioane Lei (199.983,32 RM), pus la dispoziţie de Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, prin Serviciul financiar de pe lângă Legaţia română de la Berlin.
Este vorba de 162.951,47 RM, la care se mai adaugă suma de 22.5000 RM, reprezentând avansul din impozitul de cumpărare. Cheltuielile pentru cumpărarea bisericii s’au acoperit din fondul de 450.000 RM, acordat mai înainte de Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor în acest scop. Conform procesului verbal din 20 August 1944, trebuia să se întocmească o documentaţie cu privire la aceste cheltuieli, spre a fi trimisă la Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor de la Bucureşti. Nu ştim dacă această documentaţie -dacă va fi fost întocmită- a mai ajuns la destinaţia prevăzută.
La 21 August 1943 a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare a clădirii bisericii, în condiţiile prevăzute în contractul de închiriere-cumpărare Nr. 32 din 23 Februarie 1943, între Parohia ortodoxă română din Berlin şi Biserica Evanghelică, încheiat de notarul public  W. Kunz din Berlin.  Formalităţile cumpărării s’au desăvârşit prin încheierea actului de acceptare Nr. 21 din 21 August 1943 şi a celui de definitivare Nr. 27 din 22 August 1943, redactate de notarul public din Berlin, -Dr. Norbert Sohn.
Semnarea contractului de vânzare-cumpărare a avut loc în cadru festiv, în ziua de 21 August 1943, în salonul de recepţie al Legaţiei Române de la Berlin. Pentru partea română a semnat părintele Vasiloschi,  în calitate de reprezentant al Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor din România, pe baza delegaţiei generale Nr. 65735 din 22.12.1943, dată de susnumitul Minister şi a avizului Consiliului parohial din Berlin. Pentru partea germană a semnat Dr. Johannes Heinrich, în numele Bisericii Evanghelice (fosta proprietară) şi pentru amândouă părţile notarul public Dr. Norbert Sohn.
Au fost prezenţi: ministrul (ambasadorul?)  român, membrii Legaţiei (române), reprezentantul Ministerului german (Reichministerium) pentru afacerile bisericeşti din Berlin -Dr. W. Hang, personalităţi din cercurile intelectuale româneşti şi germane din Berlin.
Înscrierea proprietăţii româneşti a fost înregistrată în cartea funciară a oraşului Berlin, conform notificării judecătoreşti Nr. 401, din 30. Octombrie 1943.
Suma totală de cumpărare (după ce s’a retras suma de 2.400 RM pentru uzaj, conform contractului de închiriere) inclusiv cheltuielile secundare (onorarul notarului, taxe de verificare, taxe de înscriere şi de scutire de impozit, impozit de cumpărare) a fost de 472.562,22 RM.

E. Distrugera bisericii şi a casei parohiale

Toate ostenelile Părintelui Părintelui Emilian Vasiloschi şi ale celor împreună cu dânsul, s-au dovedit zadarnice.
Bombardamentele din Noiembrie 1943 şi din Ianuarie - Februarie 1944 au deteriorat capela şi casa parohială din Klopstockstrasse încât, de la începutul lunii Februarie nu s-au mai putut folosi.
Personalul bisericesc, inclusiv părintele Vasiloschi cu maica preoteasă, locuiau începând de la 22 Noiembrie 1943 –  după ce casa parohială din Berlin fusese distrusă –, într’un hotel din Buckow/Märk.Höhl (cale de 50 de km de Berlin).
Tot aici se adăpostea vremelnic şi o parte din membrii Legaţiei române. De aici părintele venea în fiecare zi la Berlin, spre a supraveghea lucrările de reparaţii la locaşul bisericii şi la casa parohială.
Obiectele bisericeşti şi alte lucruri din capelă, câte au mai putut fi salvate dintre ruine, au fost depozitate, parte în pivniţa (subsolul) bisericii mari din Jerusalemerstrasse, parte la hotelul ştrandului de la Buckow.
Începând cu luna Februarie 1944, capela românească din Klapstockstrasse 38 a încetat să mai funcţioneze. Cât priveşte Biserica mare (Jerusalemerkirche), nici aceasta n-a fost scutită de pagube, provocate de bombe incendiare şi de presiunile de aer de la bombele şi minele explozibile.
Au fost distruse ferestrele, o parte din uşi, acoperişul, părţi din zidărie. Stricăciunile au putut fi îndreptate în aşa măsură, încât la 24 Ianuarie 1944 – „printr-o sfinţire de aghiasmă”, s’a putut relua şi continua programul sfintelor slujbe.
La 20 August 1944, părintele Vasiloschi consemna, că între timp acoperişul bisericii fusese în întregime restaurat, uşile şi ferestrele fuseseră de asemenea reparate, numai că în locul geamurilor au fost puse „în mod provizoriu scânduri ocrotitoare.”
Arhitectul german -Dr. H. Dürr urma să întocmească o documentaţie cu evaluarea pagubelor, în vederea unor eventuale despăgubiri (!).
În ziua de 21 Iunie 1944, casa parohială, care încă nu fusese cumpărată (în procesul verbal din 20 august 1944 încă mai este consemnată „proprietate a Finanzamtului für Liegenschaften din pasajul <<An der Jerusalemer Kirche Nr. 3>>”), la această dată aproape în întregime renovată şi modernizată, a fost lovită de bombe incendiare şi explozibile, care au transformat-o în scurt timp în ruină, prăbuşind-o complet.
Şeful lucrărilor -Purtzel de la Reichsbauamt Berlin I, Alte Jakob Str. Nr.(?), urma să întocmească o documentaţie  şi să evalueze pagubele pricinuite în vederea despăgubirilor („măcar pentru cheltuielile investite în reparaţiile şi amenajările făcute”).
Un raport asupra pagubelor, pricinuite de bombardamente bisericii şi casei parohiale, a fost (sau trebuia) înaintat Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor,  precum şi Patriarhiei Române din Bucureşti.
Nu ştim dacă această documentaţie a mai ajuns până la Bucureşti şi, chiar dacă ar fi ajuns, cine oare şi-ar mai fi luat timp să ia la cunoştinţă de cele întâmplate în Berlin?
Dimpotrivă! În lumea excilului românesc se vorbea, că după  evenimentele de la 23 August 1944 din România, guvernul român, cu intenţia de a şterge orice urmă de prezenţă românească în metropola de pe Spree, a vândut terenurile pe care fuseseră biserica şi casa parohială, aşa cum a procedat şi cu proprietăţile româneşti din Macedonia”.

Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în Mai 2006

Continuarea în Biserică în refugiu 1945 - 1953; vezi şi
Procesele -Verbale de la Berlin -1938-1945
- Personalul bisericesc de la Berlin
- Procese - Verbale 1945 - 1953
 
Cuprinsul/Inhaltsvereichnis