Crăciunul

Arhangel st hp 1Arhangel st hp 1      Gânduri de Crăciun în anul Domnului 2017

Betleemul a deschis Edenul; veniţi să vedem; aflat-am desfătarea tainică înăuntrul peşterii; veniţi să privim cele din rai. Acolo S-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat puţ ne săpat din care David mai înainte a dorit să bea; acolo Fecioara născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David. Pentru aceasta la Betleem să mergem, unde S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Icosul Praznicului).

Nasterea Domnului MSK 1a
An de an, înainte de apusul anului, creştinii sărbătoresc  coborârea lui Dumnezeu la oameni, în Fiul Său Cel Unul-Născut, Iisus Hristos, Care,  acum mai bine de două mii de ani, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria în Betleemul Iudeii, în Ţara Sfântă.
Oamenii din toate timpurile au fost în continuă nelinişte şi căutare a adevărului; au dorit să cunoască adevărul despre Dumnezeu, despre lume, despre ei înşişi, despre destinul lor, de unde vin, încotro  merg, care este rostul vieţii vremelnice în lume, ce urmează după ce omul s-a săvârşit din viaţă, dacă există viaţă şi dincolo de moarte.
De la oameni ştiutori de carte înaltă – filozofi, teologi, înţelepţi, au aflat răspunsuri la întrebările lor, nu însă şi garanţia că acestea erau depline şi ultimele.
Răspunsul ultim şi definitiv l-au primit de sus, de la Dumnezeu, Care, „la plinirea vremii”, în actul de supremă chenoză (Filipeni 2,7), Însuşi  a luat chip de om, întru asemănare omenească făcându-Se şi a coborât la oameni, pe pământ (vezi Slujba Botezului, Rugăciunea la sfinţirea apei).

Oamenii din totdeauna, îndeosebi Israel – Poporul ales, adică poporul iubit al lui Dumnezeu, aşteptau înfriguraţi împlinirea făgăduinţei făcută de Însuşi Dumnezeu strămoşilor oamenilor, că nu-i va da uitării, că îi iubeşte, că îi va ocroti şi că, „la plinirea vremii” , va ieşi din singurătatea Sa şi le va trimite pe Unul-Născut Fiul Său.
Acela va reînnoi lumea, va şterge păcatul strămoşilor, dându-Se pe sine jertfă de răscumpărare, ca prin El, oamenii să fie eliberaţi din robia păcatului.
În Cartea Facerea din Sfânta Scriptură, circumstanţele căderii în păcat a primilor oameni sunt descrise destul de sumar; stă scris că Adam şi Eva au nesocotit porunca şi avertismentul lui Dumnezeu, să nu se atingă de rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, şi nici să-l mănânce, căci în ziua în care vor mânca din rodul oprit, vor muri negreşit (Facerea 2, 17).
Pacatul stramoasesc 1Tot în Cartea Facerea stă scris că şarpele, «cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Facerea 3,1), a  ispitit-o pe Eva, zicând: «Nu, nu-i adevărat! Nu veţi muri. Dumnezeu nu v-a spus adevărul, ştiind că în ziua în care veţi mânca din fructul oprit vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca El, adică veţi cunoaşte binele şi răul» (comp. Facerea 3, 4).
Urmările se ştiu. Eva a crezut cuvintelor şarpelui. A  socotit că rodul pomului, plăcut ochilor la vedere, este vrednic de dorit şi de mâncat, nu numai pentru că dă ştiinţă, ci şi putinţa să fii ca Dumnezeu (vezi Facerea 3,5). A cules fructul şi l-a mâncat. I-a dat şi lui Adam, care l-a mâncat şi el.
Dumnezeu i-a pedepsit pentru nesocotirea poruncii, hotărând destinul fiecăruia.
Pe şarpe l-a blestemat să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână în toate zilele vieţii sale. Femeii i-a spus că multe necazuri va avea, mai ales în vremea sarcinii, şi că va naşte copii în dureri, iar bărbatului i-a spus că se va hrăni cu osteneală din roadele pământului, că în sudoarea frunţii sale îşi va mânca pâinea, până se va întoarce în pământul din care a fost luat,  că pământ este şi în pământ se va întoarce (vezi Facerea 3, 1-19).
Cartea Facerea nu cuprinde referinţe cu privire la  numele şi adevărata identitate a ispititorului, nici la motivul acestuia de a-i înşela, trezindu-le protopărinţilor sentimentul invidiei şi a mândriei, care au dus la pierderea nemuririi, alungarea lor din Paradis, întunecarea chipului lui Dumnezeu în ei şi în urmaşii lor, înstrăinarea de Dumnezeu şi în cele din urmă moartea, ca plată a păcatului (vezi Romani 6, 23).
Lipsa referinţelor s-ar putea explica printr-o lacună în Cartea Facerea, care poate fi umplută cu ajutorul celor consemnate în Apocalipsa Sfântului Ioan.

Balaurul din Apocalipsa 1Acolo este vorba despre femeia care naşte şi balaurul care aşteaptă înaintea ei,  ca să înghită copilul, când îl va naşte. Femeia a născut, iar copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. Atunci s-a făcut război în cer. Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. «Şi n-a izbutit el (balaurul) nici nu s-a găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se chema diavol şi satana, cel ce înşală toată lumea, aruncat a fost pe pământ, şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el» (Apocalipsa 12, 1-9).
În Evanghelia după Sfântul Luca este consemnată alegerea şi trimiterea celor şaptezeci (şi doi)  de ucenici la propovăduire. La întoarcere, aceştia i-au spus Mântuitorului, zicând: «Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău». Iisus le-a zis: «Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer» (Luca 10, 17-18).
Altă dată, Iisus vorbeşte de stăpânitorul acestei lumi, care va fi aruncat afară (vezi Ioan 12, 31). Sfântul Ioan a văzut cu duhul împlinirea prezicerii Mântuitorului: «Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ, şi i s-a dat cheia fântânii adâncului (vezi Apocalipsa 9, 1 şi urm).
În Cartea Facerea nu este consemnat războiul din cer, nici căderea lui Satana ca un fulger din cer, şi cu el, şi căderea îngerilor. Pentru a fi înţeles, cu privire la identitatea ispititorului, care nu este altul decât diavolul, sau satana, după cum îl numeşte Sfântul Ioan, autorul referatului biblic nu-i consemnează numele, ci se foloseşte de o figură de stil (metaforă) şi îl substituie   şarpelui, respectiv balaurului.
Despre şarpele biblic, care a ispitit pe protopărinţi şi despre originea păcatului strămoşesc,  stă scris mai îndeaproape şi mai pe-nţeles în Cartea Efraim şi în Cartea Adam şi Eva, două scrieri biblice,  considerate apocrife, adică scrise de către autori cu identitate îndoielnică. Deşi n-au fost integrate între Cărţilor canonice ale Sfintei Scripturi, acestea sunt considerate totuşi bune de citit, în măsura în care lectura lor, ca şi lectura altor scrieri religioase din categoria menţionată aici, poate fi ziditoare de suflet.

                                                                     ****
În Cartea Efraim stă scris că Dumnezeu a creat în cinci zile lumea nevăzută şi lumea văzută. În ziua a şasea, vineri, a zis Dumnezeu: «haideţi să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră» (comp. Facerea 1,26). Auzind aceste cuvinte, îngerii s-au înfricoşat şi s-au cutremurat. Au spus: «O mare minune ne va fi învederată astăzi, când vom recunoaşte chipul lui Dumnezeu, Creatorul nostru, în cel creat după chipul şi asemănarea Lui»
Şi a întins Dumnezeu mâna Sa peste întreaga lume şi a luat din tot pământul un mic grăunte de lut, din toate apele o picătură, din aer o suflare şi din foc puţină căldură. Şi, în faţa ochilor îngerilor, a frământat în palma Sa cele patru elemente şi a făcut din ele pe Adam.
Când l-au văzut pe Adam, îngerii au fost uimiţi de înfăţişarea maiestoasă şi de frumuseţea feţei lui. Căci faţa lui şi strălucirea ochilor lui erau ca soarele, iar trupul lui strălucea precum cristalul.
Dumnezeu l-a creat pe om în Ierusalim. L-a îmbrăcat în veşmânt împărătesc şi i-a pus pe cap coroana măririi, ca semn al suveranităţii peste toate; l-a făcut rege, preot şi profet, l-a aşezat pe tronul măririi Sale şi i-a încredinţat domnia peste toate creaturile.

Adam si Eva in ParadisŞi au venit în faţa lui Adam toate animalele sălbatice, toate dobitoacele şi păsările. El a vorbit cu ele şi le-a pus nume, iar ele şi-au plecat capetele în faţa lui. Toate vieţuitoarele create de către Dumnezeu l-au venerat pe Adam şi i-au slujit. Iar îngerii au auzit glasul lui Dumnezeu, Care a zis: «Adam, să-mi fi Mie Preot, Rege şi Profet. Te fac stăpân peste toate făpturile create de Mine; ele îţi aparţin şi  trebuie să-ţi slujească».
La auzul acestor cuvinte, îngerii au căzut în genunchi şi l-au venerat (pe Adam).
Comandantul îngerilor din oştirile de jos, văzând că toţi îl venerează pe Adam, s-a umplut de invidie şi a refuzat să-i arate şi el cinstirea cuvenită. S-a întors către îngerii de sub comanda lui şi le-a zis: «Nu-l veneraţi  şi nu-l prealăudaţi cu ceilalţi îngeri! Cu adevărat, această preamărire mi se cuvine mie. Căci eu sunt foc şi duh, pe când el, este făcut dintr-un grăunte de lut».
Grăind astfel, îngerul răzvrătitor s-a făcut neascultător şi s-a despărţit de Dumnezeu din voinţă proprie, el şi ceata lui  căzând (fiind alungaţi) din cer, în ceasul al doilea din ziua a şasea. Li s-au luat veşmintele strălucitoare, iar el a fost numit Satana, deoarece s-a despărţit (de Dumnezeu),  Şeda, pentru că a fost doborât, şi Daiwa, pentru că a pierdut veşmântul splendorii.
Lucifer alungat din cerDin clipa căderii, Satana şi ceata lui sunt despuiaţi şi urâţi la vedere. După ce Satana fost alungat din cer, Adam a fost urcat într-un car de foc şi dus în Paradis, în ceasul al treilea din ziua de vineri.
Îngerii îl preamăreau, serafimii îl sfinţeau şi heruvimii îl binecuvântau. Ajungând Adam în Paradis, Dumnezeu i-a arătat un pom, din ale cărui fructe nu-i era îngăduit să mănânce, apoi i-a dat un somn adânc, iar acesta a adormit.

Dumnezeu a facut pe Eva
În timp ce Adam dormea, Dumnezeu a luat dintre coastele lui pe cea din partea dreaptă a diafragmei, a făcut din ea o femeie şi a numit-o Eva. Când s-a trezit Adam şi a văzut pe Eva, femeia sa, s-a bucurat din toată inima. Iar Dumnezeu le-a dat Paradisul, să le fie patrie şi locuinţă.


Văzând Satana pe Adam şi pe Eva strălucind în Paradis, şi cum invidia şi ura îl mistuiau şi îl schimonoseau,  a hotărât să-i compromită. Şi ca nu cumva Eva să se înspăimânte şi să fugă, văzându-l dezbrăcat şi hidos la chip, a intrat şi şi-a făcut sălaş în trupul şarpelui.
În trupul şarpelui a zburat până la graniţa Paradisului. S-a folosit de strategia dresorilor, care învaţă păsările să vorbească, punând între ei şi pasăre o oglindă. În timp ce dresorul vorbeşte din spatele oglinzii, pasărea, văzându-şi propriul chip în oglindă, crede şi se bucură că îi vorbeşte un tovarăş din specia ei şi astfel învaţă să vorbească.

Sarpele ispiteste pe Eva 1aPândind momentul când Eva era singură, Satana s-a dus la ea şi a strigat-o pe nume. Întorcându-se către cel care i-a vorbit, Eva şi-a văzut propriul chip. Atunci Satana i-a vorbit Evei precum era felul ei de a vorbi.
Auzind Eva de rodul pomului oprit, a alergat în mare grabă şi l-a şi cules.
Dar în clipa când l-a mâncat  şi-a dat seama de urâciunea goliciunii sale. S-a ascuns sub un copac să-şi acopere goliciunea cu frunze, apoi l-a strigat pe Adam să-i dea  şi lui rodul pomului nesupunerii. Adam l-a luat şi a mâncat. Atunci a înţeles şi Adam că este dezbrăcat. Împreună au mers şi şi-au făcut şorţuri din frunze de smochin, cu care s-au îmbrăcat.
Trei ceasuri au stat îmbrăcaţi cu şorţurile de ocară, până la ceasul de amiază, când au primit sentinţa. Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte din scoarţa copacului din paradis, care este mai delicată decât pânza şi mai gingaşă decât veşmintele împărăteşti de mătase, şi i-a îmbrăcat cu scoarţa subţire a copacului.
Intraseră în paradis în ceasul al treilea; doar trei ceasuri s-au bucurat de splendoarea lui; trei ceasuri s-a vădit ocara lor, iar în ceasul al nouălea au fost alungaţi.
Erau trişti când au ieşit din rai. Dumnezeu însă a vorbit cu Adam, l-a consolat şi i-a zis: «Nu te întrista, Adame, căci mare este iubirea Mea faţă de tine şi Eu vreau să restatornicesc moştenirea ta. Din cauza ta am blestemat pământul, pe tine însă te cruţ de blestem. Şarpelui i-am închis picioarele în burtă şi i-am dat ca hrană praful pământului. Evei, însă,  i-am dat jugul supunerii. Tu ai dispreţuit porunca Mea, de aceea te alung, însă să nu-ţi fie frică, căci vreau să-ţi arăt îndurare. De acum trebuie să trăiţi ca străini afară, în lumea blestemului. Când însă se va plini vremea, pe care Eu am hotărât-o, vreau să vă trimit pe Fiul Meu. El va locui într-o fecioară şi va îmbrăca trup omenesc, şi prin El se va face mântuirea ta şi întoarcerea ta în rai….».
Dumnezeu i-a descoperit lui Adam viitorul întreg şi toate suferinţele pe care Fiul Său le va lua în locul său (al lui Adam) asupra Sa.
După ce Adam şi Eva au părăsit raiul, poarta straşnică a fost închisă în urma lor, iar heruvim cu sabie zdrobitoare sta strajă în faţa ei

                                                                             * * * *
În Cartea Adam şi Eva stă scris despre viaţa protopărinţilor Adam şi Eva pe pământ după ce au căzut în păcatul mândriei, invidiei  şi neascultării şi au fost alungaţi din grădina raiului. Adam şi Eva  şi-au construit o colibă, în care au locuit şapte zile. Erau  mâhniţi. După şapte zile sufereau deja de foame. Au căutat de mâncare dar n-au găsit nimic. Atunci, Eva i-a zis lui Adam: «Ah, stăpânul meu,  îmi este foame foarte tare! Mergi şi caută ceva să mâncăm. Poate că Dumnezeu ne va privi cu îndurare şi Se va milostivi şi ne va chema din nou în Paradi.
Adam si Eva alungati din Paradis 1 aA pornit Adam la drum prin ţară şi, timp de şapte zile, a căutat dar n-a găsit bucatele pe care le mâncase în Paradis. Atunci Eva i-a zis: «Stăpânul meu, dacă vrei, ucide-mă. Poate că Domnul  va fi milostiv cu tine şi te va lăsa acasă în Paradis, căci numai datorită mie ai fost alungat de acolo».
Adam însă i-a  răspuns şi i-a zis: «Conteneşte, Eva, cu vorba ta, ca nu cumva Domnul să ne pedepsească cu un al doilea blestem! Căci cum aş putea eu să ridic mâna împotriva propriului meu trup? Haide să căutăm împreună hrană, ca să nu pierim cu desăvârşire».
Au plecat împreună  şi, nouă zile, au căutat prin ţară hrană, dar n-au găsit nimic din ceea ce mâncaseră în Paradis. Adam i-a zis Evei: «Eram obişnuiţi să mâncăm mană cerească, aici nu există decât hrană pentru animale. Pentru aceasta să ne întristăm înaintea feţei Domnului, Creatorului nostru. Să ne pocăim, Eva! Poate că Dumnezeu Stăpânul ne iartă şi ne este milostiv şi ne trimite ceva, din care putem să trăim».
Eva a zis către Adam: «Ah, stăpânul meu, spune-mi, ce este pocăinţa şi cum trebuie să mă pocăiesc. Ia aminte, să nu ne impunem o străduinţă, pe care, neputând să o ducem, vom mânia iarăşi pe Dumnezeu. Spune-mi, stăpâne, câtă pocăinţă vrei să fac? Căci eu sunt aceea, care ţi-am pricinuit osteneală şi privaţiune».
I-a răspuns Adam şi a zis: «Tu nu poţi face atâta pocăinţă, cât pot face eu, fă însă atâta cât trupul tău poate să suporte. Eu însumi vreau să postesc patruzeci de zile. Tu însă pleacă la drum şi mergi la Tigru. Ia o piatră, aşează-te pe ea, acolo unde fluviul este cel mai adânc. Şi din gura ta să nu iasă nici un cuvânt! Căci buzele noastre sunt necurate după mâncarea fructului oprit, şi nu suntem vrednici să-L rugăm pe Stăpânul. Rămâi în apă 37 de zile. Eu însă vreau să merg la Iordan şi să stau acolo în apă patruzeci de zile. Poate că Stăpânul ne va fi milostiv».
Eva a mers la Tigru şi a făcut după cum i-a zis Adam. Adam s-a dus la Iordan, s-a aşezat pe o piatră, iar apa îi ajungea până la gât….
După ce au trecut optsprezece zile  s-a mâniat Satana. A luat chip luminos de înger şi s-a dus la Tigru, unde a găsit-o pe Eva plângând.
S-a prefăcut că îi împărtăşeşte tristeţea, a început să plângă şi el şi i-a zis: «Ieşi din râu şi nu mai plânge, leapădă tristeţea şi jalea! De ce eşti mâhnită ca şi bărbatul tău, Adam. Dumnezeu Stăpânul a auzit plângerea voastră şi a primit pocăinţa voastră. Noi, îngerii, ne-am rugat cu stăruinţă pentru voi. Domnul m-a trimis să vă scot din râu şi să vă dau hrana, pe care aţi avut-o în Paradis şi pe care voi o jeliţi. Pentru aceasta vino afară din râu, eu vreau să vă duc la un loc, unde  vă aşteaptă hrana şi mâncarea voastră».
Eva l-a crezut pe Satan a doua oară şi a ieşit din apă. Din cauza răcelii apei, trupul ei tremura ca iarba în vânt, şi ea a căzut la pământ. Satan a ridicat-o şi a dus-o la Adam.
Când a zărit-o Adam pe Eva şi pe duşmanul cel rău în spatele ei a plâns şi a strigat şi a zis: «Vai mie, vai ţie, Eva! Spune-mi, Eva, de ce nu stărui în pocăinţa ta? Iarăşi te-ai lăsat ispitită de către potrivnicul nostru! Căci el a fost cel, din cauza căruia am fost alungaţi din Paradis spre bucuria lui».
Auzind acestea Eva, a cunoscut că Diavolul a fost cel care a sfătuit-o să iasă din râu; a căzut cu faţa la pământ şi furioasă, de tristeţe, mânie şi durere, a strigat tare şi a zis: «Diavole blestemat, de ce lupţi împotriva noastră fără nici un motiv? Ce este între noi? Ce ţi-am făcut, ca să ne urmăreşti cu multă viclenie? Spune-mi motivul răutăţii tale nemărginite? Nu noi te-am lipsit de splendoarea ta şi de cinstea ta. De aceea, spune-mi, tu duşman rău, de ce ne urmăreşti până la moarte cu ură şi invidie?»
Atunci Diavolul a suspinat şi a zis: «Ah, Adam, toată duşmănia, invidia şi suferinţa mea sunt împotriva ta, căci din cauza ta am fost alungat şi înstrăinat de splendoarea, pe care am avut-o în cer. Din cauza ta am fost izgonit din ceata îngerilor, iar acum trăiesc pe pământ în mizerie».
I-a răspuns Adam: «Spune-mi, ce ţi-am făcut şi care este vina mea faţă de tine? De ce ne urmăreşti? Nici unul dintre noi nu te-a păgubit, nici nu t-a rănit!»
Atunci i-a răspuns Diavolul şi a zis: «Nu vorbi astfel cu mine, Adam! Din cauza ta am fost alungat din Paradis şi din ceata îngerilor surghiunit. Când Dumnezeu a suflat în tine suflarea vieţii şi te-a creat după chipul Lui, Mihael m-a strigat şi mi-a poruncit să te venerez în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu, Stăpânul, a zis: „Vezi, Adam, te-am creat după chipul şi asemănarea Mea”. Iar Mihail a venit şi a spus tuturor îngerilor: „Veneraţi Chipul lui Dumnezeu, după cum Dumnezeu, Stăpânul, porunceşte”.  El însuşi a îngenuncheat primul în faţa ta, Adam. Apoi m-a strigat şi a zis: „Venerează Chipul lui Dumnezeu!”. Eu i-am răspuns şi am zis: „Ce mă împingi? Nu-l voi venera, căci este mai mic şi mai tânăr decât mine. Eu am fost creat mai înainte să fi fost el creat! El să cadă în genunchi şi să mă venereze”. Îngerii de sub comanda mea au auzit aceasta şi n-au vrut să-l venereze. Mihael mi-a zis: „Venerează chipul Stăpânului! Dacă refuzi să-l venerezi, Dumnezeu Stăpânul Se va mânia din cauza ta”. Eu însă i-am răspuns şi am zis: „Dacă mă  înfurii, mă voi urca în cer şi voi ridica tronul meu mai sus decât aştrii lui Dumnezeu”.

Caderea ingerilorDumnezeu Stăpânul S-a mâniat pe mine şi pe cei împreună cu mine şi m-a aruncat afară din măreţia Lui pe mine şi pe îngerii mei, şi am fost alungaţi din locuinţele noastre cereşti în lume, pe pământ, din cauza ta. Am pierdut toată măreţia noastră şi, de atunci, trăim pe pământ în mare mâhnire. Noi te-am văzut trăind în desfătare şi plăcere şi n-am putut îndura asta. De aceea am ispitit pe femeia ta şi am reuşit, ca şi voi, din cauza ei, să fiţi alungaţi din desfătarea şi plăcerea cerească, aşa cum şi eu am fost alungat din splendoarea mea»
.
Auzind Adam aceste cuvinte, a plâns cu glas tare, s-a rugat şi a zis: «Doamne Dumnezeule în cer, viaţa mea este în mâna Ta! Fereşte-mă de duşmanul meu, care caută să-mi piardă sufletul, şi dă-mi mie splendoarea, pe care a pierdut-o  el».
Iar Diavolul l-a părăsit şi Adam a perseverat în pocăinţa sa şi a stat patruzeci de zile în apa Iordanului.

                                                                       * * * *
 Aşadar, nesocotirea poruncii lui Dumnezeu a atras osânda lui Dumnezeu, asupra protopărinţilor  şi asupra urmaşilor lor, moştenire cunoscută sub denumirea de Păcatul Strămoşesc, de care ne eliberăm prin Taina Sfântului Botez.
Odată cu păcatul protopărinţilor, dialogul dintre cer şi pământ, adică relaţiile dintre om şi Dumnezeu s-au diminuat.
După căderea în păcat oamenii au rămas fără călăuză spirituală şi  au rătăcit în întuneric pe calea păcatului, până când s-au înstrăinat de Dumnezeul Cel adevărat.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni însă n-a încetat nicidecum. Din convorbirea lui Dumnezeu cu Adam înţelegem clar, că Dumnezeu nu vrea ca Adam cel căzut în păcat să moară definitiv. Nu. Dumnezeu vrea  ca Adam păcătosul să se întoarcă, adică să se pocăiască, să rămână viu şi să se întoarcă în Rai, adică să trăiască veşnic: «Tu ai dispreţuit porunca Mea, de aceea te alung, însă să nu-ţi fie frică, căci vreau să-ţi arăt îndurare. De acum trebuie să trăiţi ca străini afară, în lumea blestemului. Când însă se va plini vremea, pe care Eu am hotărât-o, vreau să vă trimit pe Fiul Meu. El va locui într-o fecioară şi va îmbrăca trup omenesc, şi prin El se va face mântuirea ta şi întoarcerea ta în rai» (Cartea Efrem, Cap. 5).
De această promisiune vorbeşte şi proorocul Isaia. «La plinirea vremii», spune el, «o fecioară, în ciuda şi împotriva legilor naturale ale naşterii oamenilor, deci pe cale minunată, supranaturală, va naşte un Fiu, al cărui nume va fi Immanuel (Isaia 7, 14), care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu».
Dumnezeu mai vorbise cu oamenii, nu direct, ci prin intermediari — îngeri şi prooroci.
În zilele mai de pe urmă, la împlinirea sorocului stabilit şi ştiut numai de de către El, a grăit oamenilor  prin Iisus Hristos, Fiul Său cel Unul-Născut (vezi Evrei 1, 1), Care «S-a întrupat de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, şi S-a făcut om» (Simbolul de Credinţă), ca să-i elibereze pe oameni de păcatul strămoşesc şi să aducă lumii lumina cunoştinţei, adică înţelepciunea cunoaşterii lui Dumnezeu.
Făgăduinţa lui Dumnezeu s-a împlinit, căci Dumnezeu «nu minte» (vezi Tit 1, 2).
La plinirea vremii, în Betleem, cetatea lui David în Ţara Sfântă, s-a deschis uşa cerului, prin care Dumnezeu S-a coborât între oameni. Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Iisus Hristos, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi a luat chip de om (comp. Galateni 4, 4).
Cum S-a făcut Fiul lui Dumnezeu Fiul Omului este taină şi minune venită de sus, de dincolo de graniţele raţiunii omeneşti; este «taina cea din veac ascunsă în sânurile Tatălui», pe care nici îngerii n-au cunoscut-o (vezi Efeseni 3,9), iar omul o poate  înţelege numai cu logica credinţei, în înţelesul şi admiterea cuvântului Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria,  „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 37).
Cu adevărat! O mare minune s-a întâmplat atunci, în Betleemul Iudeii, pe care nu o putem cuprinde cu puterea minţii. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât tainic din cer, a luat chip de om şi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria.
Nu se ştia timpul când va veni, nu I se cunoştea identitatea. Îngerul Domnului a fost cel care a desluşit Taina cea din veac ascunsă (vezi Romani 16,25) şi a lămurit identitatea Pruncului născut în staulul din Betleem, înainte ca Acesta să Se nască.
G. Sibiescu, BunavestireSfintei Fecioare i-a spus: «Bucură-Te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei, căci ai aflat har la Dumnezeu.. Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.  Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, Părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit» (Luca 1, 28-353).

Nasterea lui Iisus Hristos (2)
După Naşterea Pruncului Iisus, le-a vestit păstorilor din preajma Betleemului bucurie mare, zicând: «Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle» (Luca 2, 10-12).


Timpul şi condiţiile în care Dumnezeu a luat chip de om şi a intrat în istoria lumii sunt consemnate pe înţelesul tuturor: «În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif, din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-au înfăşat şi L-au culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei» (Luca 2, 1-7).

Nasterea Domnului hp 3 rIisus Hristos a intrat în istoria lumii ca Dumnezeu adevărat şi Om desăvârşit, prin actul suprem de chenoză (vezi Filipeni 2,7), adică de smerenie desăvârşită; S-a dezbrăcat  de slava Dumnezeirii, fără însă să piardă ceva din substanţa Dumnezeirii (vezi Coloseni 2, 9), Şi-a asumat în  ipostasul Său dumnezeiesc natura umană şi S-a făcut Fiul Omului;  S-a coborât din etern şi a intrat în istorie.
Sălaşul vitelor în care Se naşte Hristos reprezintă universul rănit, lumea (Sf. Grigore de Nisa), pentru care Dumnezeu S-a întrupat ca să o restaureze, să-i dea un sens nou, frumuseţe şi demnitate, ca ea să-şi întoarcă iarăşi faţa către Dumnezeu.
Viaţa şi petrecerea lui Iisus Hristos printre oameni au fost fapte istorice. Hristos a trăit în istorie, a vorbit cu oamenii despre Sine, despre Dumnezeu-Tatăl, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut (vezi 2 Timotei 6, 16), dar, a spus El, «cine a văzut pe Fiul, acela a văzut şi pe Tatăl» (Ioan 14, 9), a făcut cunoscută lumii voia lui Dumnezeu -Tatăl, a învăţat despre Dumnezeu-Sfântul Duh, pe care îl numeşte Mângâietorul, Duhul adevărului” şi Domnul de viaţă făcătorul(vezi Ioan 14, 6-17), Cel care  ne dăruieşte şi ne sfinţeşte viaţa, ne luminează mintea şi înţelegerea spre gândirea cea dreaptă.

Hristos a învăţat despre Sine, că este Fiul lui Dumnezeu, că învăţătura adusă de El este de la Dumnezeu, că El a venit din cer să fie oamenilor călăuză în viaţă, să-i ridice la cer, pentru ca ei să devină din fiii răzvrătirii şi slugile celui rău, fiii lui Dumnezeu şi slujitori ai păcii şi ai iubirii; a învăţat ce şi cum trebuie să credem, să trăim pe pământ responsabili pentru faptele noastre, pentru ca să fim moştenitori ai vieţii veşnice, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Contemporanii Lui Iisus nu L-au recunoscut ca Mesia, deoarece ştiau de unde vine El şi considerau că Îi cunosc originea: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii (verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?».
Fiind stăpâniţi  de incertitudinea profeţiilor mesianice, aşteptau împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu  că va trimite  pe Hristos; nu ştiau însă nici când va veni Acela, nici de unde este El (vezi Ioan 7, 27).
Îl aşteptau pe Hristos şi apropierea Lui, dar, în clipa în care El sta în faţa uşii, nu i-au oferit loc de găzduire. Evanghelistul Luca consemnează ingratitudinea omenirii din vremea aceea, care nu a avut bunăvoinţa să deschidă uşa unui han pentru găzduirea Celui ce a făcut cerul şi pământul (vezi Luca 2,7).
Sfântul Ioan Evanghelistul  a stilizat însemnarea Sfântului Luca, despre situaţia Sfintei Fecioare înainte de a naşte pe Hristos, în apoftegma: «În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit» (Ioan 1, 10-11).
Apoftegma Sfântului Ioan are în vedere lipsa de ospitalitate a caselor de oaspeţi din cetatea Betleem. Fiul lui David vine în oraşul părintelui Său, Se naşte în staulul vitelor, întrucât pentru El, nu este loc în casa de oaspeţi. A venit la ai Săi, dar n-a fost binevenit. Apoftegma Sfântului Ioan are în vedere însă şi lumea contemporană. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care s-a făcut cerul şi pământul, vine în lume, dar nu este auzit, nu este primit, nu este crezut.
Câţi dintre creştini au timp şi loc în viaţa lor şi pentru Dumnezeu? Avem oare un loc în viaţa noastră rezervat numai pentru Dumnezeu, sau am ocupat noi înşine toate ungherele gândirii noastre, ale ocupaţiilor noastre, ale vieţii noastre?
Naşterea lui Iisus Hristos a confirmat făgăduinţa lui Dumnezeu, de a trimite oamenilor un Mântuitor, a probat proorociile mesianice şi în timpurile cele mai de pe urmă cuvintele Arhanghelului Gavriil către Maria:  «Tu vei lua în pântece şi vei naşte fiu».
Naşterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria a marcat reluarea dialogului dintre cer şi pământ şi începutul procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu, El fiind Lumina lumii. Aşa mărturisim  în troparul Praznicului Naşterii Domnului pe înţelesul tuturor: «Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus...»
Naşterea lui Hristos înseamnă temelia nouă, pe care Dumnezeu a pus-o destinului omului şi al întregii lumi, Hristos fiind primul Adam, în Care noi, prin botez, devenim oameni noi.  Prin botezul nostru în numele Sfintei Treimi, ne lepădăm de omul vechi; ne înnoim pentru viaţa de veci; ne îmbrăcăm în Hristos şi ne umplem de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos.
Ori de câte ori prăznuim coborârea lui Dumnezeu la om, ne apropiem de dumnezeiasca taină cea mai presus de fire şi suntem copleşiţi de un fior sfânt la apropierea lui Dumnezeu de noi, căci «Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face, ia chipul robului, pentru ca frământătura noastră să crească întru sfinţenia harului ceresc». Peştera din Betleem devine locul întâlnirii omului cu Dumnezeu şi altarul îndumnezeirii noastre. De acum, lumea începe să trăiască o eră nouă, întemeiată de Hristos Mântuitorul, care «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om» (Simbolul de Credinţă Ortodoxă).
Căci acesta a fost rostul Întrupării lui Dumnezeu: mântuirea omului devenit rob al păcatului şi îndumnezeirea lui prin împărtăşirea de darurile Sfântului Duh.
Din textele slujbelor bisericeşti din timpul Postului Crăciunului, percepem fără mare osteneală suspinul şi nădejdea întregii făpturi în stare de aşteptare a Mântuitorului. Sufletul omului este comparat cu un «pământ însetat şi fără de apă» (Psalm 41, 2), mistuit de nostalgia paradisului pierdut prin căderea în păcat a protopărinţilor în zorii creaţiei.
Crăciunul înseamnă pentru tot creştinul sărbătoarea credinţei, a iubirii şi a păcii.
Prin credinţă primim adevărul despre taina naşterii lui Iisus Hristos cea mai presus de legile firii omeneşti. Pildă ne este Sfânta Fecioară Maria. Ea a crezut cuvintelor Arhanghelului că va naşte fiu, fără să ştie de bărbat, căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (vezi Luca 1, 32-34) şi a primit să slujească minunii dumnezeieşti (vezi Luca 1,37).
Prin credinţă primim şi noi minunea aceasta, ne închinăm şi-L mărturisim pe Hristos, preamărind Naşterea Lui cea mai presus de fire, cântând cântări de bucurie bine vestitoare: «Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul!» (Catavasii la Naşterea Domnului, Cântarea 1).

Ciobanelul
Ne sunt pildă păstorii galileeni. După ce au auzit de la înger vestea că li S-a  născut Mântuitor, au crezut şi, grăbindu-se, au venit la Betleem să vadă minunea cu ochii lor. Şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle, precum le vestise lor îngerul Domnului (vezi Luca 2, 10, 16).

Ne sunt pildă Magii de la Răsărit, care cunoşteau profeţiile despre venirea lui Mesia. Văzând că pe firmamentul cerului a apărut o stea nouă, au înţeles că aceasta este semnul că S-a născut Hristos. Au pornit în necunoscut să-L întâlnească pe Regele lumii, Care va întemeia o nouă împărăţie nu numai pentru poporul lui Israel, ci pentru întreaga omenire.
Motiv de Craciun c (2)
Magii erau oameni învăţaţi, filozofi. Ştiau să citească şi să interpreteze mersul aştrilor pe firmamentul cerului. Nu le era suficientă bogăţia cunoştinţelor. Doreau să cunoască esenţialul. Doreau să cunoască ce înseamnă a fi om. Doreau să ştie dacă există Dumnezeu, unde şi cum este El; dacă El Se îngrijeşte de mersul lumii, dacă oamenii pot să-L întâlnească, dacă pot să-L vadă, dacă pot să-I vorbească.

Magii de la RasaritSufletele lor erau pline de curaj în faţa necunoscutului şi pline de smerenia credinţei. Căci vor fi avut nevoie de mult curaj, ca să interpreteze apariţia stelei ca poruncă de plecare în necunoscut, în ţinuturi nesigure, pe drumuri pline de primejdii. Atât de importantă le era căutarea şi aflarea adevărului despre Dumnezeu şi despre om, încât n-au renunţat la călătoria în necunoscut.
Au călătorit pe drumul arătat de steaua minunată şi au ajuns la Hristos, la Lumina cea Mare, care luminează pe tot omul care vine în lume (comp. Ioan 1,9).
Stern von Bethlehem 1
Ca pelerini ai credinţei, Magii au devenit ei înşişi stele şi călăuze pe drumul spre Dumnezeu. Alături de ei s-au aşezat sfinţii Bisericii din toate timpurile. Aceştia au devenit constelaţia lui Dumnezeu, care luminează nopţile acestei lumi, în înţelesul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel către creştinii din Filipi: «Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care să străluciţi ca nişte luminători în lume» (Filipeni 2, 15).
Naşterea Domnului este sărbătoarea iubirii. La Naşterea lui Hristos, întreaga făptură, cerul şi pământul, au cântat cântarea îngerilor: «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire» (Luca 2, 14). Iisus Hristos a surpat zidul ce despărţea pe oameni de Dumnezeu. L-a dezbrăcat pe om de haina urii şi a vrăjmăşiei, l-a îmbrăcat cu haina Duhului şi i-a dat pacea şi iubirea, semne  ale Noului Legământ, pe care l-a încheiat cu el  în duhul dragostei, care este şi rămâne legătura desăvârşirii (vezi Efeseni 2, 14-16; 4, 16-25; Col. 3, 14).
Obiceiurile pe fond religios şi cultural din preajma Crăciunului – vizita preotului cu icoana Naşterii Domnului, în Ajunul Crăciunului, apoi binecuvântarea şi stropirea oamenilor şi a caselor lor cu agheasmă în ajunul Bobotezei,  Colindele de Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează,
Am venit sa colinda, hp 7toate acestea înmănuncheate,  sunt expresii ale credinţei şi ale bucuriei la primirea vestirii că, astăzi în Betleem, cetatea lui David, S-a născut Mântuitorul, Care este Hristos Domnul (vezi Luca 2, 11), «Cel fără de început, cum au spus proorocii».
Crăciunul a fost şi este una din cele mai frumoase sărbători din crugul anului bisericesc în  lumea creştină, atât datorită tradiţiei darurilor aduse de către Moş Crăciun, ca expresie a iubirii reciproce, cât şi pentru faptul, că sărbătoarea face să reînvie cele mai frumoase momente din copilăria noastră.
Ca pe o peliculă de film se perindă prin faţa ochilor, amintirea momentelor petrecute în comuniune de iubire cu persoane foarte dragi nouă, cu membrii familiei, dintre care unii poate că nici nu mai sunt în viaţa aceasta.
Creştinii conştiincioşi aşteaptă şi întâmpină Naşterea Domnului, punând rânduială în viaţa şi în sufletele lor; postesc, se roagă cu mai multă râvnă ca de obicei, fac acte de pocăinţă şi fapte de milostenie, iartă şi uită greşelile celor care le-au greşit în vreun fel, se spovedesc şi se împărtăşesc cu vrednicie.
Acestea fiind spuse, ar mai fi de menţionat grija faţă de aproapele nostru. Nu este vorba numai de lucruri de neapărată trebuinţă. Sunt oameni, poate chiar în imediata noastră vecinătate, care nu se pot bucura de Crăciun din diferite cauze: o boală incurabilă, plecarea cuiva drag din lumea aceasta, o decepţie într-o relaţie şi multe alte motive, care le întunecă sărbătoarea.
Aceşti oameni au nevoie de un cuvânt de mângâiere şi încurajare din partea noastră; cu aceştia să împărţim bucuria Crăciunului, în înţelesul îndemnului din colindul românesc: «Şi nu uita când eşti voios, române, să fii bun, adică să ne străduim, ca şi oamenii necăjiţi şi în suferinţă  să aibă parte, pe cât se poate,  de bucuria Crăciunului.
Ca români suntem mândri de valorile religioase, morale şi culturale, moştenite de la înaintaşii noştri. Spiritualitatea şi credinţa ortodoxă, graiul românesc original, cultura românească, datinile şi obiceiurile româneşti cu conţinut religios, sunt  unicele dovezi neîndoielnice ale identităţii noastre, ca popor român de credinţă ortodoxă.
Să rugăm pe Dumnezeu să ne binecuvânteze, să petrecem sărbătorile legate de Naşterea Domnului sănătoşi, în pace şi cu bucurie şi  să ne bucurăm de eterna prezenţă în noi şi printre noi a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a născut în Betleem şi Se cheamă Emmanuel, ce se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu. (Matei 1,23).
La bilanţul anului pe sfârşite, să ne bucurăm şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cele bune, de care am avut parte din iubirea şi din milostivirea Lui, să mulţumim semenilor noştri care ne-au însoţit şi ne-au fost aproape la nevoie, la întristare şi la bucurie;  să nădăjduim că în anul 2018 care în curând bate la uşă vom avea parte de sănătate, împliniri şi bucurii.
W10 hp (2)
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.

La mulţi ani!

Protoiereu Sorin Petcu,  Freiburg, în Decembrie, a.D. 2017


Serbarea de Crăciun

Programul slujbelor de Crăciun

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis