De-ale Postului Mare

                         De-ale Postului Mare(din popor)
Popa Dumitru - portret hp 3

Se lăsase sec de Postul Paştilor şi cum popa din sat n’avea calendar, că pe vremea aceea de-abia se descoperise răbojul şi se inventase opaiţul şi cu greu s’a făcut să fie întrebuinţate în economia casnică, că fugea omul de orice fel de născocire socotindu-o a fi de apanajul satanei, horologiu nu era, cum vezi astăzi pe la aproape toate turlele de biserici, această îndeletnicire fiind atribuţia de toate zilele a cocoşului. El anunţa “noaptea jumătate” şi tot el anunţa şi deşteptarea. Câte-odată mai cânta şi aşa aiurea în timpul nopţii, când i se părea lui că aude toaca’n cer şi atunci cei bătrâni se sculau la rugăciune, iar ziua mai cânta şi a moină, aducând mare bucurie în casă,  că asta însemna că slăbeşte gerul şi zăpada prindea a se topi. În timpul verii, funcţia de a deştepta satul o mai făcea şi pitpalacul; numai că acesta se scula mai devreme decât cocoşul şi când i se auzea glasul, sărea omul din aşternut şi după ce înghiţea câţiva dumicaţi de mămăligă rece cu ceapă sau cu brânză, cu sapa la spinare, sau cu secera pe umăr, pleca grăbit spre holdă să nu i-o ia altul înainte.

Popa D. cu C. Spanachi hp 2Şi până să audă cocoşul sau pitpalacul, de câte ori din noapte nu se scula bietul ţăran să-şi dea seama, după poziţia diferitelor constelaţii: ca Rariţele, Cloşca, sau cele două Care, dacă mai are mult până se face ziuă, să ştie dacă trebuie să se mai vâre sub ţol, sau să se pregătească de plecarea la treabă.
Azi, “timpul probabil” de mâine se dă la radio sau prin televiziune şi acela, aşa după cum îi spune şi numele e doar numai probabil. Atunci, când seara umbla scroafa cu paie în gură, sau oile se scuturau în staul, precis că a doua zi era zi cu vifor. La fel când pisica în timp ce-şi făcea toaleta se uita la tăciunii din vatră, nu era a bună că trebuia să te aştepţi la vreme rea. Iar dacă se uita la fereastră, când îşi făcea pieptănătura, însemna că se va ivi soarele care întotdeauna e prilej de bucurie. Nu mai vorbim de piţigoi, care niciodată nu dă greş cu comunicatul meteorologic.
Ziua era împărţită în trei conace, şi nu ca astăzi în 24 ore; şi după fiecare conac se oprea omul din treabă pentru odihnă şi pentru masă.
Şi cum nu se găsea calendar, aşa cum am văzut mai înainte, că doar d’aia am spus ca să se ştie, Luni după “Lăsata Secului”, cum s’ar zice, prima zi din Post, numără popa 48 de boabe de fasole, că doar atâtea zile mai erau până la Paşti şi le vârî în buzunarul anteriului, de unde la sfârşitul fiecărei zile, arunca şi el câte un bob.
Aşa făcea în fiecare zi şi treaba mergea bine. „Calendarul” funcţiona de minune, ziua şi bobul, până’ntr’o zi. Era aşa cam pe la înjumătăţirea Postului, Sâmbătă, în ajunul Arătării Sfintei Cruci. Noaptea se lăsase demult şi popa trăgea la aghioase că voia să fie în bună formă a doua zi la liturghie şi apoi era şi tare obosit, că avusese cam multe pomeni de dimineaţă şi de! A avut de furcă şi nu glumă.
Maica preoteasă, care şi aşa nu prea se împăca cu moş Ene, s’apucă să-i cârpească şi să-i cureţe anteriul părintelui. Aşa se face că dădu peste boabele de fasole din buzunar şi-o apucă fel de fel de gânduri... Măi, da ce-o fi făcând el cu fasolea?... Poate că, de când s’a lăsat să mei bea ţigare, că tare l-a beştelit Vlădica cel nou când l-a văzut cu barba cănită, ca să-i treacă vremea s’a apucat să roază la fasole. Şi iată că nu-i rău deloc aşa, că decât să-mi afume pereţii de nu puteam să-i mai văruiesc, apoi să molfăie la fasole cât o vrea, că avem berechet. Şi ca să-i facă bucuria mai mare, îi mai turnă în buzunar un pumn de fasole, că mai bine e ca să fie acolo, decât să ducă omul lipsă.
Zilele treceau greu, de! Aşa ca zilele de Post. Baba Dochia poate că-şi lepădase toate cojoacele, căci şi urzicile dăduseră în floare; caişii şi cireşii îşi scuturaseră floarea; cucii cântau de răsunau pădurile; rândunelele cloceau de-acum; codrul se încheiase, dar Paştele nu mai sosea. Dacă vreun creştin, întâlnindu-l pe uliţă îl întreba:
- Mai e mult până la Paşti, Taică Părinte?...
- Mai e taică, mai e, răspundea părintele după ce-şi vâra mâna’n buzunar şi dădea peste pumnul de fasole...
Primăvara era acum cam pe terminate; cireşele se terminaseră demult. Se spune că de Sfântul Gheorghe trebuie să se piardă cioara’n grâu, dar acum grâul era’n spic şi porumbul se pregătea pentru cea de-a doua praşilă.
Într’o Sâmbătă, aşa pe la conacul jumătate, puse popa şeaua pe Bălana să se ducă până la Poieni, că avea acolo o sfoară de pădure, zestre a maicii preotese şi cu ocazia aceasta să vadă şi pe cumnatu-său, popa Toader, paroh în comuna de sub munte, unde, după un buiestraş bun, că avea popa o iapă de se ducea ca vântul, când soarele era drept deasupra creştetului, intra şi el în curte la cumnatu-său, care deja ieşise în ceardac să-l primească.
Aici, în tot satul, peste tot, pregătire de mare sărbătoare.
- Da ce-aţi păţit de-aţi gătit toate casele ca pe nişte mirese? Întrebă el pe cumnatu-său, după ce-şi legă iapa la gard şi luă şeaua de pe ea.
- Parc’ai venit de pe lumea cealaltă! Răspunse acesta, coborând din ceardac, să’ntâmpine aşa cum se cuvine pe Popa’Ncurcă Lume, că doar aşa îi era numele. Tu nu ştii că avem hramul Bisericii noastre?... la ce mă mai întrebi?
- Păi, hramul Bisericii voastre e la Rusalii, după câte ştiu eu, zise Popa-l nostru, mai puţin stăpân pe sine.
- Sigur c’aşa-i! Dar mâine ce avem? N’avem Rusaliile?
- Da’ Paştile când a fost?
- Cum, când a fost?... Na că eşti bine! Ia la vremea lui, acum 50 de zile, când să fie?... răspunse popa Toader.
Fără să mai scoată-o vorbă, plin de sudoare că-l apucase damblaua şi curgea sudoarea gârlă pe el, uitând să-şi ia măcar ziua bună de la cumnatu-său, care rămase cu gura căscată de mirare, o luă popa’Ncurcă Lume la sănătoasa, peste văi, peste dealuri şi ponoare de se ridica colbu’n urma sa şi, intrând în sat, nu se opri până la poarta dascălului.
-Da ce s’a întâmplat Părinte, păcatele mele, zise acesta, întâmpinându-l, că te văz alb ca varul şi iapa-i plină de spume! Uite că vine tot satul să te vadă!
- Lasă, neică Ioane, toate la o parte, răspunse preotul, şi nu mă mai întreba cum îmi merge şi cum nu-mi merge. Ia pe pălămar, şi pe cine mai crezi matale şi fugi la Biserică de bateţi şi în toaca de lemn şi în cea de fier, trageţi şi clopotul lung de tot, ba să mai dai şi sfoară’n ţară printr’unul şi printr’altul să afle tot satul, c’avem poruncă mare de la Vlădica cel nou: Mâine, facem şi Paştele şi Rusaliile, tot odată….

Pr. Dumitru Em. Popa


*Text preluat din revista Zori de Zi, Buletinul Eparhiei Ortodoxe Române Pentru Europa Centrală,
Anul VI, Nr. 11, Aprilie 1984.


Literare; Nostalgii literare; Gânduri de Crăciun; Rugăminte; Balul Carnavalului; Săracu, Ilie!; Parodii din refugiuImagni de toamnă; Pribeagul; Balada Linei din Dudeşti; Zis-a Domnu-n vremea ceea; Ferma; E ziua ta; Imagini de toamnă

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis