hoc sperans ut

 
                                               S P E R A N Ţ E
  
        
Nu trebuie ancorată corabia de o singură ancoră,nici viaţa de o singură speranţă”. Epictet

La numai o săptămână după vizita făcută I.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner -parohiei române din München, la 4 aprilie 1989, a avut loc o întrevedere cu I.P.S. Augoustinos Labardakis -Mitropolitul Germaniei şi Exarh al Patriarhiei Ecumenice pentru Europa de Vest, cu reşedinţa mitropolitană la Bonn.
La consfătuire au participat Părintele Protoiereu Radu Constantin Miron – secretar la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania, Părintele Vicar Dumitru Popa, Părintele Dr. Viorel Mehedinţu şi Doctorandul Sorin Petcu, ultimii trei -veniţi aici în căutare de sfat şi ajutor, cu toate că bisericeşte se aflau sub jurisdicţia Arhiepiscopului Georg Wagner din Franţa (Paris).
Î.P.S. Augustin cunoştea situaţia bisericească confuză a românilor din Germania. Au fost aduse în discuţie toate aspectele, inclusiv nefasta inspiraţie, de a înălţa câteva parohii la rangul de episcopie, ignorând cele mai elementare reguli de disciplină bisericească.
Mitropolitul i-a îndemnat pe români, să ţină seama de sfatul Î.P.S. Georg Wagner şi să se trimită Patriarhului  României o scrisoare informativă, cu privire la situaţia bisericească confuză a românilor din Germania în speranţa, că Patriarhia Română s-ar dovedi mai conciliantă şi ar îngădui Patriarhiei Ecumenice, să restabilească buna rânduială în treburile Bisericii Române din Germania.
La 17 aprilie 1989, cu ştiinţa şi îngăduinţa Părintelui Protoiereu Dumitru Popa, doctrandul în teologie Sorin Petcu de la Freiburg a adresat Patriarhului României Teoctist o scrisoare personală, în speranţa, că aceasta se va pune pe ordinea de zi a proximei întruniri a Sfântului Sinod.
Iată textul integral al acelei scrisori.


Prea Fericite Părinte Patriarh,
Teoctist Arapasu - Patriarhul Romaniei hp 2
În convorbirea avută cu Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Augustin al Germaniei, la 4 aprilie 1989, în Bonn, de faţă fiind şi cei doi preoţi români -Pr. Popa şi Pr. Mehedinţu, am discutat problemele majore, cu care Biserica Ortodoxă Română din Germania Federală este confruntată în ultima vreme.
În urma acestei convorbiri, la îndemnul Înalt Prea Sfinţiei Sale, de a se găsi o modalitate, ca şi Biserica- Mamă din România să cunoască situaţia reală din comunităţile româneşti din această ţară, aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, Vă rog să-mi permiteţi, să aduc la cunoştinţă Prea Fericirii Voastre următoarele:
- după cum se ştie, Biserica Ortodoxă Română din R.F. a Germaniei este o prelungire a fostei Biserici Române din Berlin, înfiinţată înainte de cel de-al doilea-lea Război Mondial, păstorită până prin anii 1965 de către Părintele Emilian Vasiloschi, care a şi făcut demersurile necesare, de a fi luată sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice, în vremea când între România şi Germania de Vest nu existau încă relaţii diplomatice;
- Părintelui Vasiloschi i-a urmat Părintele Dumitru Emanoil Popa, care în prezent deţine şi funcţia de Vicar;
Biserica Românească a avut de la început statut de autonomie în raporturile cu Patriarhia de Constantinopol, a fost păstorită mult timp de un singur preot, care asigura asistenţa religioasă pe întreg teritoriul Germaniei, Berlinului de Vest, inclusiv în regiunile de graniţă din Austria, Franţa, Elveţia;
- datorită înfiinţării de noi parohii în marile metropole germane - Freiburg, München, Düsseldorf, Frankfurt ş.a. - a fost nevoie de mai mulţi preoţi. Au mai fost hirotoniţi alţi doi preoţi – Mehedinţu şi Văleanu. Cel din urmă a plecat definitiv în America, la  scurt timp după hirotonie;
- la Congresul Bisericesc din luna octombrie1979, în oraşul Frankfurt, Biserica Ortodoxă Română din R.F.a Germaniei s-a ridicat în rangul de episcopie, fără să aştepte încuviinţarea, respectiv binecuvântarea Patriarhului şi a Sinodului competent.
Iniţiativa a plecat de la persoane laice, fără cunoştinţe asupra canoanelor, care rânduiesc viaţa internă a Bisericii. Atât Patriarhia Română cât şi cea Ecumenică au fost -se pare- insuficient informate asupra scopului, cu care a fost îndeplinit acest act de organizare. Pretutindeni s-a vorbit de un act cu caracter pur politic, lucru care a dus în mod inevitabil la disensiuni în relaţiile dintre Patriarhia Română şi cea Ecumenică, cu repercusiuni  asupra vieţii bisericeşti din diaspora românească din R.F. a Germaniei şi ţările vecine, care durează şi azi.
Marea întrebare de atunci,
„Cine va fi episcop?”, a rămas până azi fără răspuns. Dealtfel, de la actul de înfiinţare a Episcopiei, nu s-a mai rezolvat nimic deosebit în acest domeniu. Din partea Î.P.S. Georg Wagner - Exarhul Patriarhal - a venit propunerea, ca această Episcopie să fie desfiinţată, dar nici acest lucru nu este -din punct de vedere juridic- uşor de realizat, deoarece se cere aceeaşi procedură ca la înfiinţare, adică -ţinerea unui Congres bisericesc;
- începând cu anul 1979, Î.P.S. Georg Wagner a evitat, să apară în mijlocul românilor sau să acorde carte de recunoaştere preoţilor veniţi din România şi stabiliţi aici, motivând această rezervă cu grija, de a nu crea distonie în relaţiile dintre Biserica Română şi Patriarhia Ecumenică.

În repetate rânduri i-a sfătuit pe delegaţii românilor veniţi în audienţă la Î.P.S. Sa, să-şi găsească alt episcop şi altă jurisdicţie, dacă au posibilitatea, dânsul urmând a le da binecuvântarea, de a ieşi din jurisdicţia I.P. Sale şi a trece sub oblăduirea altui vlădică. Această perspectivă -fără speranţă şi fără bază canonică- a rămas factorul determinant, de a menţine în actualitate ideea unei Episcopii româneşti, iar în ultima vreme, de a accepta alternativa unei jurisdicţii acordate de Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate;
- în ultimii 10 ani, numărul românilor ortodocşi din R.F. a Germaniei s-a mărit considerabil. O statistică exactă nu este cunoscuă, dar se vorbeşte de câteva sute de mii. Noi ne putem da seama după numărul sporit de comunităţi, care au luat fiinţă în ultimii ani: Stuttgart, Heidelberg, Karlsruhe, Mannheim, Essen, Köln. În Berlinul de Vest ar exista o colonie românească impresionant de mare, care nu are biserică, astfel că românii de acolo frecventează biserica greacă;
- o parte din noii veniţi, din oportunism sau din motive de ordin material, se leapădă de credinţa ortodoxă, trecând la una din confesiunile majoritare, din oraşul în care trăiesc. E trist când aflăm, de familii întregi care au trecut la altă confesiune, care au fost rebotezaţi, de copii care au primit Confirmaţiunea sau Prima Comuniune - Sfinte Taine, pe care de fapt le-au primit de-acasă;

- „Chemarea” Părintelui Bârlea, adresată anul trecut românilor Ortodocşi din România şi în mod deosebit celor din R.F.G., a produs mare dezorientare în rândurile oamenilor de bună credinţă, dar necunoscători în cele ale Istoriei bisericeşti. Pentru noi, acest capitol nu este încă încheiat, până când această „Chemare” nu va fi înaintată la Patriarhul Ecumenic, lucru care se va întâmpla în curând;
- lipsa îndelungată a unei autorităţi bisericeşti superioare, adică absenţa episcopului, n-a fost niciodată aşa de mult simţită, ca în ultimii trei ani. Odată cu venirea unui număr considerabil de preoţi români, care s-au stabilit aici şi care au fost solicitaţi de comunităţile fără preoţi, să oficieze Sf. Liturghie şi celelalte Taine şi Ierurgii, indiferent dacă au sau nu au carte canonică din partea episcopului eparhiot, sub a cărui oblăduire canonică s-au aflat în România, a fost nevoie de prezenţa Episcopului, care să rânduiască şi să supravegheze viaţa internă bisericească. Cu două excepţii, conducerea parohiilor se află exclusiv în mâna laicilor şi nu trebuie să mire pe nimeni, când aude pe careva spunând:
„Dacă nu ne permit Canoanele să facem cutare sau cutare lucru, atunci ce ne împiedică să renunţăm la ele?”
Printre preoţii veniţi în ultimii ani – până acum opt la număr – au fost cazuri, când unii au renunţat la preoţie sau au comis acte de indisciplină, care trebuiau judecate în lumina Canoanelor bisericeşti şi sub supravegherea Episcopului;
- Înalt Prea Sfinţitul Wagner a fost în repetate rânduri rugat, să primească pe aceşti preoţi români sub oblăduirea sa canonică, însă dânsul a refuzat de fiecare dată, din motivele şi temerile amintite mai sus. Dacă ar fi întreprins acest lucru, ar fi fost nevoie de contactarea Sfântului Sinod din România şi s-ar fi putut lua la cunoştinţă, dacă aceşti preoţi, din motive de indisciplină au fost caterisiţi. Înalt Prea Sfinţitul Episcop n-a putut însă, nici să interzică activitatea acestor preoţi în parohii, aceştia funcţionând până azi cu statut de toleranţă.
La 26 martie a.c., Înalt Prea Sfinţitul Wagner a participat la serbarea hramului parohiei din München. Nu a slujit şi nici nu s-a împărtăşit. Au slujit împreună cu Părintele Popa cinci preoţi, unul venit de la Viena. Aceştia i-au fost prezentaţi Înalt Prea Sfinţitului Episcop, care nici de data aceasta nu a făcut nici cea mai mică promisiune, că va întreprinde ceva spre a-i recunoaşte. Şi de data aceasta, au stat pe prim plan relaţiile bune dintre Patriarhia Română şi cea din Constantinopol;
- anul trecut s-a discutat intensiv asupra unei posibilităţi, ca Biserica Românilor să treacă sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate. Părerile au fost împărţite. Ca să ieşim din această situaţie, de mare ajutor ne-a fost Înaltul Mitropolit Augoustinos - de la Bonn. Înalt Prea Sfinţia Sa ne-a convocat la o convorbire în München şi ne-a sfătuit, să nu facem acest pas cu totul greşit. În repetate rânduri a amintit celor prezenţi, să nu uite niciodată, că
„Biserica Mamă a Românilor este în România”.
La întrebarea lui:
„cum se poate justifica acest pas, faţă de ai noştri cei rămaşi acasă”, n-a putut răspunde nimeni. Înalt Prea Sfinţitul a explicat în mod plauzibil, de ce nu este încă posibil, ca Biserica Românilor din Germania să aibă episcopul ei.
S-a obligat însă, să ne fie de ajutor pe plan local, atât cât posibilităţile îi vor permite, iar la Constantinopol - să prezinte situaţia Bisericii Româneşti din Germania cu speranţa, că problema românească va sta într-un viitor apropiat, pe lista de discuţii dintre Patriarhia Română şi cea Ecumenică.
La adunarea generală din octombrie trecut - la Freiburg, s-a luat hotărârea unanimă, de a menţine Biserica şi în viitor, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Succesul a fost de scurtă durată, deoarece, la începutul anului, comunitatea română de la Düsseldorf s-a rupt din unitatea noastră bisericească, trecând cu preot cu tot, sub oblăduirea canonică a Bisericii Ruse din Străinătate;
- o problemă destul de spinoasă este situaţia preoţilor şi a comunităţilor, înfiinţate de curând în ţările vecine sau chiar mai îndepărtate. Deşi fără episcop, Biserica Ortodoxă Românească din Germania figurează ca episcopie ortodoxă cu statut, datorită apartenenţei la Patriarhia Ecumenică – cel puţin aceasta o spun actele - Din Suedia ne parvine o a treia cerere, de la un preot român, stabilit de curând acolo, care a înfiinţat o parohie, pe care doreşte s-o pună sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, prin Episcopia Română din Germania. Pentru a fi recunoscut de autorităţile civile, are nevoie de recunoaşterea unui episcop. Noi nu avem episcop iar Î.P.S. Wagner nu eliberează un astfel de act. Ca şi în alte două cazuri similare şi tot din Suedia, preotul român se va adresa cu siguranţă Episcopiei Române din Paris, care va elibera acest act, cum e de aşteptat, iscălit de I.P.S. Vitalie de la New-York. Cereri similare ne sunt adresate în ultima vreme din Austria, Belgia, Elveţia;
- cu ocazia convorbirii cu Î.P.S. Mitropolit Augustin - la Bonn, am expus situaţia Bisericii de aici, o problemă care tinde să iasă de sub orice control al autorităţii bisericeşti, fiind încredinţaţi, că discuţiile nu se vor reduce numai la aceasta şi că şi Patriarhia Română va fi informată şi solicitată să vină în ajutor Patriarhiei Ecumenice, pentru ca această situaţie să fie cel puţin temporar clarificată. Intr-o convorbire telefonică, în prezenţa noastră, Î.P.S. Augustin l-a sfătuit pe Î.P.S. Wagner să întreprindă o călătorie la Constantinopol, împreună cu o delegaţie din partea Bisericii Române din Germania, spre a expune întreaga situaţie a Bisericii Românilor din diasporă, pentru ca apoi să se poată proceda la un dialog cu Patriarhia Română şi, în deplin acord cu aceasta, să se ia hotărârile de rigoare. Î.P.S. Sa consideră că ar fi bine, ca cineva dintre noi să înainteze o scrisoare Patriarhului român, în care să fie prezentată în mod obiectiv situaţia actuală a Bisericii Româneşti din Germania.
În cele relatate, am încercat să fiu concis şi obiectiv, vorbind doar de problemele cele mai importante. Prezenta scrisoare nu vine din partea Bisericii Române din Germania, ci din iniţiativă proprie, ea nu are caracter oficial şi Vă rog să dispuneţi, să fie luată în consideraţie şi tratată ca atare.
În speranţa, că prin aceasta am adus un modest serviciu Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni, închei expunerea mea aici.
Urând Prea Fericirii Voastre sănătate şi ani mulţi în slujba Bisericii Ortodoxe Române şi a Neamului Românesc, rămân, cu adâncă smerenie, al Prea Fericirii Voastre fiu duhovnicesc.

Drd. Sorin Petcu

Ideea unei convorbiri directe cu Patriarhul Ecumenic din acea vreme -Dimitrios I- era binevenită. Înainte ca delegaţia să meargă la Constantinopol urma, să fie trimisă Patriarhului o scrisoare informativă asupra Bisericii româneşti din Germania, pe care el o „moştenise” de la predecesorul său, ca făcând parte din jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Scrisoarea urma să aibă trei părţi esenţiale: retrospectivă istorică, situaţia prezentă şi perspectivele de viitor, adică ce doresc şi aşteaptă românii din exil, de la Patriarhia Ecumenică pentru binele Bisericii lor.
Redactarea părţii istorice i-a fost încredinţată semnatarului acestor rânduri.
Cu descrierea situaţiei prezente, inclusiv a planului de viitor a fost delegat Părintele Simion Felecan de la München, care i-a pus Părintelui Popa la dispoziţie
„un concept de adresă, însoţit de o scrisoare către Părintele (fără dată!).
“Conceptul” Părintelui Felecan era bine intenţionat şi pe alocuri foarte “însufleţit”(patetic) sau confuz:
„ Pentru noi românii ortodocşi din diasporă, centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe a fost şi rămâne Constantinopolul, iar Sanctitatea Voastră, Întâistătătorul ei.... Ca urmaş al Sfinţilor Apostoli şi Întâistătător al Bisericii Ortodoxe, ne exprimăm şi pe această cale gratitudinea, dar şi speranţa….. Nu vă cerem mult pentru că, suntem conştienţi, că având sub jurisdicţia canonică şi Patriarhia de la Bucureşti, aveţi datoria de păstor sufletesc şi faţă de clerul şi credincioşii ei…”.
Părintele Felecan menţiona, că în Germania Federală comunităţile româneşti sunt împărţite în şase fracţiuni, „ca să nu spunem confesiuni” (!?), acestea fiind: Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală cu reşedinţa la Freiburg, parohiile româneşti, care ţin de Episcopia Ortodoxă pentru Europa Occidentală cu sediul la Paris, parohiile româneşti de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate („care aparţin de Episcopia necanonică a episcopului Mark”), parohiile româneşti „care aparţin Patriarhiei din Bucureşti, cu preoţi trimişi din ţară, dar aproape fără credincioşi”, „parohii patronate de Biserica Unită, dar cu credincioşi ortodocşi şi în sfârşit „comunitatea ortodocşilor români care au cerut ocrotirea Scaunului Papal -mite et callide- pe care o păstoresc preoţii uniţi”, aceasta fiinţând din 1988, ca urmare a campaniei prozelitiste lansată de superiorul  Misiunii Bisericii Unite din München -Părintele Octavian Bârlea, care la 27 Februarie 1988, publicase în revista „Săptămâna Müncheneză”, suplimentul pe luna Martie, articolul de fond cu titlul: „Încotro? între ortodocşi şi uniţi”, din care Părintele Felecan a extras câteva pasagii discriminatorii la adresa românilor ortodocşi şi a Bisericii Ortodoxe în general.
Părintele Felecan dorea, ca şi Patriarhul Ecumenic să ştie, că:
„mulţi dintre ortodocşii din Occident, văzându-se în imposibilitatea de-a avea un statut canonic, sunt ispitiţi să ceară ocrotirea altor Biserici. Exemplul cel mai elocvent este cel al episcopului Mark de la München care a reuşit să ia parohia ortodoxă română din Düsseldorf, deşi aparţinea Episcopiei noastre”.
Foarte surprins a fost Părintele Dumitru Popa de firea schimbătoare a Părintelui Simeon, căci nu trecuse anul, de când acesta trimisese şi la Freiburg „mesajul frăţesc” şi rezultatul convorbirii delegaţiei române cu Arhiepiscopul Mark, la 25 iunie 1988, în perspectiva trecerii sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate, deşi aceasta era şi atunci tot atât de necanonică, pe cât era, când trebuia să-i scriem Patriarhului Ecumenic.
Nici despre starea parohiilor de sub jurisdicţia Patriarhiei Române, nu se cuvenea să se scrie Patriarhului Ecumenic, mai întâi pentru că acestea nu ţineau de resortul lui iar afirmaţii sau presupuneri, care nu puteau fi dovedite, puteau să se întoarcă împotriva noastră.
Nici intenţia -exprimată în scrisoarea însoţitoare-  cu privire la preoţii români misionari, care după părerea părintelui Felecan, trebuia determinaţi
„ori să plece de unde au venit, ori să se încadreze în rândurile noastre…” nu-şi avea rostul în scrisoare, atâta vreme cât noi speram încă într-o înţelegere paşnică şi cel puţin tacită între cele două Patriarhii.
„Problemele stringente”, pe care Părintele Simeon le dorea rezolvate cu ajutorul Patriarhului Ecumenic, erau: hirotonirea şi numirea unui episcop de limbă română, pentru a putea comunica cu clerul şi credincioşii în limba lor şi pentru a putea reprezenta comunitatea(?) noastră în faţa autorităţilor civile şi religioase; până la numirea unui episcop, Arhiepiscopul Georg Wagner trebuia  să elibereze preoţilor români (necanonici n.n.) actele de recunoaşter2 (cărţile canonice), deoarece aceştia, funcţionând fără recunoaştere oficială, întâmpină greutăţi  din partea autorităţilor civile; să hirotonească teologii propuşi de Consiliul Eparhial, să trimită Antimise parohiilor recunoscute de Eparhie, să distribuie Sfântul Mir, să trimită Pastorală de Sfintele Sărbători, să facă vizite canonice în parohii, să recunoască Episcopiei române statut de autonomie „în cadrul Arhiepiscopiei Multinaţionale, până la normalizarea relaţiilor cu Patriarhia Română, într-o Românie liberă şi independentă”.
La 1 august 1989, de la Freiburg, s-a trimis Patriarhului Ecumenic Dimitrios I -la Constantinopol o atotcuprinzătoare şi smerită scrisoare în limba germană, semnată de Părintele Vicar Dumitru Popa şi de secretarul eparhiei doctorandul Sorin Petcu.
Am spus „smerită scrisoare”, pentru că de data aceasta Părintele Popa n-a făcut uz de bombastica titulatură
„Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa…”, ci de numele sub care Biserica românească din Germania fusese primită sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice, cu 36 de ani mai devreme (1953), adică: „Biserica Ortodoxă Română din Republica Federală a Germaniei”.
Întocmirea scrisorii s-a făcut luându-se în consideraţie şi propunerile părintelui Felecan.
Mai întâi, i se comunica Patriarhului dorinţa românilor din Germania, de a trimite o delegaţie la Patriarhia din Constantinopol, pentru a discuta şi clarifica situaţia Bisericii lor din Germania, acesta fiind rugat să primească, să se întâlnească cu susnumita delegaţie.
După o minuţioasă descriere a trecutului parohiilor româneşti din Germania - începând cu Parohia românească de la Berlin şi continuând cu parohiile constituite după sfârşitul războiului al doilea, aflate din 1953 sub jurisdicţia canonică a Sfintei Patriarhii Ecumenice–, urmează expunerea situaţiei actuale, cu totul neprielnică, din cauza lipsei de organizare bisericească temeinică (episcopie fără episcop, parohii fără preoţi, preoţi fără carte canonică, prozelitism) – situaţie care nu poate fi rezolvată, decât cu ajutorul Patriarhului Ecumenic, de la care românii din Germania, pentru binele Bisericii lor, sperau şi aşteptau:
- Episcopia Română -înfiinţată în anul 1979, să fie recunoscută oficial de către Sfântul Sinod de la Constantinopol, prin eliberarea Tomosului Patriarhal;
- preoţii români veniţi din România să fie primiţi sub jurisdicţia episcopilor Patriarhiei Ecumenice;
- candidaţii recomandaţi de Consiliul Bisericesc al Episcopiei Române să fie hirotoniţi în treapta preoţiei;
- parohiilor să li se elibereze antimise şi Sfântul Mir;
- episcopul să meargă în vizită canonică la parohii;
- perspectiva alegerii şi hirotoniei unui episcop român pentru Episcopia română din Germania;
- acordarea statutului de Autonomie a Episcopiei
„în cadrul Arhiepiscopiei Multinaţionale, până la normalizarea relaţiilor cu Patriarhia Română, într-o Românie liberă şi independentă”, după cum urmează:

Seiner Allheiligkeit
dem Allheiligen Vater Dimitrios I
und Ökumenischen Patriarchen von Konstantinopel

EURE ALLHEILIGKEIT, ALLHEILIGER VATER PATRIARCH,

hiermit ersuchen wir Sie, ehrwürdiger Vater, um den Empfang einer Delegation, die Eurer Allheiligkeit in unserem Auftrag über Lage und Nöte der Rumänisch-Orthodoxen Kirche aus der Bundesrepublik Deutschland berichten wird, im Hinblick auf die Suche nach passenden Lösungen für einige Probleme, die das religiöse Leben innerhalb unserer orthodoxen Gemeinden schwer belasten.

Dimitrios Ihp 1
Entstehung und Entfaltung der Kirche der orthodoxen Rumänen in Deutschland sind Eurer Allheiligkeit bereits bekannt, manche Hintergründe und insbesondere die neuen Aspekte von heute, welche die moderne Zeit mit sich bringt, wurden bis jetzt noch nicht erörtert.
Unsere Kirche ist Ende der 30er Jahre entstanden.
Um diese Zeit lebten in Berlin und anderen Städten Deutschlands viele orthodoxe Rumänen.
Sie gründeten im Jahre 1938 in Berlin mit Unterstützung des Rumänischen Patriarchates, des Rumänischen Staates und der Deutschen Behörden die erste Rumänisch-Orthodoxe Kirchengemeinde, die zur kanonischen Jurisdiktion des Rumänischen Patriarchates bis zum Kriegsende gehörte.
Diese erste Kirchengemeinde wurde mit Zustimmung des  Rumänischen Patriarchen und des Rumänischen Kultusministeriums am Anfang von dem Priester Andrei Vascan (1938 – 1942), dann von dem Priester Emilian Vasiloschi (1942 – 1965) betreut.
Der Rumänische Staat bzw. das Rumänische Patriarchat hat die „Jerusalemer Kirche“ und  das dazu gehörende Gemeindehaus gekauft und der rumänischen Gemeinde zur Verfügung gestellt. Beide Gebäude sind bei dem Bombenangriffen über Berlin während des Krieges völlig zerstört worden, und das Grundstück soll nach dem Krieg durch den Rumänischen Staat verkauft worden sein.
Die neue politische Konstellation in Europa nach dem Kriege erlaubte die Aufrechterhaltung der Beziehungen zu dem Rumänischen Staate und zu der Orthodoxen Mutter-Kirche Rumäniens Jahrzehnte lang nicht mehr; der Rumänische Staat hatte keine Interesse daran, und die Rumänische Kirche war selber tief greifenden Erneuerungen innerhalb der Staatsgrenzen ausgesetzt, so dass sie in ihrem Überlebenskampf nicht in de Lage sein konnte und durfte, auch für die im Ausland lebenden Rumänen zu sorgen.
Unter diesen Voraussetzungen sah sich die Rumänisch-orthodoxe Kirche in Deutschland gezwungen, ihren kanonischen Status neu zu legitimieren. So kam es dazu, dass der Vorsteher der rumänischen Kirchengemeinden Vater Emilian Vasiloschi das Ökumenische Patriarchat um die Aufnahme der Rumänisch-Orthodoxen Kirche aus der Bundesrepublik unter die Jurisdiktion der Grossen Kirche ersucht hat. Die Grundlage seiner Bitte war die anwachsende Zahl der orthodoxen Rumänen, die unmittelbar nach dem Krieg ihre Heimat für längere Zeit oder für immer verlassen, und in der Bundesrepublik eine neue Existenz begonnen haben. Sie wollten die Beziehungen zu ihrer orthodoxen Kirche weiterhin pflegen. Zu diesem Zweck gründeten sie weitere neue Kirchengemeinden, in Berlin, Aachen, Salzgitter, Hamburg u. a.
Die Heilige und Grosse Synode hat dem Antrag von Vater Vasiloschi zugestimmt. Der Exarchos des Ökumenischen Patriarchen in London Metropolit Athenagoras teilte am 28.11.1953 u. a. mit, dass die Kirche der orthodoxen Rumänen aus der Bundesrepublik Deutschland unter der kanonischen Jurisdiktion des Patriarchen von Konstantinopel aufgenommen worden ist und zwar unter folgender Bedingung:
 - der Rumänisch-Orthodoxen Kirche in Deutschland wird von der Seite des Ökumenischen Patriarches die kirchliche Autonomie, und – zur gegebenen Zeit – die Freiheit gewährleistet, zu der kanonischen Jurisdiktion des Rumänischen Patriarchates überzuwechseln, falls die politische Lage in Rumänien zulässt;
Von 1953 bis 1963 gehörte die Rumänisch-Orthodoxe Kirche in der Bundesrepublik zu dem Ökumenischen Exarchat von London.
Von 1963 bis heute untersteht unsere Kirche dem ökumenischen Exarchat von Paris, das von Seiner Eminenz Erzbischof Georg Wagner geleitet wird.
Im Jahre 1966 übernahm die Betreuung der Kirchengemeinden aus Deutschland Vater Dumitru Popa. Im Jahre 1978 kam ihm zur Hilfe Vater Viorel Mehedinţu, der von Seiner Eminenz Erzbischof Wagner geweiht wurde. Ein dritter Priester ist unmittelbar nach seiner Weihe zu unserem Bedauern für immer nach Amerika gegangen.
Im Jahre 1979 (19. – 21. Oktober in Frankfurt) haben wir die Erhebung unserer Kirche in den Rang einer Episkopie beschlossen, die von einem rumänischen Bischof unter kanonischer Jurisdiktion des Ökumenischen Patriarchen geleitet werden sollte. Über dieses Unternehmen wurde unser ehemaliger Bischof in Paris rechtzeitig unterrichtet, der seinerseits die Heilige Synode in Konstantinopel darüber in Kenntnis gesetzt haben soll. Die Erhebung der Kirche in den rang einer Episkopie erfolgte allerdings ohne die ausdrückliche Zustimmung der Heiligen Synode.
Diese neue Gestaltung unserer Kirche hat offensichtlich für große Aufregung bei der Rumänischen Regierung gesorgt.
Obwohl uns damals noch kein Bischof zur Verfügung stand, musste der rumänische Patriarch unmittelbar nach diesem Ereignis bei Eurer Allheiligkeit Protest einlegen. Dazu hätte er keinen Grund gehabt, denn wir haben diesen Schritt zur Neuorganisierung keineswegs aus politischen Überlegungen, sondern aus unbedingter Notwendigkeit unternommen.
Die fehlende Autorität in Person eines Bischofs, der die Gestaltung des religiösen Lebens an Ort und Stelle durch Wort und Tat anregt, wurde von manchen Landsleuten von uns zum Anlass genommen, die kanonische Jurisdiktion der Russisch-Orthodoxen Auslandskirche in Erwägung zu ziehen. Eine unserer Gemeinden ist Anfang dieses Jahres zur Jurisdiktion dieser Kirche übergewechselt und möglicherweise werden auch andere diesem Beispiel folgen, falls man uns nicht helfen wird.
Der Mangel an pastoraler Betreuung führte dazu, dass orthodoxe Rumänen die mit Rom Unierte Kirche aufsuchten. Anfang des vergangenen Jahres richtete der Vorsteher der Rumänisch-Unierten Kirche in Deutschland einen Aufruf an alle orthodoxen Rumänen, die Union mit Rom einzugehen. Viele sind diesem Appell gefolgt und haben den Unionsakt im Dezember 1988 in München unterzeichnet. Im Rahmen derselben Initiative wurde ebeanfalls in München eine sonderliche kirchliche Gemeinschaft gegründet unter der Bezeichnung „Die Gemeinde der Orthodoxen Rumänen in München unter Obhut des Heiligen Vaters“.
Es ist deprimierend festzustellen dass unsere Pfarreien nicht betreut werden können. Sie besitzen weder Antimension noch das Heilige Myron, und es ist in der letzten Zeit keine Seltenheit mehr, dass orthodoxe Rumänen den Dienst der nicht orthodoxen Priester in Anspruch nehmen, oder sogar ihre orthodoxe Konfession verlassen.
Wir leben im Ausland aber wir lieben unser Land, unsere Nation und unsere Orthodoxe Kirche. Die meisten unter uns haben ihre Heimat aus politischen Gründen verlassen.
Die Lage und die Nöte der Rumänischen Nation und der Orthodoxen Kirche in Rumänien ist Eurer Allheiligkeit wohl bekannt: beide ächzen unter der erdrückenden Macht eines kommunistischen Regimes, das Menschenrechte und religiöse Freiheit missachtet. Die Kirche erfreut sich in Rumänien nur einer beträchtlich eingeschränkten Freiheit. Sie muss die Politik der Regierung nach innen und nach aussen unterstützen, darf aber nicht einmal formell gegen die durch die Regierung angeordnete Zerstörung von Kirchen und Kultstätten protestieren. Allein in Bukarest mussten in den letzten Jahren über 25 Kirchen städtebaulichen Massnahmen weichen, indem sie abgerissen oder versetzt worden sind.
Wir sind nicht gegen die Kirche in Rumänien, wie fälschlicherweise propagiert wird, sondern gegen die Unterdrückung der Kirche und der Rumänischen Nation in unserem Lande, für Demokratie, für Achtung der Menschenrechte und für die Gewährleistung der religiösen Freiheit in unserer Heimat.
Von der Seite des Rumänischen Patriarchates hat man immer wieder versucht, auch unsere Kirche in die eigene Jurisdiktion erneut zu integrieren. All diese Annäherungsschritte blieben jedoch erfolglos, denn unter den gegebenen Umständen sind unsere Gläubigen für einen Dialog mit dem Rumänischen Patriarchat noch nicht bereit und zwar aus Angst, dass sie mit ihrem Wechsel zu der Jurisdiktion des Rumänischen Patriarchen auch irgendein politisches Kompromiss eingehen müssen.
Nachdem die Annäherungsversuche ergebnislos blieben, hat der rumänische Patriarch – mit grösster Wahrscheinlichkeit unter Druck der politischen Macht stehend – Beschwerden gegen unsere Kirche bei der Heiligen Synode in Konstantinopel eingereicht.
Die Auswirkung dieses Protestes haben wir in den darauf folgenden Jahren zu spüren bekommen. Unser Bischof kann und darf für unsere Kirche nichts mehr tun, weil er, so hiess es, die Aufrechterhaltung der harmonischen Beziehungen zwischen den beiden Patriarchaten berücksichtigen werden muss. Man hat uns von Ernennung und Wahl eines Bischofs abgeraten, damit die guten Verhältnisse zwischen Bukarest und Konstantinopel nicht in Wanken geraten. Priesterkandidaten mit abgeschlossenem Theologiestudium in Rumänien, und seit Jahren in Besitz deutscher Staatsangehörigkeit warten vergebens auf ihre Weihe.
In den letzten Jahren kamen viele Priester aus Rumänien zu uns.
Aus politischen Gründen haben sie ihre Gemeinden und ihre Heimat verlassen müssen. Sie baten um Asylrecht in der Bundesrepublik und möchten zugleich auch den priesterlichen Dienst in unserer Kirche antreten. Unter den Umständen, unter denen sie Rumänien verlassen haben, ist es selbstverständlich, dass sie keinen Entlassungsbrief – das so genannte „Kanonisches Buch“ – von ihren ehemaligen Bischöfen besitzen. Aus diesem Grund kann unser Bischof  diese Priester ohne Zustimmung der Heiligen Synode nicht aufnehmen und ihnen einen kanonischen Status gewähren, obwohl unsere Kirche diese Priester unbedingt braucht.
In Anbetracht all dieser Schwierigkeiten, mit denen unsere Kirche in der Bundesrepublik zurzeit konfrontiert ist, haben wir unsere Delegierten beauftragt, Eure Allheiligkeit und de Heilige Synode für die Lösung folgender Probleme zu ersuchen:
- offizielle Anerkennung unserer Eparchie durch die Heilige Synode mit Verleihung des Patriarchalthomos;
- Aufnahme durch den Exarchen des Ökumenischen Patriarchates der aus Rumänien kommenden Priester;
- die Weihe der Priesterkandidaten auf Empfehlung des Kirchenrates unserer Eparchie;
- die Versorgung der Gemeinden mit Antimension und mit dem Heiligen Myron;
- kanonische Visiten durch unseren Bischof;
- Erwägung der Wahl und Weihe eines rumänischen Bischofs für unsere Eparchie.

Eure Allheiligkeit,

wir haben in unserem Schreiben nur diejenigen Probleme und Nöte geschildert, mit denen unsere Kirche heute konfrontiert ist. Diese belasten den normalen Entwicklungsprozess des religiösen Lebens in unseren Gemeinden, und wir konnten bis jetzt keinen vernünftigen Ausweg aus dieser Notlage finden.
Wir richten heute unseren Hilferuf an Eure Allheiligkeit und an die ehrwürdigen Väter der Heiligen Synode in voller Überzeugung, dass unsere Bitten erhört werden.
Wir würden uns glücklich schätzen, wenn Eure Allheiligkeit unserer Kirche den Segen erteilen und  unsere Delegation von Mitgliedern der Heiligen Synode erhört wird.
Gott segne Eure Allheiligkeit mit vielen gesunden Jahren im Dienste der Orthodoxen Kirche.

Erzpriester Dumitru Em. Popa                                                        Dipl. Theol. Sorin Petcu
Vorsteher der Rumänisch-Orthodoxen Kirche                                                 (Sekretär)
in der Bundesrepublik Deutschland


Prot. Sorin Petcu

Continuare în approbatio
Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis