infestae declarationes I

                             Declaraţii duşmănoase - partea I-a
                   
Mulţi îşi ascund caracterul fals şi viclean,
                              adaptându-se după împrejurări. Dar totdeauna timpul
                              scoate la iveală caracterul fiecăruia.”
(Theognis, sec. 6 î.d.Hr.)

După cum am menţionat în capitolul precedent, solutio eparchiae, pentru întocmirea capitolului de faţă, m-am folosit aproape exclusiv de patru studii, despre situaţia  bisericească a românilor ortodocşi din diaspora europeană, întocmite de doi preoţi şi erudiţi teologi români: Părintele Dr. Mircea Basarab de la München (Germania) şi Părintele Dr. Ioan Dură de la Bruxelles (Belgia), amândoi preoţi slujitori sub jurisdicţia Patriarhiei Române.
I-am preferat pe aceşti doi autori, ţinând seama de temeinicia şi obiectivitatea studiilor întocmite de dânşii, motivat însă şi de faptul, că cei doi Cucernici Părinţi autori au scris despre oamenii şi evenimentele petrecute în propria casă şi în imediată legătură cu dânşii şi -nefiind nici preoţi de exil-, n-au avut nici un motiv să scrie neadevăruri sau chiar tendenţios.
Pentru a uşura cititorilor lectura, iată încă odată numele autorilor şi titlul lucrărilor ce le aparţin, folosite în prezenta lucrare:
Pr. Dr. Ioan Dură, Arhiepiscopia ortodoxă română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris, de la 1 ianuarie 1990 până la 1 aprilie 1993 şi perspectivele acesteia, Bruxelles - Aprilie 1993 (în continuare citat: Dură, Arhiepiscopia, p.); Pr. Dr. Ioan Dură,  File din istoria prezentă a diasporei române europene, în comuniune canonică cu Biserica Ortodoxă Română. Realităţi şi constatări de încălcări grave a rânduielii canonice şi regulamentelor bisericeşti, Bruxelles, 1995 (în continuare citat: Dură, File, p.); Pr. Dr. Ioan Dură, Realităţi din Diaspora Ortodoxă Română a Europei Occidentale, în: Mărturie Ortodoxă, Revista Comunităţii ortodoxe Române din Olanda, Haga, 1997 (în continuare citat: Dură, Realităţi, p.); Pr. Dr. Mircea Basarab, Contribuţii la istoria organizării Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală, München 2002. Studiul Părintelui Basarab a fost publicat în volumul omagial: Slujitor al Bisericii şi al Neamului - Părintele Prof.Univ. Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 ani. Volum tipărit cu binecuvântarea Î..P.S. Bartolomeu Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Renaşterea, Cluj 2002.p.615-629 (în continuare citat: Basarab, Contribuţii, p.).
După cum am spus mai devreme -Quo vadis?, schimbările de natură politică din România, după revoluţia populară din Decembrie 1989, au deschis noi perspective pentru o nouă organizare bisericească a diasporei ortodoxe române, ba chiar pentru o eventuală revenire a fraţilor români înstrăinaţi, la sânul Bisericii-Mame din România.
Iniţiativa convorbirilor în acest sens a pornit de la Părintele Dumitru Em. Popa, deja din luna ianuarie 1990-Quo vadis?
şa numitul „Grup de iniţiativă” sau „Grupul celor 7” (preoţi) s-a constituit abia doi ani mai târziu, când s-a declarat oficial şi iniţiatorul reorganizării bisericeşti a diasporei române din Europa. Dar şi atunci, iniţiativa acestora va fi fost motivată, cu mare probabilitate, numai după ce Cucernicilor Părinţi aflaţi (unii de peste cinci ani) în cuătare de canonicitate, chiar şi cu orice preţ, li se va fi promis de altundeva mult dorita „reabilitare canonică”, din partea Patriarhiei Române.
În capitolul precedent -Quo vadis?, este redată invitaţia Părintelui Dumitru, din 4 ianuarie 1990, adresată în numele Consiliului Eparhial, preoţilor şi credincioşilor ortodocşi români de la parohiile româneşti din Germania -fără deosebire de jurisdicţia canonică sub care se găseau în acea vreme- să participe la Adunarea <Eparhială>(?), convocată de dânsul în şedinţă extraordinară, pentru ziua de 27 ianuarie 1990, la Heidelberg.
Părintele Dumitru Popa menţionează inconfundabil scopul întrunirii:
„Dorinţa de a pune bazele unei discuţii frăţeşti, între comunităţile ortodoxe româneşti din Europa de Vest, spre unitate spirituală şi de acţiune…. Surprinzătoarele evenimente, ce-au avut loc în Europa de Răsărit şi în special sângele pe care Românii l-au vărsat, pentru libertatea ce le-a fost încătuşată, din momentul când comunismul s’a instalat în România, sânge care a curs în valuri şi care este cald încă, ne obligă şi pe noi, ca măcar acum, în acest ceas, să contribuim la uşurarea durerilor fraţilor noştri. Dacă barierele dintre <<Blocuri>> şi <<Sisteme>> s’au prăbuşit, cele dintre noi -e strigător la cer, să mai persiste, mai ales, că toţi avem acelaşi ideal.”
Pentru cei foarte apropiaţi Părintelui, n-a existat nici un moment de îndoială, că el intenţiona şi dorea cu adevărat organizarea bisericească a diasporei româneşti, altfel de cum fusese până la data, când dânsul invita pe toţi românii, să participe la adunare şi totodată să vină şi cu „propuneri concrete, realizabile şi eficiente.”
Retrospectiv, mi-aş îngădui să consider invitaţia Părintelui ca un prim pas, făcut de dânsul pentru noi toţi, spre un posibil proces de conciliere reciprocă, între Biserica exilului românesc şi Patriarhia Română.
Părintele era conştient de schimbările care vor urma într-un viitor apropiat, nu numai în România, ci în toată lumea şi cu atât mai mult în Biserica Română, de aceea a considerat, că nu se cuvine să stăm „cu mâinile în sân”. Dimpotrivă!
Dacă în trecut se dovedise adesea foarte războinic în cuvânt, la adresa ierarhilor români, după evenimentele anului 1989 “a îngropat securea de război”, el şi cei împreună cu dânsul, pentru a netezi drumul întoarcerii fiilor înstrăinaţi la Biserica-Mamă din România.
Părintele Dumitru a fost decepţionat, că aşteptările lui s-au dovedit zadarnice, că preoţi, veniţi sau trimişi de aiurea în ultimii ani şi în afara rânduielilor bisericeşti (necanonici) -şi nu el sau cel puţin şi cu contribuţia lui şi a credincioşilor, pe care-i păstorea de 30 de ani-, intenţionează să scrie ultimul capitol din istoria Bisericii româneşti din Germania moştenită, de la înaintaşul său -Părintele Protoiereu Emilian Vasiloschi.
Acesta va fi fost şi unul din mai multele motive, pentru car -în următorii doi ani- Părintele s-a distanţat de ideea dependenţei canonice de Patriarhia Română.
Mulţi s-au întrebat, se întreabă şi încearcă- dar nu reuşesc- să-şi explice încă existentul mozaic jurisdicţional, caracteristic parohiilor române din diasporă, văzând că acestea depind fie de Patriarhia Ecumenică, fie de Patriarhia Română, sau de Biserica Ortodoxă Autocefală din America, sau de Biserica Ortodoxă Rusă din afara frontierelo cu Sinodul la New York, altele fiind păstorite de preoţi foşti ortodocşi acum uniţi etc.
Faptul, că însuşi Părintele Popa şi ceilalţi doi preoţi (Mehedinţu şi Petcu) n-au susţinut până la sfârşit iniţiativa proclamată în ianuarie 1990,  mai târziu înstrăinată de grupul preoţilor necanonici şi vânturată -orgolios cu trâmbiţe şi surle-, ca venind de la dânşii, a fost o problemă de principiu şi nu mai puţin de neîncredere în arhitecţii noii orânduiri bisericeşti, ce urma să aibă loc în diaspora românească din Europa.
Mai întâi era vorba de disciplina bisericească. Abrogarea disciplinei bisericeşti, chiar şi numai parţial, deschide o largă uşă anarhiei în Biserică. Aceleaşi simptome se observă acolo, unde anumite treburi bisericeşti se conduc după sistemul democratic. Unii doresc într-un fel, alţii în altfel, se supune la vot, majoritatea are câştig de cauză, iar minoritatea este nemulţumită. Ca să se evite grupări cu păreri diferite, cu privire la anumite rânduieli bisericeşti,  canoniştii ortodocşi au introdus formula nepartinică „Cum va vrea cel mai mare”, acesta fiind cel mai înalt în treapta ierarhiei, preot, ieromonah, episcop etc.
Disciplina bisericească a fost una din crucile, pe care şi Eparhia ortodoxă română din Germania a purtat-o încă de la începuturile ei.
 S-a constituit după puterea de înţelegere a laicilor, fără a se cere şi cuvenita binecuvântare (aprobare) a Sfântului Sinod.
Acesta - deşi ar fi putut, în contextul situaţiei politice şi bisericeşti din acea vreme- a evitat recunoaşterea Eparhiei române din Germania.
N-a contestat însă, preoţia lucrătoare a slujitorilor refugiaţi politic din România (deşi după disciplina bisericească era obligat) şi nu le-a interzis să oficieze Sfintele Taine şi să pomenească la slujbele lor pe Patriarhul Ecumenic şi pe Exarhul acestuia -Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris.
Dar şi activitatea pastorală a acestor preoţi -în virtutea toleranţei acordate de Arhiepiscop- a fost una din neorânduielile, cu care eparhia română din Germania a fost confruntată mai mult de cinci ani.
După ce Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol -la repetata cerere a acestora- a transferat parohiile româneşti din Germania, sub jurisdicţia Mitropolitului Augoustinos al Germaniei, s-a crezut, că odată cu aceasta se va restabili şi ordinea şi disciplina bisericească  în aceste parohii.
În scrisoarea Patriarhului Vartolomeu, din 16 iunie 1992, nu este vorba de desfiinţarea Eparhiei române din Germania. Aceasta va urma abia, după ce Patriarhul va fi aflat, că anumiţi preoţi români din cuprinsul eparhiei mitropolitului Augoustinos doresc să treacă sub Sfânta Biserică a României” - solutio eparchiae,  cu intenţia de a organiza o unitate bisericească de sine stătătoare sau autonomă!
Grija Patriarhului se îndreaptă mai întâi, nu spre statutul canonic al Eparhiei, ci spre preoţii din afara rânduielilor bisericeşti (necanonici ca şi eparhia!) şi le recomandă, să procedeze la reglementarea propriului statut canonic. Pe cei care nu preferă să se întoarcă la Biserica-Mamă din România şi doresc să slujească şi în viitor în parohiile româneşti din Germania, îi îndeamnă să se adreseze Mitropolitului Augoustinos al Germaniei şi „să se supună” – adică să ceară şi să obţină recunoaşterea acestuia -,  după care să facă  ascultare faţă de el, în calitatea acestuia de părinte duhovnicesc canonic, „care veghează pentru sporirea şi creşterea Voastră în credinţa noastră ortodoxă neîntinată” -  restitutio ordinis.
Mitropolitul Augoustinos al Germaniei se declarase gata, să-i recunoască pe aceşti preoţi -deja la 20 mai 1992, în cadrul conferinţei de la Bonn convocatio consilii, -dar numai potrivit normelor canonice şi în urma recomandării făcute de Părintele Popa -Vicarul Eparhiei.
Părintele Popa sperase, bănuise sau poate chiar ştiuse, că Mitropolitul îi va solicita numele acestor preoţi, deoarece venise la Bonn cu lista deja întocmită, pe care în prezenţa noastră i-a înmânat-o personal Mitropolitului, ceea ce a însemnat deja o recomandare preliminară a acestora - convocatio consilii.
În vederea rezolvării problemei cărţilor canonice, oferise ajutor  şi Mitropolitul Nicolae al Banatului, libera legatio, ceea ce -pentru preoţii nerecunoscuţi- constituia una din principalele premize pentru un început bun şi promiţător, desigur cu condiţia, ca şi aceştia să dorească acest lucru, dar, după cum au declarat la şedinţa din 13 iulie la Freiburg, dânşii aveau alte planuri - turbulenta contio.
Deşi le erau deschise două perspective, preoţii necanonici n-au urmat îndemnul Patriarhului Ecumenic. N-au luat în seamă nici oferta celor doi mitropoliţi -Nicolae de la Banat şi Augoustinos al Germaniei şi nici hotărârea Adunării Bisericeşti, din 13 iunie 1992, de la Freiburg -turbulenta contio.
Dimpotrivă! Au urzit o soluţie originală: iniţierea realizării unităţii spirituale a românilor din diaspora europeană, organizată bisericeşte într-o eparhie cu autonomie deplină, care să le recunoască şi dânşilor statutul canonic, de care erau lipsiţi: conjuratio sacerdotum, instabilis gressus, insolenter, appellare ad imperatorem, convocatio consilii, turbulenta contio.
Foarte obiectiv subliniază Părintele Dr. Mircea Basarab (Contribuţii, p. 617) absenţa unui plan logic, după care aşa numitul „grup de iniţiativă” să-şi coordoneze activitatea.
Căci, în loc să se preocupe mai întâi de situaţia canonică proprie, preoţii respectivi doreau, din situaţia lor necanonică să realizeze unitatea spirituală a diasporei, organizată într-o eparhie canonică autonomă, urmând ca după aceea, să intre şi ei în canonicitate: „Erau presaţi, pe deoparte, de situaţia anticanonică în care se găseau, dar, pe de alta erau foarte siguri că întorcându-se (la Biserica – Mamă n.n.) cu o nouă eparhie, vor fi primiţi ca realizatori de excepţie ai unei structuri, în care vor avea ceva de spus şi în viitor” instabilis gressus.
Cu totul neobişnuit ne era  şi faptul, că planul urmărit de preoţii necanonici contravenea rânduielilor bisericeşti. Dânşii urmăreau modificarea unei structuri bisericeşti, prin crearea alteia, pe teritoriul pe care se mai aflau alte două mai vechi, tot româneşti, suprapuse(!), oarecum în stilul arhitectonic observat de cronicarul moldav în Ţara Chitailor, unde văzuse pentru prima oară case cu etaj - „căşi peste căşi, şi deasupra alte căşi!”
Ea vorba de prima structură bisericească românească, după războiul ultim, cu statut de vicariat – aşa numita „Biserică de exil” - care funcţiona deja din 1953, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice -1953-1963 – Biserică de exil I.
Peste aceasta s-a suprapus -de prin anii 1970- Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Franţa, dependentă canonic de Patriarhia Română, care şi-a extins jurisdicţia peste toate ţările din Europa de Vest, deci şi în Germania, unde - cum am menţionat, exista deja din 1945 aşa numita „Biserică de exil”- şi a înfiinţat alte parohii româneşti - în unele oraşe-alături de cele existente (“de exil”), dependente de Patriarhia Ecumenică.
Că Biserica Română a acordat asistenţă religioasă, fiilor duhovniceşti împrăştiaţi printre neamuri străine, a fost şi va fi un lucru legitim. Mai puţin legitim şi deloc creştinesc şi românesc a fost faptul că în acea vreme Patriarhia Română (voit sau nevoită) a încurajat şi susţinut constituirea de parohii româneşti şi acolo, unde existau deja parohii româneşti de exil , folosindu-se în cele mai multe cazuri de mijloace deloc ortodoxe, după acelaşi model franţuzesc, practicat de  Părintele Vasile Boldeanu şi Arhiepiscopul Teofil Ionescu cu ani în urmă, care -nici mai mult nici mai puţin-, au iniţiat şi întreţinut „acţiunea de cucerire a Germaniei” războiul cel dintre noi, 1953–1963 Biserică de exil.
Politica bisericească (şi nu numai!), practicată atunci în lumea românească din afara ţării, s-a dovedit a fi veninoasă şi dăunătoare, căci a adâncit şi mai mult conflictele, deja existente între diferitele grupări politice însufleţite de duhul dezbinărilor.
Aceste aspecte erau cunoscute de toată lumea, dar -din 1990- s-ar fi cuvenit să fie considerate sau tratate, ca aparţinând trecutului apropiat, cum însuşi Părintele Dumitru Popa anunţa în convocarea consfătuirii de la Heidelberg: „Dacă barierele dintre „Blocuri” şi „Sisteme” s’au prăbuşit, cele dintre noi, e strigător la cer să mai persiste, mai ales că toţi avem acelaşi ideal” -Quo vadis?
Părintele şi noi am înţeles, că era de actualitate o nouă definire canonică a Ortodoxiei româneşti din diasporă.
Ştiam însă, că astfel de modificări n-au ţinut niciodată şi nu ţin nicidecum şi niciunde numai de competenţa preoţilor,  cum plănuiau Cucernicii Părinţi (necanonici!) pentru viitorul (canonic!) al diasporei româneşti din Europa.
Maniera confuză de a gândi şi a prezenta lucrurile şi nu mai puţin metodele neortodoxe şi neconciliante folosite de Cucernicii Părinţi -în mod deosebit violenţa în cuvânt- ne-au produs suspiciune, neîncredere şi tristeţe astfel, că până la urmă nu i-am mai putut lua în serios. Ne-am distanţat de dânşii, îndeosebi după ce un conflict deschis cu Patriarhia Română, pe care noi nu-l doream, părea din ce în ce mai evident şi de aceea nici nu l-am încurajat.
Semnalul de alarmă s-a declanşat definitiv prin declaraţia, lăudăroasă şi confuză în acelaşi timp, făcută de Părintele Simeon Felecan la „întrunirea” preoţească din 29 februarie 1992 -la Köln
: „Acum este momentul potrivit să determinăm Patriarhia să-şi retragă episcopul de la Paris”.
Ori, Părintele Felecan -despre care acum credem că, era bine informat la data respectivă (29 februarie 1992) asupra „noutăţilor”  de la Patriarhia Română-  ştia că Sinodul Român hotărâse deja în şedinţa plenară din 23-25 ianuarie 1992 „rechemarea în ţară a Î.P.S. Arhiepiscop Adrian până la data de 30 aprilie 1992, înţelegându-se că la această dată încetează activitatea Î.P.S. Sale ca Arhiepiscop la Paris” - insolenter.
Pentru cei care nu cunosc mersul lucrurilor din vremea aceea, se cuvine menţionat, că Hotărârea Sinodală, cu privire la ”retragerea” Î.P.S. Adrian, a avut loc nu din iniţiativa sau la propunerea vreunui ierarh -membru al Sfântului Sinod, ci ca urmare a cererii Arhiepiscopului Adrian Hriţcu însuşi, pe care acesta (după spusele-i proprii, aici la Müllheim, în toamna anului 1991) a înaintat-o personal Sfântului Sinod încă din 1990 (revoluţia din 1989 l-a prins în Bucureşti), cu intenţia şi speranţa -mi-a mărturisit el-  de a candida la un scaun arhieresc, rămas vacant sau care se va înfiinţa în România.
Arhiepiscopul mi-a spus, că nu a fost încurajat în speranţele lui, astfel că a revenit asupra amintitei cereri cu o a doua, prin care comunica Sfântului Sinod, că doreşte să rămână totuşi în continuare la conducerea Arhiepiscopiei Române din Franţa.
În februarie 1992, l-am întrebat personal pe Î.P.S. Mitropolit Nicolae de la Banat -venit în vizită „privată” la Freiburg -în legătură cu a doua cerere a Î.P.S. Adrian de la Paris, de ce  Sfântul Sinod nu a luat-o în consideraţie.
Mitropolitul Nicolae ne-a spus, că Sfântul Sinod a ignorat a  doua cerere a Arhiepiscopului şi a hotărât „rechemarea” acestuia în ţară, aşa cum dealtfel  glăsuieşte şi scrisoarea (circulara) nr. 352, din 13.04.1992, a Administraţiei Patriarhale trimisă tuturor (?) preoţilor români din diasporă.
Iată aşadar, că „rechemarea” în ţară Arhiepiscopului român de la Paris s-a făcut în urma cererii acestuia şi nu din porunca Părintelui Felecan!
Confuz era şi punctul de vedere al Părintelui Felecan, cu privire la noua definire a Bisericii Românilor din diasporă.
În capitolul Quo vadis? este menţionată viziunea amăgitoare a Părintelui Felecan (nu din rea credinţă, ci din totală lipsă de cunoştinţe),  cu privire stabilirea centrului administrativ bisericesc eparhial la Baden-Baden, în casa parohială a Capelei Michail Stourdza de aici.
Doi ani mai târziu, acelaşi Părinte  Simeon Felecan era de aceeaşi părere, dar şi de data aceasta tot confuză,  că redefinirea Bisericii românilor din diaspora era absolut necesară, dar nu imediat şi nu sub orice condiţie, ci
„la timpul oportun” şi  „… indiferent dacă vom ajunge sau nu să ne unim cu Biserica-Mamă – este să ne  unim toată diaspora din Europa într-o singură Arhiepiscopie. Spun Arhiepiscopie şi nu Episcopie din mai multe motive, pe care le voi prezenta la timpul oportun. Până atunci cele două centre eparhiale se pot uni într-o singură Arhiepiscopie cu două vicariate: Paris şi Freiburg, eventual fiecare ţară să aibă un vicar. În acest fel determinăm (sic) Patriarhia să-şi retragă episcopul de la Paris. La rândul nostru, ne putem alege un Episcop, în acest fel devenind singura Episcopie românească în occident, cu autonomie deplină. Episcopul, cunoscând situaţia reală a parohiilor va putea confirma dreptul de a sluji preoţilor care merită, sau de a retrage acest drept, celor care nu merită.” instabilis gressus.
După planul Părintelui Simeon, era nevoie de înfiinţarea unei arhiepiscopii, fără a numi şi forul tutelar (o Patriarhie, un Sinod etc), iar episcopul trebuia să facă o selecţie a preoţilor merituoşi, după criterii speciale, în funcţie de „situaţia reală a parohiilor” (?) şi nu corespunzător rânduielilor bisericeşti, care cuprind printre altele şi norme disciplinare pentru preotul sau episcopul care-şi părăseşte parohia sau episcopia… (preoţi, episcopi vagabonzi sau hoinari – vagantes); Deci, după planul Părintelui Simeon, episcopul trebuia să înceapă restabilirea ordinii canonice, începând chiar cu grupul de iniţiativă, constituit exclusiv din preoţi certaţi cu normele de disciplină bisericească.
La Adunarea generală de la Freiburg (13 iunie 1992- turbulenta contio), Părintele Felecan a propus -fără nici un fel de discernământ (ca să nu spunem fără ruşine) folosirea chiar şi a mijloacelor de intimidare (şantaj) în eventualul dialog cu Patriarhia Română:
„Acum este momentul – recomanda P.C. Sacând Patriarhia de la Bucureşti a retras pe Episcopul Hriţcu de la Paris, să ne grăbim să ne alegem episcopul nostru. Dacă nu ne vom grăbi, ei îşi vor alege alt episcop, şi atunci nu reuşim să realizăm nimic din ceea ce ne-am propus. Noi trebuie să folosim strategia de moment, şi acest moment potrivit este acum, când putem să învârtim această Biserică de acasă pe degete, s-o determinăm să facă ce dorim noi, adică să ne alegem episcopul nostru, care să fie sfinţit şi totodată să ne fie recunoscută şi autonomia bisericească.” omni festinatione
Deci - după planul Părintelui Simeon- dacă Biserica Română ar fi ajuns în situaţia „să facă ce dorim noi”, nu i-ar fi mai rămas nimic altceva de hotărât sau de îndeplinit, decât -desigur la porunca noastră (sic) -  să lase, să se pogoare Harul Duhului Sfânt peste episcopul numit şi ales de noi (deci nu de membrii unui sinod), iar noul episcop -tot la porunca noastră- trebuia să-i reintroducă în canonicitate pe Cucernicii Părinţi (încă vagantes -hoinari la acea dată) şi să purceadă la „selecţia” preoţilor merituoşi.
Dar şi selecţia preoţilor „merituoşi” urma să se facă -fără doar şi poate- după recomandările (!) Părintelui Felecan şi ale celor împreună cu dânsul, întrucât episcopul n-ar fi avut de unde să ştie, care dintre slujitorii găsiţi aici asudă sau nu sub povara meritelor pastorale.
După cum s-a arătat în altă parte, Părintele Felecan şi cei împreună cu dânsul, n-au mai aşteptat prezenţa noului ierarh şi au purces din proprie iniţiativă la selectare, îndepărtându-l preventiv pe Părintele Popa din funcţia de Vicar al Eparhiei, ca să-şi însuşească dânsul preventiv această cinste -hoc animo ad Augoustinum, ca astfel să poată îndruma pe noul episcop, în activitate sa arhierească.
Întrebat fiind de Părintele Popa, la 13 iunie 1992, dacă dânsul şi ceilalţi preoţi doresc sau intenţionează să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, Părintele Felecan a răspuns:
„Nu trecem nici cu Patriarhia de la Bucureşti, nici cu cea de la Constantinopol”, iar la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe vor pomeni pe toţi episcopii ortodocşi” - turbulenta contio.
Un răspuns dubios.  Mai târziu s-a dovedit însă, că Părintele Simeon n-a spus adevărul, deoarece dânsul şi ceilalţi preoţi - până la sfârşitul anului (1992) - au trecut cu parohiile lor sub jurisdicţia Patriarhiei Române, ori această schimbare de jurisdicţie s-a dovedit a fi fost adusă (tainic) în discuţie de mai multă vreme, cu mare probabilitate deja din anul 1990 - omni festinatione.
La această dată -13 iunie 1992- preoţii nerecunoscuţi (necanonici) declară, că nu intenţionează să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, dar nici să rămână sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice, ca mai apoi, la 2 iulie 1992, aceiaşi preoţi să declare sub semnătură, în scrisoarea către Mitropolitul Augoustinos al Germaniei, că dânşii doresc să reia legăturile cu Biserica-Mamă din România, pentru ca să primească de la Patriarhia Română
„jurisdicţia şi protecţia”, ca prin aceasta să-şi găsească  şi dânşii rostul lor firesc „într-o unitate spirituală alături de Biserica Mamă – Patriarhia Română” - hoc animo ad Augoustinum
Altfel de cum au declarat -în scrisoarea către Mitropolitul Augoustinos şi nu mult mai târziu, la 8 august 1992, în altă scrisoare către Comisia Ecumenică de la München -Cucernicii Părinţi au afirmat - tot sub semnătură -  că rămân în Eparhia de la Freiburg, sub jurisdicţia Arhiepiscopului Georg Wagner de la Paris, care la rândul lui se afla sub jurisdicţia Constantinopolului; iar conducerea Eparhiei de la Freiburg -pentru că n-a făcut ascultare faţă de dânşii-, Cucernicii Părinţi -întruniţi în “congres” la o dată necunoscută- i-au luat-o Părintelui Popa şi au încredinţat-o preotului Felecan hoc animo ad Augoustinum
Confruntat cu astfel de declaraţii contradictorii, un om cu mintea întreagă nu ştia,  ce să creadă sau să nu creadă. Citind sau auzind astfel de lucruri, Părintele Mircea Basarab era îndreptăţit să se minuneze, să se întrebe şi să constate: „Cine putea să înţeleagă toate aceste frământări complicate şi metamorfozări cameleonice?  Şi în aceste aberaţii erau antrenaţi oameni de bună credinţă, care erau duşi în eroare de cei ce trebuiau să-i conducă din punct de vedere spiritual!” (Basarab, Contribuţii, p. 619).
Când noi am constatat, că Părintele Felecan şi cei împreună cu dânsul (preoţi necanonici şi câţiva canonici) nu respectă disciplina bisericească şi nici regulile elementare, ale unei discuţii constructive cu participarea tuturor credincioşilor, că au acţionat şi au luat hotărâri fără ştirea şi  încuviinţarea Consiliului Eparhial şi a credincioşilor, acţiuni şi hotărâri de care noi aflam numai „la timpul oportun” şi numai fragmentar (de cele mai multe ori de la alte persoane), n-am mai avut nici cea mai mică îndoială, că „grupul celor şapte” n-a avut niciodată şi nici nu va avea intenţia, de a trata cu noi în mod cinstit.
Mai târziu s-a şi dovedit, că Cucernicii Părinţi şi-au bătut joc de toată lumea, prin acţiuni arbitrare şi tainice, urmărind - aşa cum va declara unul din „grupul celor şapte” puţin mai târziu - scopuri  personale şi
„interese mai puţin bisericeşti” (Preot Gabriel Cernăuţeanu, Înfiinţarea Mitropliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală Occidentală? Un fiasco! Cauzele eşecului, în: Sfânta Treime. Publicaţie de informare a Parohiei ortodoxe române din Offenburg, Nr.4-5, 1993 la Dură, File, p. 12; Basarab, Contribuţii, p. 620).
Şi tot Părintele Mircea Basarab constata atunci, că
<<„Grupul celor 7” s-a dovedit a nu fi avut o ţinută demnă în negocierile pe care le-a încercat în acest timp. Această atitudine a dus la numeroase îndoieli şi întrebări, care au determinat pe restul preoţilor să adopte o poziţie de retragere şi espectativă>>.” (Basarab, Contribuţii,  p. 620).
N-a fost trecut sub tăcere nici faptul, că, la întrunirile preoţilor, unii din „grupul celor 7” încercau să-şi impună punctele de vedere prin intimidare, iar în Procesele-Verbale au fost consemnate declaraţii făcute de participanţi, în cadrul întâlnirilor, în versiune modificată (falsificată).
Într-o scrisoare din 4 ianuarie 1993, adresată preoţilor participanţi la întrunirea din 2- 4 octombrie 1992, la Königswinter, Părintele Mircea Coşofreţ comunică acestora, că -în procesul-verbal al lucrărilor de şedinţă- au fost trecute pe seama Sfinţiei Sale declaraţii, pe care dânsul nu le-ar fi făcut. Unele din aceste declaraţii i-au fost atribuite, ca fiind făcute pe 2 octombrie, deşi el n-a fost prezent la Königswinter, decât începând din 3 octombrie (Basarab, Contribuţii, p. 620 n.b. 17).
Un alt participant la întrunirile de la Königswinter, din 2-4 şi 17-18 octombrie 1992, va declara:
„unii din membrii <Grupului> ridicau vocea la cei ce îndrăzneau să aibă alte opinii”, iar Pr. Alexandru Pop afirma cu această ocazie deschis intenţia, pe care o urmărea <Grupul> şi anume: „Mitropolitul nu trebuie să aibă nici o putere; puterea trebuie acordată vicarului, iar funcţiile mitropolitane vor fi împărţite între cei din Germania: Pr. Traian Valdman în scrisoarea Nr. 21, din 25 ianuarie 1993, adresată Părintelui Consilier Gelu Bogdan de la Sectorul Comunităţi externe al Patriarhiei Române, citat după Basarab, Contribuţii, p. 620.
Dacă o parte dintre arhitecţii noii mitropolii mai credeau şi în autonomia acesteia, alţii (iniţiaţii) ştiau că de aceasta nu poate fi vorba.
După întrunirile de la Königswinter (2-4 şi 17-18 octombie 1992 – în arhiva bisericii din Freiburg nu se păstrează documentaţia întrunirii de la Koenigswinter), când se întocmise deja un proiect de statut de către teologi specialişti în Drept Canonic, veniţi cu acest scop acolo, din  Anglia (Pr. Silviu Pufulete), Italia (Pr. Traian Valdman) şi Germania (Pr. Vasile Florea),  Părintele Felecan s-a prezentat la Bucureşti cu un proiect de statut personal, pe care participanţii de la Königswinter nu-l cunoşteau şi care ar fi fost redactat definitiv la Cancelaria Patriarhiei Române, de către directorul acesteia - specialist în Dreptul Canonic -Părintele Consilier Patriarhal Constantin Pârvu (vezi Basarab, Contribuţii, p. 621, 624;  Dură, File, p. 10).
Părintele Dură mai consemnează, că Părintele Felecan ar fi mers, numai în anul 1992, de două ori la Bucureşti, unde - de fiecare dat-ă ar fi fost primit în audienţă de însuşi Părintele Patriarh Teoctist, iar în ianuarie 1993, ar fi fost prezent chiar în sala sinodală, în timp ce se desfăşura şedinţa de lucru a Sfântului Sinod (Dură, File, p. 15, 19-20).
De aceste vizite la Patriarhie va fi auzit şi Părintele Popa, lucru -pentru care, la 25 noiembrie 1992, a anulat contractul de lucru încheiat de Eparhia Ortodoxă Română de la Freiburg, la 28 mai 1988, cu Părintele Simeon Felecan - exclusio. Ori, acelaşi Părinte Felecan, la  întrunirea de la Köln, refuza categoric tocmai acest amestec al Patriarhiei Române în treburile bisericeşti ale diasporei. Ţelul, urmărit atunci de dânsul şi de ceilalţi preoţi nerecunoscuţi (necanonici), era
„unirea diasporei într-o singură Arhiepiscopie cu autonomie deplină, indiferent dacă vom ajunge sau nu să ne unim cu Biserica-Mamă” - instabilis gressus.
După ce planul urzit de „grupul celor 7” a început să prindă contururi, după ce - după declaraţia Părintelui Felecan la conferinţa preoţilor, din 29 februarie 1992, la Kölnfel de fel de indivizi, care imediat după evenimentele din 1989 au sosit din Ţară, cu fel de fel de intenţii mai mult sau mai puţin curate” -instabilis gressus -le vor fi dat Cucernicilor Părinţi asigurarea, că dânşii şi parohiile “răpite cu japca” fără ştirea credincioşilor vor fi reprimiţi sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Române şi nu mai puţin, după ce vor fi constatat, că perspectivele ajutorului financiar de la Comisia Ecumenică, într-un viitor apropiat nu vor mai exista, au întreţinut o campanie fariseică şi caustică de discreditare, la adresa Patriarhiei Ecumenice -de oblăduirea căreia se bucuraseră până atunci şi de care acum nu mai aveau nevoie-, a Mitropolitului Augoustinos al Germaniei şi a celor trei preoţi (Popa, Mehedinţu şi Petcu), care -din motivele enunţate mai sus, doar în treacăt- au preferat să rămână în starea de cuminţenie canonică, adică sub ascultare faţă de episcopul lor legitim.
Începutul campaniei de discreditare a fost făcut cu declaraţii în cadrul întrunirilor preoţeşti, unele dintre acestea fiind consemnate doar în Procesele-Verbale (în cazul că s-au întocmit) sau în scrisori oficiale -appellare ad imperatorem;   hoc animo ad Agoustinum
Cum această documentaţie nu putea fi la îndemâna oricui şi pentru ca tot românul de pretutindeni -„dela vlădică până la opincă”- să ştie ce mare ispravă (canonică) sunt pe cale să facă Cucernicii Părinţi din starea lor necanonică (!) în diasporă (inconfundabila noţiune „exil” fusese deja înlocuită cu „diasporă”!), câţiva dintre dânşii, mai pricepuţi în mânuirea cuvântului agresiv şi vătămător, au apelat la serviciile presei româneşti de circulaţie mare, citită nu numai în România, ci şi în ţările Europei de Vest, care -după cum ne este cunoscut- publică fără discernământ tot ce este sau pare a fi senzaţional, fără o cercetare mai atentă, dacă tot ce se spune este şi adevărat!
Şi iată, că ziarul România Liberă din 25 septembrie 1992 publica un toxic articol informativ, cu dublu titlu: „Biserica diasporei româneşti – Unitate şi Autonomie.  Scrisoare din Freiburg”
semnat de Părintele Gabriel Cernăuţeanu, în acea vreme stagiar în Freiburg,  cu statut de azilant recunoscut sau în curs de recunoaştere şi  membru în „grupul de iniţiativă” al celor “şapte” preoţi necanonici.
Părintele Cernăuţeanu a venit în Germania în 1989, ca refugiat politic din România, în condiţii şi cu ajutorul unor relaţii oarecum obscure. Cum Eparhia de la Freiburg era de 10 ani în căutare de episcop, iar Părintele Cernăuţeanu îndeplinea toate condiţiile pentru această funcţie ierarhică, a fost „sfătuit” (de Părintele Felecan şi de dl. Dr. Constantin Nagacevschi)  să-şi stabilească domiciliul la Freiburg, unde a şi slujit câteva luni împreună cu Părintele Popa
.
În urma unor destăinuiri ale fostului său ierarh -Mitropolitul Nicolae Corneanu de la Banat-,  care nu s-au putut dovedi a fi fost adevărate sau neadevărate  şi care nu sunt nicidecum  relevante, pentru istoricul Bisericii românilor din exil, ca să fie incluse în prezentul studiu documentar,  credincioşii de la Freiburg au renunţat la serviciile oficiate de dânsul, pentru a nu strica liniştea comunităţii. Fiind vorba de o situaţie deosebită, la 28 septembrie 1989, s-a întocmit şi o documentaţie cu caracter intern (Internes Protokoll), în care s-au consemnat motivele determinante, care au stat la baza acestei hotărâri. Documentaţia se află în arhiva bisericii din Freiburg.
Dar iată, că după patru ani Părintele Cernăuţeanu, când se pare, că încă mai  aspira la demnitatea de episcop, a considerat bun lucru să se ridice şi dânsul şi să se răfuiască cu cei de la Freiburg, care nu l-au mai dorit.
În articolul : Biserica diasporei româneşti – Unitate şi Autonomie.  Scrisoare din Freiburg, publicat în ziarul România Liberă din 25 septembrie 1992, Părintele Cernăuţeanu menţionează mai întâi premizele, unirii diasporei româneşti într-o mitropolie ortodoxă română, cu autonomie deplină.
Ca lucrurile să meargă după buna rânduială, Cucernicul Părinte considera, că  era imperativ obligatorie încetarea imixtiunilor
„grosolane” ale Patriarhiei Române, în viaţa românilor din exil şi în
treburile altor ţări.
Se pune însă întrebarea: Acum, când ne este pe deplin cunoscut mersul evenimentelor din vremea aceea, mai putem oare crede, că Părintelui Gabriel Cernăuţeanu încă nu-i erau cunoscute „sforăriile bucureştene” ale Părintelui Simeon?
În perspectiva realizării acestui plan grandios – scrie Părintele -  s-a constituit „grupul de iniţiativă” format din preoţi ortodocşi români din diasporă,
„care a adresat un vibrant apel tuturor comunităţilor ortodoxe româneşti din Europa şi reprezentanţilor acestora, ca să se unească,spre formarea unui tot unitar al diasporei româneşti, care, în trecut, s-a menţinut într-o regretabilă stare de vrajbă, de calomniere şi de dezbinare, stare cumplită, produsă şi alimentată tocmai prin imixtiunile făcute cum s-a spus, de către regimul securisto-ceauşist într-o formă colaboraţionistă cu ierarhia”.
Iată cum Părintele Gabriel uită să înceapă – cum s-ar fi cuvenit -  cu invitaţia Părintelui Dumitru Popa, din 4 ianuarie 1990, la conferinţa de la Heidelberg, din 27 ianuarie acelaşi an, la care participase şi dânsul - Quo vadis?
Părintele Cernăuţeanu menţionează întrunirile  „grupului de iniţiativă” (al preoţilor ortodocşi necanonici n.n) de la Köln (29 februarie 1992) şi de la Centrul Ecumenic Sf. Ecaterina de Siena -din Astenet-Belgia, respectiv din Aachen-Germania (1-2 mai 1992) şi în sfârşit plănuitul „congres bisericesc al diasporei româneşti din Europa”, care trebuia să aibă loc între 1-4 octombrie 1992, la Königswinter în Germania, având pe ordinea de zi analiza celor
mai importante şi stringente probleme ale Bisericii diasporei”, adică „organizarea Bisericii diasporei româneşti din Europa occidentală pe baze legale, canonice, alegerea de ierarhi pentru fiecare ţară din Europa, şi constituirea unei mitropolii ortodoxe româneşti a Diasporei româneşti, care să aibă autonomie deplină”
Părintele Gabriel Cernăuţeanu a găsit de cuviinţă, să-şi încheie articolul cu un îndemn la prudenţă, în faţa primejdiei din partea Patriarhiei Ecumenice -un avertisment- şi  totodată un cuvânt mustrător, la adresa preoţilor cu statut canonic valid (Popa, Mehedinţu şi Petcu n.n.), care preferau să facă ascultare şi n-au dat aşteptatul răspuns la „apelul” preoţilor fără statut canonic, printre necanonici numărându-se şi Părintele Cernăuţeanu însuşi.
Iată ce oferea Părintele Cernăuţeanu cititorilor cotidianului „România Liberă” din 25 Septembrie 1992:
„În încheiere, dar nu în ultimul rând, vom aminti un aspect, deloc neglijabil, privind primejdia ce bântuie diaspora tuturor naţionalităţilor de confesiune creştin-ortodoxă. Este vorba despre tendinţa Bisericii Ecumenice de la Constantinopol, care întotdeauna a urmărit să-şi întindă <<aripile ei ocrotitoare>> asupra comunităţilor ortodoxe ale diferitelor naţionalităţi aflate în afara ţării lor de origine.
Este aceasta binecunoscuta tendinţă de sorginte fanariotă, pe care episcopii greci, ce s-au perindat pe scaunul apostolic de Constantinopol, ca şi cei aparţinând Arhiepiscopiei greceşti de Atena, au exploatat-o în decursul istoriei bimilenare a Bisericii noastre. Cu un zel nesocotit şi cu o obedienţă nejustificată (demnă de o cauză mai bună), în mod ridicol, acestei tendinţe acaparatoare şi necreştineşti, i-au răspuns orbeşte trei preoţi români
(Popa, Mehedinţu, Petcu n.n.). Aceasta este un motiv în plus, ca unirea cu „Biserica-mamă” să fie înfăptuită pe cât posibil mai grabnic. A trecut timpul – de tristă amintire – când comunităţile diasporei româneşti erau silite să ceară tutelă şi patronaj străin, care erau şi sânt străine de interesele şi simţirea românilor. E momentul să avem o jurisdicţie românească <<de la opincă până la vlădică !!!>>”.
Părintele Cernăuţeanu se contrazice. După ce evidenţiază „tendinţa Bisericii Ecumenice de la Constantinopol, care întotdeauna a urmărit să-şi întindă <<aripile ei ocrotitoare>> asupra comunităţilor ortodoxe ale diferitelor naţionalităţi aflate în afara ţării lor de origine”, menţionează, că aceste comunităţi ortodoxe nu au fost acaparate de Patriarhia Ecumenică, ci au fost „silite” ( de cine? de Patriarhia Ecumenică sau de împrejurările politice?) să ceară acesteia  oblăduire canonică; adică, ceea ce Părintele Cernăuţeanu şi „grupul de iniţiativă” nu mai aveau când au venit în Germania, fiind astfel  “siliţi” - dar nu de Patriarhia Ecumenică, ci de starea lor necanonică şi în neconcordanţă cu disciplina bisericească- să ceară şi să aştepte de la aceeaşi <primejdioasă Patriarhie Ecumenică>.
Deci Părintele Cernăuţeanu şi ceilalţi Cucernici Părinţi din „grupul de iniţiativă” se aflau -de câţiva ani- în căutare de recunoaştere şi deci de canonicitate, pe care o pierduseră după plecarea din România, în condiţiile de refugiaţi politici. Ori, din 1953 încoace, nu Patriarhul Ecumenic, nu Arhiepiscopii Athenagoras, Tarasov, Wagner sau Mark  şi în cele din urmă, nu Mitropolitul Augoustinos bătuse la uşile preoţilor români din exil, să le impună cu de-a sila oblăduirea lor canonică. Dimpotrivă. Personal sau prin intermediul şi cu recomandare expresă din partea Părintelui Vicar Dumitru Popa, toţi aceşti preoţi (fără excepţie!) au fost pelerini pe la uşile acestor ierarhi în căutare de canonicitate.
O lună mai târziu, acelaşi cotidian România Liberă din 24 octombrie 1992, a publicat impresiile pozitive, pe care acelaşi Cucernic Părinte Gabriel Cernăuţeanu şi le făcuse, ca participant şi referent la Congresul preoţilor din Europa Occidentală, din 1 - 4 octombrie 1992 -la Königswinter.
Între timp, Cucernicii Părinţi nu mai aparţineau jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice. După Adunarea Generală Bisericească din 13 iunie 1992, li se dăduse şase săptămâni răgaz, să se gândească şi să hotărască, dacă rămân sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice urmând, ca până la 1 septembrie să înainteze Mitropolitului Augoustinos al Germaniei cererile de recunoaştere, lucru care însă nu s-a întâmplat - secundum consilium; - exclusio.
După 1 septembrie 1992, nu au mai fost consideraţi din oficiu, ca aparţinând Vicariatului Român din Germania şi deci, nici dependenţi de Patriarhia Ecumenică.
O documentaţie despre lucrările acestui „congres”, din 1-4 octombrie 1992 -la Königswinter, nu se păstrează în arhiva bisericii din Freiburg.
Referatul susţinut de Părintele Cernăuţeanu la „congresul” de la Königswinter a avut semnificativul titlu „Câteva gânduri pentru acum” şi iată, ce trebuia să ştie tot românul <<de la opincă până la vlădică>>! despre isprava „grupului de iniţiativă”:

„Dintru început trebuie spus, că obiectivul congresului a fost atins. Duhul creştin al dragostei frăţeşti şi al înţelegerii, ca şi dorinţa de a sluji Bisericii lui Hristos, unităţii  şi mai binelui Neamului românesc, a contribuit în mod covârşitor la reuşita lucrărilor congresului din Königswinter. Au participat preoţi ai parohiilor ortodoxe române din Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, iar reprezentanţi ai comunităţilor ortodoxe române din Anglia, Elveţia şi Suedia şi-au dat adeziunea la toate hotărârile congresului.”
Dacă în articolul din 25 septembrie 1992, în România Liberă, Părintele Gabriel Cernăuţeanu vorbea de ţelul urmărit şi enunţat pentru întrunirea preoţilor de la Koenigswinter (1-4 octombrie 1992), adică „constituirea unei mitropolii ortodoxe româneşti a Diasporei româneşti, care să aibă autonomie deplină”, în articolul din România Liberă, din 24 octombrie 1992, acelaşi Părinte Gabriel Cernăuţeanu vorbeşte de Reorganizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală–Paris, şi a Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală–Freiburg, în Arhiepiscopia ortodoxă română pentru Europa Centrală şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală, precum şi înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe române pentru Europa Centrală şi Occidentală în dependenţă canonică de Patriarhia Română, constituită din cele două Arhiepiscopii menţionate. Prin aceasta s-a făcut primul şi cel mai important pas în direcţia unităţii spiritual-canonice cu Biserica-Mamă!”
Aşadar iată, că -la numai câteva luni după întrunirile preoţilor de la Köln şi Aachen- ideea înfiinţării unei mitropolii cu „autonomie deplină”, propagată cu o lună mai devreme, nu mai era de actualitate.
Credibilitatea Părintelui Cernăuţeanu s-a clătinat -după cum se va vedea-  şi după „congresul” preoţilor de la Königswinter, dar mai ales după întrunirea preoţilor de la München, 15-16 ianuarie 1993.
În articolul din România Liberă, din 24 octombrie, Părintele Gabriel Cernăuţeanu scrie, că obiectivul congresului preoţilor de la Koenigswinter a fost atins:
„Duhul creştin al dragostei frăţeşti şi al înţelegerii, ca şi dorinţa de a sluji lui Hristos, unităţii şi mai binelui Neamului românesc, au contribuit în mod covârşitor la reuşita lucrărilor congresului din Königswinter.”
Părintele Gabriel Cernăuţeanu a participat şi la întrunirea preoţilor din 15-16 ianuarie 1993 -la München, când s-a înfiinţat Mitropolia Ortodoxă Română din Germania, dependentă canonic de Patriarhia Română.
De la venirea Părintelui Cernăuţeanu la Freiburg circula zvonul, că rostul venirii lui în Germania era, să fie sfinţit episcop pentru Biserica românilor din exil.
În contextul pregătirilor, în vederea înfiinţării mitropoliei, se vorbea (neoficial) despre persoana Părintelui Gabriel Cernăuţeanu ca despre unul din potenţialii candidaţi, la demnitatea de episcop sau mitropolit.
După “congresul” de la Königswinter, s-a preferat  (în taină?) un alt potenţial candidat, lucru pe care Părintele Cernăuţeanu îl va fi aflat probabil, ca participant la întrunirea preoţească de la München.
Se spunea atunci şi s-a şi scris mai târziu, că Părintele Gabriel Cernăuţeanu  a părăsit proaspăt înfiinţata mitropolie chiar în ziua, când aceasta s-a constituit (16 ianuarie 1993), înainte de închiderea şedinţei.
La scurt timp după aceasta a aşternut pe hârtie impresiile personale, asupra întrunirii preoţilor români în capitala Bavariei şi asupra rezultatului acesteia: „Înfiinţarea Mitropoliei s-a adeverit <un fiasco>, iar <bunele intenţii> cu care s-au întrunit la München <<s-au sfârşit cu un eşec lamentabil>>.”
Părintele numeşte şi cauzele „eşecului lamentabil” (cauze cu care noi făcusem deja de mult timp deplină cunoştinţă):
1. „În primul rând lipsa dragostei creştineşti. S-a acţionat într-un mod extrem de individualist. Se pare că au fost interese mai puţin bisericeşti şi mai mult lumeşti, care porneau din vanitatea sau orgoliul unor preoţi (nu al tuturor), ceea ce a afectat în chip foarte grav întreaga acţiune de unitate, aşa cum se dorea ea să fie;
2. În al doilea rând, în atitudinea unora dintre preoţi s-a vădit o anumită nesinceritate care, fireşte, nu putea să aplaneze divergenţele şi discrepanţele existente şi persistente în întreaga diasporă românească, ci, dimpotrivă, să le adâncească, punându-se accentul mai mult pe ceea ce desparte decât ceea ce uneşte.
3. Un fapt deosebit de grav s-a arătat a fi pe de-o parte activitatea duplicitară  a preoţilor, ce se voiau iniţiatorii unităţii diasporei româneşti cu Biserica-Mamă, iar pe de altă parte, aceştia, <iniţiatorii>, au acţionat în mod ocult şi despotic. Niciodată preoţii n-au fost direct, pe deplin şi spontan informaţi despre mersul acestei acţiuni spre unitate, întotdeauna a existat cel puţin o perdea groasă, şi, alte nenumărate perdeluţe, care acopereau adevăratele intenţii ale iniţiatorilor unităţii. Aceştia dovedeau, de fiecare dată, o atitudine de <superioritate>, un soi de despotism, care se traduce foarte bine prin: <<nu trebuie voi să le ştiţi pe toate; cum facem noi este… perfect, şi… aşa trebuie să fie!>>
(Preot Gabriel Cernăuţeanu, Înfiinţarea Mitropliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală Occidentală? Un fiasco! Cauzele eşecului, în: Sfânta Treime. Publicaţie de informare a Parohiei ortodoxe române din Offenburg, Nr.4-5, 1993, după Dură, File, p.12 şi  Basarab, Contribuţii, p. 621).
Luînd în consideraţie aceste declaraţii ale Părintelui Cernăuţeanu, se pune întrebarea legitimă: Când a fost Părintele Cernăuţeanu obiectiv în cele ce a scris? În primul articol sau în al doilea?
Oare ce se întâmplase, că „duhul creştin al dragostei frăţeşti şi al înţelegerii, ca şi dorinţa de a sluji lui Hristos, unităţii şi mai binelui Neamului românesc”, care contribuiseră  „în mod covârşitor la reuşita lucrărilor congresului de la  Königswinter”, pe care Părintele Cernăuţeanu îl evidenţiază în articolul din România Liberă, din 24 octombrie1992, dispăruse aşa dintr-o dată, după numai şapte luni?
Noi îi mulţumim Părintelui Cernăuţeanu, îi iertăm toate şi-i suntem chiar recunoscători, pentru psihograma obiectivă făcută Cucernicilor Părinţi din „grupul de iniţiativă”, pe care o considerăm argumentul nostru, al celor trei preoţi neascultători  faţă de Grupul celor şapte - când ni se cere să ne justificăm faţă de cei, care n-au vrut sau n-au putut, să aibă înţelegere pentru stăruinţa noastră, în ascultare faţă de episcopii noştri.
După ce a părăsit nou înfiinţata Mitropolie  - deja în timpul lucrărilor conferinţei de la München (16 ianuarie 1993-, Părintele Cernăuţeanu a înfiinţat, la 7 martie 1993, parohia ortodoxă română, în oraşul Offenburg (cca 60 km la nord de Freiburg) cu hramul Sfânta Treime, pe care a aşezat-o sub oblăduirea canonică a Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală, cu reşedinţa la Paris - în Str. Jean de Beauvais, care, la rândul ei, depinde canonic de Biserica autocefală americană, având ca întâistătător pe Mitropolitul Vitalie de la New York - aşadar, nu sub jurisdicţia Patriarhiei Române.
În 1966, Părintele Cernăuţeanu a venit cu parohia de la Offenburg, sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe Române din Germania. E vorba de aceeaşi Mitropolie, pe care dânsul mai întâi o anunţase, cu surle şi cu tobe că va fi însufleţită <de duhul creştin al dragostei frăţeşti şi al înţelegerii> şi aducătoare de <unitate spre binele Neamului românesc>, căreia, mai apoi, îi întorsese spatele pentru o vreme, ca - după câţiva ani- să revină de unde plecase.
În acelaşi an -1966, presa românească l-a menţionat pe Părintele Gabriel „ca preot al Mitropoliei Române din Germania” - implicat în acţiunea violentă „luarea cu asalt a bisericii din Strada Jean de Beauvais de la Paris în ziua de 25 februarie 1996, însoţit de teologul doctorand Adrian Gabor, aflat la studii la Universitatea din Strasbourg” (Dură, Realităţi, p. 12-13), desigur şi aceasta tot în <<duhul creştin al dragostei frăţeşti şi al înţelegerii, ca şi dorinţa de a sluji lui Hristos, unităţii şi mai binelui Neamului românesc>>, de care Părintele Cernăuţeanu scria în România Liberă din 24 octombrie 1992, că a însufleţit pe participanţii la congresul de la Königswinter.
Şi iată, că şi de data aceasta apar alte îndreptăţite nedumeriri: Oare uitase Părintele Gabriel, că şi la întemeierea mitropoliei române din Germania nu lipsiseră acele temute imixtiuni grosolane ale Patriarhiei  Române în viaţa românilor din exil” (inclusiv ducerea în eroare a autorităţilor juridice germane, cu o semnătură ierarhicească” la locul necuvenit ! (Dură, File, p.13), pe care dânsul le denunţa definitiv, în ziarul România Liberă din 25 septembrie 1992?
Cum s-a făcut, că Părintele Gabriel n-a mai ţinut seama, că  această Mitropolie este ca oricare alta şi nu se bucură de  „autonomia deplină” specială, pe care „grupul de iniţiativă” (din care şi dânsul făcea parte) o propovăduiseră de aproape trei ani?

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg in Breisgau, în iulie a. D. 2008

Continare în: infestae declarationees II

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis