infestae declarationes II

                        Declaraţii duşmănoase - Partea a II-a

                Nu te făţărnici înaintea oamenilor, şi buzelor tale ia aminte.
                  Nu te înălţa, ca să nu cazi  şi să aduci necinste sufletului tău.
                  Căci va descoperi Domnul cele ascunse ale tale  şi în mijlocul
                  adunării te va înjosi. Pentru că nu te-ai apropiat cu inimă curată
                  de frica Dmnului, şi inima ta  este plină de vicleşug”
Isus Sirah, 1 20-31.

 

Neobosit a fost şi Părintele Simeon Felecan în această campanie calomnioasă, îndreptată împotriva Patriarhiei Ecumenice, a Mitropolitului Augoustinos şi a celor trei preoţi, neascultători faţă de dânsul şi faţă de „grupul de iniţiativă”.
Părintele Simeon se evidenţiase până în 1989  prin critică virulentă, la adresa ierarhilor români, îndeosebi a Patriarhului Teoctist. Spiritul critic la adresa ierarhiei române, de care a dat dovadă până în 1990, va fi fost şi criteriul, după care directorul departamentului român de la postul de radio Europa Liberă - Dl. Nicolae Stroescu-Stânişoară- i-a facilitat Părintelui Simeon cooptarea în emisiunile cu caracter religios, în locul Părintelui Dr. Viorel Mehedinţu. (Dură, Realităţi, p. 17).
La conferinţa de la Heidelberg (27 ianuarie 1990), -Quo vadis? Părintele Simeon (dar nu numai dânsul) considera  „alungarea Patriarhului Teoctist” salutară pentru Biserica Română, în fruntea căreia urma să vină un alt patriarh
curat şi nepătat, de persoana şi trecutul căruia urma, să fie condiţionată realizarea unităţii bisericeşti a românilor din diasporă într-o mitropolie „cu autonomie deplină”, aceasta constituind şi premiza reabilitării canonice a preoţilor  (vagantes =  hoinari), refugiaţi din România din motive politice.
Până la jumătatea  anului 1992, Părintele Simeon şi ceilalţi preoţi din „grupul de iniţiativă” au declarat în cadrul Adunărilor Generale de la Freiburg (1990 şi 1992), că nu intenţionează să revină sub jurisdicţia Patriarhiei Române. În cazul că aceasta ar fi fost posibilă, nu putea să se întâmple însă, înainte ca Patriarhia Română să fi fost de acord cu condiţiile, pe care „grupul de iniţiativă” le-ar fi pus acesteia  - omni festinatione;   turbulenta contio
„Acum este momentul propunea Părintele Simeon la 13 iunie 1992 în Freiburg – când Patriarhia de la Bucureşti a retras pe Episcopul Hriţcu de la Paris, să ne grăbim să ne alegem episcopul nostru. Dacă nu ne vom grăbi, ei îşi vor alege alt episcop, şi atunci nu reuşim să realizăm nimic din ceea ce ne-am propus. Noi trebuie să folosim strategia de moment, şi acest moment potrivit este acum, când putem să învârtim această Biserică de acasă pe degete, s-o determinăm să facă ce dorim noi, adică să ne alegem episcopul nostru, care să fie sfinţit şi totodată să ne fie recunoscută şi autonomia bisericească.” turbulenta contio
Întrebat fiind de Părintele Dumitru Popa, dacă intenţionează să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, Părintele Felecan a declarat pentru sine şi în numele celorlalţi preoţi: „Nu trecem nici cu Patriarhia de la Bucureşti şi nici cu cea de la Constantinopol”, iar Părintele Mitu a adăugat şi motivul explicativ: „Pentru că este acelaşi lucru; însuşi Patriarhul Teoctist de la Bucureşti se află sub jurisdicţia Patriarhului de la Constantinopol” (sic) -turbulenta contio
Câtă vreme Părintele Simeon şi ceilalţi preoţi în situaţia dânsului nu au fost în posesia cărţii canonice, au acceptat statutul de preoţi toleraţi, cu îngăduinţa Părintelui Dumitru Popa şi a  Arhiepiscopului Georg Wagner de la Paris şi cu buna ştiinţă a Patriarhului Ecumenic.
Văzând că de la Arhiepiscopul Wagner nu primeşte recunoaşterea sau introducerea în canonicitate, Părintele Felecan s-a arătat dispus, să treacă nu numai cu parohia, ci cu întreaga Eparhie sub jurisdicţia Arhiepiscopului Mark, care, la rându-i, aparţinea Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor.
Dacă ţinem seama, de stadiul înaintat al convorbirilor pregătitoare în această direcţie cu Arhiepiscopul Arndt Mark credem, că această schimbare ar fi avut loc, dacă Părintele Popa şi credincioşii şi-ar fi dat încuviinţarea cuvenită - nulla res.
Într-un interviu luat Părintelui Simeon Felecan de dl. Radu Preda şi publicat sub titlul profetic „Biserica trebuie să ne unească, nu să ne dezbine”, în ziarul Cotidianul din 16 iulie 1993, la rubrica <Biserica Diasporei>, Părintele Simeon - spre decepţia şi regretul iubitorilor de adevăr- vorbeşte tendenţios de o „diaspora traumatizată”.
Factorii traumatizanţi au fost după părerea dânsului: interesele personale sau de grup, şi „un element cu totul surprinzător. Patriarhia de la Constantinopol a dispus intrarea sub jurisdicţia Mitropolitului grec Augoustinos din Germania a preoţilor şi parohiilor româneşti care nu aparţin Patriarhiei de la Bucureşti….. Grupul de la Freiburg, ascultător, părintele Vicar Dumitru Popa, fără a consulta pe cei 10 preoţi ai eparhiei, a acceptat jurisdicţia Mitropoliei greceşti, împreună cu preotul dr. Viorel Mehedinţu şi preot Sorin Petcu.”
Oare ce-l va fi împiedicat pe Părintele Simeon, să spună adevărul cu privire la statutul juridic al mitropoliei greceşti din Germania, care stă în directă dependenţă de Patriarhia Ecumenică, aşa cum se afla şi Arhiepiscopia Rusă de la Paris?
De ce a trecut sub tăcere şi neadevărata-i declaraţie din 8 august 1992, către Comisia Ecumenică - hoc animo ad Augoustinum - în care anunţa menţinerea Eparhiei Române sub jurisdicţia  exarhului Patriarhiei Ecumenice -Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris, când în realitate, decizia de a trece sub Patriarhia Română era deja de mult luată?
 De ce a trecut sub tăcere destituirea Părintelui Dumitru Popa, din postul legitim de Vicar eparhial şi uzurparea funcţiei de conducere a Eparhiei?
Aceeaşi măsluire a adevărului o va repeta şi în articolul „Memoria ca patrie. Premisă pentru o mitropolie ortodoxă românească în Europa Apuseană”, publicat în revista Deisis, Nr. 1, din anul 1995, p. 19, unde declară negru pe alb:
În urma deciziei constantinopolitane, am fost puşi în faţa unei foarte concrete alternative: acceptarea jurisdicţiei greceşti (ca singura reprezentantă canonică a Patriarhiei Ecumenice) sau unirea cu Patriarhia Română, care să-şi creeze o unitate canonică proprie, nouă, pentru Europa Apuseană. Decizia „Grupului de iniţiativă” de a se uni cu Biserica mamă a produs unele dintre cele mai spectaculoase reacţii în chiar rândul diasporei româneşti. O parte a acesteia vedea unirea cu Patriarhia de la Bucureşti ca o abdicare de la libertatea avută până acum. Sunt invocate motive de ordin politic, inclusiv aşa-numita culoare comunistă a Patriarhului Teoctist.”
Apropo de <<libertate>>. Părintele Simeon a evitat să menţioneze şi gogoaşa despre „mitropolia cu autonomie deplină”, cu care i-a ademenit pe neiniţiaţi la începutul „acţiunii”. Părintele Simeon trece sub tăcere şi alte elemente  esenţiale, de pildă că  salvarea Cucernicilor Părinţi necanonici a venit din partea Mitropolitului Nicole Corneanu.
Acesta le-a deschis Cucernicilor Părinţi perspectiva reabilitării canonice. Le-a promis şi în scris - acolo unde va fi nevoie - intervenţia personală la ierarhii români, în vederea eliberării (obţinerii) mult doritei cărţi canonice - libera legatio.
 Mitropolitul le va fi numit probabil şi alte condiţii pe care dânşii trebuiau să le îndeplinească, de pildă revenirea sub jurisdicţia Patriarhiei Române cu parohii cu tot, ca acestea să se poată organiza ulterior într-o unitate bisericească în rangul unei episcopii sau arhiepiscopii. Altcumva, fără parohiile răpite de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice n-ar fi fost posibilă înfiinţarea Mitropoliei. În 1990 existau în Germania patru parohii (München, Offenbach, Nürnberg şi Salzgitter) şi trei preoţi, sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Române de la Paris (Patriarhia Română).
Căci iată, ce ne scria mitropolitul  Nicolae al Banatului după ce ne vizitase în Februarie 1992, la Freiburg (ca persoană privată!):
„ Am mai arătat că mulţi preoţi aflaţi în Germania şi în alte ţări ale Europei Centrale şi Occidentale n-au carte canonică, ceea ce le îngreunează intrarea în legalitate. Sunt în măsură să anunţ că toţi aceştia o pot cere direct, ori prin instituţia bisericească de care depind, de la Patriarhie sau de la Eparhia de la care au plecat şi li se va elibera fără întârziere. Dacă ar apare dificultăţi, m-aş implica în rezolvarea cazului respectiv…”. Şi tot în aceeaşi scrisoare, Mitropolitul Nicolae menţionează şi „disponibilitatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru orice formulă canonică dorită de cei în cauză” - libera legatio.
Retrospectiv privind lucrurile, aceste s-au petrecut întocmai.
Un an mai târziu, Părintele Simon Felecan va declara deschis:
„Biserica-Mamă…. s-a arătat nu numai receptivă, ci şi dispusă să satisfacă nu numai dorinţele noastre, ci şi pretenţiile noastre” (în: Viaţa monahală, An. IV, Nr. 10-12 (18) Octombrie - Decembrie 1993 p. 15 la Dură, File, p. 16).
Altă salvare, venită de la Mitropolitul Nicolae Corneanu, a fost şi aşezarea numelui său pe documentele de constituire a mitropoliei, ca asociaţie bisericească.
Corespunzător normelor juridice germane, acestea trebuiau să fie semnate de către şapte persoane, care - probabil - trebuiau să aibă domiciliul stabil în Germania. Unul dintre Cucernicii Părinţi s-a abţinut să semneze, deoarece n-a avut împuternicire pentru aşa ceva din partea parohiei sale. În locul lui a semnat Mitropolitul Nicolae, care - atunci ca şi azi - are domuciliul la Timişoara (Dură, File, p. 13).
Doi ani mai târziu -d upă ce s-a constatat, că nu toate parohiile româneşti din diasporă au acceptat trecerea sub jurisdicţia Patriarhiei Române, după ce chiar şi preoţi ai Arhiepiscopiei Române din Franţa (sub jurisdicţia Patriarhiei Române)  au criticat politica de conciliere  dusă de Patriarhia Română, cu preoţii necanonici din Germania şi nu mai puţin motivat şi de critica primită, în legătură cu „uneltirile duhovniceşti” urzite personal cu concursul preoţilor necanonici, din parohiile din străinătate (Germania), Mitropolitul Nicolae Corneanu de la Banat, care - cum s-a arătat mai înainte, a fost de la bun început implicat (Părintele Cernăuţeanu a numit astfel de implicaţii „imixtiuni grosolane”)  în procesul reorganizării bisericeşti a românilor din diaspora europeană-  a  recunoscut, că
„într-adevăr, Patriarhia Română a acţionat în <<pripă>>, nu numai atunci când i-a reprimit în Biserica Ortodoxă Română pe aceşti preoţi din Germania, dar, mai ales, când le-a dat încuviinţarea şi sprijinul ei de-a înfiinţa mitropolia şi a alege mitropolit, ceea ce a dus şi la o mai mare dezbinare în rândul românilor ortodocşi din Europa”: Mitropolitul Nicolae Corneanu, Răspuns, nu polemică (în: Timişoara– Internaţional, Nr. 29, 1994, p. 8, citat după Dură, File, p.18).
După ce au primit toate asigurările de la Patriarhie- şi probabil şi din alte părţi- că dânsul şi ceilalţi preoţi îşi vor recăpăta canonicitatea, Părintele Simeon Felecan „şi-a descoperit peste noapte propriul patriotism, pe care şi l-a manifestat cu prefăcătorie dezgustătoare” (Dură, File, p. 15).
După revenirea Patriarhului Teoctist la conducerea Bisericii Române în aprilie 1990, Părintele Felecan s-a dovedit apărător devotat al acestuia. Se spune, că numai în anul 1992 a făcut două călătorii în România şi de fiecare dată, a fost primit de acelaşi Patriarh Teoctist, a cărui „alungare” din Scaunul Patriarhal, Părintele Felecan o considera cu doi ani mai devreme salutară pentru binele Bisericii Române Quo vadis?  (Dură, File, p. 17, 19-20).
La 1 iunie 1992, împreună cu Părintele Alexandru Pop, Părintele Felecan semnează în numele „comitetului de iniţiativă”, scrisoarea adresată Regelui Mihai I al României, în care i se aducea acestuia la cunoştinţă  că
Patriarhia de Constantinopol doreşte să-şi extindă jurisdicţia peste toată diaspora din Europa, deci şi peste cea românească” appellare ad imperatorem.
La 19 decembrie 1992, Părintele Simeon Felecan, deşi nu se  mai afla deja de patru luni sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, la Bucureşti fiind ca participant la festivităţile închinate reactivării Mitropoliei Basarabiei, declara  cu profundă indignare:
„Fraţii noştri din Basarabie luptă cu o Biserică  uriaşă, care nu ştiu dacă ne-a iubit vreodată….” „Noi în Germania ne luptăm cu o Biserică soră, cea grecească, a cărei jurisdicţie a fost recunoscută de o parte din preoţii noştri din Germania” (Reactivarea Mitropoliei Basarabiei. „Noi vrem să ne unim cu Ţara”, articol nesemnat,  în Vestitorul, Anul V, Nr. 86 din 15 Ianuarie 1993, p. 2; Dură, File, p.15).
Cu dreptate crede Părintele Dură, că Părintele Felecan s-a prezentat în faţa sinodalilor români, deghizat în
„apărător al diasporei ortodoxe române din Europa” şi că a fost ca atare crezut, căci după festivităţile din 19 decembrie 1992, a fost împodobit cu cea mai înaltă insignă onorifică a Bisericii Române – Crucea Patriarhală (Dură, File, p. 14).
Am aflat de această mare cinste, de care l-a învrednicit Părintele Patriarh Teoctist pe Părintele Simeon, mult mai târziu, din studiile documentare semnate de Părintele Dr. Ioan Dură.  M-a surprins plăcut, ba chiar m-a uimit,  mărinimia Patriarhului faţă de un fiu rătăcitor şi guraliv, care, după ce-l discreditase în faţa întregii lumi, a mers să ceară (desigur între patru ochi!) şi să primească iertare de la venerabilul ierarh. Şi a primit.
Nespus de mult mi-ar fi plăcut însă, să aud, că Părintele Simeon l-a rugat pe Patriarh de iertare din aceleaşi loc, de unde îl discreditase mai înainte, adică de la microfonul postului de radio Europa Liberă, ca astfel - şi de data aceasta - tot românul de pretutindeni să audă şi să ştie, că Părintele Felecan, care mai devreme s-a mândrit în cuvânt, dar mai apoi s-a smerit şi a făcut metanie tot prin cuvânt, ca  aceasta să fie bună pildă pentru noi toţi.
Pentru că una este, să înfrunţi pe cineva în faţa oamenilor şi să te mândreşti cu laudele primite pentru curajul tău, şi alta este, să-ţi ceri iertare de la acelaşi, într-o convorbire tainică, între patru ochi, când nu trebuie să te ruşinezi de nimeni.
Căci iubirea de sine şi slava deşartă, hrănite mai devreme de admiraţia martorilor, nu se ştirbesc nicidecum printr-o recunoaştere a vinei, la loc ferit de ochii curioşilor şi urechile indiscreţilor.
Cu foarte mulţi ani în urmă - când mi se părea, că eram  cât de cât citit în cele  ale Scripturii -, tatăl meu mi-a dat „o povaţă pentru toată viaţa ta” -  cum spunea el, pe care eu nu o descoperisem până atunci,  prin lecturile mele de tot felul şi nici de la profesorii mei formulată aşa de frumos şi înţelept: „Dacă vorbeşti de cineva care nu este de faţă, să vorbeşti de aşa fel, ca aceleaşi lucruri să le poţi spune întocmai şi când este el de faţă, ca să nu fi considerat mincinos şi bârfitor. Făcând aşa rămâi în adevăr, renumele cuiva nu suferă în vreun fel, iar tu te vei bucura de  cinstea oamenilor”.
Povaţa părintelui meu n-am uitat-o. Am găsit-o plină de înţelepciune. Mă însoţeşte şi azi şi o recomand şi la scaunul de spovedanie, înainte de dezlegarea „păcatelor mici, de toate zilele”.
Principiul prim enunţat aici: rugămintea de iertare, în aceleaşi împrejurări, în care s-a făcut o nedreptate cu fapta sau cu cuvântul, nici acesta nu e de la mine. Este una din poveţele (tot) pentru viaţă rostite de mult preţuitul meu prieten -Părintele Manea Cristişor-, profesorul de Drept Canonic bisericesc de la Seminarul teologic din Buzău.
Părintele Dr. Ioan Dură este obiectiv când menţionează că „lupta” Părintelui Felecan şi a celor câţiva preoţi români ortodocşi în Germania - aflaţi ca şi dânsul în afara rânduielilor bisericeşt - nu era cu sau împotriva Bisericii greceşti, ci împotriva celor trei preoţi ortodocşi români (Popa, Mehedinţu, Petcu n.n.), din aceeaşi Germanie ca şi dânsul,  aflaţi însă în bună rânduială şi ascultare sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, „în urma liberei solicitări a P. C. lor şi a parohienilor lor” (File, p. 14).
Consider, că ar fi fost poate mai potrivit (şi aceasta nu este nici acum prea târziu!), să se menţioneze undeva faptul că Mitropolia română din Germania n-ar fi putut să se constituie ca atare, numai cu patru parohii existente aici mai demult, dacă acestora -nu li s-ar fi alăturat şi altele şase, înstrăinate din Eparhia română de la Freiburg, de către  cei şase preoţi necanonici.
Mai mult decât potrivit ar fi fost (şi nici pentru lucrul  aceasta nu va fi niciodată prea târziu!), dacă în una din multele publicaţii - fie ele şi de mic tiraj -,  în care s-a ridicat mulţime de osanale celor cu merite deosebite la înfiinţarea Mitropoliei române din Germania (pe care nu le poate contesta absolult nimeni) -  s-ar menţiona măcar în treacăt -şi Biserica română de exil, existentă aici ca atare de peste şase deceniii (1953), cu nepreţuitul ei rol în viaţa credincioşilor, întru păstrarea credinţei şi tradiţiilor creştine ortodoxe, a culturii româneşti şi a conştiinţei naţionale şi nu mai puţin pe ostenitorii în ogorul Domnului - clerici şi mireni-, îndeosebi pe cei doi preoţi români – Protoiereii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa, care, cu multă lepădare de sine, au purtat zi de zi „crucea exilului”, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor şi făcându-se tuturor toate.
Căci aşa cum am remarcat mai la deal în „cuvântul către cititori, la începutul acestui studiu documentar, dacă Biserica Ortodoxă din România, în cei 45 de ani de dictatură comunistă, a reuşit să asigure credincioşilor ei doar asistenţa pastorală (dar şi aceasta cu ce preţ!) şi prin aceasta să-i câştige şi să-i păstreze în sânul ei nevătămaţi sufleteşte, nu mai prejos a fost misiunea şi meritul Bisericii românilor din exil, fiindu-le acestora în egală măsură, izvor de hrană duhovnicească, patrie, factor cultural, politic şi religios, chiar dacă a fost nevoită de circumstanţele istorico-politice, să se aşeze sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice şi nu a Bisericii-Mame din România.
Nimic, din ceea ce am găsit noi preoţii veniţi mai târziu n-ar fi fost posibil fără spiritul de jertfelnicie şi lepădare de sine, a celor doi protoierei şi al tuturor românilor ortodocşi, iubitori de Biserică şi de Neam.
Cititorului nu-i va fi scăpat intervenţia şi rugămintea d-lui Dr. C. Nagacevschi, adresat preoţilor participanţi la Adunarea Bisericească de la Freiburg, din 13 iunie 1992, să „folosească un limbaj civilizat”  -turbulenta contio.
Părintele Felecan şi-a păstrat obiceiul, de a vorbi alături cu adevărul şi dispreţuitor la adresa celor trei preoţi, dar şi la a celor care nu i-au împărtăşit  părerile şi după ieşirea dânsului din Vicariat, de pildă infatuata declaraţie înregistrată pe bandă-video în 1996, la  München, la adresa d-lui. Avocat Vlad Negreanu, fostul său epitrop-casier: „Iar Negreanu-n colonie, nici n-a fost, nici n-o să fie!”
Dl. Avocat Vlad Negreanu a fost printre românii  care nu a împărtăşit ideea trecerii parohiei române de la München, sub jurisdicţia Patriarhiei Române. În primăvara anului 1993 -ajutat şi de alţi români cu aceleaşi puncte de vedere- a reorganizat  parohia românească (a treia parohie ortodoxă română în capitala Bavariei), cu hramul Învierea Domnului, de al cărei bun mers se osteneşte şi în prezent, spre marea dezamăgire a Părintelui Simeon Felecan, că nu toţi enoriaşii săi de odinioară au crezut cuvintelor sale.
Părintele Felecan afirma -fără nici cel mai mic discernământ-, că cei trei preoţi (Popa, Mehedinţu şi Petcu) „sunt hirotonisiţi (sic) de episcopul Wagner de la Paris, şi nu de un episcop român, şi era firesc să-şi asculte stăpânul” (în: Curierul Românesc, Anul V, nr. 8, August 1993, p. 3, după Dură, File, p .51). Iarăşi un neadevăr! În realitate, numai Părintele Dr. Viorel Mehedinţu şi Părintele Traian Văleanu au fost hirotoniţi de Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris. Pe Părintele Dumitru Popa l-a hirotonit Arhiepiscopul Georg Tarasov, iar pe autorul acestor rânduri Mitropolitul Augoustinos al Germaniei.
Cât priveşte - din perspectiva Părintelui Simeon - negativa noastră însuşire -„ascultarea faţă de episcopul nostru”, înclinare, de care dânsul n-a dat dovadă nici înainte de a veni în Germania, nici cât a fost tolerat de episcopi neromâni şi - după cât se aude - nici după ce s-a reaşezat sub oblăduire canonică românească, ei bine, cu ascultarea de episcopul nostru, cu adâncă smerenie ne lăudăm.
Nu din mândrie deşartă, nu din oportunism, nu de frica cuiva sau din motive pecuniare (cum s-a spus şi se mai spune) ne-am distanţat de „grupul de iniţiativă”.
Înclinaţiile Cucernicilor Părinţi – îndeosebi ale Părintelui Felecan – consemnate şi de Cucernicul Părinte Cernăuţeanu în obiectiva psihogramă menţionată mai la deal infestae declarationes I, ne-au împiedicat să nu ne ascultăm „stăpânul”.
Foarte atent a cercetat Părintele Dr. Ioan Dură documentaţia întrunirilor preoţilor, pompos numite de aceştia „congrese”, ca să constate, că acestea au fost de fapt numai ale preoţilor, adică fără o participare efectivă a credincioşilor.
„Grupul de iniţiativă” al preoţilor necanonici au exclus pe credincioşii din parohiile lor, să ia parte efectivă la lucrările pregătitoare în vederea înfiinţării mitropoliei, fără-ndoială ca să evite un refuz categoric al acestora de a-i urma.
Ori noi, tocmai  de încuviinţarea şi sprijinul credincioşilor, n-am vrut să ne lipsim.
Ne-am distanţat de “acţiunile” aşa numitului “grup de iniţiativă”, după ce ni s-a semnalizat din rândul credincioşilor noştri, să nu luăm cumva vreo hotărâre grabnică şi fără acordul tuturor credincioşilor şi să trecem sub jurisdicţia Patriarhiei Române, înainte ca să se fi făcut aşteptatele schimbări, pe plan politic şi bisericesc.
Această semnalizare i s-a făcut şi Î.P.S. Mitropolit Nicolae Corneanu, nu de Părintele Dumitru Popa -cum s-ar aştepta cineva să audă- ci de un enoriaş, Dr. Teol. Petre Vălimăreanu, în cadrul îconvorbirii de la Freiburg, în luna februarie 1992  libera legatio.
Consideram, că procesul de conciliere şi de redefinire a Bisericii românilor din exil trebuia început, numai după ce se vor fi găsit modalităţi acceptate în aceeaşi măsură de toată lumea: preoţi, credincioşi, Patriarhia Română.
Noi n-am putut să împărtăşim aceleaşi viziuni, pe care „grupul de iniţiativă” le avea deja din 1990, cu privire la relaţiile cu Patriarhia Română sau la  funcţia şi autoritatea viitorului ierarh. De pildă,  n-am acceptat planul propus de Părintele Felecan “să folosim situaţia de moment şi să  învârtim Biserica Română pe degete, s-o determinăm să facă ce dorim noi, adică să ne alegem episcopul nostru, care să fie sfinţit şi totodată să ne fie recunoscută şi autonomia bisericească”- turbulenta contio
N-am putut accepta nici una din năstruşnicile idei al Cucernicilor Părinţi, de pildă,  că episcopul ales şi numit de noi (!) - oricine ar fi fost acela - ar fi trebuit să-şi îndeplinească funcţia, ţinând seama de directivele noastre, ale preoţilor sau ale Vicarului, sau -cum se preconiza de către unul din Cucernicii Părinţi din „grupul de iniţiativă”- să-i cerem episcopului,  să facă greva foamei la poarta Preşedintelui  Germaniei Federale, ca să oblige statul german să le plătească Cucernicilor Părinţi români din Germania salarii, analog sistemului de salarizare a preoţilor din România, unde beneficiază în aceeaşi măsură şi slujitori de altă naţionalitate şi confesiune.
Nu ne-am angajat nici în campania de denigrare, organizată mai târziu de preoţi şi de credincioşi din parohiile mitropoliei, împotriva episcopului lor şi nici pe petiţiile adresate Patriarhului Teoctist şi Sinodului Român, să-şi  retragă mitropolitul din Germania, nu ne-am pus semnăturile.
N-am pus niciodată sub semnul îndoielii, preoţia lucrătoare a confraţilor români. Numai în privinţa bunului caracter al unora dintre dânşii am fost şi rămânem întrucâtva mai rezervaţi, chiar cu riscul, de a fi învinuiţi de lipsă de smerenie şi dragoste creştinească.
N-am sfătuit pe vreunul din credincioşii parohiilor noastre, să evite primirea Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, în bisericile păstorite de Cucernicii Părinţi, dependenţi de Patriarhia Română şi nici nu le-am proorocit „bătaia lui Dumnezeu” , dacă merg cumva, să se roage sau să înfrumuseţeze slujbele cu cântarea în biserica ălorlalţi, grecofilii.
N-am spus şi nu spunem credincioşilor, să nu frecventeze slujbele săvârşite în alte biserici româneşti, decât în cele în care slujim noi, motivând că acelea n-ar fi biserici adevărate, cum, fără ruşine şi discernământ se spune despre parohiile noastre. Astfel de afirmaţii dăunătoare şi multe altele de felul acestora n-am făcut şi nu vom face.
Am inclus ceste câteva informaţii, despre cele spuse de Cucernicii Părinţi -ortodocşi şi români ca şi noi- despre noi, despreMitropolitul şi despre Patriarhul, sub a căror ascultare canonică ne aflăm de bună voie şi nesiliţi de cineva sau motivaţi de niscaiva privilegii, ca să se ştie, că inconsecvenţa, duplicitatea, amatorismul -toate împreună conjugate, cu  lipsa de smerenie şi iubirea de slavă deşartă, observate la Cucernicii Părinţi ne-au determinat să rămânem „încuiaţi în afara Împărăţiei” (Iată, Mirele vine...”).
Această marginalizare administrativ-jurisdicţională, în care am rămas de bună voie şi nesiliţi de nimeni, spre pacea noastră şi a credincioşilor din parohiile păstorite de noi, nu ne-a determinat şi nu ne face nicidecum, să nu mai fim români sau să simţim cumva mai puţin sau deloc româneşte. Dimpotrivă! Ne ostenim să ne menţinem pe linia tradiţiei bimilenare a Bisericii Române şi a Bisericii românilor de exil, care întotdeauna s-a vrut şi s-a ştiut alături şi în slujirea credincioşilor ei.
Slujim şi predicăm exclusiv în limba română, conştienţi fiind, că Biserica diasporei româneşti -spre deosebire de alte organizaţii sau cluburi, care după împrejurări sau din diferite motive se înfiinţează sau se desfiinţează-, a fost şi a rămas singurul factor constant, purtător şi izvor de cultură şi spiritualitate ortodoxă şi românească, la îndemâna tuturor românilor -de la mic până la mare-, trăitori departe de ţara şi de neamul lor.

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg in Breisgau, în Iulie a. D. 2008

Continuare în: positio mentis
Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis