insolenter

             Consfătuirea preoţească de la Aachen (1-2 Mai 1992)

Î
n zilele de 1 şi 2 Mai 1992, a avut loc la Centrul Ecumenic -Caterina din Sienna din Aachen- a 3-a Consfătuire preoţească pentru unitatea spirituală a diasporei româneşti din Europa Occidentală.

Invitaţia (convocarea), fireşte fără a fi datată, este semnată de Părintele Simeon Felecan „în numele comitetului de iniţiativă”. Numele membrilor acelui comitet nu sunt menţionate.

Consfătuirea a avut loc la două săptămâni, după ce preoţii români din diaspora europeană (inclusiv cei care nu se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Române) primiseră din partea Administraţiei Patriarhale din Bucureşti, Circulara nr. 352 din 13.04.92 semnată decătre P.S. Episcop Vicar Patriarhal Teofan Sinaitul şi de către Consilierul Patriarhal P.C. Pr. Gheorghe Bogdan.
Administraţia Patriarhală se arată preocupată de situaţia economică a parohiilor şi personalului bisericesc din străinătate şi menţionează dificultăţile financiare ale Bisericii Române: „Patriarhia Română nu mai poate suporta cotele de asigurări, a indemnizaţiilor în lei pentru întreţinerea locuinţelor personalului bisericesc din străinătate, precum şi a îndemnizaţiilor pentru concediile de odihnă.”
În viitor cotele de asigurări se pot plăti la Casa de pensii şi ajutoare a salariaţilor Bisericii Ortodoxe Române, cheltuielile pentru cărţile liturgice vor fi suportate de parohiile în cauză, revistele bisericeşti se pot obţine numai prin abonament.
Totodată se aduce la cunoştinţă, că: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 23-25 ianuarie 1992, a luat în discuţie necesitatea reorganizării bisericeşti a diasporei româneşti, ceea ce presupune şi restructurarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală….. S-a constatat necesitatea urgentă a restructurării de care s-a vorbit mai sus, în vederea realizării unităţii bisericeşti a diasporei noastre, unitate ce se poate înfăptui numai prin pronunţarea în libertate a preoţilor şi a comunităţilor parohiale din întreaga diasporă românească din Europa Centrală şi Occidentală.
Având în vedere cele de mai sus, Sfântul Sinod Plenar a hotărât rechemarea în Ţară a Î.P.S. Arhiepiscop Adrian până la data de 30 aprilie 1992, înţelegându-se că la această dată încetează activitatea Î.P.S. Sale ca Arhiepiscop la Paris, iar postul devine vacant.
Pe durata vacanţei, administrarea parohiilor Arhiepiscopiei se va face de către Patriarhia Română, iar preoţii vor pomeni la slujbe pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.”


În invitaţia la Consfütuirea de la Aachen, Părintele Felecan comunică adresaţilor, că la prima rundă de convorbiri (Köln 29 Februarie 1992 n.n.) s-a constatat dorinţa unanimă de unitate”, iar acum – la Aachen -  urmează să se caute şi să se găseascăsoluţii fericite pentru înfiinţarea unei singure Arhiepiscopii româneşti pentru toată Europa occidentală”.
Părintele Simeon mai precizează, că „dependenţa canonică a acestei Arhiepiscopii, reşedinţa precum şi Statutul de funcţionare, urmează să se hotărască în comun de către Adunarea Arhiepiscopală din care, în mod firesc, vor face parte toţi preoţi,i care vor adera şi vor fi acceptaţi în această Arhiepiscopie. Prin unitatea spiritual-canonică a diasporei zădărnicim orice amestec dinafară, indiferent din partea cui ar veni.”
În încheiere conclude Părintele: „Absenţa nemotivată de la această Consfătuire o vom considera ca refuz şi o lipsă de interes şi de colaborare frăţească dintre noi.”

Pe ordinea de zi erau prevăzute patru subiecte:

- Opţiunea preoţilor ortodocşi români din Europa occidentală, pentru unitatea spirituală şi canonică a diasporei româneşti:
În vederea dezbaterii acestui subiect, au fost anunţaţi cinci referenţi, preoţii: Mihai Costandache (Paris), Simion Felecan (München), Gheorghe Ursache (Geneva), Michael Broos-Crăciunescu (Düsseldorf), Dan Miron (Hamburg).
Nu ne este cunoscut dacă Părintele Dan Miron, la data respectivă se mai afla sub jurisdicţia Patriarhiei Române iar despre ceilalţi patru Cucernici Părinţi, ştim că erau fără statut canonic.
- Propuneri concrete, care să satisfacă interesele tuturor, spre unitatea spirituală şi canonică a diasporei româneşti;
- Diverse;
- Comunicat final.


Participanţii erau rugaţi „să vină cu propuneri concrete, eventual cu un <<pachet>> de soluţii scrise; material documentar care va veni în ajutorul comisiei unionale, căreia îi va revenii sarcina de a întocmi actele pentru faza finală spre unitate.”

Nu ştim, dacă toţi referenţii invitaţi au participat şi au susţinut referate la tema prevăzută.
Un Proces-Verbal se va fi încheiat, dar nu se află în arhiva bisericii din Freiburg. Nu-mi sunt cunoscute nici împrejurările, în care referatul susţinut de P.C. Pr. Dan Miron a ajuns în posesia Părintelui Dumitru Popa.
Din acesta am extras numai acele pasaje, în care sunt expuse câteva puncte de vedere personale ale Părintelui Dan Miron, cu privire la realizarea unităţii bisericeşti a diasporei române, pe care le-am considerat relevante pentru lucrarea aceasta.

„Ne-am adunat în aceste zile aici, în Aachen, ca să încercăm a reface unitatea canonică şi comuniunea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române din diaspora, unitate care a existat până în acel fatal act de trădare – de la 23 August 1944 – când peste Ţară au năvălit hoardele <<barbare bolşevice>> ale lui Stalin.
Acum, ne întrebăm cu toţii, ce-i de făcut?  Şi cum am putea reface această comuniune in integro – existentă înainte de război şi sfâşiată sub Patriarhul Justinian, care -la ordinul comunist- va scoate de sub jurisdicţia Mitropolitului Nicolae Bălan -Sibiu- diaspora română din America şi o va muta la Bucureşti, începând cu acea dată via dolorosa a diasporei româneşti!
În zilele noastre, când se poartă un dialog de apropiere între Ortodoxie şi Biserica Romei, se ia ca punct de plecare situaţia Bisericii din primele două veacuri creştine, inclusiv secolul III, subliniindu-se mereu poziţia Sf. Ciprian al Cartaginei, Ignaţiu al Antiohiei sau a lui Hippolyt (presbiter sub Papa Zephyrin 199-217), care încerca să medieze şi să facă legătura între Biserica Greacă a Răsăritului şi cea a Romei.
Istoria Bisericii din Africa de Nord are multe asemănări cu situaţia de azi a Preoţilor români din Europa, divizaţi şi ei în două sau mai multe tabere, respectiv jurisdicţii canonice. Poate putem învăţa şi noi ceva din istoria Bisericii africane pentru a întemeia aici – în Europa – o singură Biserică Românească, cu o singură Arhiepiscopie canonică, dar independentă faţă de Bucureşti (subl.n.), aşa cum a fost şi Biserica Episcopilor africani faţă de Roma, nepermiţându-i Episcopului Romei să se amestece în treburile interne ale Bisericii africane, şi a episcopilor ei. De altfel nici Mitropolitul Prof. Dr Nicolae Bălan nu s-a amestecat în treburile interne ale Episcopiei Ortodoxe Române din America, lăsându-i Episcopului Policarp Moruşca deplină independenţă şi libertate. L-am judeca prea aspru pe Patriarhul Justinian, dacă am afirma aici, că el, de capul lui, l-ar fi oprit ostatic în Ţară, fortuindu-i închisoarea unui domiciliu forţat, la Mânăstirea Hodoş-Bodrog – Arad (unde hirotonea mereu Preoţi, printre care şi pe verişorul meu primar: Dionisie Munteanu).
In illo tempore securitatea era mult mai puternică decât influenţa lui Justinian pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej! Acestui patriarh roşu, cum îl numea exilul românesc, nu-i rămânea altceva de făcut decât să zică: „Betet für diejenigen, die nicht können, nicht wollen und besonders für die, die niemals gebetet haben” …rugaţi-vă pentru aceia care nu pot, nu vor şi îndeosebi pentru aceia care nu s-au rugat niciodată” (trad.n.)
Ciprian (al Cartaginei) îi acordă Romei doar un loc onorific, nepermiţându-i episcopului Romei să se amestece în treburile episcopatului african….. Ignatius al Antiohiei spune: <<Toţi trebuie să aparţină episcopului, aşa cum Hristos Fiul aparţine Tatălui!>>…. Origen ne prezintă şi partea din umbră a clerului din timpul său, pe care nu-l cruţă cu nimic: <<Biserica este Templul lui Dumnezeu, care trebuie să fie casa lui Dumnezeu, dar a devenit o peşteră de tâlhari: Episcopii, preoţii şi diaconii sunt foarte zgârciţi. Ei sunt despotici, ignoranţi, chiar nereligioşi; ambiţioşi să ocupe aceste oficii-funcţii care au devenit simoniace (se cumpără pe bani) şi-n ele se încuibează oameni nevrednici, care la rândul lor transmit episcopatul şi presbiteratul (preoţia compl.n.) altor persoane nevrednice!>> (Cf. Comm. De la Matei 16,21-22; Omilia de la Ezechil, 10,1 etc.) Pentru a nu se întâmpla astfel de negoţ cu treapta de episcop, prezbiter (preot compl.n.) şi diacon, nu aceştia trebuie să-şi desemneze urmaşii, ci ecclesia, adică parohia, comunitatea, trebuie să-şi spună ultimul cuvânt la alegerea unui nou episcop, observând ca el să fie învăţat şi plin de virtute, adică trăitor în Hristos.
Didascalia Siriană spune şi pretinde, că vârsta episcopului – atunci când candidatul va fi ales de Gemeinde – de credincioşi, să fie de cel puţin 50 de ani şi să fie un om încercat, care a trecut prin mai multe examene ale vieţii…..
Biserica poporului (din Africa de Nord n.n.) îl avea în fruntea ei pe episcopul Donatus al Cartaginei. Sinodul de la Arles (314 – convocat de Constantin cel Mare) n-a adus pacea între cele două partide. Ceva mai târziu Aurelius Augustinus va deveni ideologul Bisericii slugarnice Romei, a bogaţilor, cerând o supunere orbească faţă de episcopul Romei şi faţă de stăpânirea romană!....
În Germania unii preoţi au aparţinut fie de un episcop grec (şi mai aparţin încă), fie de unul neamţ (Georg Wagner), fie de unul român, străin şi acesta de iubirea de popor, demofilia, care este dragostea ce îmbrăţişează cu durere durerea poporului pentru a i-o vindeca! (Cf. Nichifor Crainic, Democraţie şi demofilie, Sfarmă Piatră 1937, Nr. 72).
În buletinul Parohiei de la Aachen, la pag. 12 (pe Aprilie 1992) când se anunţă Conferinţa preliminară pentru unitatea canonică a diasporei româneşti din Europa Occidentală – 1-2 – Mai 1992, se spune, că la această Conferinţă sunt invitaţi toţi preoţii ortodocşi români din Europa. În paranteză găsim următoarea explicaţie: <<Nu au fost invitaţi preoţii trimişi de Patriarhia Română>>.
Aş dori să fac  precizare aici: Aceşti Preoţi – ca şi fratele Viorel Mehedinţu, Sorin Petcu, colegul-poet şi scriitor Dumitru Ichim (azi cu atâta vogă la P. S. Natanael) cu care l-am vizitat pe Nichifor Crainic pe Calea Griviţei, după ce ieşise din închisoare, ca şi atâţia alţi doctoranzi din toată Europa – noi n-am fost trimişi la o Parohie, ci la studii. (Eu personal am primit 5 ani bursă nu de la Patriarhie, ci de la Biserica Evanghelică din Germania!). De aceea, când Patriarhia – dirijată de Departamentul Cultelor – a încercat să-i înlăture pe unii preoţi neconformişti, aceştia n-au vrut să se întoarcă acasă, şi nici să cedeze noilor intruşi, ce-au zidit ei, cu prescura şi cu vinul în servietă şi cu odăjdiile în geamantan! Exact ca şi fratele  Viorel (Pr. Dr. Viorel Mehedinţu n.n.), dar acesta scăpase  mai  repede de Episcopul care i-ar fi înmânat şi lui cererea gata scrisă de înapoiere <<benevolă>> în ţară, aşa cum, de exemplu, un înalt ierarh ortodox român i-a întins cererea sub nas colegului Mircea Basarab… Şi supărându-se foc că nu-l poate nici lămuri şi nici intimida… să se întoarcă în ţară la <<eroul între eroi>> şi genial..…
Cât mă priveşte pe mine, n-am permis şi nici nu m-am lăsat intimidat de nimeni: nici de Ierarhi şi nici de Consulii de la Ambasadă:..… <<Spuneţi-i Î.P. Sfinţite Prea Fericitului Justin, că Patriarhia n-are nimic la Hamburg! Şi de aceea nu-mi poate să-mi ia nimic! Cel mult „caii de la bicicletă!>>
Concluzie: Pe viitor ar fi de dorit să se citeze exact: Preoţii trimişi de Patriarhie la studii şi nu la parohii!!!!
Excepţie face actualul preot de la Salzgitter, care a îmbrăcat salopeta de siderurgist, şi a venit în Germania la un an după ce soţia – germană, şi cei doi copii erau deja aici cu paşapoarte germane în mână….. Şi tot excepţie o face şi actualul preot de la Offenbach (Cornel Jacotă n.n.), care i-a luat locul doctorandului Tudor Alexandru, întemeietorul parohiei.”


Iată şi punctul de vedere al Părintelui Dan Miron, cu privire la Eparhia Română de la Freiburg:

Întrebat fiind în acel an (1979 n.n.) de Părintele Vicar Constantin Pârvu, ce ştiu de această episcopie nou înfiinţată la Freiburg, i-am răspuns: <<Totul este o fantomă! Totu-i fictiv!
- Ce-i totul o fantomă? Ce-i totul fictiv? Cum vorbeşti aşa? Fiindcă au şi un vicar, şi-n curând vor avea şi Episcop!
- Până în prezent nu au. Şi dacă nu-i Episcop, nu poate fi vorba de Episcopie.>>
Până astăzi văd, că această episcopie fantomă n-are episcop, şi după Sf. Canoane şi Sf. Părinţi, e o mare impietate şi o ignoranţă (vorba lui Tertulian), dacă se mai vorbeşte în continuare de o Episcopie Ortodoxă Română la Freiburg.
Azi nu mai putem vorbi de o Episcopie românească la Paris.
Î.P.S. Adrian şi-a încetat activitatea cu data de 30 Aprilie (1992?),
iar Î.P. Sfinţitul Teofil Ionescu a închis de mult ochii în Domnul.
 Nici de un Vicariat nu putem vorbi, c-am avea la Paris.
Şi nici măcar de un protopopiat.
Câte parohii depind de un Protopopiat?
Şi câte Protopopiate formează un Vicariat?”


Părintele Dan Miron subliniază deosebita importanţă a „Dialogului adevărului”, după cum urmează:

„Noi trebuie să plecăm azi <<da capo>> – şi dacă vrem să fim uniţi, să restabilim unitatea diasporei româneşti – atunci trebuie să fim uniţi, să restabilim unitatea diasporei româneşti – atunci trebuie acum şi aici să ne alegem noi…. propriul nostru Episcop.
.....În vara trecută…. am trecut şi pe la P.F. Patriarh…
 Printre altele i-am spus..: <<Prea Fericite Părinte Patriarh, refacerea unităţii B.O.R. din Germania, inclusiv întreaga Europă, nu-i posibilă dacă Episcopul este trimis din Ţară. Noi, preoţii, trebuie să ne alegem propriul nostru Episcop….>>
P.F. Patriarh mi-a răspuns: <<Eu n-am nimic împotrivă. Alegeţi pe cine credeţi voi de cuviinţă>>
Bucuros de răspunsul acesta am vorbit cu Mitropolitul Ardealului - Dr. Antonie Plămădeală -, care s-a arătat şi el a fi bucuros de aceeaşi părere cu P.F. Patriarh.
La Iaşi, din cauza inundaţiilor, n-am putut să ajung şi nici la telefon – atât din Sibiu, cât şi din Deva – nu l-am putut prinde pe actualul Mitropolit al Moldovei: Dr. Daniel Ciubotea (fostul meu student de la Sibiu).
.......Întrebarea mea este: Avem aici un candidat de Episcop, care are cel puţin 50 de ani? Şi care a trecut prin examenele grele ale vieţii, cum zicea Tertulian? Sau prin temniţele Securităţii lui Ceauşescu? Căci de un astfel de episcop avem nevoie în Europa. Şi, nu numai de unul, ci de doi sau mai mulţi, cum au Grecii. Dar aceşti Episcopi trebuie să fie aleşi de noi, de Preoţi şi credincioşi. Şi nu trimis din Ţară.
Să ne iubim unii pe alţii!....În cazul nostru: să nu aruncăm cu piatra calomniei unii în alţii şi să nu judecăm pe nimeni, înainte dea-i cunoaşte <<istoria vieţii lui>>, (rădăcina părinţilor, bunicilor şi-a unchilor – ce-au trecut prin temniţele comuniste..... şi atitudinea lui politică la Liceu, Seminar, Teologie sau chiar de aici din străinătate).
Dacă vrem o curăţire radicală atunci să întrebăm pe fiecare cu ce paşaport a venit (cine i l-a eliberat şi-n ce împrejurări). Cine l-a trimis şi de câte ori a fost întors atât el, cât şi familia de la Curtici-Arad sau de la aeroportul Băneasa-Otopeni?”*

Repetatele îndemnuri de natura celui enunţat mai susSă ne iubim unii pe alţii!”, la dragoste frăţească, la sinceritate, la ajutor reciproc, nu sunt nicidecum retorice, întâmplătoare sau nemotivate.
Ele sunt valabile, mai puţin pentru raporturile dintre preoţi şi credincioşi şi mai mult pentru relaţiile preoţilor între dânşii.
Un an mai târziu, Părintele Gabriel Cernăuţeanu - o vreme colaborator apropiat al “grupului de iniţiativă”, va incrimina cu deplină obiectivitate  atitudinea unora dintre Cucernicii Părinţi; “Aceştia - scrie dânsul - sunt stăpâniţi de vanitate şi orgolioşi, sunt nesinceri, duplicitari, acţionează ocult şi despotic, nu informează direct, deplin şi spontan pe colegii lor de mersul acţiunii spre unitate, dovedesc totdeauna o atitudine de superioritate, un soi de despotism.....**
Refuzul celor trei preoţi ai Eparhiei cu statut canonic (Popa, Mehedinţu şi Petcu), de a conlucra cu „grupul de iniţiativă“ a făcut  ca aceştia să fie defăimaţi public, fie în cadrul „consfătuirilor“, la care aceştia nu au participat adică (au făcut „ascultare“ n.n.), fie în diferite publicaţii -de la cele parohiale, până la presa românească din ţară- după cum se va arăta mai la vale infestae declarationes
În contextul acestei campanii de defăimare şi a celor patru „consfătuiri“ (Regensburg 13 Octombrie 1990, München 23 Martie 1991, Köln 29 Februarie 1992, Aachen 1-2 Mai 1992), Părintele Simeon Felecan a fost prevenit în scris modestior epistula, că -pentru înfăptuirea unităţii bisericeşti a diasporei româneşti din Europa-  râvna neînsoţită de pricepere, dragoste şi smerenie este şi rămâne insuficientă. Scrisoarea a rămas fără răspuns

*Prin anii 1971/1972 (?) Părintele Dan Miron a plecat ca buriser al Bisericii Evanghelice din Germania, la  studii de teologie la Hamburg. Aici, pe lângă studii,  a înfiinţat şi o parohie ortodoxă română, sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Nu ştiu, dacă numai odată sau de mai multe ori, după revenirea temporară în ţarî - la plecare, autorităţile româneşti l-au “întors de la graniţă”, pe dânsul şi probabil şi familia.
Îmi amintesc în legătură cu una din “experienţele” dânsului, de remarca făcută de rectorul nostru -Părintele Mircea Chialda (“Nenea”), de la Institutul Teologic din Bucureşti, unde lucram ca Secretar II: “Domnii ăştia să nu se mire dacă studenţii plecaţi în străinătate revin în ţară abia după ce şi-au terminat studiul, dacă nu chiar preferă să rămână definitiv acolo”.

**Preot Gabriel Cernăuţeanu, Înfiinţarea Mitropliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală Occidentală? Un fiasco! Cauzele eşecului, în: Sfânta Treime. Publicaţie de informare a Parohiei ortodoxe române din Offenburg, Nr.4-5, 1993


Protoiereu Sorin Petcu - Müllheim/Baden în Aprilie 2008

Continuare în: appellare ad imperatorem
Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis