Înstreinare

Înstreinare*       de Dumitru Em. Popa
Popa Dumitru - portret hp 2
Stau în nisipu’nfierbântat la mare,
Privind cu ochii goi în zări, departe.
Întreg văzduhu-i plin de-atâta soare
Şi’n voia lui, las gândul să mă poarte.

Perechi sglobii de tineri şi de fete,
Bătându-se cu apă, sar pe maluri.
Un păr bogat de aur cade’n plete,
Pe umeri răsfirat, în valuri, valuri.

La orizont, în unde se iveşte
Un submarin şi-o barcă pescărească.
Un vânt pribeag prin frunze’ncet şopteşte
Şi codru’ntreg a prins să povestească.

Un lan întins de grâu şi de secară,
Cât vezi cu ochii, câmpu’ntreg îmbracă.
Privighetori, din zori şi până’n seară,
S’aleargă ciripind, din cracă’n cracă.

În apa mării parcă văd pe mama
La seceră la grâu, pe lunca morii,
Ştergându-şi lacrămile cu năframa,
Şi’n juru-i văd, cum se rotesc prigorii.

In glasul lor ea simte-o povestire.
Vine-o veste rea cumva sau cine ştie?
Suna un clopot trist la mănăstire
Şi inima-i bătea cu vijelie.

Iar tata, rezemat de-un snop de aur,
Privea cu ochii ţintă către nouri,
Cum se sbăteau în chipuri de balaur
Şi se schimbau în sute de tablouri.

Un dor în suflet viu i se aprinse
Iar holda-i povestea ca dintr’o carte,
De alte vremi, ce astăzi toate-s stinse,
Şi alte lumi, ce au rămas departe.

Un copilaş bălan se joacă’n spicuri;
E-o nepoţică mică şi vioaie.
Pe frunte apa-i cade’n picuri, picuri,
În soarele ce-o’mbracă cu văpaie.

În fug’o văd cum vine către mine,
Cum peste mirişti taie lumea’n două
Şi’n zâmbetul vieţii ei senine,
M’apucă cu mânuţele-amândouă.

Tresar atunci, din lumea mea de visuri,
Şi’n juru-mi văd doar apă şi nisipuri,
Nălţându-se în valuri din abisuri
Şi troienite’n felurite chipuri.

Doi copilaşi, născuţi din apa mării,
Doi îngeraşi, cu ochii ca de mure,
Sglobii aleargă ca şi vântul sării,
Din luna mai, prin frunzetul pădurii.

Pereche potrivită de minune:
Un băieţel şi-o fată ca o zână,
Ce-au coborât pe margini de genune,
Pe-o rază de lumină, mână’n mână.

Şi câtă veselie e pe maluri!
Bărbaţi, femei, copii - o’ntreagă lume.
Eu nu mai văd decât gigante valuri
Şi doi porumbi micuţi, albiţi de spume.

Cu părul ud şi cu bujori în faţă,
S’apropie şi’n jur încep să zburde.
Îi prind apoi pe amândoi în braţe,
Iar marea’ntreagă geme’n valuri surde.

Am stat cu ei aşa mai multe ceasuri;
Mi-au povestit şi mi-au cântat într’una.
Eu ascultam micuţele lor glasuri...
Părea că am.... şi soarele şi luna.

De la o vreme i-a chemat măicuţa.
Ei au plecat, dar revenit-au iară.
În ochi tristeţe parc’avea micuţa
Şi-acum, nu mai sburda ca’ntâia oară.

Cu glasul stins, cu ochii ca de pară,
Privind în jurul lor aşa, în teamă,
Mă’ntreabă’ncet: “Streine, tu ai ţară?
Ai şi tu fraţi, surori, tată şi mamă?

Măicuţ’a spus să nu mai stăm cu tine,
Că eşti ţigan şi mâncător de oameni.
Tu ai venit din alte ţări streine,
Cu căpcăuni, cu cari şi tu sameni.

Ne pare rău, dar nu avem ce-ţi face!
Că eşti spurcat şi eşti de altă lege... “
Apoi s’au dus şi m’au lăsat în pace
La ţărmul mării,  singur, ca pe-un rege.

Mi-am aruncat privirea către larguri
Şi gândul, către soarele răsare.
La orizont trec şiruri de catarguri,
Ce par a fi un lung convoi de care.

Strein atâta vreme’n ţara noastră
Şi-acum înstreinat prin ţări streine,
Port drumul de la Dunărea albastră
Pe culmi de-azur, cu plaiuri carpatine.

Simt freamătul de frunze’n codrul verde,
Aud la stână doina din cavaluri,
Văd muntele, ce’n soare fruntea-şi pierde,
Şi lan de grâu, rostogolit în valuri.

Zefir ce joacă’n frunze’n faptul serii,
Pâraie reci prin văi şi prin ponoare,
Cireşi mănoşi în pragul primăverii,
Poiene mari, cu cerbi şi căprioare.

Huliţi şi ocoliţi de-o lume’ntreagă,
Cu-acelaşi gând, din munţi şi pân’la mare,
Purtăm cu noi o inimă pribeagă
Şi-un dor nebun, nespus, de răzbunare.

Să sui odată Omul şi Ceahlăul,
Să trec ca iureşul prin Tisa şi prin Nistru,
Să văd în treacăt Iza şi Vişăul,
Carpaţii, Oltul şi bătrânul Istru.

Negoiul doar o clipă să mă ţie,
Pe cresta-i îngropată în zăpadă,
Să prind în ochi, întreaga Românie
Gătit-atunci, în haine de paradă.

Când voievozi, arcaşi, hatmani şi vornici
Vor trece’n oşti bătrâne şi viteze,
Vor şterge iar tot colbul de pe cronici
Şi vor sui din nou, pe metereze.

Cu neamu’ntreg îşi vor cânta în bucium,
Trecutele mari lupte şi victorii,
Şi vor uita de clipele de zbucium
Şi cu paşi grei, păşi-vor în istorii.

Apoi aş vrea să mor în umbra verde,
Un murmur de izvor să am aproape,
S’aud cavalu’n noapte cum se pierde,
Iar codrul în frunzişu-i să mă’ngroape.

Tălăngile să-mi cânte toată vara,
Privighetori să-mi ciripească dulce,
Să-mi cearnă floarea teii primăvara,
Dintr’un mesteacăn alb, să am o cruce.

La schit, să aud toaca’n miez de noapte
Şi pustnicii, cum merg la rugăciune.
Gorunul să-mi doinească lin, în şoapte,
Canoane sfinte pentru’ngropăciune.

Iar glia să mă ţină strâns în braţe.
S’o simt aş vrea cum îmi pătrunde’n vine,
La sânu-i să mă poarte’ntraga-i viaţă,
Prin lumea ei, cu sferile senine.

 *Rostock-Marienehe, 6 August 1943, după promenada la malul mării la Warnemünde, în ziua de 1 August

Literare; Nostalgii literare; Gânduri de Crăciun; Rugăminte; Balul Carnavalului; Săracu, Ilie!; Parodii din refugiu;
  De-ale Postului Mare; Imagni de toamnă; Pribeagul; Balada Linei din Dudeşti;
Zis-a Domnu-n vremea ceea; Ferma;
E ziua ta; Imagini de toamnă


Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis