Învierea Domnului


Arhangel st hp 1Arhanghel dr hp 2                     Gânduri de Sfintele Paşti
                          în anul Domnului  2016

„Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite,Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii (Stihira I de la Stihoavna Vecerniei de luni în Săptămâna Luminată

                             Iubiţi fii duhovniceşti,

Invierea Domnului, Schitul Nifon -Manastirea Secu (RO) 2
Dumnezeu ne-a binecuvântat cu viaţă şi sănătate, să prăznuim şi în acest an al mântuirii  – 2016, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ne exteriorizăm bucuria, repetând iar şi iar imnul Sfintei Învieri: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Imnul acesta  este rezumatul dogmatic al praznicului Sfintelor Paşti. Prin el, mărturisim succint credinţa noastră, în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în învierea noastră. El propovăduieşte biruinţa Vieţii asupra morţii, ca plată a păcatului (Romani 6,23), căci prin păcat omul s-a despărţit de Dumnezeu, care este Viaţă, şi a căzut în moarte, din care Hristos l-a scos şi l-a readus în comuniunea cu Dumnezeu.
Sfântul  Apostol Pavel spune: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-6). Mântuirea prin har, despre  care vorbeşte Apostolul, trebuie înţeleasă ca viaţă, dăruită omenirii prin Învierea lui Hristos, prin care am primit Duhul înfierii şi am devenit fii ai lui Dumnezeu, cum acelaşi apostol Pavel le scrie creştinilor din Roma, zicând: Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu…şi Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos – dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Romani 8,14, 16-17).
Dumnezeu l-a creat pe om  „făptură amestecată din smerenie şi din mărire” şi l-a făcut nemuritor  „locuitor şi lucrător al raiului” (Rânduiala Înmormântării mirenilor, Canonul, Cântarea 1). Omul însă, a dispreţuit porunca lui Dumnezeu şi demnitatea, de a se manifesta faţă de El ca fiinţă liberă. Amăgit de către diavol, vrând să fie şi el ca Dumnezeu (vezi Facerea 3,5),  s-a făcut părtaş mâncării din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului.

Pacatul stramosilor
Nesocotirea poruncii dumnezeieşti l-a făcut muritor: în ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreşit!” (Facerea 2, 17). „Pentru că ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine!….până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 17–19).

Dumnezeu însă, din nemărginită iubire faţă de făptura Sa, «n-a răbdat să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul», ci a făgăduit că va trimite Mântuitor, ca să răscumpere lumea din robia păcatului.
La plinirea vremii, când omenirea era suficient de pregătită să-L întâlnească pe Dumnezeu nemijlocit, să-L înţeleagă, să-I asculte învăţătura şi să o primească, Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu şi Fiul-Omului, Cel necuprins de gând  şi de cuvânt, şi fără de început, S-a smerit pe Sine; S-a dezbrăcat pe Sine de mantia  Dumnezeirii şi a îmbrăcat veşmântul slujitorului; a luat chip de rob, S-a făcut la înfăţişare asemenea nouă,  Şi-a asumat păcatele omenirii de la începutul  până la sfârşitul lumii, S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce (vezi, Filip. 2, 6-8), ca prin moartea şi Învierea Sa, să surpe pe cel care avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul, să izbăvească „pe aceia, pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15) şi să-i readucă la frumuseţea cea dintâi, adică la starea  originară a omului  – cea de la creaţie.
Cei chemaţi, şi în măsură să recunoască în El pe Mesia – Trimisul lui Dumnezeu, L-au considerat un impostor: ”În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). Le-a spus cine L-a trimis şi de unde vine (vezi Ioan 12, 44-49), i-a învăţat, a făcut multe minuni înaintea lor, ei însă tot
n-au crezut în Dumnezeirea Lui, că El vine de la Dumnezeu.
Sf. Prooroc Isaia 2
S-au comportat faţă de El, astfel, încât s-a împlinit cuvântul  proorocului Isaia, pe care l-a zis, când a văzut slava lui Iisus Hristos: „Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?  Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă, şi Eu să-i vindec” (Isaia, 53, 1; 6, 9-10;  Ieremia 5, 21; Ioan 12, 37-41). Fariseii şi cărturarii – căpeteniile poporului, L-au acuzat de blasfemie (vezi Matei 26, 65; Marcu 14, 64). L-au supus judecăţii şi L-au condamnat la moarte.

Iisus batjocorit hp 1A fost lovit, scuipat, defăimat şi, în cele din urmă, osândit la moarte şi răstignit la locul Căpăţânii de pe muntele Golgota, între doi făcători de rele, ca să se împlinească cele spuse de către Proorocul Isaia despre Robul lui Dumnezeu (Ebed Jahve): „El Şi-a asumat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat… Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa…. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă… Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat…Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa” (vezi Isaia 53, 4, 7-12).
Aceasta este – în puţine cuvinte  – Taina lui Hristos, a Dumnezeului făcut Om, ca pe oameni să-i facă «Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt» (Psalm 81,6). Aceasta este Taina Învierii lui Hristos şi taina învierii noastre.
În sfânta noapte, luminată de Învierea lui Hristos, întreaga creaţie este încărcată de taină, de bucurie, de pace, de bunătate, de plinătate. Biserica ne îndeamnă să trecem în universul învierii noastre, zicând: „Să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt ca un Mire; şi să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare” (Canonul Praznicului, Cântarea 5-a, Stihira a 3-a).
Înainte de a ne bucura la auzul vestirii îngereşti – Hristos a înviat!, am absolvit şcoala pedagogiei Postului Mare sau al Sfintelor Paşti, perioada apofatică (de negare), potrivită sufletelor noastre în creşterea noastră în Dumnezeu, pe calea spre Învierea lui Hristos şi spre propria înviere.
Prin rugăciune şi ajunare, ne-am primenit sufleteşte şi trupeşte;  ne-am rugat, ca Bunul Dumnezeu să ne ajute, să biruim păcatul şi să ajungem să ne împărtăşim cu vrednicie, de roadele Sfintei Învieri a lui Iisus Hristos.
Post şi ajunare înseamnă trăire echilibrată, stăpânire de sine, asceză; în sens spiritual, înseamnă disciplina sufletului, adică legea minţii stăpâneşte şi orientează legea trupului, pentru ca acesta să ajungă să fie împodobit cu „frumuseţea cea dintâi” , adică cu chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după Care Dumnezeu l-a creat (Facerea 1, 27).
Postul mai înseamnă şi formarea creştinului în trăire curată şi echilibrată a credinţei; mijloc de trăire echilibrată şi armonioasă, între trup şi suflet; mai înseamnă şi osteneală pentru cultivarea virtuţilor creştine şi sociale, pentru a putea trăi cinstit, în faţa conştiinţei şi în faţa societăţii.
Aşadar, în sens creştin, post şi ajunare înseamnă a trăi după legea minţii şi după cea a credinţei, prin luptă perseverentă; înseamnă „lepădarea de omul cel vechi, stricat de poftele înşelăciunii, şi îmbrăcarea în omul cel nou, ce este înnoit după chipul Ziditorului său” (Rugăciunea de sfinţire a apei din Rânduiala Botezului), sau după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:  „acest trup stricăcios se îmbracă în nestricăciune, şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:
» Moartea să fie înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tau?« (1 Cor, 15, 53-55).
În perioada Postului Mare am învăţat să ne smerim. Ne-am retras din risipirea cea din afară. Am mâncat mai puţin şi nu de toate! Ne-am ostenit să ne uşurăm de toată încărcătura inutilă, care ne îngreuna calea spre înviere: mâncarea , băutura şi toate cele materiale, păcatele mari şi mici şi îndeosebi „cele de fiecare zi”.
Sf. Andrei Criteanul 2În fiecare  zi din săptămână ne-am făcut vrednici de osteneli duhovniceşti:  am participat la slujba tainei Sfântului Maslu, la Denia Marelui Canon de umilinţă, întocmit de Sfântul Andrei Criteanul, la Dumnezeiasca Liturghie a Praznicului Bunăvestirii şi ne-am sfinţit inimile şi urechile cu slujba Acatistului Maicii Domnului, citit în biserică, la lumina tainică a lumânărilor.
În săptămânile premergătoare Postului Mare, prin mijlocirea slujbelor religioase, ne-am pregătit sufleteşte pentru înscrierea la şcoala pedagogiei Postului Sfintelor Paşti.
Slujbele din Triod (perioada calendaristică de la Duminica vameşului şi a fariseului, până la Sâmbăta Paştilor) sunt încărcate de bogată teologie şi încântă prin stilul literar frumos şi pe-nţelesul tuturor, cum sunt de pildă, cântările de la Uternie (slujba de dimineaţă):  
„Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale”.

„În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile tale, Preacurată, spală-mă de toată necurăţia”.

„La mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoşătoarea zi a judecăţii; ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.
Duminica vamesului si a fariseului
În Duminica vameşului şi a fariseului, am învăţat să nu ne rugăm în faţa lui Dumnezeu ca fariseul, lăudându-ne cu faptele noastre bune şi cu meritele noastre, ci să ne smerim ca vameşul,  strigând: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii”, luând aminte la cuvântul Domnului Hristos, că „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

Duminica fiului risipitor (Max_Slevogt)1

În Duminica Fiului risipitor,  am învăţat să nu risipim bogăţia darurilor părinteşti, cu ca
re ne-a binecuvântat Părintele nostru ceresc, făcându-ne robi păcatelor, ci cu credinţă să urmăm pocăinţei celei bune, şi, „Celui ce ştie toate cele ascunse, cu inimă smerită să strigăm: Greşit-am Ţie, Părinte îndurate, şi nu suntem vrednici nici odinioară să ne chemăm fii ai Tăi, ca mai înainte; ci ca Cel ce eşti din fire iubitor de oameni, Tu primeşte-ne şi ne fă ca pe unul din argaţii Tăi” (Icosul Duminicii).

infricosatoarea-judecata
În Duminica lăsatului sec de carne, numită şi „a Înfricoşătoarei Judecăţi”, ni s-a adus aminte de sfârşitul nostru şi de cea de-a doua venire, întru slavă, a Domnului nostru Iisus Hristos, să judece viii şi morţii, pe păcătoşi să-i pedepsească, pe drepţi să-i mântuiască
.

În Duminica lăsatului sec de brânză, numită şi „a Izgonirii lui Adam din Rai”, ni   s-a reamintit de neascultarea strămoşilor neamului omenesc, faţă de porunca dumnezeiască. Pentru neînfrânare, Dumnezeu i-a izgonit din desfătarea Raiului.
Duminica izgonirii lui Adam din Rai 2Am auzit şi chemările şi îndemnurile repetate ale Bisericii, să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare, zicând:  «dacă dorim să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile, ca să ne curăţim ochii sufletului, cu rugăciuni şi cu cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti. Uşori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărţită, să vedem neasemănata şi stăpâneasca frumuseţe» (Stihira 3-a de la Laude).
Săptămâna I din Postul Mare am început-o cu bucurie, supunându-ne nevoinţelor duhovniceşti, spre a ne limpezi sufletul şi a ne curăţa trupul, postind „precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului”.
Am participat la slujbele  Marelui Canon de umilinţă, întocmit de către Sfântul Andrei – Episcopul Cretei.  Ne-a impresionat, cu câtă iscusinţă şi cu cât talent poetic-literar Sfântul Andrei a reuşit să selecteze, din Sfânta Scriptură a Vechiului şi  Noului Testament, evenimente şi persoane marcante din istoria mântuirii lumii, de la Adam – până la Înălţarea Domnului, mult roditoarea propovăduire a Evangheliei lui Hristos, de către Sfinţii Apostoli, pe care Biserica le pune modele de virtute în faţa ochilor minţii celor care  râvnesc după putere, să fugă de faptele rele şi, prin pocăinţă, prin lacrimi şi prin fapte bine plăcute lui Dumnezeu, să se asemene acelora.
 Sf. Efrem Sirul
Am stăruit în cântări şi am făcut metanii adânci, rugându-ne la sfârşit cu înseşi cuvintele Cuviosului Părinte Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie robul Tău. Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”
Ne-am întors către noi înşine, către sufletul nostru şi l-am întrebat: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vrei să te tulburi. Deşteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel care este pretutindenea şi toate le plineşte” (Canonul cel Mare, Condacul, Triodul, Bucureşti 1986 p. 117).

Duminica 1 din Postul Mare - a Ortodoxiei
În Duminica I din Sfântul şi Marele Post, numită şi Duminica Ortodoxiei, am prăznuit duhovniceşte biruinţa dreptei credinţe împotriva iconomahilor (adversarii cultului icoanelor).

Icoanele reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Maica lui Dumnezeu, proorocii, apostolii, mucenicii şi sfinţii Bisericii creştine, care pot fi reprezentaţi iconografic (zugrăviţi), datorită trupului omenesc pe care l-au avut.
Închinarea sau cinstirea adusă icoanelor nu este înşelăciune idolească (închinare la chip cioplit). Dimpotrivă. Icoanelor li se aduce cinstire sau închinare, după principiul: cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoană. Sfântul Vasile cel Mare a comparat funcţia de comunicare a icoanei, cu aceea a cuvântului, adică acelaşi rol îl are icoana pentru vedere, ca şi cuvântul pentru auzire.

Sf. Grigorie Palama
În Duminica a 2-a a Sfântului şi Marelui Post, s-a făcut pomenirea celui între sfinţi, a Părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Teslonicului
(*1296 – † 1359), cunoscător adânc al Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Ortodoxe.
Acest Sfânt Părinte al întregii Ortodoxii a  iniţiat şi cultivat învăţătura teologică, despre energiile dumnezeieşti necreate, care – ne învaţă el – mijlocesc cunoaşterea lui Dumnezeu, Cel de nevăzut cu ochii trupului şi de necuprins cu mintea în manifestările Lui faţă de lume.
Sfântul Părinte a învăţat, că energiile divine necreate mijlocesc şi fac posibilă legătura firească dintre Dumnezeu şi om, în Iisus Hristos.
A continuat spiritualitatea isihastă, iniţiată în sec. al 6-lea de către Sfântul Ioan Scărarul (
649), având ca elemente esenţiale conştiinţa şi simţirea harului divin, cât şi contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu, sub forma energiilor divine necreate. Condiţia contemplării slavei lui Dumnezeu – ne învaţă Sfântul Părinte – este viaţa curată şi dragostea de Dumnezeu.
Datorită ostenelilor sale, Biserica îl numeşte Pe Sfântul Grigorie Palama «Luminător al dreptei credinţe, sprijinitorul Bisericii şi învăţător, podoaba monahilor, apărătorul cel nebiruit al teologilor, făcător de minuni, lauda Tesalonicului şi propovăduitor al harului» (Triod, Bucureşti, 1986 p. 225).

Inchinarea Sfintei Crcu
În Duminica a 3-a a Sfântului şi Marelui Post, am sărbătorit Închinarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci.
Textele slujbelor, succinte compedii de înaltă teologie, ne-au desluşit mai pe-nţelesul nostru taina Crucii, pe care Hristos a înălţat-o la cea mai înală treaptă cu putinţă, pe care El Însuşi a avut dimensiunea cea mai înaltă. A spus El Însuşi, când a anunţat solemn: „A venit ceasul să fie proslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 23-24);

Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie (Ioan „Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, şa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-16). «Hristos S-a suit pe cruce , Căci S-a suit pe ea de bunăvoie, ca pe un munte, S-a suit cu vitejie, cu inima deschisă, puternic. Puterea cu care Hristos S-a urcat pe cruce a zguduit toată lumea şi concepţiile ei. Cutremurul din clipa supremă a lui Hristos a fost avertismentul lui Dumnezeu că toate falsele concepţii antropologice şi teologice ale lumii de până atunci s-au prăbuşit» (Părintele Profesor Ion Buga).
Sfinţii Părinţi au cântat Taina Crucii lui Hristos, numind-o: „purtătoare de viaţă, semnul cel nebiruit al creştinătăţii, uşa raiului, întărirea credincioşilor, zidul cel dimprejurul Bisericii; prin care s-a pierdut şi a încetat blestemul, s-a înghiţit puterea morţii şi ne-am înălţat de pe pământ la cele cereşti. Armă nebiruită împotriva demonilor, mărirea mucenicilor, podoaba cuvioşilor cu adevărat, limanul mântuirii” (Vecernia Mare a Duminicii, Stihira 3-a, Triod, Bucureşti 1986, p. 272).

Rastignirea Domnului Iisus Hristos,  Manastirea Moldovita. Fresca din 1537 2
Alte texte din slujba zilei şi ale slujbelor din timpul săptămânii trimit la patimile, răstignirea Mântuitorului şi la fenomenele petrecute atunci şi, în cele din urmă, la Învierea Domnului: Văzându-te toată făptura răstignit pe cruce gol, pe Tine, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frică şi s-a tânguit; soarele şi-a strâns lumina şi pământul s-a clătinat; pietrele s-au despicat şi catapeteasma templului s-a rupt; morţii din morminte s-au sculat şi Puterile îngereşti s-au spăimântat, zicând: O. Minune! Judecătorul se judecă şi pătimeşte voind, pentru mântuirea şi înnoirea lumii” (Rânduiala Litiei, Stihira I, Triod, Bucureşti 1986, p. 272). Sau acest text: „Astăzi, Stăpânul făpturii şi Domnul slavei, pe Cruce  fost pironit şi în coastă a fost împuns, fiere şi oţet a gustat, dulceaţa Bisericii! Cu cunună de spini a fost încununat, Cel ce acoperă cerul cu nori. Cu haină de ocară a fost îmbrăcat şi peste obraz a fost bătut cu mână de ţărână, Cel ce a zidit pe om cu mâna. Pe spate a fost bătut, Cel ce îmbracă cerul cu nori. Scuipări şi răni a luat şi ocări şi pumni, şi toate le-a răbdat pentru mine, cel osândit, Mântuitorul meu şi Dumnezeu, ca să mântuiască lumea de înşelăciune, ca un milostiv” (Triod, Bucureşti 1986, p. 280).
Hristos a definit crucea ca pe cea mai mare slavă, ca pe cea mai mare cinste, dar şi ca destin. Crucea, ca Taină a lui Hristos şi ca obiect de cult, a fost şi este pentru unii obiect şi motiv de sminteală şi învrăjbire (exemplu pretenţia înlăturării semnului crucii din instituţiile publice), pentru creştinii autentici însă, crucea e însemnul puterii lui Dumnezeu. În acest înţeles a scris Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, spunându-le:  „Căi cuvântul crucii pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o….»  Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (1 Corinteni 1, 18-19, 25).
Mântuitorul a definit crucea şi ca destin al omului, când a zis: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24).
Crucea înseamnă aici soarta (Moira – cum spuneau grecii) omului, de hotărârile căreia, cred unii, nu poate scăpa nimeni, sau, cum se spune la români, «Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus». Cei care cred aceasta au dreptate doar parţial, deoarece de la Dumnezeu avem datul Lui, pe care nu-l putem influenţa sau schimba ( de pildă:  când, unde şi din care părinţi ne naştem sunt factori de care nu suntem  responsabili), dar există  şi factori faţă de care suntem răspunzători. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune că „noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem” (1 Corinteni 3,9), adică nu numai Dumnezeu lucrează la destinul nostru, ci şi noi lucrăm alături de Dumnezeu pentru viaţa noastră.
Pe parcursul vieţii noastre, destinul este datul lui Dumnezeu, dar şi noi înşine suntem în colaborare cu El; „Ia-ţi  crucea ta şi urmează-Mi Mie” înseamnă:
»ia-ţi viaţa, aşa cum ţi-a dat-o Dumnezeu, conlucrează cu harul Lui şi ai grijă de ea«.
Sf. Ioan Scararul
Duminica a 4-a din Postul Mare
este închinată Sfântului Ioan Scărarul. Acest Sfânt Părinte a trecut la Domnul în anul 670.
În istoria literaturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritului Ortodox este cunoscut şi sub alte trei nume: Ioan Scolasticul, Ioan Sinaitul şi Ioan Proschinitul, adică Ascetul, întrucât a luat Crucea lui Hristos şi s-a înălţat dintr-o treaptă în alta a virtuţilor, pe foarte înalte culmi ale sfinţeniei: Biserica i-a cuprins viaţa sa duhovniească în frumoase cuvinte, zicând:  „Casă a lui Dumnezeu te-ai făcut cu adevărat pe tine însuţi, părinte, cu dumnezeieştile tale virtuţi, împodobind lămurit, ca şi cu nişte aur strălucitor, credinţa, nădejdea şi dragostea cea adevărată; aşezând dumnezeieştile legi, nevoindu-te cu înfrânarea ca un fără de trup; gândire, bărbăţie şi înţelepciune câştigându-ţi şi smerenia prin care te-ai înălţat. Pentru aceasta te-ai şi luminat cu rugăciunile tale neîncetate, şi ai ajuns la locaşurile cereşti, învăţătorule, Ioane, părintele nostru” (Icosul Duminicii. Triod, Bucureşti 1986, p. 329).
Scărarul este supranumele care i s-a dat după titlul căţii «Klimax» Scara Paradisului (Scala Paradisi, adică Scara Cerului, PG 88, 632-1164),  pe care a scris-o inspirat de textul din Sfânta Scriptură, în care este descrisă viziunea Patriarhului Iacob, cel care  „a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a vorbit Patriarhului, zicând: Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău” (vezi Facerea 28, 12, 13).

Duminica a 3-a din Post, Scara RaiuluiScara Sfântului Ioan este un bogat tratat de spiritualitate creştină. Cartea este cunoscută şi apreciată în lumea creştină din Răsărit şi din Apus, până în zilele noastre şi este considerată  – după Scriptură şi după Liturghie  – una dintre cele mai puternice şi complete scrieri despre spiritualitatea ortodoxă (Părintele Ioan Buga); are treizeci de capitole, după cei treizeci de ani petrecuţi de către Mântuitorului Hristos între oameni, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei Sale în lume.
Cele treizeci de capitole mai înseamnă şi treizeci de trepte (virtuţi) ale urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire, fiecare treaptă fiind în legătură nemijlocită cu următoarea dar şi cu cea precedentă, adică cine n-a trecut de o treaptă cade, nu mai ajunge la următoarea.

Duminica a 5-a din Post (Sf. Maria Egipteanca)
Duminica a 5-a din Sfântul şi Marele Post este închinată Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca; acelei femei care, prin rugăciune, post şi pocăinţă, a scăpat de rătăcirea păcatelor şi a urmat vieţii îngereşti; s-a arătat „sălăşluire cinstită a Duhului”, curată odraslă a Bisericii şi model de pocăinţă şi de măreţie a conştiinţei feminine, capabilă de îndreptare mai mult decât ne putem închipui, cum însăşi una dintre cântările din slujba Utreniei glăsuieşte: „Ceea ce mai înainte erai plină de tot felul de întinări, te-ai arătat aleasă lui Hristos, prin pocăinţă urmând vieţii îngereşti, şi cu arma Crucii calci în picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă a Împărăţiei cerului, Marie prealăudată” (Condacul Duminicii, Triod, p. 409).


Învierea lui Lazar hp 1Sâmbăta premergătoare Duminicii Intrării Domnului în Ierusalim se mai numeşte: Sâmbăta Floriilor şi Sâmbăta lui Lazăr.
În conţinutul slujbelor predomină tema centrală: minunea învierii lui Lazăr, pe care Mântuitorul a săvârşit-o, ca să pregătească şi să încredinţeze pe ucenicii Săi de Învierea Sa şi de învierea morţilor, să arate tuturor, că El este Dumnezeul celor vii şi al celor morţi: „Doamne, vrând să încredinţezi pe ucenicii Tăi de Învierea Ta cea din morţi, ai venit la mormântul lui Lazăr, şi strigându-l Tu, iadul s-a prădat şi a slobozit pe mortul cel de patru zile, care a strigat Ţie: Bine eşti cuvântat, Doamne, slavă Ţie” (Vecernia Mare de  Sâmbătă în săptămâna Floriilor, Sthira a 4-a, Triod, p. 443; vezi şi Canonul Sf. Andei Criteanul, Cântarea a 5-a, Sthira a 2-a, Triod, Bucureşti 1986, p. 448).

Duminica a 6-a din Postul Mare este uşa spirituală prin care păşim în Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfintelor Patimi.
Fermecaţi de lumina Învierii lui Hristos, Îl însoţim şapte zile pe drumul Crucii.
La noi, Românii, Praznicul intrării Domnului în Ierusalim se mai numeşte şi Duminica Floriilor, adică a Florilor sau a Stâlpărilor (analog ramurilor de finic, după unele păreri măslin, după altele curmal – copac din familia palmierilor, care, din lipsa acestor pomi, la noi sunt înlocuite cu ramuri de salcie cu mâţişori sau deja înflorite). După ce au fost binecuvântate de către preot cu rugăciune anume, ramurile de salcie se împart credincioşilor spre a fi duse acasă şi păstrate la icoana casei, de obicei împletite, în chipul coroanei de spini a Mântuitorului.
Toate Slujbele din Duminica Floriilor sunt marcate de adânca smerenie a lui Iisus Hristos, „Care are scaun cerul, şi aşternut picioarelor pământul, Cuvântul lui Dumnezeu–Tatăl şi Fiul, Cel împreună-vecuitor”, care intră în Ierusalim şezând pe mânzul asinei, „ca să spună Tatălui nesocotinţa necredincioşilor, ca un Împărat”, iar „pruncii evreieşti, ţinând în mâini stâlpări, L-au lăudat cu glas: Osana, Celui dintru înălţime, bine este cuvântat Cel ce vine, Împăratul lui Israel” (Utrenia de luni în săptămâna Floriilor, Sedealna, glasul 1, Triod, Bucureşti 1986, p. 413; comp. şi Vecernia Mare din  sâmbăta Floriilor, Stihira a 2-a, Triod, p. 461).
Profeţii Vechiului testament au anunţat intrarea lui Iisus în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Au spus că poporul Îl va întâmpina pe Iisus cu osanale şi cu ramuri de finic, ca pe un rege descendent din casa Regelui David, ca Mesia (Vezi Facerea 49, 1-2; 8-12; Sofonie, 3, 14-19; Zaharia 9, 9-15).

Intrarea în Ierusalim hp 2
Un text din slujba Praznicului glăsuieşte:  „Mulţimea cea mare, Doamne, aşternea pe cale hainele sale şi alţii tăiau ramuri din copaci şi le purtau; iar cei ce mergeau înainte şi cei ce urmau strigau, zicând: Osana, Fiul lui David! Bine eşti cuvântat Cel ce ai venit, şi iarăşi vii întru numele Donului” (Laudele, Idiomela I, Triod, p. 469).


Ciclul slujbelor Sfintelor Patimi începe deja în Duminica Floriilor, seara, cu slujbele din ziua de luni: vecernia, pavecerniţa, utrenia sau denia de Duminică seara (de Luni), Slujba Ceasurilor,  Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite (miercuri şi vineri), combinată cu slujba vecerniei, şi se încheie cu  Pavecerniţa Mare.
În prim plan al slujbelor de seară, în Săptămâna Sfintelor Patimi, se află Deniile (din slava veche budenije = priveghere), slujba de dimineaţă (Utrenia), care se oficiază seara.
Conţinutul slujbelor redă întâmplările dramatice din viaţa Mântuitorului Hristos, de la venirea Sa în Betania, până în ultimele zile înainte de moartea Sa.
Fariseii, cărturarii şi saducheii nu-L recunosc pe Iisus ca venind de la Dumnezeu. Dimpotrivă. Îl urăsc şi decid să-L omoare.
Hotărârea de a-L omorî pe Iisus cât mai degrabă a fost motivată şi de minunea învierii lui Lazăr, prietenul Domnului şi fratele Martei şi al Mariei din Betania. Văzând că  „mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El…. arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul (tribunalul de judecată) şi ziceau: «Ce facem, pentru că Omul acesta face şi minuni?», iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, a rostit cuvinte profetice, zicând: «Voi nu ştiţi nimic; Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul». Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam, şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” Ioan 11, 45, 47, 49-51); „Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 10-11).
Slujbele din Săptămâna Mare sunt marcate şi de atmosferă plină de tristeţe, de durere şi de moarte;  omul îşi ucide Mântuitorul; Dumnezeu moare, iar omul triumfă; omul îşi defaimă Mântuitorul: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu…. Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!”  (Luca 23,35, 37; Marcu 15, 29-32; Matei 27, 39-44).
Slujbele din Săptămâna Mare exprimă însă şi cea mai adâncă taină a creştinismului: iubirea lui Dumnezeu, Care „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine  crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).
Pe cruce răstignit, în agonia morţii, Iisus a împlinit El Însuşi porunca iubirii faţă de vrăjmaşi, pe care El o enunţase cândva în Predica de pe munte (vezi Matei 5, 44). S-a rugat pentru răufăcătorii Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Denia din Marea şi Sfânta zi Luni (denia de Duminică seara) este preludiul slujbelor Sfintelor Patimi. Se face pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacov, pe care fraţii săi, din invidie, l-au vândut în schimbul a treizeci de arginţi (Facerea 37).  Iosif preînchipuie pe Iisus Hristos, pe Care ucenicul Său, „Iuda cel rău credincios” şi iubitor de arginţi, L-a vândut judecătorilor celor fără de lege pentru treizeci de arginţi.
Tot în această zi se face amintire de smochinul neroditor, pe care Domnul Iisus l-a blestemat pentru nerodul său, poruncind să se usuce (Matei 21, 18-19; Marcu 11, 12-14, 20). Tot aşa şi omul lipsit de roade duhovniceşti este, precum smochinul neroditor sădit în vie, care, stăpânul viei a poruncit să fie tăiat, zicând: „De ce să ocupe locul în zadar?” (Luca 13,7).
Acum, la începutul Patimilor Domnului, Biserica invită pe iubitorii de prăznuire, să-L întâmpine cu cântări pe Hristos, Mirele Care vine în miezul nopţii să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de Pilat. Şi încă lovit fiind de rob, cu palma peste cap; toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om (Triod, Bucureşti 1986, p. 475).

Biserica vesteşte şi previne, zicând:  Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule” (Triod, p. 475).
Alte texte exprimă conştiinţa păcătoşeniei omului, care nu are haină de sărbătoare să-L întâmpine pe Mirele Hristos, dar Îl roagă pe Mântuitorul să-i primenească sufletul cu haină luminoasă şi să-l lase să intre şi să aibă parte de Ospăţul Stăpânului: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”(Triod, Bucureşti 1986, p. 478).
De remarcat este faptul, că majoritatea textelor prevestesc patimile şi moartea Mântuitorului Hristos, în perspectiva Sfintei Sale învieri, a Înălţării cu trupul  la cer, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi totodată şi în viziunea şi în nădejdea învierii noastre: ”Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie, a zis Apostolilor pe cale: «Iată ne suim în Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dânsul».
Să venim dar şi noi cu gânduri curate, să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omorâm pentru Dânsul, despre desfătările lumeşti; ca să şi vieţuim împreună cu Dânsul şi să-l auzim pe El, zicând: «De acum nu Mă voi mai sui în Ierusalimul cel pământesc, ca să pătimesc; ci Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru, şi împreună vă voi înălţa pe voi la Ierusalimul cel de sus, în Împărăţia cerurilor»” (Stihira I, de la Laude, Triod, Bucureşti 1986 p. 478).

Iata, Mirele vine la miezul noptiiSlujba
Deniei din Sfânta şi Marea zi Marţi (denia de Luni seara) are ca temă centrală avertismentul desprins din pilda celor cele zece fecioare (Matei 25, 1-13), dintre care numai cinci au fost înţelepte şi s-au pregătit din vreme să-l întâmpine pe Mirele Hristos, cu candele împodobite cu virtuţi.
Şi noi suntem avertizaţi,
ca sosirea Mirelui Hristos să ne găsească împodobiţi (gătiţi) cu candela credinţei şi a virtuţilor aprinsă, ca nu cumva, din lenevire, să rămânem încuiaţi în afara Împărăţiei: „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă; ca să intrăm cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele dă tuturor dar, cunună nestricăcioasă” (Triod, p. 486).
Femeia pacatoasa in casa lui Simon Fariseul
Slujba
Deniei  din Sfânta şi Marea zi Miercuri (denia de Marţi seara) are ca temă principală pomenirea  femeii păcătoase, care a uns cu mir de mare preţ capul Mântuitorului Hristos, puţin timp înainte de mântuitoarele Sale patimi, ca preînchipuire a îngropării Sale, pe când Domnul era oaspete în casa lui Simon Leprosul din Betania  (Matei 26, 13).
În majoritatea textelor acestei denii, se vorbeşte de  gestul femeii păcătoase, dar şi de intenţia lui Iuda, ucenicul nemulţumitor, viclean şi pizmaş, care, orbit de iubirea de arginţi, L-a vândut pe Domnul Hristos. În prim plan se află însă gestul femeii păcătoase; aceasta, conştientă de lucrurile păcatului celui ruşinos şi plăcerile trupului, a alergat să cumpere mir de mult preţ, şi, amestecându-l cu lacrimile ei de pocăinţă, a uns cu el pe Mântuitorul Hristos,  pe Făcătorul de bine, vestind prin gestul ei Patima Lui (vezi Matei 26, 12). 
Slujba Deniei se sfârşeşte cu o preafrumoasă stihiră (idiomelă), una dintre cele mai frumoase cântări din Săptămâna Patimilor, compusă de către Cassia sau Icassia (în Triod, Casiana) călugăriţa: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă, şi tânguindu-se a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă” (Triod, Bucureşti 1986, p. 500).
Casiana, autoarea acestei idiomele se numără printre imnografii autori de texte liturgice ai veacului al 9-lea. Femeie inteligentă, nobilă prin naştere şi prin însuşiri, înzestrată cu un remarcabil talent poetic, a strălucit prin originalitate în opera sa, ştiind să unească delicateţea simţirii cu o adâncă religiozitate şi cu o energică francheţă“. Din fragedă tinereţe, şi-a consacrat viaţa şi talentul literar slujirii lui Dumnezeu.
În anul 830 – la vârsta de douăzeci de ani – a participat la o serbare în palatul imperial, împreună cu cele mai distinse tinere din imperiu, dintre care,  împăratul bizantin Teofil (* ca. 800 -
842 basileu: 829 – 842) trebuia să-şi aleagă pe viitoarea soţie. Teofil, Imparatul Bizantului
Eufrosia, mama împăratului, i-a dat fiului un măr de aur, îndrumându-l să-l ofere la rândul lui tinerei pe care o preferă ca soţie.
Teofil a remarcat-o pe tânăra Casiana. În zadar însă, deoarece un scurt dialog între Teofil şi Casiana i-a provocat indispoziţie împăratului. Acesta ar fi făcut o glumă nepotrivită (ca să nu spunem de prost gust), spunându-i acesteia: „Prin femeie (adică prin Eva), au luat naştere cele rele”, la care Casiana, fără temenele  i-a dat împăratului replica femeii înţelepte şi cu mult bun simţ, răspunzând: „Dar tot prin femeie (adică prin Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu) s-a ivit binele”.

Sf. Teodora de PaphlagoniaSe pare că împăratul nu prea avea înclinaţie spre femei inteligente, deoarece nu i-a oferit ei mărul de aur, ci Teodorei de Paflagonia, descendentă dintr-o familie aristocrată armeană, pe care Biserica Ortodoxă a trecut-o în rândul sfinţilor.
Cassiana n-a ajuns împărăteasă. S-a retras în mânăstirea întemeiată de către ea în Constantinopol, unde s-a consacrat poeziei, făcând  o paralelă între împărăţia lui Hristos şi împărăţia lumească.Legenda spune că monahia Casiana tocmai lucra la compunerea idiomelei reproduse mai sus, când s-a anunţat vizita împăratului Teofil, în mănăstirea în care trăia ea. Toate călugăriţele s-au grăbit să iasă în întâmpinarea împăratului. Casiana şi-a continuat însă lucrul în chilie.


Sf. Casiana imnografa (7 sept.)
Când a auzit pe sală paşii împăratului şi ai suitei sale, care veneau să vadă şi chiliile, Casiana s-a refugiat în paraclisul învecinat. Întrând în chilie, împăratul a citit compoziţia de pe masa de lucru, care rămăsese  cu fraza neterminată, care spunea despre Eva că a auzit cu urechile în rai, în amiazăzi sunetul picioarelor lui Dumnezeu… Aceeaşi legendă glăsuieşte că Teofil, ca un gest de spirit, a luat condeiul şi a adăugat: „De frică s-a ascuns”. Mai târziu, Casiana a completat idiomela, fără a exclude însă completarea făcută de către Teofil (Surse literare: Karl Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literatur, München, 1897, p. 715; G. I., Privire istorică asupra muzicii bizantine–în limba greacă, Atena, 1904, p. 61-62 la Preotul  Profesor Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică, Bucureşti 1937, p. 124-125).


Iisus spala picioarele ucenicilor
Slujba Deniei  din Sfânta şi Marea zi Joi (denia de miercuri seara) este marcată de duhul smereniei domnului Hristos, exprimată prin actul spălării picioarelor ucenicilor, înainte de Cina cea de Taină, Rugăciunea Domnului Iisus cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului de către ucenicul iubitor de arginţi.
Nu se mai cântă
: Iată Mirele vine în miezul nopţii…” În această seară se intonează «rar şi cu cântare dulce»: „Când măriţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat, şi judecătorilor celor fără de lege, pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuţii, cel ce pentru acestea spânzurare şi-a agonisit. Fugi de sufletul nesăţios, care a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului. Cel ce eşti spre toţi buni, Doamne slavă Ţie” (Triod, Bucureşti 1986, p. 526)
Se citeşte din Sfânta Evanghelie, după Sfântul Evanghelist Luca (22, 1-39), despre pregătirea şi serbarea Paştelui iudaic – supranumit mai târziu Cina cea de Taină, când Mântuitorul Hristos a întemeiat Sfânta Taină a dumnezeieştii Liturghii, arătându-le ucenicilor că El este Paştile, Care Se jertfeşte pentru cei pentru care avea să moară, grăind: «Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu şi întru credinţă vă veţi întări» (vezi, Triod, Bucureşti 1986, p. 508).

Michael Damaskinos (1579-1584),Cina cea de Taina. Bis. Sf. Mina. Iraklion, Kreta 1
Alte texte invită la smerenie şi la împărtăşirea cu vrednicie din ospăţul Stăpânului, zicând: „Apropiindu-ne toţi cu frică la masa cea de taină, să primim pâinea cu suflete curate, rămânând împreună cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul, şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia. Că Hristos aşa a poruncit Apostolilor Săi, şi mai înainte le-a zis: «Aşa să faceţi». Dar aceasta n-a ascultat Iuda, sluga şi înşelătorul” (Icosul zilei, Triod, Bucureşti,  p. 509). Sau această cântare: „Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi credincioşilor la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim, pe Cuvântul cel Preaînalt din cuvântul Lui cunoscându-L, pe Cruce Îl slăvim” (Cântarea a 9-a, Irmosul, Triod p. 512).


Sarutul lui Iuda hp 1T
rădarea şi vânzarea lui Iisus, de către ucenicul plin de vicleşug şi iubitor de arginţi, împlinirea proorociilor, cu privire la Patimile şi Moartea Mântuitorului, sunt repetate tot mai insistent: „Adună-se acum soborul iudeilor, ca să dea lui Pilat pe Ziditorul şi făcătorul tuturor….pe Cel ce vine să judece viii şi morţii; pe Cel ce vindecă patimile, Îl gătesc spre patimă…; Iuda cel fără de lege, care şi-a întins mâna în blid la cină împreună cu Tine, şi-a întins mâinile fără de lege ca să ia arginţii…”…. „Dat-a sărutare şi a vândut pe Hristos… pe Cel pe Care Isaia mai înainte Miel L-a numit vestindu-L. Acela vine spre junghiere de bunăvoie, şi Şi-a dat spatele spre bătăi şi obrazul spre lovire cu palmele şi faţa nu Şi-a întors de la ruşinea scuipărilor, şi a fost osândit la moarte de ocară. Toate le-a primit, Cel fără de păcat, ca să dăruiască tuturor Învierea cea din morţi” (vezi, Triod, Bucureşti 1986,p.512-513).
Slujba Deniei Sfintelor şi mântuitoarelor Patimi ale Domnului Iisus Hristos din Săptămâna Mare (denia de joi seara) este  numită şi „Denia celor douăsprezece Evanghelii”, deoarece în conţinutul ei sunt integrate douăsprezece lecturi, din cele patru Evanghelii despre Patimile Domnului Iisus Hristos.
Ciclul celor douăsprezece pericope începe cu Evanghelia după Sfântul Ioan (XII, 31-38; XIV; XV; XVI; XVII; XVIII,1): Rugăciunea lui Iisus la Cina cea de Taină sau Rugăciunea teologică, numită şi Aşezământul Sfintelor Patimi (vezi, Triod, Bucureşti 1986, p. 527).
Se continuă cu arestarea lui Iisus şi ducerea lui în faţa arhiereilor Ana şi Caiafa (Evanghelia a 2-a, după Sfântul Ioan XVIII, 1-28),  cu procesul şi lepădările lui Petru (Evanghelia a 3-a, după Sfântul Matei XXVI, 57-75), cu predarea lui Iisus autorităţilor romane, judecata şi condamnarea Lui la moarte (Evanghelia a 4-a, după Sfântul Ioan XVIII, 28-40; XIX, 1-16), cu sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul şi eliberarea lui Baraba (Evanghelia a 5-a după Sfântul Matei XXVII 3-32), cu batjocorirea lui Iisus de către soldaţi  şi anume: punerea cununii de spini pe capul Lui, îmbrăcarea cu mantia roşie în chip de dispreţ, lovirea peste cap cu trestia, forţarea să-Şi ducă crucea spre locul răstignirii (Evanghelia a 6-a după Sfântul Marcu XV,16-32);Drumul spre Golgota, N. Grigorescu, M. Agapia (muzeu) apoi răstignirea între doi făcători de rele, convertirea unuia dintre ei (Evanghelia a 7-a după Sfântul Matei XXVII, 33-54), moartea lui Iisus, întunecarea soarelui, sfâşierea catapetesmei din templu, cutremurul pământului, învierea morţilor, mărturisirea sutaşului: „Cu adevărat Omul acesta drept a fost” (Evanghelia a 8-a după Sfântul Luca XXVIII, 32-40), constatarea morţii lui Iisus prin împungerea coastei Sale cu lancea (Evanghelia a 9-a după Sfântul Ioan XIX 25-37), coborârea Trupului Său de pe cruce de către Iosif din Arimateea, sfetnic ales şi într-ascuns  ucenic al lui Iisus, aşteptând şi el împărăţia lui Dumnezeu, (Evanghelia a 10-a după Sfântul Marcu XV, 43-47), punerea Trupului Domnului Iisus mormântul săpat în stâncă, la uşa căruia au prăvălit o piatră (Evanghelia a 11-a după Sfântul Ioan XIX, 38-42), pecetluirea mormântului lui Iisus şi întărirea lui cu pază, „ca nu cumva ucenicii Săi, venind noaptea, să-L fure şi să spună poporului că S-a sculat din morţi”, precum spusese El fiind încă în viaţă: „după trei zile Mă voi scula” (Evanghelia a 12-a după Sfântul Matei XXVII, 62-66; vezi şi Marcu 15, 43-46; Luca 23 49-53; Ioan 19, 38-41).

Rastignirea Domnului Iisus Hristos 4
Spaţiul dintre lecturile biblice este ocupat cu mulţime de cântări (sedelne, antifoane), încărcate cu multă teologie. Aşa, de pildă, după antifonul al 14-lea, are loc procesiunea cu Sfânta Cruce din Sfântul Altar, până la intrarea în biserică, după care Crucea este pusă în mijlocul naosului, spre a fi cinstită de către creştinii.
În timpul procesiunii se cântă de trei ori, alternativ, antifonul al 15-lea:  ”Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta” (Triod, Bucureşti 1986, p. 533-532).

Punerea lui Iisus in mormant, N. Grigorescu, M. Agapia
Denia din Sfânta şi Marea Zi Sâmbătă (denia de Vineri seara) este de fapt slujba de prohodire şi înmormântare dumnezeiască şi trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos; se face amintire de pogorârea Sa în iad, ca să ridice neamul omenesc din stricăciune şi să-l mute la viaţa veşnică. Deja primele cântări (Troparele Învierii, de la utrenia glasului 2) amintesc de pogorârea Mântuitorului la moarte, El, Cel fără de moarte, de pogorârea Sa la iad şi învierea celor morţi: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme în mormânt nou îngropându-l, L-a pus”, sau: „Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; şi când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesupt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie” (Triod, Bucureşti 1986, p.564).
Creştinii cântă Prohodul Domnului în trei stări. După starea a treia se anunţă deja minunata Înviere a Domnului cu Binecuvântările Învierii, compuse de Petru Lampadarie, urmate de Canonul utreniei, care se încheie cu Doxologia Mare.
La al 3-lea Sfinte Dumnezeule, se pune în mişcare procesiunea plină de reculegere, cu Sfântul Epitaf, în jurul bisericii.
Credincioşii, purtând în mâini lumânări aprinse, cântă imnul Sfinte Dumnezeule şi Mergi la cer şi te aşează lângă Tatăl Creator…”. Imnul acesta exprimă credinţa în nemurirea Mântuitorului Hristos şi ne lasă să întrevedem deja Învierea şi Înălţarea Lui cu trupul la cer. Ceremonia se încheie cu aşezarea Sfântului Epitaf pe Sfânta Masă din Altar, care simbolizează Punerea Trupului Domnului în mormânt, după care urmează lecturi biblice (1 Corinteni 5, 6-8; Galateni 3, 13-14 şi Matei 27, 62-66).

După o călătorie cu popasuri duhovniceşti, pe la cele mai însemnate staţiuni din vremea Postului Mare, cu vrerea lui Dumnezeu, iată-ne ajunşi în Sâmbăta Mare.
Pe cât ne-a fost cu putinţă, ne-am îndeletnicit cu feluritele osteneli ale postului: rugăciunea, milostenia, restabilirea bunelor relaţii cu Dumnezeu şi semenii, am redevenit  alţi oameni, ne-am înnoit simţirile, ne-am primenit gândirea, am uitat răul pe care ni l-au făcut alţii nouă şi am intrat din nou în relaţii de iubire cu semenii noştri, faţă de care am greşit, căci a înviat Hristos, Domnul iubirii, care ne-a învăţat că din aceasta vor cunoaşte oamenii că suntem ucenicii Lui, de vom avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13,35).
Cei care şi-au mărturisit păcatele, şi şi-au îndeplinit rânduielile canonului prescris de duhovnicul lor şi se consideră vrednici, se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi cu Sfântul  Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lor şi spre viaţa de veci. Unii se împărtăşesc dimineaţa, la Dumnezeiasca Liturghie, iar cei ce pot ajuna, la Liturghia Sfintei Învieri.
Către miezul nopţii, în sunetul clopotelor bisericii, din Sfântul Altar se pune în mişcare procesiunea cu Sfânta Evanghelie şi făclii aprinse, în afara locaşului de cult.
Rostul Slujbei Învierii în afara bisericii, adică în natură,  este acela că
Lumina Învierii lui Hristos nu se revarsă numai peste oameni, ci şi peste întreaga lume (univers), întrucât păcatul strămoşilor a afectat toată făptura (creaţia), care, de atunci suspină, aşteptând mântuirea, despre care Sfântul Apostol Pavel spune: Făptura a fost supusă deşertăciunii… cu nădejdea de a fi liberată din sclavia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21). Aici se citeşte din Sfânta Evanghelie după Sfântul Matei (28, 1-15), pericopa despre Învierea Domnului Hristos, după care, preotul vesteşte marea minune zicând: „Hristos a Înviat!”, la care, creştinii confirmă răspunzând: „Adevărat a înviat!”.
Imnul „Hristos a înviat din morţi…” ne-a fost transmis din generaţie în generaţie şi este propriu Liturghiei Pascale răsăritene. Cu bucuria inimii şi a minţii, îl cântăm în noaptea Sfintei Învieri, ne salutăm cu Hristos a înviat, adevărat a înviat, mărturisind în această formulă credinţa, că Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a pătimit, a fost răstignit, a murit, a fost îngropat şi, a treia zi, a înviat.
Autorii Sfintelor Evanghelii descriu aproape amănunţit împrejurările, în care Domnul Iisus a înviat. Astfel, după ce a trecut sâmbăta, adică Duminică, la mormântul lui Iisus au venit Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacob, Ioana, Salomeea şi celelalte împreună cu ele (vezi, Luca 10), aducând miresme să-L ungă. Pe drum ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16,3).
Şi iată, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, a venit coborând din cer, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei (Matei 28,2) iar ele, intrând în mormânt, nu au găsit trupul Domnului Iisus. Stând în faţa lor, doi bărbaţi în veşminte strălucitoare le-au întrebat: „De ce căutaţi pe Cel viu, între cei morţi? Nu este aici. Veniţi să vedeţi  locul unde L-au pus şi unde a zăcut. A înviat, precum a prevestit, pe când era cu voi în Galileea, zicând că Fiul Omului va trebui să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze (Matei 28, 5-6; Marcu 16, 5-6; Luca 24, 5- 7).
Cuprinse de uimire, femeile s-u întors de la mormânt şi au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi ucenici, care fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau (vezi, Matei 28, 8; Marcu 16, 10; Luca 24, 9). Petru şi Ioan au venit grabnic la mormânt şi l-au găsit deschis. Au intrat în mormânt, dar au găsit doar giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui, nu era împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, pusă la o parte, într-un loc (Luca 24, 12; Ioan 20, 4-7).
De remarcat este faptul, că Mântuitorul Hristos a făcut din Învierea Sa cel mai discret eveniment al vieţii Lui pe pământ, întrucât n-a fost văzut de nimeni în clipa, în care a înviat. Evangheliştii Marcu, Luca şi Ioan nu descriu momentul pogorârii îngerului pentru a deschide mormântul, ci evenimentele care au urmat acestei acţiuni.
Din descrierea Sfântului Evanghelist  Matei se înţelege limpede, că Mântuitorul n-a înviat în clipa in care îngerul a prăvălit piatra, ci mai înainte, fiindcă la prăvălirea pietrei, mormântul era gol. Îngerul a prăvălit piatra de pe mormânt, pentru ca femeile venite la mormânt să vadă, că acesta este gol – dovada Învierii lui Hristos,  şi să creadă, că un mormânt nu poate cuprinde pe Cel neîncăput.

Femeile la Mormânt hp 1Ostaşii nu s-au spăimântat la vederea lui Iisus înviind, ci la vederea îngerului, după cum glăsuieşte una din cântările bisericeşti: „Mormântul Tău, ostaşii străjuindu-l, ca nişte morţi  s-au făcut de strălucirea îngerului ce s-a arătat” (Utrenie, Duminica a II-a după Sfintele Paşti).
Îngerul Domnului a fost, cu fapta şi cu vorba, primul vestitor al Învierii lui Hristos:
„Îngerul tău, Doamne, cel ce a vestit învierea Ta, pe străjeri   i-a înfricoşat, iar femeilor le-a strigat: »ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi?« .
Iată încă o dovadă, că Taina Învierii Domnului stă în strânsă legătură cu „taina cea din veac, ascunsă şi de îngeri neştiută”, adică cu Taina Întrupării Sale din Sfânta Fecioară Maria.

Într-una dintre cântările pascale se spune, că amândouă tainele s-au petrecut în chip asemănător: „Pecetluit fiind mormântul de cei fără de lege, ai ieşit din mormânt precum Te-ai născut din Fecioara. N-au cunoscut cum Te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup; n-au simţit când ai înviat, ostaşii cei ce Te-au străjuit; că amândouă au fost pecetluite pentru cei ce ispiteau; dar minunile s-au descoperit celor ce se închină cu credinţă tainei” (Stihira 1 de la Laude din slujba Utreniei de Joi în Săptămâna Luminată, glasul al 5-lea). Sau această cântare: „Păzind peceţile întregi, Hristoase ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin naşterea Ta şi ne-ai deschis nouă uţile raiului” (Canonul Învierii, Cântarea a 6-a).
Înălţarea lui Hristos pe Cruce, în privirile tuturor a însemnat taina Golgotei, care   s-a luminat prin Taina Învierii Sale, petrecută în taină, odată cu pogorârea Sa cu sufletul în iad, ca să învieze din iad: „Celor din iad, pogorându-Se, Hristos le-a binevestit zicând: Îndrăzniţi, acum am biruit! Eu sunt învierea, Eu pe voi vă voi ridica, sfărâmând porţile morţii” (Stihira a 6-a de la Vecernia de marţi în Săptămâna Luminată).
Coborârea la Iad - Icoana greceasca. Meteora hp 3
Textul redat mai sus este descrierea icoanei autentice ortodoxe a Învierii, ca expresie supremă a smereniei lui Dumnezeu. Hristos este reprezentat în iad, ţinând de mână pe Adam şi pe Eva, ca să-i ridice din somnul morţii. Acesta este momentul Învierii lui Hristos: Pogorârea la iad.
În primele trei secole creştine, Învierea Domnului era reprezentată exclusiv în chip alegoric. Aceasta o dovedesc imaginile săpate în piatră, ori în metal, pe mormintele martirilor.
Credinţa în învierea morţilor era exprimată sub chipul Proorocului Iona, care a fost înghiţit de către un peşte fabulos (chitul, monstrul apelor), dar după trei zile peştele l-a aruncat viu la ţărmul mării:„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Ionŕ din chit, ai înviat din mormânt” (Canonul Sfintelor Paşti, Cântarea a 6-a, Irmosul, vezi şi Iona 2, 1-12): ).

Sf. Prooroc Iona
Sub influenţa Şcoalei Alexandrine, care a cultivat gustul pentru alegorie şi simbol în chip deosebit, scena Învierii Domnului, sub chipul profetului Ionŕ eliberat din pântecele chitului,  s-a practicat multă vreme în arta iconografică creştină, fiind preluată şi în programul liturgic-iconografic al locaşurilor de cult.
Deoarece Învierea Lui Iisus Hristos, ca şi Întruparea Lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria sunt taine mai presus de puterea de înţelegere a oamenilor, până prin secolul al 9-lea, actul propriu zis al Învierii
Domnului n-a fost reprezentat, ci doar momente care i-au premers sau care i-au urmat.
De prin secolul al 9-lea se întâlneşte scena Învierii Domnului, fie reprezentând mormântul pecetluit, păzit de ostaşi, fie prin pogorârea Mântuitorului la iad, ţinând de mână pe Adam şi pe Eva, ca să-i ridice din somnul morţii, motiv inspirat cu mare probabilitate din Epistola I a Sf. Petru: „… Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul. Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare, altădată..” (1 Petru, 3, 18-20).

Gheorghe Raducanu, Invierea Domnului 2Cea mai frecventă dintre reprezentările Învierii Domnului, în arta iconografică românească timpurie (bisericile şi mânăstirile din secolele paisprezece şi cincisprezece, manuscrise, gravuri în lemn, în metal, în fildeş, broderii),  este Pogorârea la iad, care are un caracter definitiv dogmatic.
La aceasta se alătură scenele de după Învierea Domnului – unele cu caracter liturgic, inspirate în general din cele unsprezece pericope despre Învierea Domnului, grupate sub titlul general – Evangheliile Învierii.
Invierea Domnului (sec. XVIII), Manastirea Tiganesti (RO) 1

Începând de pe la începutul secolului trecut, în unele dintre bisericile româneşti, Învierea Domnului este reprezentată simultan cu prăvălirea pietrei de pe mormânt, de către înger. Mântuitorul se înalţă şi pluteşte deasupra mormântului, adesea cu un steag în mână, pe care este semnul crucii; ostaşii privesc la El îngroziţi sau sunt căzuţi cu faţa la pământ.
Astfel de reprezentări sunt de factură nouă (secolul al 19-lea), de provenienţă italiană, preluate de către pictorii români prin filiera sârbă. Ele nu  sunt caracteristice artei iconografice româneşti şi nici iconografiei ortodoxe tradiţionale.
Faptul,
că Iisus Hristos n-a fost văzut când a înviat, a fost încă din ziua Învierii motiv de îndoială pentru unii (vezi Matei 28,17; Marcu 16, 11-13), sau motiv de necredinţă în veridicitatea ei – pentru alţii, fapt care a dus la prigonirea  celor care credeau în Învierea Sa (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 8).
D
ar dovada de netăgăduit a Învierii lui Hristos a fost lipsa Trupului Său, din mormântul în care Iosif şi Nicodim L-au pus, de faţă fiind şi femeile mironosiţe, unele dintre ele venite cu Iisus din Galileea (Luca 23, 53-55).  După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâia a săptămânii (Duminică),  Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov şi celelalte femei, care veniseră cu El din Galileea, aducând miresmele pe care le pregătiseră deja de vineri seara pentru îngropăciunea Domnului (Luca 23, 56), au venit să vadă mormântul, pe care îngerul Domnului l-a deschis în prezenţa lor. Îngerul le-a vestit că Iisus cel răstignit a înviat deja, şi ca să creadă cuvintelor lui, le-a chemat să vadă locul unde a zăcut Domnul (Matei 28, 1-6; Luca 23, 56; 24, 1-2, 10). Negăsind trupul lui Iisus, au mers la ucenicii Lui zicând,„au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Luca 24,23).
În prima zi a Învierii (Duminică), în zori, au venit la mormânt ucenicii Petru şi Ioan, şi l-au aflat deschis şi gol, giulgiurile fiind păzite de către îngeri, „aşa cum le spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut” (Luca 24, 12, 23-24; Ioan 20, 4-7).

Iisus Se arata ucenicilor dupa Înviere hp 1Ca să le întărească  ucenicilor credinţa în Învierea Sa, Iisus Hristos li S-a arătat pe Sine viu, cu multe semne doveditoare, timp de patruzeci de zile arătându-li-Se şi vorbindu-le despre cele ale împărăţiei lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1, 3).
Tot în Duminica Învierii, în zorii zilei, Iisus S-a arătat şi a vorbit şi femeilor mironosiţe, după ce acestea au găsit mormântul deschis şi gol şi, cuprinse de frică şi de uimire,  au plecat în  grabă de la mormânt, alergând cu bucurie mare să vestească aceasta şi ucenicilor Lui. „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: «Bucuraţi-vă!» Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (Matei 28, 8-10; Marcu 16, 8). În aceeaşi zi a Învierii, dimineaţă, Iisus S-a arătat şi Mariei Magdalena, care, venită la mormânt, sta şi plângea. Iisus i-a
vorbit, întrebând-o: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?”. Dar Maria, care nu va fi crezut vreodată că există Înviere, nu L-a recunoscut pe Iisus cel Înviat. L-a confundat cu grădinarul, despre care credea că a luat Trupul lui Iisus şi L-a mutat în alt loc. Domnul i-a zis: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Marcu 16,9; Ioan 20, 15-17).
Iisus cu cei doi ucenici în Emaus hp 1Tot în Duminica Învierii (?), a însoţit pe doi dintre ucenicii Săi – Luca şi Cleopa, pe drumul spre  Emaus, un sat ca la cincizeci de stadii distanţă de Ierusalim. Cei doi ucenici au crezut că El este un străin, călător ca şi ei, căci ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L recunoască (Luca 24, 13-14, 16). Erau trişti şi neliniştiţi, în urma celor întâmplate cu Învăţătorul lor deunăzi, în Ierusalim. Unul dintre cei doi, Cleopa, I-a astâmpărat curiozitatea Călătorului străin, povestindu-I  despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, pe Care arhiereii şi mai-marii poporului L-au osândit la moarte şi L-au răstignit, împotriva aşteptărilor acelora care nădăjduiau, că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel. I-a povestit şi despre vestea înspăimântătoare adusă de femeile, care, „ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt şi negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu, iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut” (Luca 24, 19- 24).
Spre uimirea lor, Străinul, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit  Scripturile cele despre Hristos, Care trebuia să pătimească şi să intre în slava Sa, adică să învieze (Luca 24, 26-27).
Abendmahl-in-Emmaus-von-Leon-Augustin-Lhermitte-16087
Când au ajuns în satul unde se duceau ei, L-au rugat stăruitor pe Drumeţul străin, să rămână cu ei la cină, zicând: „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). „Şi în ceasul acela sculându-se cei doi ucenici, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Luca 24, 33-35).
Ucenicii Domnului se adăpostiseră de frica iudeilor într-o încăpere, ale cărei uşi erau zăvorâte. Se lăsase deja seara. Iisus Cel Înviat a venit la ei, intrând prin uşile încuiate, ca să le dovedească că El e Dumnezeu după fire şi nu altul decât Acela, care a convieţuit odinioară cu ei. A stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa…. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23).
S-a întâmplat ca unul dintre ucenici, Toma – cel numit Geamănul, să nu fie cu ei, când a venit Iisus. Când ceilalţi ucenici i-au spus: „Am văzut pe Domnul!”, Toma s-a îndoit de spusele lor şi le-a spus: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în costa Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 24-25).

Iisus Se arata ucenicilor cu Toma dupa Înviere hp 2În prima Duminică după Învierea Sa, seara, Mântuitorul a venit din nou în mijlocul ucenicilor, intrând tot prin uşile încuiate, de data aceasta de faţă fiind şi Toma. Le-a dat bineţe cu salutul  biblic: „Pace vouă!”, apoi l-a chemat pe Toma, spunându-i să cerceteze semnele cuielor, împunsătura lăncii, ca să se convingă de Învierea Domnului său: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 26-27).
Toma a văzut semnele supliciului, pe care însă nu le-a mai atins, ca să se convingă de Învierea Domnului pe calea simţurilor naturale, ci a trecut de la cercetare ştiinţifică, direct la stadiul credinţei şi al adoraţiei. A simţit prezenţa lui Dumnezeu ascunsă în chipul lui Iisus Hristos; i-a fost de-ajuns să vadă, ca să creadă în veridicitatea Învierii lui Hristos şi să mărturisească: „Domnul meu şi Dumnezeul Meu!” (Ioan 20,28). Mântuitorul i-a spus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29).

Trimiterea la propovaduire hp (2)Altă dată, Iisus S-a arătat ucenicilor Săi în Galileea, pe muntele unde El le poruncise, pe când cei unsprezece şedeau la masă. I-a chemat acolo să le vorbească şi să-i pregătească pentru misiunea propovăduirii Evangheliei Sale. A venit în mijlocul lor şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci s-au îndoit şi n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat (vezi Marcu 16, 14; Matei 28, 16-17).
Le-a spus, că I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ şi că, în baza Învierii Sale, umanitatea Sa îndumnezeită va sta de-a dreapta Tatălui şi va fi prezentă în lume, în toate zilele, până la sfârşitul veacului; apoi i-a trimis pe ucenici în lume să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, pentru ca întreaga făptură să se împărtăşească din jertfa Sa spre mântuirea lumii; să înveţe pe oameni, pe lângă credinţă, să păzească toate, câte El i-a învăţat, adică să facă şi fapte din care să se vădească credinţa lor; să le împărtăşească Botezul în numele Sfintei Treimi, „în numele lui Dumnezeu Tatăl”, pentru că Dumnezeu-Tatăl a hotărât din veşnicie mântuirea omenirii; apoi „în numele Fiului”, pentru că Fiul este Cel care a plinit opera de mântuire; şi „în numele Sfântului Duh”, pentru că Sfântul Duh îl sfinţeşte, îl întăreşte şi îl luminează pe tot omul ce vine în lume şi se botează (vezi Ioan 1, 9): «Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând , învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; Cine va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin» (Matei 28, 16-20; Marcu 16,14).
Altă dată, S-a arătat lui Simon-Petru şi altor şase ucenici la Marea Tiberiadei, după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Şi S-a arătat aşa: Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui” (Ioan 21, 1-2).
Ucenicii fuseseră de timpuriu noaptea la pescuit. S-au întors dimineaţa, fără să fi prins vreun peşte, iar la ţărm i-a întâmpinat un necunoscut. Străinul era Iisus Cel înviat, dar ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască. Acela  i-a întrebat: „Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu avem. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja mai în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor” (Ioan 21, 1-2, 5-6, 11). Ioan, „ucenicul acela pe care-l iubea Iisus” i-a zis lui Petru: „Domnul este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat şi s-a aruncat în apă (pornind spre ţărm, unde aştepta Iisus). Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi (cca. 133 m n.n.), trăgând mreaja cu peştio sută cincizeci şi trei (Ioan 21,11). Când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra şi pâine. Iisus le-a zis: Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum, apoi i-a îndemnat să prânzească împreună cu El. Şi nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele” (Ioan 21, 7-13).
Invitându-i pe ucenici şi oferindu-le să mănânce împreună cu El, Iisus le-a dovedit că El şi-a păstrat Trupul pe care l-a avut înainte de Înviere şi nu altul, şi că El îi păstrează pe ucenici şi ei rămân cu El în aceeaşi familiaritate de mai înainte de Înviere.
Tot acum, Mântuitorul l-a repus pe Simon-Petru între Apostoli pentru slujba de păstor al oilor cuvântătoare, din care căzuse prin întreita lepădare (vezi Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 18, 16-17, 25-27) şi i-a prevestit, cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu (Ioan 21, 15-19).
Referitor la arătările Mântuitorului Hristos după Învierea  Sa, remarcabile sunt şi menţiunile făcute de către Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către creştinii din Corint.
Sfântul Apostol Pavel n-a fost ucenicul lui Iisus. Informaţiile consemnate de către el, cu privire la arătările lui Iisus după Învierea Sa, le-a primit de la ucenicii Domnului, cu care a avut relaţii intensive, înainte de a întreprinde călătoriile misionare (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 9,19, 26-30; 11, 26; 13, 1-2; 14,28; 15, 35; Galateni 1, 19).
De la ucenicii lui Iisus va fi aflat, că El S-a  arătat lui Chefa (1 Corinteni 15,5) şi la mai bine de  cinci sute de fraţi (ucenici), „dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi”, precizează în chip distinct apostolul,  adică în anul 56, când Sfântul Apostol Pavel le scria creştinilor din Corint despre întâlnirea cu Hristos cel Înviat; mulţi dintre acei martori fiind încă în viaţă, puteau fi deci întrebaţi şi puteau adeveri că L-au văzut pe Hristos înviat (1 Corinteni 15, 6).
Sf. Ap. Iacob cel Mic 2Sfântul Pavel ştia despre arătarea lui Iisus după Înviere şi de la Iacob cel Mic– ruda Domnului (1 Corinteni 15, 7). Iacob era fiul Mariei, una dintre femeile mironosiţe martore la Răstignirea lui Iisus (Marcu15, 40; Matei 27, 56; Luca 23,49).
S-a  numărat printre cei şaptezeci de ucenici ai Domnului şi deoarece îi era îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor (altarul templului), s-a crezut despre el că provenea din familie de preoţi. Pentru evlavia şi viaţa sa ascetică, a fost numit şi cel Drept.
Întovărăşit de soţia sa a întreprins călătorii misionare în Palestina, vestind Evanghelia lui Hristos ( 1 Corinteni 9,5). În calitate de prim episcop al Bisericii din Ierusalim (vezi Galateni 1,19; 2,9; Faptele Apostolilor 12,17; 15, 13-29; 21, 18-25), a  prezidat Sinodul Apostolic din anii 49-50 în Ierusalim şi a pledat pentru absolvirea creştinilor proveniţi dintre iudei, pentru ca aceştia să fie  obligaţi să respecte principiile Legii Mozaice, adică ritualul Circumciziei (vezi Faptele Apostolilor 15, 13-21, 28-29).
De Paştele iudaic din anul 62, marele Preot Anania, ştiind că aceasta le place conaţionalilor,  s-a folosit de vacanţa postului  de procurator şi  a lăsat să fie omorâţi cu pietre distinşi mărturisitori ai lui Hristos, printre aceştia aflându-se  şi Sfântul Iacob cel Mic. A murit de moarte năpraznică. A fost dus şi aruncat de pe aripa templului, apoi ucis cu o măciucă de către un piuar (surse: Josef Flavius, Hegesip, Eusebiu de Cezarea, Istoria Bisericii). Capul Sfântului Iacob cel Mic este păstrat şi cinstit în Domul (catedrala) din Ancona.
Iisus Hristos cel Înviat l-a chemat la lucrul apostolic pe însuşi Saul, prigonitorul Bisericii şi tăgăduitorul Învierii. Saul fusese ucenicul marelui rabin Gamaliel. Era fariseu autentic, teolog erudit şi mare cunoscător în ale culturii greceşti. Se pleca numai în faţa evidenţei logice, care pleacă de la o realitate sigură.
Saul credea cuvântului (minciunii) răspândit între iudei de către străjerii mormântului Domnului, despre care se ştie că primiseră bani de la arhierei şi de la bătrânii poporului, ca să spună că ucenicii Lui Iisus au venit noaptea şi L-au furat, pe când ei dormeau” (vezi Matei 28, 11-15).
Saul credea că ucenicii lui Iisus I-au furat corpul şi L-au ascuns undeva, cu mare probabilitate în Damasc. Însoţit de ostaşi şi cu împuternicire straşnică de la autorităţile religioase, către sinagogile din Damasc, se îndrepta într-acolo ca să descopere trupul lui Iisus furat de către ucenicii Săi, şi,  dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merge pe Calea aceasta (anume, cred în Hristos şi în Învierea Lui), să-i aducă legaţi la Ierusalim (Faptele Apostolilor 9, 2).
Convertirea lui Saul 5Pe când se apropia de Damasc, l-a învăluit o lumină din cer, ca de fulger, şi un glas l-a întrebat: „Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 3-5), adică nu e uşor să lupţi împotriva evidenţei Învierii Mele.
La vederea luminii ca de fulger, Saul a orbit. Trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut, dar s-a rugat. Îl ştia pe Iisus mort, dar iată, L-a văzut viu. A vorbit cu El; nu îndelung; câteva cuvinte au fost de-ajuns, ca să-l facă din prigonitor al Bisericii, zelos Apostol al neamurilor (a convertit la Hristos Asia Mică şi sudul Europei) şi zelos propovăduitor al Învierii lui Hristos şi al învierii morţilor, zicând: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8, 11).
Dumnezeu a trimis la el pe Anania care,  punându-şi mâinile pe el, a zis: „Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt. Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat. Şi, luând mâncare, s-a întărit. Şi a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Apoi propovăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9, 9-20).
Anania va fi fost unul dintre apostolii Apostolul lui Iisus, probabil unul dintre cei cinci sute de fraţi, cărora Hristos S-a arătat după Învierea Sa, unii dintre aceştia încă în viaţă, în vremea când Pavel scria creştinilor din Corint (vezi 1 Cor. 15, 6).
Faptul că Anania a fost rimis de către Iisus Hristos, să-şi pună mâinile pe Saul, ca acesta să vadă iarăşi şi să se umple de Duh Sfânt o înţelegem şi ca Sfântă Taină a Preoţiei, primită de către Saul de la unul dintre Apostolii lui Hristos, înainte de Pogorârea Sfântului Duh.
Este foarte probabil ca tot Anania să-i fi  pus lui Saul şi numele de botez – Paul (vezi Faptele Apostolilor 13, 9), Saul  devenind astfel Sfântul Apostol Pavel, primit fiind şi în colegiul Apostolilor şi martor al Învierii lui Hristos, în urma întâlnirii minunate cu Iisus cel Înviat.

Înaltarea Domnului Fata. Icoana de Gheorghe TattarescuAltă arătare a Mântuitorului înviat în faţa apostolilor a avut loc la Ierusalim, în prima parte a zilei Înălţării Sale la Cer, cu scopul bine determinat, de a le dovedi ucenicilor Învierea Sa şi pentru a-i trimite în lume, să propovăduiască Evanghelia Sa. Le-a vorbit ucenicilor despre împlinirea proorociilor, precum stă scris în Scripturi, cu privire la Persoana, la Patimile şi la Învierea Lui. Ei au fost martori ai învăţăturilor şi ai minunilor Sale şi mărturisitorii şi propovăduitorii tuturor acestora: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi… Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora” (Luca 24, 44, 46-47).

Înainte de a Se înălţa la cer Iisus  le-a spus cuvintele-testament: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8).
Pogorarea Sf. Duh, Arhid. Gabriel Sibiescu
Cuvintele-testament ale lui Hristos s-au împlinit în Ziua Cincizecimii, când Apostolii Domnului au fost învestiţi cu puterea Sfântului Duh, precum Iisus îi încredinţase mai demult (vezi Luca 14, 4, 9, Faptele Apostolilor 1,8)).
 Au devenit vajnici martori şi propovăduitorii Învierii Lui „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor, 1,8).
Astfel au mărturisit ucenicii Petru şi Ioan şi mai târziu Sfântul Apostol Pavel,  în faţa căpeteniilor Sinagogii, în faţa mai marilor poporului evreu, în faţa poporului, în faţa celor care doreau să îmbrăţişeze credinţa în Hristos cel Înviat. Celor care le porunceau să nu mai vorbească de Iisus şi de Învierea Sa, le răspundeau cu îndrăzneală: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Faptele Ap. 4,20, 31). „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă martorilor dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după Învierea Lui din morţi. Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim , că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (Fapte 10, 40-42).
Învierea Lui Iisus Hristos a fost cea mai remarcabilă minune a Sa şi argumentul cel mai puternic şi cel mai convingător al Dumnezeirii Sale. În baza acestui argument, numele şi învăţăturile Sale au fost primite de către oameni, ca venind de Sus, de la Dumnezeu, şi crezute ca singurele mijloace şi căi ale mântuirii: „Niciodată n-a grăit un om aşa, ca omul Acesta” (Ioan 8,46) şi „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele Ap. 4,14).
Cei care L-au văzut şi L-au ascultat pe Iisus Hristos, înainte şi după Învierea Sa, au mărturisit despre toate  acestea. Pe mărturia lor se întemeiază credinţa noastră în Învierea  lui Hristos, dar şi în învierea noastră; credem şi mărturisim că Iisus Hristos- Cuvântul, cel ce a fost dintru început cu Dumnezeu - Tatăl şi cu Dumnezeu - Duhul Sfânt, n-a fost cuprins de un mormânt; El era pretutindeni, în acelaşi timp. Această taină, mai presus de fire, este exprimată în cuvinte la sfârşitul pregătirii Cinstitelor Daruri, din Liturghia bizantină. Aceasta se încheie cu cuvintele (troparul)  din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul, ca un Dumnezeu, şi pe Scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le, Acela ce eşti necuprins”. Preotul rosteşte aceste cuvinte şi după ce a adus Cinstitele Daruri de la Proscomidiar, pe Sfânta Masă din Altar, închipuind prin aceasta  înmormântarea lui Iisus, mormântul Lui fiind izvorul învierii: „Ca purtător de viaţă, cu adevărat, şi de cât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.
Oare are Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu însemnătate pentru noi şi, dacă are, în ce ar consta această importanţă?
Are importanţă, deoarece El a adus oamenilor răspuns de Sus, de la Dumnezeu, la întrebările pe care omenirea dintotdeauna şi le-a pus, despre rostul vieţii şi taina morţii.
Învăţăturile Lui au schimbat radical concepţia oamenilor despre lume şi despre viaţă. El ne-a învăţat că rostul vieţii este de a fi trăită frumos, în iubire şi înţelegere, pentru că toţi suntem fiii aceluiaşi Părinte Ceresc şi fraţi între noi.
Ne-a învăţat că viaţa este veşnică şi că nu putem trăi la întâmplare, fără responsabilitate pentru felul cum trăim pe pământ. Când ştii că eşti nemuritor, când ştii că trăieşti sub ochiul lui Dumnezeu, nu poţi rămâne indiferent faţă de tine şi faţă de lume.
Nu fără rost ne invită Biserica, să păşim în lumina Învierii lui Hristos cu bucurie deplină, zicând: „Ziua Învierii, să ne bucurăm popoare” şi „unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere”.
Înviind Hristos, a fost biruit ultimul vrăjmaş al omului – moartea: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos, începătură, apoi cei ai lui Hristos la venirea Lui. După aceea sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 21-26).
Învierea lui Hristos a dovedit că oamenii sunt nemuritori. Dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia. Pentru noi moartea nu mai este moarte; nu mai este o pedeapsă neînduplecată şi fără înţeles.
Când plecăm din viaţa aceasta, moartea nu înseamnă pentru noi dispariţie definitivă, undeva în necunoscut, în nefiinţă, ci doar trecere din viaţa aceasta în altă viaţă, unde ea continuă în veşnicie.
Ştiind că şi noi vom învia, Învierea lui Hristos e marea noastră mângâiere şi bucurie, pentru că ne vom întâlni ci cei dragi ai noştri, de care ne-am despărţit în această lume, prin moarte.
Să primim aşadar în suflete curate darul Învierii lui Hristos şi să cinstim Sărbătoarea Sărbătorilor în duhul iertării, al iubirii şi al bucuriei fără graniţe, după Cuvântul (numit şi Imnul triumfului victoriei iubirii)  Sfântului Ioan Gură de Aur:
„De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelelgând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a, că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost legat. A primit un  trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi s-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”
.


Iubiţi fii duhovniceşti,

Să deschidem porţile inimilor noastre, în această preasfântă zi a Învierii Domnului Iisus Hristos,  ca să-L primim pe Hristos Cel Înviat, Care vine să ne înnoiască şi să spele otrava păcatului şi a morţii din sufletele noastre şi să ne umple de licoarea de viaţă, dătătoare a Sfântului Duh.
Noi ştim şi credem că Hristos a înviat din morţi, de aceea ne dăm bineţe cu tradiţionalul „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” –  absolută sinteză a credinţei pe care o mărturisim, care azi, în Ziua Învierii, ne uneşte în cuget şi simţire în chip deosebit, bine ştiind, că Hristos Cel Înviat ne însoţeşte necontenit pe drumul vieţii în această lume şi ne va învia la a doua a Sa venire (Parusia Domnului). Amin.
 
Enoriaşilor parohiilor noastre române – ortodoxe din Freiburg şi din Pforzheim, precum şi cititorilor paginii noastre de internet, le dorim Sfintele Paşti cu bucurie.
Să rugăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel Înviat să ne facă părtaşi roadelor Sfintei Sale Cruci şi Sfintei Sale Învieri.
 
Hristos a înviat!  – Adevărat a înviat!

Protoiereu Sorin Petcu     Freiburg in Breisgau, AD 2016

Sfintele Paşti - 2016 -  Programul slujbelor

Cuprinsuul / Inhaltsverzeichnis