linqua nostra

                               
                   Limba noastră
                  
Limba noastră-i limbă sfântă,
                               Limba vechilor cazanii,
                               Care-o plâng şi care-o cântă
                               Pe la vatra lor ţăranii.”


Versurile de mai sus sunt o strofă, din frumoasa şi mişcătoarea poezie Limba noastră,  compusă cândva la cumpăna dintre veacuri, de românul poet şi preot Alexandru Mateevici (1888-1917).
Am citit-o întâia oară acum mai bine de 20 de ani, publicată într-o revistă mitropolitană (Telegraful Român?), însoţită de o frumoasă prezentare a conţinutului şi a biografiei autorului, semnată (cred) de Mitropolitul Ardealului de atunci - Antonie Plămădeală.
Am regăsit-o publicată şi în Almanahul Vestitorul pe anul 1983-1984, editat de Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală (jurisdicţia Patriarhiei Române).
Din motive „înţelepte” pentru acele vremuri, strofa a 5-a - în care autorul consideră Nistrul graniţa naturală şi geografică, până la care se întinde elementul românesc - a fost, sau trebuia să fie suprimată.
N-am înţeles însă,  de ce editorul Almanahului a omis să menţioneze, că autorul poet a fost şi preot.
Motivat de nedumerirea şi nemulţumirea unor conaţionali, faţă de tendinţa observată la preoţii lor, de a sluji părţi din Sfânta Liturghie în limba germană, zice-se „pentru a înlesni membrilor din familiile mixte să înţeleagă ce se rosteşte în biserică”, am inclus aici acest insuficient capitol dedicat limbii române, ca limbă liturgică dar şi de cultură europeană, absolut indispensabilă în diaspora românească.
Nu mă consider competent, să judec lucrul pastoral al confraţilor în cele ale preoţiei, mai ales în situaţia, de a nu fi sub aceeaşi oblăduire canonică, consider însă, că limba noastră românească înseamnă, sau ar trebui să însemne pentru toţi românii de pretutindeni (nu mai puţin sau îndeosebi şi pentru cei din ţară), mai mult decât un instrument de exteriorizare verbală.
Căci limba noastră este primul „document”, cu ajutorul căruia ne declinăm identitatea românească inconfundabilă, oriunde am trăi - acasă sau în diasporă.
Iată, ce spunea acum 70 de ani Sextil Puşcariu – marele om de litere şi filolog român (1877-1948): „Ceea ce creşte valoarea noastră, în ochii străinătăţii, nu sunt formele exterioare ale civilizaţiei importate în măsură mai mare decât o putem asimila, ci ceea ce ne diferenţiază de oricare alt popor din lume, este aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate…. Ortodoxia noastră este astăzi cel mai sigur criteriu de diferenţiere, căci noi suntem în lume singurul popor latin de credinţă ortodoxă. Această împerechere fericită de sânge latin cu alese însuşiri sufleteşti venite de la Răsărit, ne dă acel complex de mari şi originale calităţi etnice” (Sextil Puşcariu, Veac nou. Cuvânt de deschidere rostit la al cincilea congres general al „Frăţiei Ortodoxe Române”, Cluj, 1938, p. 12 şi 14, citat după Pr. Prof. Dumitru Radu, Limba română, factor principal al păstrării unităţii de credinţă şi al conştiinţei naţionale la români, în: Almanah 1976, editat de capela Ortodoxă Română M. Sturza,  Baden-Baden, p. 79-80.
Dacă, după ultimul război a toată lumea, în Şcoala românească (cu excepţia celei teologice) nu se putea învăţa detaliat, de peste douăzeci de ani se poate şi se cuvine a se grăi cu voce tare, că, atât până la întemeierea statelor independente româneşti - Ţara Românească, Moldova şi Transilvania -, cât şi după aceea, Biserica a fost instituţia culturală şi spirituală, care a întreţinut conştiinţa romanică şi a unităţii de neam a poporului român, prin limba română şi terminologia creştină de origine latină, pentru exprimarea adevărurilor fundamentale de învăţătură creştină ortodoxă.
Dorinţa românilor, de a avea cuvântul Evangheliei în limba lor de baştină, a fost factorul determinant, care a stat la baza apariţiei traducerilor religioase române şi a începutului scrisului în limba română, în toate ţinuturile locuite de români.
A fost o dorinţă colectivă, ca toţi românii de pretutindeni, preoţi şi laici, să înţeleagă ce se citeşte sau se cântă în biserica lor.
Fără a aminti de Diaconul Coresi şi de colaboratorii săi, traducători şi tipografi, de mitropoliţii cărturari din cele trei provincii româneşti (pe unii dintre dânşii Biserica Română i-a aşezat în ultimele două decenii, la locul demult cuvenit lor, în rândul Sfinţilor Români -   Varlaam (1632-1653) şi Dosoftei (1671-1686) în Moldova, Simion Ştefan (1642-1655) în Transilvania,  Teofil (1637-1648) şi Ştefan (1648-1653; 1656-1668), Antim Ivireanul (1660-1716) în Ţara Românească), de Biblia lui Şerban Cantacuzino sau Biblia de la Bucureşti (1688), nu se poate scrie pe deplin istoria culturii, a limbii şi literaturii române, care - cum am amintit mai devreme - a fost plămădită şi cultivată în pridvorul Bisericii.
Cred, că nu greşim deloc dacă spunem, că nu în alt loc, ci în naosul bisericilor româneşti a fost promovată şi cultivată conştiinţa românească a unităţii de neam şi de credinţă ortodoxă, de creaţie spirituală şi de aspiraţii naţionale ale românilor.
Se ştie, că Şerban - fiul Diaconului Coresi - a ortografiat pentru întâia oară numele nostru etnic români şi nu rumâni, în prefaţa Paliei de la Orăştie - o traducere parţială a Vechiului Testament în limba română (1581-1582).
Nu greşim, dacă spunem despre noi, că suntem cel mai vârstnic popor din Sud-Estul Europei. Strămoşii noştri  n-au poposit acolo venind din alte ţinuturi, din sudul Dunării sau de altundeva, cum tendenţios s-a scris în cărţi de istorie cioplită (Părintele Mitrofan Ifrim) de către vecini de-ai noştri, despre care Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa Romanitate, continuitate, unitate (Sibiu 1988, ) spune, că sunt „consideraţi probabil savanţi de reputaţie în probleme de istorie universală, dar surprinzător de opaci – cu sau fără intenţie - în unele probleme care ţin de propria lor istorie. Unii merg până la fals şi omisiune, la trunchierea documentelor şi la selectarea incorectă a informaţiilor, spre a obţine argumente pentru ceea ce îşi fixaseră dinainte să spună, deşi ştiau şi ei dictonul aproape dogmatic pentru istorici: Contra facta non valent argumenta” (p. 8).
Nu putem avea înţelegere nici pentru afirmaţiile deranjante şi lipsite de logică, vânturate fără discernământ - îndeosebi de politicieni români şi nu numai! –, că ”am venit  în Europa” sau „am fost primiţi în Europa”, pentru că poporul român este în Europa deja de mai bine de 2000 de ani.
Dacă, pentru europenii străini de istoria, cultura, civilizaţia şi spiritualitatea creştină – ortodoxă, bimilenară a poporului nostru, practicăm (de ochii lumii) o oarecare toleranţă, nu putem avea înţelegere pentru acei conaţionali, fie ei străluciţi politicieni, oameni de înaltă cultură sau preacinstite feţe bisericeşti, care afirmă acest lucru ca pe ceva firesc.
Cu mulţi ani în urmă (1985?), l-am reîntâlnit pe Mitropolitul Ardealului  Antonie Plămădeală, pe aceleaşi trepte ale Capelei Române Mihail Stourdza din Baden-Baden,  unde ne despărţisem ultima oară pentru vreme îndelungată, pe la început de Februarie 1976.
Era însoţit de Mitropolitul Moldovei Teoctist, care avea să devină, peste câţiva ani, Patriarhul României.

Antonie Leonida Plamadeala hp 1Despre Antonie se ştia în lumea exilului românesc, că era categoric împotriva Bisericii românilor din exil nulla res. Se  credea însă, că nici nu putea fi altfel, fiind obligat  de sus, să protesteze împotriva menţinerii acesteia sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. O iluzie! Căci acelaşi lucru l-a făcut şi după 1990 redintegratis viribus, adică atunci, când nu mai putea fi constrâns de vreun regim totalitar.
Se întorsese nu demult dintr-una din călătoriile sale în America.  Acolo vizitase şi parohii româneşti, cu care ocazie constatase, că limba română este pe cale de dispariţie sau chiar, pe alocuri, dispăruse din slujbele bisericeşti, fiind înlocuită cu engleza americană.

Printre sfaturile date, mi-a spus şi următorul lucru: „M-aş bucura să aud numai lucruri bune despre tine. Că ai devenit preot şi că  slujeşti românilor plecaţi din România - oricare şi oriunde ar fi ei - în limba română, cum fac şi ceilalţi preoţi români din diaspora europeană. Ca să nu se întâmple într-un viitor apropiat şi în Europa acelaşi fenomen ca în America. Acolo am vizitat comunităţi româneşti, în care slujbele se săvârşesc în limba americană. Dacă şi când vei fi preot, menţinerea şi cultivarea limbii române, a culturii şi a tradiţiilor româneşti în biserica în care vei sluji,  să-ţi fie una din datoriile de căpetenie.”
Din cele spuse de Mitropolit am înţeles, că -pentru el- nu  convertirea cu orice preţ a românilor din exil, sub jurisdicţia Patriarhiei Române avea prioritate, ci păstrarea şi cultivarea a tot ce este românesc şi ortodox,  de către toţi românii din afara graniţelor, acolo unde trăiesc, departe de ţara şi de neamul lor.
Cine l-a cunoscut mai îndeaproape, acela ştie, că Mitropolitul Antonie nu era un demagog. Va fi avut şi el păcatele lui, cum dealtfel fiecare dintre noi le avem pe ale noastre. Nu obişnuia să spună vorbe-n vânt. A fost şi mai este încă controversat, pe ici pe colo chiar plastografiat. Va veni însă timpul, când generaţiile viitoare vor pune în balanţa judecăţii, nu numai cele negative, ci şi cele pozitive despre el şi îl vor „reabilita” şi aşeza la locul cuvenit, în istoria culturii teologice româneşti.
În “reabilitarea” sa de către generaţiile viitoare a sperat chiar şi el, după cum reiese din scrisoarea sa din 3 Aprilie 1991 către autorul acestor rânduri:

“... Multe din cele despre care spui că le-ai auzit despre aici s-au întâmplat cam aşa cum ai auzit. Ce mai e pe la Dumneavoastră? Mă bucur că pânăla urmă te-au hirotonit preot, aşa încât acum ai un statut clerical mai limpede. Îmi pare rău că-mi dai dreptate în unele probleme, deşi, aşa cum spui, cam târziu. Văd că şi pe acolo multe lucruri nu sunt încă destul de clarificate, dar să avem nădejde în Dumnezeu că în timp se vor clarifica. Nu se poate ca până la urmă anumite lucruri să nu se înţeleagă, şi să nu triumfe pacea şi înţelegerea. Se vor fi făcut prin multe părţi şi greşeli, dar umai cine uită condiţiile în care am trăit în ultimii 50 de ani, şi cine-şi uită propriile greşeli, numai acela se poate face judecător necruţător al altora.
Se mai întâmplă însă că unii, chiar mai târziu, îşi mai aduc aminte de propriile greşeli, şi-şi mai fac şi unele examene de conştiinţă....”

Am avut de câteva ori ocazia, să-l ascult vorbind de începuturile monahismului românesc şi de străduinţele celor, care s-au ostenit cu organizarea vieţii monahale în Biserica românească.
De „stră-românul ignorat” - Sfântul Gherman din Dacia Pontică şi prieten al Sfântului Ioan Casian, de Iachint de la Vicina, de Sfântul Nicodim de la Tismana, de Paisie Velicicovschi şi mulţi alţi ostenitori.
Vorbea de aceia  cu adâncă evlavie şi în aşa fel, de parcă îi cunoscuse personal şi se despărţise de ei de foarte puţin timp.
A debutat în literatura românească în anul 1970 ,când era încă doctorand la Oxford, cu romanul parabolă Trei ceasuri în iad”.
A rămas primul şi unicul roman în bibliografia Plămădeală. Din cele  scrise de criticii literari ai acelor vremuri, autorul a constatat că romanul n-a fost înţeles, pentru că - el însuşi spune mai târziu (1999) - “era pe vremea când nu se putea înţelege”.
Cei care nu ştiau (mai) nimic din trecutul autorului (printre aceia fiind şi autorul acestor rânduri), l-au înţeles roman poliţist, o ficţiune literară, din care nu trebuia să lipsească nota sentimentală, deşi nu aceasta a fost intenţia autorului.
Romanul a apărut nu mulţi ani după autorul fusese reprimit în clerul bisericesc, după ce “absolvise” câţiva ani de detenţie politică.
Într-un interviu acordat revistei “Vatra” nr. 5/1989 (nu e vorba de revista cu acelaşi nume, editată la Freiburg de Dr. Petre Vălimăreanu), la întrebarea reporterului, din care motive n-a mai scris şi alte romane de acest gen literar, autorul spune: “... A fost o carte despre adevăr, o carte de durere.....Trebuia să scriu o carte cu care să mă prezint la Înfricoşătoarea Judecată. Şi a istoriei şi a eternităţii. Şi să zic: vreţi explicaţii asupra îmnprejurărilor în care am intrat eu în viaţă? Poftiţi. Aveţi aici tot dosarul”.
Mitropolitului Antonie Plămădeală i se cunosc şi străduinţele literare, ca să-i aducă mai aproape şi mai pe-nţelesul iubitorilor de cultură românească mai veche şi mai nouă, pe ostenitorii în slujba Bisericii şi a neamului românesc, cu volumele: Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti 1977, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti 1981, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău 1983, Ca toţi să fie una, Bucureşti 1979,  De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna, ultimele trei publicate în  anul 1987, la Editura Tipografiei Eparhiale de la Sibiu.
În 1985, a publicat -tot la Sibiu- cartea Lazăr - Leon Asachi în cultura română, cu care a reuşit, să „schimbe” locul marelui cărturar român, aşezându-l la cel cuvenit „în ierarhia valorilor literare şi cultura românească”.
O altă carte, în aceeaşi măsură interesantă, scrisă de Mitropolitul Antonie Plămădeală, este cea amintită mai sus, intitulată Romanitate, Continuitate, Unitate”, apărută în 1988, tot la Sibiu, carte pe care tot românul de pretutindeni ar trebui s-o citească măcar odată!
Nu se poate spune, că îndemnul Mitropolitului Antonie Plămădeală, cu privire la păstrarea şi cultivarea limbii române în comunităţile româneşti din diaspora, era ceva nou şi nemaiauzit până atunci.
Dimpotrivă. Mitropolitul Antonie considera o datorie sfântă - rămânerea pe linia tradiţiei culturale, din Biserica românilor din diasporă, veche de peste 100 de ani. Ori tocmai acest lucru era şi este esenţial şi demn de reţinut şi de luat îm seamă!
Începutul l-au făcut deja Ctitorii Capelei Române de la Lipsca (Leipzig, 1858), care au consemnat, chiar în prima parte a actului de constituire a Capelei, după cum urmează: „În numele Sfintei, celei de o fiinţă şi nedespărţită Treimi. Noi, neguţătorii români din Principatele Dunărene,.... ne-am adunat cu toţii în unire de cuget aici în oraşul Lipsca, la anul mântuirii 1858… şi am hotărât cu toţii, a fonda aici o capelă română, care să fie o mângâiere sufletească, atât pentru junii noştri români ce studiază în ţările acestea, şi care lipsiţi de braţele şi de îngrijirea părintească, dobândesc prin aceasta, mângâierea cea mai mare, putând din când în când, a primi sfânta împărtăşanie şi a auzi Dumnezeiasca slujbă, în limba noastră română, ca pentru aceasta să nu uite în străinătate datinile părinţilor lor.” (subl. n.). Capela Română de la Lipsca 1850-1888
Menţinerea limbii române în Biserică şi a tradiţiilor româneşti, cu caracter religios şi cultural-naţional legate de aceasta, au fost considerate datorie de căpetenie şi pentru preoţii şi românii din timpurile de după ultimul război a toată lumea, refugiaţi dincoace de Cortina de Fier.
Până mai deunăzi nu s-a auzit, să fi solicitat cineva vreodată, preotului dintr-o parohie românească din Germania sau altundeva în Europa de Vest, să le slujească Dumnezeiasca Liturghie în limba germană sau în altă limbă europeană, „ca astfel şi membrii familiilor mixte care nu  ştiu a vorbi româneşte să poată înţelege slujbele”, cum se motivează azi pe ici pe colo. În acest loc trebuie precizat: Nu e vorba de acei români, plecaţi de 2-3 ani din România şi care nu (prea) mai ştiu a vorbi sau a înţelege româneşte!!!!
Fenomenul este proaspăt şi de altă natură, iar acolo unde se manifestă,  - dă dovadă de “prea mult zel şi de prea puţină pricepere!”
Nu trebuie trecută cu vederea nici dăunătoarea tendinţă, observată la fraţii români din ţară, de a înlocui frumoase cuvinte româneşti cu cele corespunzătoare din alte limbi – majoritatea din engleză – pe care le pronunţă „româneşte”, adică aşa cum le scriu, încât nici românul necunoscător de englezească nu le înţelege, iar englezul cu atât mai puţin.
Ca să nu mai spun, că oricât s-ar strădui cineva, chiar după decenii trăite în altă ţară, nu poate învăţa şi vorbi limba băştinaşilor, cursiv şi fără greşeli de gramatică şi de pronunţie. Ori o slujbă sau rugăciune bâlbâită este obositoare, în aceeaşi măsură pentru toată lumea – credincioşi şi slujitori. Până chiar şi Dumnezeu a preferat pe Aaron levitul,  să vorbească poporului în locul fratelui său Moise, care „grăia cu anevoie şi era gângav” (Ieşirea, 4, 10-16).
Argumentul împins în faţă, spre a justifica procedeul: „ca şi membrii familiilor mixte care nu  ştiu a vorbi româneşte să poată înţelege slujbele” e insuficient şi lasă să se creadă, că cei în cauză, chiar dacă nu o dispreţuiesc, consideră limba şi cultura românească nefolositoare şi – în consecinţă -  nu merită să se străduiască cu însuşirea lor.
Demni de menţionat sunt acei enoriaşi neromâni, care - după ce au devenit fii duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe - s-au integrat în viaţa comunităţilor româneşti până într-atât, că învaţă şi româneşte, ba chiar mai mult, în unele parohii - de pildă la Freiburg -, cei cu însuşiri muzicale sunt angajaţi şi se ostenesc cu înfrumuseţarea slujbelor religioase, împreună cu membrii grupului coral.
Am o admiraţie deosebită pentru membrii căsătoriilor mixte din Elveţia (în Germania un fenomen mai puţin sau deloc observat), unde partea elveţiană învaţă şi vorbeşte româneşte.
Oare nu înseamnă aceasta o prelungire a sentimentului iubirii faţă de tovarăşul pe viaţă, iubire care a stat la baza căsătoriei?
Nu mai puţin demni de toată lauda şi admiraţia sunt românii din Banatul Sârbesc sau „înstrăinat”, trăitori printre străini, la fel ca şi noi cei plecaţi din România. Aceştia, nici în fosta Iugoslavie, dar nici în străinătate, n-au renunţat la identitatea lor românească şi ortodoxă, cu care au ştiut şi ştiu, să conjuge în chip minunat sentimentul de frăţietate şi solidaritate, mult mai bine decât noi, fraţii lor „din Regat”.
În familie şi în adunări vorbesc româneşte (e adevărat, o românească mai arhaică, dar care încântă auzul), şi  se îngrijesc ca şi copiii lor să înveţe, pe lângă alte limbi străine, şi româneşte.
Prima generaţie a românilor din exil s-a dovedit conservativă, ba chiar exigentă în relaţia cu copiii lor, cu privire la a vorbi, a citi şi a scrie  româneşte.
Le-au înlesnit acestora - în limita posibilităţilor - învăţarea limbii române. Au vorbit cu copiii româneşte, i-au învăţat să scrie şi să citească în limba strămoşilor. Exemple elocvente sunt Şcoala românească complementară de la Freiburg de odinioară, cu bogatul ei program de învăţământ. innovatio, laudatio

Elevii de odinioară de aici, după mai bine de 50 de ani,  vorbesc şi scriu (adevărat, după ortografia veche!) româneşte, ca oricare alt român din România, ştiutor de carte românească. Nici unul nu a văzut lumina zilei în România, iar unii dintre dânşii au mers pentru prima oară în ţara părinţilor lor, când erau deja la vârstă înaintată.
De menţionat este şi un anumit sentiment conservativ, observat la mulţi enoriaşi români – îndeosebi la cei din diasporă –, cu privire la slujbele religioase. Le displace Liturghia simplon (în mare grabă), prescurtată, sau greu de înţeles.
Acest lucru l-am experimentat personal, nu mult după ce fusesem hirotonit preot la Freiburg, în următoarea împrejurare:
Comunitatea grecească de aici era lipsită de preot. Enoriaşii greci  frecventau slujbele româneşti, care se oficiau în aceiaşi biserică, pusă la dispoziţia ambelor comunităţi – greacă şi română -  ca odinioară la Lipsca.
Părintele Dumitru Popa obişnuia, să rostească pe greceşte una sau două ectenii şi câteva ecfonise, spre marea  bucurie a grecilor prezenţi în biserică, să audă fragmete de rugăciune şi în greceşte.
Încurajat de Părintele, am procedat şi eu întocmai, ba chiar am mai adăugat alte  piese liturgice, la cele obişnuite până atunci.

După Sfânta Liturghie – mai în glumă, mai mustrător -  mi s-a atras atenţia, că în slujba din ziua aceea am pus „prea multă limbă grecească”, deşi era vorba, cum am menţionat,  doar de câteva piese liturgice. Observaţia venerabilei românce nu avea la obârşie nicidecum vreun sentiment şovin, ci era pur şi simplu dorinţa ei (şi poate că şi a altor enoriaşi mai puţin cutezători, ca să-i facă observaţie preotului lor), de a auzi slujba exclusiv în limba strămoşilor.
Când unora dintre Cucernicii Părinţi (pe atunci încă necanonici) li se părea, că nu mai avem nevoie de oblăduirea canonică a unui episcop neromân, s-au auzit foarte adesea cerinţe de genul: „Vrem să ne unim cu Ţara!”;  „Vrem episcop român, care să ne dea binecuvântare în limba noastră românească”. Cerinţele erau în principiu legitime şi demne de dorit, chiar dacă erau încărcate cu mult duh demagogic. Acum, după ce toate s-au împlinit întocmai cum s-a şi dorit, nu se cuvine oare să contribuim la menţinerea şi promovarea culturii româneşti în şi prin Biserică, cum s-a făcut de peste 150 de ani, fiecare de la locul lui, pe măsura chemării şi după puterile lui?
Căci, făcând întocmai, continuăm la rândul nostru tradiţia înaintaşilor noştri, care nu şi-au negat nici originea şi nici mediul cultural şi religios din care proveneau.
 N-au făcut acest lucru, nici măcar în situaţia, în care - bisericeşte -  au fost nevoiţi să se lase oblăduiţi de arhierei, străini de neamul şi limba lor.

Căci, este fapt dovedit. Dependenţa canonică de Patriarhia Ecumenică, respectiv de Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă din Franţa, sau de Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania, nu a condiţionat şi nu obligă - in viaţa religioasă şi culturală a parohiilor româneşti - la înlocuirea limbii române în biserici, cu limba slavonă sau greacă. Dimpotrivă. Menţinerea şi folosirea limbii române în slujbele religioase a fost expres menţionată în toate actele bisericeşti, întocmite între Biserica Română din Germania şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.
Iată de ce consider grăbită constatarea, rostită după anul 1995, de un ierarh român – incontestabil, atunci,  încă necunoscător al tuturor realităţilor diasporei ortodoxe,  îndeosebi a celei româneşti – cum că  exilaţii români îşi au nişte episcopi care nu vorbesc româneşte, care nu simt româneşte (Dură, Realităţi, p. 38).
Ori e lucru binecunoscut şi de necontestat, că - în situaţia de atunci a Bisericii românilor din exil - nu originea ierarhilor şi nici cunoaşterea limbii române de către aceştia (ori de ce neam ar fi fost ei!) era fundamentală, ci dragostea cu care au fost primiţi şi au fost ajutaţi în nevoile lor de natură bisericească.
S-ar putea, ca aceia să nu fi „simţit” româneşte ca un român, ştim însă, că i-au înţeles pe români, că le-au cunoscut necazurile şi că - sufleteşte, cu inima - au fost alături de ei şi i-au ajutat cum au ştiut şi cât le-a fost cu putinţă. Pentru că au fost şi situaţii, când ar fi putut face mai mult pentru ei, dar nu le-a fost îngăduit nulla res.
Nu s-a ştiut niciodată sigur, însă între românii din exil exista credinţa, că Patriarhul Ecumenic Athenagoras ar fi fost de origine aromână. Principalul argument era simplul fapt, că marele ierarh văzuse lumina zilei în anul 1886 într-o regiune (în satul Ţaraplana sau Vasilicon, din Epir, nu departe de graniţa cu Albania), în care trăiau foarte mulţi români macedoneni (aromâni sau vlahi).
Nu ştim, dacă Patriarhul Athenagoras va fi cunoscut şi idiomul româno-vlah sau armânesc  şi nici de şi-ar fi declinat vreodată faţă de cineva şi această identitate.
Ştim însă, că i-a primit pe românii din exil cu Biserica lor, sub oblăduirea Scaunului Ecumenic,  nu cu niscaiva intenţii acaparatoare - cum s-a spus şi crezut -, ci din dragoste pentru ei şi pentru toţi creştinii ortodocşi refugiaţi, de dincolo de Cortina de Fier, români, ruşi, ucraineni ş.a..
Nici Arhiepiscopul Athenagoras al Thiatirelor n-a vorbit româneşte, dar binecuvântarea lui în greceşte sau englezeşte a fost suficientă, pentru ca Biserica românilor din exil să existe, să dăinuiască, să fie în rânduială şi în comuniune cu toată Ortodoxia.
Este adevărat, că nici Arhiepiscopul George Tarasov nu ştia româneşte, dar i-a iubit pe români. I-a ocrotit sub omoforul său, le-a acordat autonomie bisericească internă, le-a sfinţit preot, le-a fost sfetnic şi părinte duhovnicesc.
Nici Arhiepiscopul Georg Wagner nu s-a deosebit întru nimic de înaintaşii săi, cu privire la relaţiile cu românii ortodocşi din exil.
Că Arhiepiscopul nu a ştiut româneşte, era lucru evident. Dar nu înseamnă, că nu i-a iubit pe români. Dimpotrivă. Le-a respectat contractele încheiate cu ierarhii de până la el, le-a respectat autonomia bisericească internă, acordată de înaintaşul său (George Tarasov) le-a sfinţit preoţi şi – atunci când n-a putut să-i ajute altfel – s-a prefăcut a fi puţin orb şi puţin surd faţă de canonicele neorânduieli, înlesnite de Părintele Protoiereu Dumitru Popa în parohiile româneşti.
În capitolul restitutio ordinis am arătat că Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat cererea noastră şi a aşezat parohiile româneşti din Germania, sub jurisdicţia Exarhului Patriarhiei Ecumenice cu reşedinţa mitropolitană la Bonn.
Mitropolitul Augoustinos al Germaniei, deja - cu ocazia primei întâlniri cu preoţii români -convocatio consilii a  insistat asupra menţionării exprese a trei factori esenţiali, în relaţiile parohiilor româneşti cu Mitropolia: păstrarea identităţii naţionale, folosirea limbii române la serviciile religioase şi păstrarea şi cultivarea continuităţii tradiţiilor româneşti religioase şi culturale – factori, care - unora - să le fie datorii de căpetenie şi - de ceilalţi – să fie respectaţi cu străşnicie.
Ca întărire a principiilor enunţate mai sus – dar nu numai pentru  români -, când slujeşte în sobor cu preoţi de diferite naţionalităţi, Mitropolitul porunceşte , ca fiecare să vorbească sau să cânte în limba sa de origine – română, greacă, franceză, germană, arabă etc.
E adevărat, că nici Mitropolitul Augoustinos nu vorbeşte româneşte; dar această lipsă nu-i un obstacol şi nu-l împiedică să-i  iubească pe toţi românii de pretutindeni şi Biserica lor şi să le fie de ajutor şi sprijin în chip dezinteresat.
Îndemnul, la păstrarea identităţii naţionale a limbii române, a  culturii şi tradiţiilor româneşti -  conjugate cu credinţa ortodoxă - a fost „iară şi iară” repetat de Mitropolitul Augustin de fiecare dată, când a slujit în parohiile româneşti.
În Pastorala din 14 octombrie 1992, adresată credincioşilor români din Vicariatul Român Ortodox din Germania, Mitropolitul Augoustin le spunea acestora:
 “..... Pe deoparte e bine să ne integrăm în societatea germană, să luăm parte la formele vieţii publice, la cele cultural-spirituale ale acestei ţări cu un bogat şi vechi patrimoniu spiritual, iar pe de altă parte avem datoria sfântă să nu ne uităm ţara din care provenim, nici bogăţia de valori culturale, spirituale ale poporului nostru.
Cine se rupe de poporul şi de Biserica sa e un pierdut, devine un anonim neinteresant în lumea în care trăieşte.
La temelia identităţii noastre personale stau credinţa noastră ortodoxă şi tradiţiile spirituale ale neamului de origine, felul cum ele au devenit bunurile vieţii  noastre.
Din toată inima şi cu toată insistenţa Vă îndemn să Vă păstraţi identitatea Dumneavoastră specifică şi ortodoxă românească, să nu Vă înstreinaţi de valorile spirituale transmise de-a lungul secolelor de Biserica şi de poporul Dumneavoastră.
Această identitate şi ortodoxă şi românească Vă este şi dar şi datorie. Să n-o uitaţi nici ca dar şi nici ca datorie!
Dar identitatea nu e de mare însemnătate numai pe plan personal, ci şi pe plan bisericesc, dimpreună cu autonomia - desigur bine înţeleasă.
Încă odată, Vă rog să rămâneţi români. Rămâneţi ortodocşi!
Acest lucru este în interesul Dumneavoastră, dar şi în interesul ţării care ne găzduieşte.”

                                                                 ****
În contextul argumentelor expuse mai sus, cineva ar putea spune: „Părintele predică apă, iar el bea vin”. Chiar am şi fost întrebat deunăzi, de ce am preferat termeni latini şi nu româneşti pentru multe titluri din lucrarea de faţă.
Iată şi răspunsul. Mai întâi, din motive de sintagmă românească! Programul de scris folosit exclusiv pentru titluri (bahner) nu este compatibil şi pentru toate semnele diacritice caracteristice scrisului românesc. În primul rând, deci, lipsa mijloacelor tehnice conjugată cu multă nepricepere în domeniu.
În al doilea rând, spre a evita titluri (prea) lungi şi obositoare. Am fost încurajat şi de faptul că, mai toate cuvintele latineşti folosite sunt pe înţelesul tuturor, chiar şi al acelora care, la şcoală, n-au avut parte de „lătinie”, şi deci nu solicită mare osteneală
În lumina celor enunţate aici – cu riscul de a plictisi pe cititor –, închei cu a 7-a strofă - mai mult decât semnificativă pentru tema expusă în acest capitol - din aceeaşi poezie, compusă de poetul şi preotul ortodox român Alexandru Mateevici, redată integral în subcapitolul cu acelaşi titlu - Limba noastră.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slavă-n ceruri,
Să ne spue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.


Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg in Breisgau, în Iulie a. D. 2008
Înapoi la: nunc dimittis, Domine

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis