maledicere sine  argumento

                                                  A r g u m e n t e
              
Scrisoare Părintelui Protoiereu Dumitru Popa către
                  Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României

La Adunarea Generală Bisericească, din 13 iunie 1992- la Freiburg, a fost menţionată scrisoarea primită de Părintele Dumitru Popa, din Partea Patriarhiei Române, în care dânsul ar fi fost invitat de însuşi Părintele Patriarh Teoctist, să vină la Bucureşti, în vederea unei convorbiri personale, cu privire la situaţia Bisericii românilor din Germania, în perspectiva reorganizării acesteia, sub oblăduirea Bisericii-Mame din România - turbulenta contio
Nu e vorba de scrisoarea nr. 352 din 13.04.92, din partea Administraţiei Patriarhale, semnată de către Eiscopul Vicar Patriarhal Teofan Sinaitul şi Pr. Gheorghe Bogdan –Consilier Patriarhal, prin care  se comunica tuturor (?) preoţilor români din diasporă (inclusiv acelora, care nu se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Române), că
„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 23-25 ianuarie 1992, a luat în discuţie necesitatea reorganizării bisericeşti a diasporei româneşti, ceea ce presupune şi restructurarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală….. S-a constatat necesitatea urgentă a restructurării de care s-a vorbit mai sus, în vederea realizării unităţii bisericeşti a diasporei noastre, unitate ce se poate înfăptui numai prin pronunţarea în libertate a preoţilor şi a comunităţilor parohiale, din întreaga diasporă românească din Europa Centrală şi Occidentală. Având în vedere cele de mai sus, Sfântul Sinod Plenar a hotărât rechemarea în Ţară a I.P.S. Arhiepiscop Adrian, până la data de 30 aprilie 1992, înţelegându-se, că la această dată încetează activitatea
I.P.S. Sale ca Arhiepiscop la Paris, iar postul devine vacant. Pe durata vacanţei, administrarea parohiilor Arhiepiscopiei se va face de către Patriarhia Română, iar preoţii vor pomeni la slujbe pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist”.

Nu se ştie, din care motive participanţii la Adunarea Bisericească s-au mulţumit, numai cu informaţia formală despre scrisoarea, prin care Părintele Popa era invitat la Bucureşti, fără a solicita şi lectura acesteia în auzul tuturor, aşa cum au procedat cu scrisoarea (circulara) I.P.S. Nicolae Corneanu - libera legatio
De o călătorie a Părintelui Popa în România nu putea fi nicidecum vorba, din cauza sănătăţii şubrezite, dar şi din motive absolut personale, pe care nimeni nu le-a aflat vreodată şi nici de o întrevedere sau de o convorbire cu membrii Sfântului Sinod nu era doritor, după cum se va vedea mai la vale.
Nu se poate menţiona, dacă acea scrisoare venea direct de la Cabinetul Patriarhului sau de la Administraţia Patriarhală, Serviciul Comunităţi externe, deoarece nu se află printre multele documente din arhiva bisericii de la Freiburg, cercetate până acum.
Nu este exclus. ca să se fi rătăcit prin corespondenţa personală, pe care Părintele a arhivat-o, în mare parte, împreună cu documentele legate de biserică. Se păstrează însă copia (ciornă) unui proiect de scrisoare, ca răspuns la invitaţia Părintelui Patriarh Teoctist, din păcate însă fără dată şi fără referinţe, cu privire la scrisoarea Patriarhiului (data şi numărul de înregistrare la Cabinetul Patriarhal sau Administraţia Patriarhală).
Nu ştim, dacă Părintele a trimis Patriarhului scrisoarea, în varianta păstrată în arhiva noastră. Dar chiar dacă dânsul va fi redus sau adăugat ceva la cele scrise iniţial, partea esenţială v-a fi păstrat-o fără-ndoială.
Am inclus-o în istoricul Bisericii românilor din exil, pentru că argumentele, cu care Părintele justifică refuzul întrevederii şi convorbirii cu membrii Sinodului Român, erau temeinice, îndreptăţite  şi împărtăşite şi de ceilalţi doi preoţi şi de majoritatea credincioşilor.
Baden  in  Elvetia - 1994 Pr. D. Popa, Pr. S. Petcu hp 1

 Baden în Elveţia, 1994:  Prot. Dumitru Em. Popa şi Pr. Sorin Petcu după Sfânta Liturghie  în Capela bisericii Maria Will

Iată ce scria (sau intenţiona să scrie?) Părintele Dumitru Popa, Părintelui Patriarh Teoctist al României:

“Părinte Patriarh,

În numele Bisericii Românilor ortodocşi din Germania şi al meu personal, primiţi, Vă rugăm, respectuoase mulţumiri pentru scrisoarea ce ne-aţi adresat, prin care mă invitaţi la Bucureşti, în vederea unui dialog, care ar putea contribui la apropierea Bisericii româneşti din diasporă de Biserica - Mamă din România.

Teoctist Arapasu -  Patriarhul Romaniei hp 3M’aş bucura să ştiu că veţi lua în consideraţie motivele determinante, de a nu fi putut da curs la invitaţia Prea Fericirii Voastre, motive pe care mă voi strădui să le expun în cele ce vor urma, ca nu cumva tăcerea îndelungată din partea noastră să fie înţeleasă ca lipsă de respect faţă de Prea Fericirea Voastră sau faţă de Sfântul Sinod, cu a căruia  bună ştiinţă consider că mi-aţi adresat scrisoarea sus amintită.
Invitaţia pe care mi-o faceţi mă onorează, dar o bucurie deplină nu pot să împărtăşesc, oricât mi-aş da osteneala, pentru că prea multe sunt cauzele, care mă împiedică de la acest lucru. Chiar şi rândurile, pe care Vi le scriu acum, le consider premature, având în vedere problemele de ordin intern, care frământă Biserica noastră din Germania şi în mod deosebit pe mine personal.
Dialogul, pe care Prea fericirea Voastră îl consideraţi necesar între cele două Biserici, are în vedere, desigur, probleme de viitor.
Eu consider însă, că nu putem vorbi de viitor până nu punem trecutul sub lumină şi până nu aşezăm prezentul în deplină rânduială.
Voia Domnului a fost să îmbrac haina preoţiei, fără să fiu iniţiat în cele ale Teologiei, astfel, că în cei treizeci de ani de pastoraţie, de multe ori m’am supus glasului inimii şi nu cuvântului literei, lucru care însă,
nu m’a ferit şi de greşeli, care -sper, să fie iertate de oameni şi de Dumnezeu.
Nu voi pierde însă ocazia oferită de prezenta scrisoare, să cer însăşi Prea Fericirii Voastre unele lămuriri, pentru că în neştiinţa mea în cele ale buchii teologice, îmi cade greu să pricep adevărul expus în două sau mai multe feluri, dintr’o parte sau alta.
Desigur, că Vi se va fi vorbit despre mine, ca fiind „preot legionar”,, deşi m’aş fi bucurat, să se fi spus mai repede, că sunt român şi ortodox.
E adevărat, că în tinereţile mele am făcut parte în acele vremuri din acea mişcare naţională, care, printre altele, urmărea renaşterea religioasă şi morală a Neamului Românesc, ideal pe care dealtfel trebuie să-l urmărească şi în zilele noastre orice român, de ori unde, fără să trebuiască să fie şi legionar.
După ce am fost hirotonit preot şi mi s’a încredinţat grija Bisericii Româneşti din Germania, m’am străduit să slujesc numai la un Domn, pentru ca nu cumva să cad în ispita <<să iubesc şi să slujesc pe unul mai mult decât pe celălalt>>.
Foarte adesea şi în timpul mai de pe urmă în mod deosebit, am avut impresia, că Prea Fericirii Voastre şi Sfântului Sinod nu Vă este îndeaproape cunoscută situaţia reală a Bisericii noastre, din punct de vedere istoric, canonic şi sufletesc, pentru că dacă s’ar ţine seama de aceste aspecte fundamentale din viaţa bisericească a românilor din diasporă, nu s’ar petrece multe lucruri, care ne produc neplăceri şi ne îndepărtează şi mai mult unii de alţii, în loc să ne apropie.
Prea Fericirii Voastre Vă este cunoscut, că Biserica Ortodoxă Română din Germania a luat fiinţă în forma existentă de astăzi în anii de după al 2-lea Război Mondial.
Iniţial fusese înfiinţată în anul 1938, în cadrul coloniei româneşti din Berlin o parohie ortodoxă, care a stat sub jurisdicţia Patriarhiei Române, fiind păstorită mai întâi de Pr. Andrei Vascan apoi de Pr. Emilan Vasiloschi.
Biserica şi casa parohială au fost distruse în vremea bombardamentelor, iar terenul –aşa ni s’a spus – a fost înstrăinat din ordinul Guvernului Român, din acea vreme. Cu acest ultim act a luat sfârşit şi grija Ţării şi a Bisericii Române, faţă de fiii înstrăinaţi.
Părintele Emilian Vasiloschi a procedat la noua organizare bisericească a Românilor din Germania, cu ajutorul Sfintei Patriarhii de la Constantinopol.
În anul 1953, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat organizarea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, acordându-i protecţie spirituală, mai întâi prin Arhiepiscopia Tiatirelor (Î. P .S. Arhiepiscop Atenagora), mai târziu (1963), prin Arhiepiscopia Rusă pentru Europa Centrală, condusă de Arhiepiscopul Gheorghe Tarasov de Siracuza, şi în prezent de urmaşul său, Î.P.S. Gheorghe de Eudociada.
La 22 Aprilie 1992, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, în urma repetatelor noastre cereri – ultima fiind înaintată la 1 august1989 hoc sperans ut a hotărât transferarea parohiilor ortodoxe române din Germania, sub jurisdicţia Exarhului Patriarhiei Ecumenice,  I.P.S. Mitropolit Augustin, Întâistătătorul Mitropoliei Greceşti din Germania. restitutio ordinis;
Din cele relatate mai sus trebuie să se aibă în vedere organizarea canonică, aşadar legitimă, a Bisericii Ortodoxe Române din Germania, sub jurisdicţia Sfintei Patriarhii a Constantinopolului, precum şi aspectul administrativ, intern al actualului transfer din ultima vreme, care s’a făcut la cererea noastră şi în contextul situaţiei generale, în care se afla Biserica noastră în acea vreme, şi nu este nicidecum o acţiune îndreptată împotriva intereselor Patriarhiei Române în Germania, aşa cum mi s’a spus, că înclinaţi să credeţi.
Nouă ne este cunoscut, că însăşi Prea Fericirea Voastră şi alţi ierarhi români aţi fost înştiinţaţi din vreme de cererea noastră şi de intenţia Sfântului Sinod, de a proceda la găsirea acestei soluţii provizorie, care trebuie să slujească intereselor Bisericii româneşti de aici şi nu mai puţin celei din ţară.
Iată, aşadar, de ce suntem neplăcut surprinşi, auzind că acuzaţi pe Î.P.S. Augustin, că ar fi transferat Biserica noastră sub jurisdicţia Mitropoliei Greceşti din iniţiativă proprie, fără ştirea şi voia noastră.
Ceea ce n’am priceput eu nici altă dată – de pildă atunc,i când Î.P.S. Gheorghe era tras la răspundere, că ne poartă de grijă – dar mai ales acum, când nu mai sunteţi forţat de un regim de oprimare, devreme ce Biserica noastră se află sub jurisdicţia aceleiaşi Patriarhii de la Constantinopol, cum se face, că Sfântul Sinod de la Bucureşti intenţionează să protesteze şi de data aceasta la Patriarhul din Constantinopol, ţinând seama că actul de transfer se referă numai la parohiile româneşti aflate la acea dată sub jurisdicţia Î.P.S. Gheorghe?
Iată, aşadar, una din nedumeririle mele, după cum tot nedumerit am fost, ori de câte ori, preoţi şi ierarhi au venit din România să stea de vorbă cu noi şi să ne convingă <<să trecem cu Biserica - Mamă>>, fără a ţine seama de ierarhul nostru.
Sunt preot de 30 de ani, iar de 25 de ani am funcţia de protopop, ca urmaş al Părintelui Vasiloschi. Mai mult de 10 ani am purtat singur răspunderea slujirii, alergând – aş putea spune – dintr’un colţ în altul al Europei, acolo, unde nevoile solicitau prezenţa mea, astfel că îmi sunt foarte cunoscute multe aspecte ale vieţii religioase ale Românilor din diasporă.
Cu timp şi fără timp mi-am dat osteneala, în răstimpul celor 50 de ani de viaţă în bejenie, să strâng pe Români în jurul Bisericii, aceasta fiind singura instituţie, care le-ar fi putut aduce patria mai aproape de sufletele lor. Acolo unde a fost nevoie şi împrejurările au permis am înfiinţat parohii.
Nu ne-a scăpat însă din vedere nici situaţia grea, prin care trecea Biserica din România şi am considerat de datoria noastră să ridicăm glasul împotriva nedreptăţilor suferite de Neamul Românesc, încredinţaţi fiind, că vom fi încurajaţi şi sprijiniţi moral de poporul român, în mod deosebit de Biserica Română, în frunte cu ierarhii ei.
Dar am fost dezamăgiţi în aşteptările noastre. De douăzeci de ani Patriarhia Română, în deplină înţelegere cu Guvernul Român, a trimis pretutindeni în străinătate preoţi misionari, cu scopul de a împiedica o înstrăinare a Românilor din diasporă de Biserică şi de tradiţiile lor, lucru care ar fi demn de crezut, dacă prezenţa acestor preoţi şi a celor care i-au chemat aici, n’ar fi contribuit la adâncirea neînţelegerilor dintre fraţi.
Dacă scopul propus a fost într’adevăr, numai cel amintit mai sus, n’am putut înţelege rostul înfiinţării altor comunităţi româneşti, alături de cele existente, de pildă la Hamburg, la Salzgitter, ca să amintesc numai cazul Germaniei.
Până mai acum trei ani eram considerat un fel de impostor, <<neavând nici măcar seminarul>> şi <<necanonic>>, pentru că am fost hirotonit de un episcop rus şi pentru că <<nu eram cu Ţara…>>. Prin scrisoarea Prea Fericirii Voastre ar trebui să mă consider <<reabilitat>>.
În ostenelile mele, de a sluji Biserica, n’am putut ţine seama întotdeauna de Canoanele Bisericii.
Cu riscul de a intra în conflict cu Vlădica Gheorghe am primit pe toţi preoţii refugiaţi politic din România, oferindu-le posibilitatea, de a se integra şi a sluji în Biserica noastră, sub rezerva unei posibile recunoaşteri din partea episcopului nostru.
În anul 1979 am încercat o reorganizare a Bisericii noastr,e înfiinţând o episcopie, fără a avea şi un episcop la dispoziţie. episcopia
Din România s’a purtat o <<grijă>> deosebită, ca nici Episcopia să fie recunoscută de Patriarhia Ecumenică, nici episcop să fie ales, nici preoţii să fie recunoscuţi de episcopul nostru şi nici alţi candidaţi la preoţie să fie hirotoniţi.
Timp de zece ani am trăit în această stare de pedeapsă şi nu ştim nici acum cu ce greşisem.
În 1989, am reînnoit cerera noastră către Patriarhia Ecumenică
-hoc sperans ut şi credem că am fi putut primi un răspuns mai devreme, dacă nu s’ar fi întâmplat trecerea Părintelui Patriarh Dimitrie la cele veşnice.
Sfântul Sinod şi Părintele Patriarh au găsit de cuviinţă -restitutio ordinis, ca Biserica noastră să stea în viitor sub protecţia spirituală a Mitropoliei Greceşti din Germania, condusă în prezent de Î.P.S. Mitropolit Augustin, Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală, până când va veni timpul să se poată rostui cu episcopul ei.
La data de 20 mai a.c., Î.P.S. Mitropolit Augustin a convocat la Bonn pe cei trei preoţi cu statut canonic, adică pe subsemnatu,l în calitate şi de Vicar, împreună cu P.C. Pr. Dr. Viorel Mehedinţu şi P.C. Pr. Sorin Petcu, spre a ne comunica personal hotărârea Sfântului Sinod din 22 aprilie 1992, cu privire la Biserica noastră convocatio consilii.
Cu această ocazie, am discutat şi condiţiile în care Biserica noastră îşi va desfăşura activitatea în viitor.
Î.P.S. Mitropolit ne-a asigurat, că şi în viitor, în viaţa religioasă şi culturală a comunităţilor româneşti, vor avea prioritate - ca şi până acum - şi vor fi respectate, identitatea naţională, folosirea limbii române, păstrarea şi cultivarea continuităţii tradiţiei româneşti.
Î.P.S. Augustin ne-a adus la cunoştinţă convorbirile avute cu Prea Fericirea Voastră, anul trecut la Constantinopo,l şi ne-a asigurat şi pe noi - ca dealtfel şi pe Prea Fericirea Voastră, că această soluţie este provizorie, prin aceasta avându-se în vedere intenţia Sfintei Patriarhii, de a-i fi de ajutor Bisericii Româneşti din Germania de a-şi crea condiţiile necesare, ca la timpul cuveni,t ea să poată avea şi întreţine cu puteri proprii pe episcopul şi pe preoţii ei.
Preoţilor fără statut canonic li s’a oferit posibilitatea, de a cere recunoaşterea de către Î.P.S. Mitropolit, desigur cu îndeplinirea condiţiilor canonice prevăzute în acest sens.
La 13 iunie 1992, a avut loc Adunarea Generală Bisericească, la Freiburg, care a luat la cunoştinţă şi a acceptat hotărârea Sfântului Sinod, în următoarele condiţii: turbulenta contio
- Sfântul Sinod să respecte dorinţa credincioşilor, atunci când aceştia ar dori, ca Biserica lor să se unească cu Biserica Mamă;
 - Biserica Ortodoxă Română din Germania să funcţioneze şi în viitor ca unitate bisericească aparte, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Germania ,conform cu Sfintele Canoane şi cu statutul de organizare al Mitropoliei;
- Păstrarea şi cultivarea caracterului românesc, al limbii liturgice, a culturii religioase, a muzicii bisericeşti şi a obiceiurilor româneşti;
- Respectarea dorinţei de a obţine autonomie bisericească, în condiţiile prevăzute de sfintele anoane, atunci când această posibilitate s’ar ivi.

Î.P.S. Mitropolit ne comunică, în scrisoarea din 16 iulie a.c., că este de acord cu condiţiile amintite mai sus, subliniind totodată necesitatea normalizării situaţiei preoţilor fără carte canonică.
Este vorba de preoţii refugiaţi din România, cărora le-am oferit posibilitatea să slujească în parohiile noastre, până când aceştia vor putea să intre în rânduială. O astfel de ocazie se ivise, mai ales când
Î.P. S. Nicolae ne-a promis, în februarie trecut, că-i va ajuta să obţină cartea canonică de la episcopiile de care au ţinut în România- libera legatio
Nu ştiu dacă motivele care i-au determinat să-şi lase credincioşii în restrişte -când aceştia aveau nevoie de ajutorul lor, poate mai mult ca oricând,  au fost adevărate sau nu.
Nu ştiu nici dacă au fost oprimaţi de autoritatea civilă şi de cea bisericească, aşa cum toţi au mărturisit, când au venit aici, după cum n’am putut afla, dacă unii dintre ei, au fost caterisiţi din motive canonice.
Ştiu doar, că m’aţi condamnat, pentru că i-am primit şi -desigur cu dreptate, deoarece acest lucru l-am făcut călcând canoanele; nu înţeleg însă cum în prezent chiar Prea Fericirea Voastră şi înalţii ierarhi tocmai cu aceştia faceţi demersuri pentru o aşa zisă nouă reorganizare bisericească a diasporei româneşti, fără să ţineţi seama nici de duplicitatea lor învederată, nici de prezenţa altor preoţi, care Vă aparţin şi care au slujit Biserica cu credinţă; nu ţineţi seama nici de factorul cel mai important, anume de credincioşi şi în mod deosebit, nu ţineţi seama de faptul, că încurajându-i pe aceştia încălcaţi cu bună ştiinţă şi încă odată Jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, sub a cărei oblăduire canonică se află Biserica noastră de la începuturile ei.
În prezent sunt şapte preoţi fără carte canonică, dintre care numai şase sunt activi în parohiile noastre.
După aşa zisa revoluţie din 1989 prezenţa Patriarhiei Române printre Românii din străinătate s’a intensificat.
A început să se vehiculeze ideea realizării unităţii bisericeşti la Românii din Europa de Vest, fără să se ţină seama de condiţiile necesare şi mai ales, dacă şi noi dorim acest lucru, aşa, dintr’o dată!
Ne-am mirat văzând că delegaţii Patriarhiei, mireni, clerici, ierarhi caută un dialog tocmai cu aceşti preoţi, fără a ţine seama de normele elementare canonice; în cele din urmă are şi această Biserică o jurisdicţie canonică, un episcop, un vicar, preoţi după rânduială, dar mai ales credincioşi, care au şi ei ceva de spus.
Şi tot aşa de plini de uimire suntem şi acum văzând, că Prea Fericirea Voastră continuaţi să întreţineţi şi să susţineţi tocmai cu ajutorul lor o acţiune, care contravine principiului jurisdicţional canonic, lucru care ne determină să credem - ca şi mai demult - că nu tot ce vine de acolo, ce se spune sau se face, este de bună credinţă.
Încurajaţi de <cinstea>” pe care le-aţi acordat’o, cei şapte preoţi au ieşit de sub ascultarea noastră.
De mai bine de un an, au început să întreprindă acţiuni în vederea înfiinţării unei Arhiepiscopii autonome, neţinând seama, că aici există deja o organizaţie bisericească.
Mai înainte doreau cu orice preţ recunoaşterea din partea Î.P.S. Arhiepiscop Gheorghe. Nefiind posibil, au încercat să treacă Biserica noastră sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate, dar n’au avut asentimentul credincioşilor, mai apoi au susţinut cererea noastră către Patriarhia Ecumenică, iar când aceasta a fost aprobată, au declarat că refuză să intre în rânduială nulla res.
În faţa Adunării Generale turbulenta contio –de faţă fiind numai patru dintre dânşii – au declarat, că vor rămâne în starea de provizorat, adică în afara autorităţii unui episcop, până când vor realiza unitatea bisericească în diaspora europeană, scopul propus fiind, alegerea de către ei a unui episcop şi înfiinţarea unei arhiepiscopii româneşti autonome, adică independentă atât de Patriarhia Română, cât şi de Patriarhia Ecumenică, fără să ţină seama că aici de fapt există deja o organizaţie bisericească, ei fiind doar toleraţi de noi şi de episcopul nostru.
La întrebarea noastră, cine va hirotoni pe acest episcop şi cine va recunoaşte această <independenţă>  bisericească, ni s’a răspuns că având în vedere situaţia precară, în care s’ar afla Patriarhia Română în prezent, acum ar fi momentul <să forţăm  şi să determinăm această Biserică să facă ce dorim noi>.
Fraza spune totul şi orice comentariu la această declaraţie este în plus. Noi le-am dat răgaz de gândire, până la începutul anului bisericesc, rugându-i să ne trimită actele necesare, dacă intenţionează să intre în rânduială în forma aceasta.
Între timp ni s’a pus la dispoziţie o copie după o scrisoare adresată
Î.P.S. Mitropolit Augustin hoc animo ad Augoustinum, prin care dânşii comunică <intenţia preoţilor ortodocşi români din Europa Occidentală (să solicite n.n.) ca Patriarhia Mamă–Română –să ne acorde jurisdicţia şi protecţia…>, Mitropolitul fiind rugat, să le acorde sprijinul în realizarea acestui scop.
Nu se spune nimic, dacă şi credincioşii sunt de acord cu <intenţia> Cucerniciilor lor, dar acest lucru se va constata mai târziu.
Alături de semnăturile celor şapte preoţi de la noi, şi-au pus numele şi alţi doi preoţi, de sub ascultarea Prea Fericirii Voastre, spre mirarea noastră, pentru că noi nu i-am invitat să-şi părăsească ierarhul lor. Ne este cunoscut şi cazul altui preot dintre cei şapte, care până deunăzi a încercat toate posibilităţile de a fi luat sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, iar în vremea mai de pe urmă ne avertizează de intenţia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol de a pune în aplicare <vechiul plan, şi anume de a trece sub jurisdicţia Mitropoliei greceşti din Germania toată diaspora ortodoxă a Europei Occidentale, măsură cu care nu putem să fim de acord şi nu poate să o împărtăşească cineva> appellare ad imperatorem.
Noi am dat ocazie credincioşilor, să-şi exprime părerea în cadrul Adunării Generale  turbulenta contio şi am obţinut rezultatul, pe care Vi l-am comunicat şi Prea Fericirii Voastre, în cele spuse mai sus.
Ni s’a comunicat, că Sfântul Sinod de la Bucureşti a hotărât retragerea Î.P.S. Arhiepiscop Adrian de la Paris, pentru ca prin aceasta să li se ofere preoţilor din diasporă posibilitatea, să aleagă în mod liber un episcop pe care’l consideră dânşii, că ar fi potrivit.
Noi nu putem spune, că am fost întrebaţi de cineva, dacă dorim o hotărâre aşa de importantă, din partea Sfântului Sinod, -după câte am auzit, nu chiar plăcută pentru Arhiepiscop, mai ales că acesta niciodată nu a stat în calea unirii comunităţilor româneşti, şi nici nu ne-am solidarizat cu propunerea unui Cucernic Părinte <să forţăm Patriarhia să-şi retragă Episcopul de la Paris>, ca să’l punem pe cel ales de noi, pentru că nu ne este nouă dat, să Vă arătăm, cum să Vă faceţi ordine în propria casă…
După mintea mea m’aş fi aşteptat, ca Sfântul Sinod să clarifice, într’o formă sau alta, mai întâi situaţia preoţilor necanonici şi mai apoi, să vacanteze scaunul episcopal, dacă împrejurările cereau acest lucru.
Alegerea unui episcop de către nişte preoţi certaţi ei înşişi cu Canoanele, n’aş putea spune cât de bun lucru este.
Nu credeţi oare, că Sfântul Sinod devine instrument al intereselor străine de duhul Bisericii? Nu creaţi un precedent neobişnuit în viaţa Bisericii? Ce se va întâmpla cu noul episcop, ales în condiţiile de mai sus, când şi acesta va sta în calea nu ştiu cărei unităţi, ca de pildă P.S. Hriţcu astăzi?
Aţi găsit de cuviinţă să trimiteţi preot la o comunitate dintr’un oraş, în care mai slujesc alţi trei preoţi români, unul dintre ei aflându-se de mai mult sub ascultarea Prea Fericirii Voastre.
Prin acest act protejaţi şi mai mult starea de dezbinare, deja existentă între credincioşii de acolo, lucru de care am fost şi eu învinuit în faţa Arhiepiscopului meu, de către doi iluştri ierarhi români, cu ani în urmă.
Unde sunt acele voci de protest, împotriva aceleiaşi neorânduieli?
Veţi spune poate, că acei credincioşi sunt îndărătnici şi nu ascultă de glasul care-i cheamă <la  sânul Mamei>, dar tocmai îndărătnicia acelora ar trebui să Vă dea de gândit, că perspectivele realizării unităţii bisericeşti nu sunt aşa de luminate, cum poate că vă şoptesc unii tainic la ureche.
Şi noi am încercat acelaşi lucru mai demult şi aveam motive mult mai arzătoare, dar ne-aţi ajutat din plin să nu ne reuşească planul.
Să nu credeţi, că situaţia s’a schimbat cumva, în afară de prezenţa câtorva preoţi oportunişti, care urmăresc interese cu totul străine de duhul Bisericii.

Părinte Patriarh,


M’am folosit de ocazia, de a Vă răspunde la invitaţia ce mi-aţi făcut, nu pentru a Vă da o lecţie de drept canonic, ci spre a da expresie tristeţii ce mă încearcă, făcând acest bilanţ dureros.
Doresc să luaţi aminte, că ori de câte ori, în ultimii cincizeci de ani, Patriarhia Română s’a amestecat din proprie iniţiativă în viaţa noastră bisericească, într’o formă sau alta, ne-a produs adâncă tulburare, ne-a învrăjbit, ne-a înrăit, pentru că de atâtea ori a lipsit ponderea şi înţelepciunea, ca de pildă în ultima vreme.
Tocmai eram pe punctul de a crede, că începem să căutăm şi să găsim o limbă comună pe care s’o folosim, spre a ne putea regăsi după o atât de amară vreme de înstrăinare, dar bucuria ne-a fost de scurtă durată.
Sunt uimit, că nu se cunoaşte sau nu se ţine seama de structura noastră sufletească, de durerile noastre, de nevoile noastre.
Nu e nimeni care să nu vrea să susţină realizarea unităţii noastre bisericeşti, numai că acest lucru nu-i posibil acum şi dintr’o dată, pentru că nici oamenii nu sunt pregătiţi sufleteşte şi nici posibilităţile spre acoperirea nevoilor materiale nu sunt de-ajuns, fără să mai amintesc de <mijloacele şi oamenii> de care Vă folosiţi.
Mă întreb numai, dacă Sfântul Sinod îşi poate permite un insucces într’o problemă -după natura ei şi în condiţiile de azi, destul de delicată.
Vă rog să nu-mi consideraţi lipsă de smerenie, dacă am cutezat să-mi exprim, faţă de Prea fericirea Voastră, umila mea părere, în legătură cu această acţiune.
M’aş bucura să aflu că m’am înşelat.
Dumnezeul milelor să coboare Duhul înţelepciunii peste noi toţi, ca să umblăm în căile Lui şi să facem voia Lui.
Dorindu-Vă toate cel bune Vă îmbrăţişez cu frăţească dragoste în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Protoiereu Dumitru Em. Popa”


În loc de epilog:

În toamna anului 1993, am mers pentru prima oară în ţară, după nouăsprezece ani de când plecasem în Germania, la studii.
I-am spus Părintelui Dumitru, că voi merge la locul unde m-am născut, am copilărit, am mers la şcoală, unde părinţii mei se odihnesc în cimitirul satului, în aşteptarea învierii de obşte şi nu voi ocoli nici aşezămintele de învăţătură duhovnicească înaltă şi nici pe acei oameni ai Bisericii încă în viaţă, pe care i-am cunoscut în diferite circumstanţe: preoţi, profesori de teologie, ierarhi, care au contribuit într-un fel sau altul la devenirea mea ca slujitor al oamenilor şi al lui Dumnezeu.
Părintele Dumitru m-a rugat, dacă se va ivi cumva ocazia, ca să-l întâlnesc şi pe Părintele Patriarh, să-i spun că dânsul nu trebuie să sprijine ideea înfiinţării unei episopii sau mitropolii în Germania - deşi, iniţiativa dialogului în acest scop îi aparţinuse deja din 1990 Quo vadis?, deoarece o parte din români nu vor accepta juridicţia bisericească a Patriarhiei Române: “Spune-i Patriarhului din partea mea, că înfiinţarea unei episcopii aici la noi, va fi cauza unei noi dezbinări a românilor din Germania”.
În cadrul unei audienţe particulare i-am comunicat Părintelui Patriarh mesajul Părintelui Dumitru.
Aşteptările mele, ca Patriarhul să confirme scrisoarea Părintelui Dumitru, s-au dovedit zadarnice. Poate că nici nu o primise sau rămăsese rătăcită prin vreun sertar al Administraţiei Patriarhale.
M-a surprins însă declaraţia Părintelui Patriarh: “Sorine, eu nu prea ştiu ce se petrece p-acolo pe la voi prin Germani. De treburile astea se ocupă Înaltul Nicolae de la Banat. Dânsul le ştie mai bine”.
Atât. Altă explicaţie n-a mai urmat.

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg, în iunie a. D. 2008

Continuare în: solutio eparchiae

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis