mite et callide

                                                         Cu blândeţe şi cu viclenie

Despre constituirea aşa numitelor Comunităţi ortodoxe româneşti, sub protecţia scaunului papal, şi dacă ele au existat şi au funcţionat ca atare, nu sunt în posesia unei documentaţii cât de cât suficiente.
Ceea ce am descoperit în arhiva bisericii de la Freiburg, cu privire la acestea, este fotocopia unui comunicat apărut într-o publicaţie românească (fără a se indica numele aceste publicaţii, locul şi data apariţiei), prin care se aduce la cunoştinţă “Constituirea Comunităţii Românilor Ortodocşi din München sub protecţia Sfântului Părinte”.

Iată textul integral al anunţului amintit aici:

„Duminică, 11 Septembrie, a.c. (1988 compl.n.) la Centrul Cultural al Misiunii Române Unite din München, a avut loc adunarea de constituire a „Comunităţii Românilor Ortodocşi din München sub protecţia Sfântului Părinte”.
Scopul Comunităţii este promovarea asistenţei religioase, spirituale, culturale şi sociale a românilor ortodocşi din München şi împrejurimi, care recunosc drept Cap al Creştinătăţii pe Sfântul Părinte de la Roma, căruia îi solicită protecţia. De asemenea, de a trăi în înfrăţire cu comunităţile românilor uniţi, sub denumirea de Biserica Română şi de a lucra împreună pentru un larg dialog ecumenic, în scopul regăsirii tuturor creştinilor români, în comuniunea spirituală a Bisericii Creştine Universale.
Numeroasa asistenţă a ales prin vot deschis Comitetul de conducere, în următoarea componenţă: Eliodor Rău (preşedinte), Doina Tăutu (vicepreşedinte), Mihnea Romalo (secretar), Cornel Ionescu (casier), Ion Dumitru, Ion Chririlă şi Alexandru Căpşuneanu (consilieri). Lucrările adunării constitutive au fost conduse de d-l Vasile C. Dumitrescu. A participat Monseniorul Octavian Bârlea, superiorul Misiunii Române Unite din Germania.
Adresa: „Comunitatea Românilor Ortodocşi din München sub protecţia Sf. Părinte”, c/o Centru Cultural al Misiunii Române Unite din München. Kreuz Strasse 15/1, 8000 München 5.”


Anunţul de mai sus i-a parvenit Părintelui Dumitru Popa (nu se ştie de la cine), împreună cu un succint comentariu (fotocopie) la cele petrecute la München, semnat de D. C. Amzăr. Comentariul fusese publicat  în Almanahul Orizont spiritual 1989 – Köln sub titlul: „Cu duhul blândeţii şi al vicleniei. Recidiva Monseniorului”.

Iată conţinutul integral:D.C.Amzar 1975 hp1

Am primit la redacţie luarea de poziţie a distinsului cărturar şi publicist Dr. phil. D. C. Amzăr, în legătură cu ce s’a lansat prin revistele: „Săptămâna Müncheneză” din martie 1988 şi „Perstpective”, nr. 10, aprilie-iunie 1988, pentru acapararea Bisericii Ortodoxe-Române din Exil (din Germania) şi supunerea ei sub cârja papală.
Nu este pentru prima dată, când  Superiorul Misiunii Catolice Române-Unite, Monseniorul Dr. Octavian Bârlea, cu sediul la München, R.F. Germania, încearcă să ne tragă pe noi, Conaţionalii ortodocşi, spre Biserica Romei. Îndată după al II-lea război mondial, Prea Cucernicia Sa, ajutat, ca şi acum, de confraţi ortodocşi, slabi de înger, a întreprins o acţiune de acest fel prin publicare de reviste („Cuvântul în Exil”, „Îndreptar”) şi cărţi de slujbă şi de educaţie religioasă pentru ambele confesiuni: Ortodocşi şi Uniţi. Acum, ca şi atunci, mă simt vizat şi deci obligat să iau cuvântul.
Nu numai scopul, ci şi tactica Monseniorului a rămas aceeaşi. Astăzi, ca şi atunci, ţelul urmărit a fost precedat de o fază pregătitoare „cu Duhul Blândeţii”, care, de data aceasta, s’a chemat „Centrul Cultural al Misiunii Române-Unite din München”.
Cu alte cuvinte, acum, ca şi atunci, deviza a fost aceeaşi: Prin cultură la Cultul adevărat, aşa cum în Ţară se practică un fals şi denaturat „Cult al Culturii”. Cu această confuzie de categorii spirituale vrea Monseniorul să rezolve erezia religioasă la noi Românii, înglobând cele două Biserici, ortodoxă şi unită, într-una singură: „Biserica Română”. O Biserică fără atribut precis, incoloră-inodoră, insipidă: singura calitate care o distinge de cele precedente este „Protecţia Sfântului Părinte”, „Cap al Creştinătăţii”. Această împerechere de confesiuni, care până acum s’au exclus reciproc, urmează să trăiască „în înfrăţire” şi „a lucra împreună pentru un larg dialog ecumenic în scopul regăsirii tuturor creştinilor în comuniunea spirituală a Bisericii Creştine Universale”.
E vorba deci de un „ecumenism” limitat la comunitatea „Românilor ortodocşi cu cei uniţi” în vederea integrării lor în comuniunea spirituală a Bisericii Romano - Catolice ceea ce înseamnă Ecumenismul Catolicităţii.  Până aici totul „cu Duhul Blândeţii”.
Viclenia intervine în momentul, în care Monseniorul a trecut la partea practică a planului: realizarea, anunţând, în Februarie 1988, un „sinod” mixt ortodoxo-unit, pentru data de 1 Decembrie 1988, pentru ca , la 11 Septembrie 1988, acest „sinod” să ia forma unei „Comunităţi a Românilor ortodocşi sub protecţia Sfântului Părinte”! De asemenea tertipuri nu face uz decât numai „cel viclean”.
Şi anume abuzând de numele Sfântului Părinte de la Roma!
Atât! Atât, despre recidiva „eroică” a Monseniorului! Într-un alt articol, mă voi preocupa cu ceea ce teologia Monseniorului consideră ţărână şi „eroism”; eroism rezervat exclusiv „Bisericii Române”, înălţată pe stâncă neclintită, care este însuşi Monseniorul, un al doilea Petru al „Bisericii Universale”
D.C. Amzăr.”

Nu ştim dacă autorul rândurilor de mai sus -Dr. Phil. Dumitru Amzăr- a revenit în scris asupra subiectului acesta, şi nici dacă a scris vreun comentar la articolul Părintelui Octavian Bârlea, publicat în revista „Săptămâna Müncheneză, suplimentul pe luna Martie,  la 27 Februarie 1988, sub titlul:„Încotro? între ortodocşi şi uniţi.
În susnumitul articol, Părintele Bârlea considera păstrarea, de către români, a credinţei ortodoxe şi a tradiţiilor legate de aceasta ”rămânere în ţărână, la margine de drum în bătaia vremilor”.
 

Prot. Sorin Petcu, Freiburg, a.D. 2008

Continuare în: hoc sperants ut....

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis