Mitropolitul român Visarion Puiu

                             Mitropolitul român Visarion Puiu
                         
I. Câteva date biografice

Mitropolitul Visarion Puiu hp 1Mitropolitul Visarion Puiu, cu numele de botez Victor, s’a  născut la 27 Februarie 1879, în Paşcani, judeţul Suceava.
A urmat cursurile la Seminarul teologic din Roman şi Iaşi, mai apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de licenţiat în anul 1905.
În acelaşi an -22 Decembrie 1905- a intrat în cinul monahal, iar trei zile mai târziu a fost hirotonit diacon, pe seama Capelei Române din Paris.
Nu a venit  la Paris, ci a urmat doi ani (1907–1908) cursurile Academiei Teologice din Kiev –ctitoria mitropolitului de origine română Petru Movilă–, ca bursier al Fondului Episcopul Melchisedec din Roman.
La 6 decembrie 1908, a fost hirotonit preot în catedrala episcopiei din Galaţi, iar la 1 Ianuarie 1909, a fost ridicat la rangul de arhimandrit.
La 1 Aprilie 1909, a fost numit director al Seminarului Teologic din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos.
La 1 Septembrie 1918, a preluat conducerea Seminarului Teologic din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an (1918), a fost numit Exarh al mânăstirilor din Basarabia.
Martie 1921, a fost ales Episcop al Argeşului, iar la 25 Martie -hirotonit întru arhiereu, de către Mitropolitul Primat Miron Cristea, în catedrala mitropolitană din Bucureşti, în aceeaşi zi fiind „investit” (recunoscut) şi  de către Regele Ferdinand I al României.
La 27 Martie a fost instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde va păstori doi ani. De aici a trecut în scaunul de episcop al Hotinului (13 Martie 1923), unde a păstorit până în 1935, iar la 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei.
După cum însuşi ar fi mărturisit, în urma unui conflict cu Regele Carol al II-lea, a fost obligat să se retragă la o mânăstire.
După începutul războiului, a fost numit Mitropolit pentru regiunile din Transnistria, fapt pentru care -după război- ar fi fost condamnat la moarte.
Sfârşitul războiului l-a prins în Croaţia, unde -în calitate de reprezentant al Patriarhiei Române, participase la hirotonia unui episcop pentru croaţii ortodocşi.
Era însoţit de Părintele Vasile Ştefan -Consilier Patriarhal pe atunci, iar mai târziu (1967–1976), Superiorul Capelei Ortodoxe Române Mihail Stourdza din Baden-Baden şi probabil de încă unul sau doi preoţi, ale căror nume nu le ştim.
Părintele Vasile Ştefan, superiorul Capelei Mihail Stourdza din Baden-Baden, povestea prin anul 1975 despre împrejurările, în care au aflat de încheierea armistiţiului de pace şi despre temerile Mitropolitului, cu privire la soarta şi viitorul lui.
Mitropolitul era sigur, că după război ruşii îl vor condamna la moarte pentru faptul, că a păstorit pe teritoriul din Transnistria, ocupat temporar de armata română, cum întocmai s’a şi întâmplat.
S’a despărţit de însoţitorii săi cu cuvintele: „Voi puteţi să vă întoarceţi acasă, căci n’aţi făcut nimic, pentru care să fiţi pedepsiţi. Vouă nu vi se întâmplă nimic.”
Din informaţii sporadice ştim, că a trăit vremelnic în Austria (Viena), în Germania, în Elveţia, în Italia (Veneţia),  în sudul Franţei (Draguignan), scurt timp în Auvergne (Saint Germain), până când s’a stabilit definitiv în localitatea Viels Maisons (Aisne), un sat pe Marna, la 96 km Est de Paris.
În 1948, românii ortodocşi din Franţa s’au organizeazat bisericeşte în Episcopia Ortodoxă Română din Europa Apuseană, cu reşedinţa în Paris, având ca întâistătător pe  I.P.S. Mitropolit Visarion Puiu, dependentă juridic de Sinodul Ortodox Rus de la New York.
Acest lucru n’a rămas nesancţionat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.
În arhiva bisericii noastre din Freiburg s’a păstrat o notă scrisă în limba franceză, cu conţinutul comunicatului radioului francez, cu privire la hotărârea Sinodului Român:

„Radio România din 29 Martie 1950, orele 22.00. Marele Sinod al Patriarhiei Bisericii Autocefale Române s’a întrunit azi dimineaţă sub preşedinţia Patriarhului Justinian Marina.
Sfântul Sinod a examinat cazul Mitropolitului Visarion Puiu, care conduce în străinătate o acţiune dăunătoare Ortodoxiei şi Republicii Populare Române.
Sinodul a constatat, că Mitropolitul Visarion Puiu a complotat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, încă din 1925, prin faptul că a scris un articol publicat în Ziarul <Unirea>, Nr. 25 (Organ al Bisericii Greco-Catolice Române), omagiind pe Papă şi Biserica Catolică, dovedind prin aceasta, că era agentul imperialiştilor încă din 1925.
Şi apoi, Mitropolitul a părăsit România fără permisie şi acum este un conspirator în slujba imperialiştilor şi a Vaticanului, voind să smulgă Biserica Ortodoxă Română din legăturile actuale, adică să o rupă de la sânul Bisericii Mame - Biserica Rusă.
Pentru aceste fapte, ţinând seama de propunerea Mitropolitului Nicolae Bălan, Sfântul Sinod hotărăşte în unanimitate:
1. Mitropolitul Visarion Puiu este caterisit (depus din treapta bisericească);
2. Toate actele, (pe) care le emite în străinătate, sunt neavenite, iar ortodocşii români din străinătate trebuie să-l considere ca pe un laic, care nu mai aparţine Bisericii Ortodoxe;”


Un om cu mintea sănătoasă nu poate crede, că Sfântul  Sinod l-a caterisit pe Vlădica Visarion din proprie iniţiativă, devreme ce acesta, doar un an mai înainte, în contextul
„urâtei neînţelegeri ivite în sânul clerului român din America de Nord”, unde era invitat să „intervină pentru împăcarea lui”, în scrisoarea din 10 Martie 1951, publicată la 1 Aprilie în acelaşi an, în ziaruul Solia (Organul Oficial al Episcopiei Ortodoxe Române din America), declara, că Sinodul român este „cel mai înalt for conducător al Bisericii Românilor de pretutindenea”, şi că „am fost bucuros aflând că Sfântul  Sinod vine spre limpezirea situaţiei neplăcute de azi a clerului acestei eparhii…. În cearta altora eu nu mă amestec, autoritatea sinodală (adică Sinodul român n.n.) fiind superioară, şi nedorind a fi socotit părtinitor unuia sau altuia din grupele nedoritei neînţelegeri de astăzi dintre aceşti fraţi.”
Episcopia înfiinţată cu multă osteneală în anul 1948 (după ce parohia română din Paris îşi declarase ieşirea de sub jurisdicţia Patriarhiei Române) cu intenţia, de a cuprinde toate comunităţile româneşti din Europa de Vest, a avut o existenţă scurtă (10 ani) şi nu şi-a atins nici pe departe scopul inţial, acela, de a uni pe toţi românii ortodocşi sub oblăduirea canonică a unui arhiereu român, exilul românesc fiind tulburat dinlăuntrul lui de multele conflicte cu caracter politic -pe deoparte, şi poate şi din lipsa personalului bisericesc cu pregătire profesională şi cu dăruire de sine în slujirea Bisericii -pe de altă parte, iar faptul, că s’a îndreptat cu afilierea ei spre Sinodul ortodox rus din America, a atras după sine izolarea de întreaga Ortodoxie, un lucru nu lipsit de importanţă.
Se ştie că şi părintele Emilian Vasiloschi intenţiona, să aşeze parohiile româneşti din Germania sub oblăduirea mitropolitului Visarion Puiu, cu condiţia, ca şi acesta -la rândul lui- să aparţină unui sinod ortodox, recunoscut de întreaga Ortodoxie.
Cum sinodul, spre care se îndrepta Mitropolitul român, se afla izolat de întreaga Ortodoxie, părintele Vasiloschi s’a orientat spre Patriarhia Ecumenică, fiind sigur, că intrând sub jurisdicţia acesteia, nu i se va putea niciodată şi de nimeni contesta statutul canonic, al lui şi al Bisericii române din Germania.
Un om cu spirit critic ar trebui să se întrebe, oare cum a fost posibil, ca părintele Vasiloschi să organizeze parohii româneşti în mai toate marile oraşe din Germania (e drept, nu o episcopie!), cărora le-a pus un titlu juridic (adevărat, cam solemn şi fără episcop propriu, el fiind -din lipsă de slujitori- singurul preot), în timp ce Episcopia română din Franţa, de la înfiinţare (1948) până la desfiinţare (1958), de către însuşi întemeietorul ei, s’a compus, nici mai mult şi nici mai puţin, decât dintr’o singură parohie, cea din Paris, unde slujeau: un mitropolit, un episcop vicar şi mai mulţi preoţi?
Fenomenul ar avea o explicaţie.
Părintele Dumitru Popa folosea adesea termeni speciali, pentru tensiunile fără sfârşit din sânul parohiei române din Paris:
“neînţelegeri”, “scandaluri”, “anarhie”.
Aceiaşi termeni îi întâlnim şi în documentaţia aflată în arhiva bisericii noastre din Freiburg, scrisă de însuşi Mitropolitul Visarion, ca justificare pentru deciziile luate, în legătură cu bunul mers al treburilor bisericeşti sau cu desfiinţarea Episcopiei, în urma interminabilelor tensiuni, în cea mai mare parte de natură politică, cu toate că la prima vedere, puteau fi considerate de ordin bisericesc, cum a fost de pildă statutul canonic.
Nu credem, că hotărârea mitropolitului, de a desfiinţa Episcopia, a fost luată de azi pe mâine sau lipsită de temei, dar credem, că el s’a hotărât pentru acest pas decisiv abia în momentul, când n’a mai avut altă alternativă, dar şi în acest caz, Mitropolitul a dat dovadă de multă răbdare şi îngăduinţă.
În 1955, episcopia “funcţiona” legal,  întrucât el figura ca întâistătătorul ei, în realitate -Mitropolitul era deja marginalizat, “ostracizat”, de colaboratorii de odinioară, după cum reiese din scrisoarea adresată comunităţii româneşti din Paris, trei ani înainte de desfiinţarea Episcopiei.


Mitropolitul Visarion din România
Viels-Maisons (Aisne), 20 Noiembrie 1955

SCRISOARE îndreptată întregii Obşte a Românilor din Paris

Determinat de grozava lipsă de preoţi Români ortodocşi, din întregul nostru Exil actual, şi de imposibilitatea de a aduce în împrejurările politice de azi alţii din ţara noastră România, de nenorocita dezbinare dintre prea puţinii preoţi aflaţi acum la biserica din Paris;
Determinat şi de totala dezinteresare arătată de această parohie, care, adâncită în indiferentism religios, nu ne-a ajutat în nici un fel, atât înainte cât şi după intrarea sa în canonicitate, la 11 Aprilie 1954, în realizarea mijloacelor pentru menţinerea credinţei şi a vieţii creştine printre Românii din acest oraş;
Cum şi de împiedicarea pricinuită prin ostracizarea mea de către câţiva politicieni din ţara de ieri, aceasta cauzată din lipsa de inteligenţă, de tact politic şi de educaţie civică, pentru motive, ce nu mi s´au adus la cunoştinţă nici azi, după trei ani de zile - fără ca obştea românească locală, să intervină pentru ridicarea ei;
Din care cauză, laolaltă, nu s’a putut face nici organizarea
bisericească, necesară întregului Refugiu românesc,

Aduc la cunoştinţa Obştii româneşti din Paris,

că începând cu data de 1 decembrie 1955, am lăsat definitiv această parohie (Matei, X,14):
<<Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre.>> compl. n.), în care aflându-mă ca un general fără ofiţeri şi fără trupă, nu se poate realiza nimic din îndatoririle chiriarhale, ce am dorit şi-s trebuitoare atât aici, cât şi Românilor risipiţi prin alte ţări.
Dumnezeu să vă aibă sub sfânta sa ocrotire.

Mitropolit Visarion”


Trei ani mai târziu Mitropolitul comunica aceleiaşi obşti româneşti din Paris următoarea hotărâre chiriarhală:

“Mitropolit Visarion,  Mitropolit al Românilor din Refugiu
Viels Maison (Aisne), France, 20 Martie 1958

Adunării Generale a Consiliului parohial al bisericii ortodoxe române din Paris

Hotărâre Eparhială


Considerând,
- că atunci când s’a creat eparhia ortodoxă română <<pentru Românii din Străinătate>> (numită şi <a Românilor din Europa apuseană>), s’a sperat să devină o instituţie bisericească progresivă, pentru a fi de cât mai mare folos sufletesc religios tuturor Românilor din refugiu, dar, că în asemenea scop, nu a fost sprijinită de nimeni;
- că aşteptările noastre pentru stabilirea în jurul bisericii din Paris a unei atmosfere de pace şi de colaborare apostolică a rămas zadarnică, ea fiind tulburată de elemente cu atitudini de caracter politic, neîngăduite în nici o instituţie religioasă;
- că arhiereul Teofil Ionescu,  hirotonit cu titlul de Sevre, spre a ne fi Vicar eparhial în Paris, s’a stabilit în U.S.A., încât timp de trei ani nu a îndeplinit nici o funcţie în eparhia noastră, depărtându-se astfel el însuşi de noi şi de postul său;
- că consiliul parohial (eparhial!) nu a fost alcătuit în întregime din persoane, având calităţile obligatorii unui for bisericesc creştin, şi întreaga stagiune în care a funcţionat este lipsită de acte folositoare eparhiei şi parohiei sale din Paris;
- că rânduielile canonice nu permit nimănui folosirea forurilor bisericeşti, în tribune cu frământări politice, ele având datoria, de a se preocupa numai de trebuinţele strict bisericeşti ale Eparhiei;

Pentru asemenea consideraţiuni am hotărât,

- Eparhia Ortodoxă Română, cu sediul în Franţa, având numai o singură parohie şi total lipsită de cler, împreună cu forurile sale administrative: vicariat şi consiliul parohiei, devenite de prisos, - cu începere de la 1 Aprilie 1958,  sunt şi rămân desfiinţate;
- Viaţa religioasă a Românilor din Paris rămâne, ca în trecut, îngrijirii spirituale a clerului bisericii noastre din acest oraş, administrată potrivit legii din 1925 şi în cadrul unui statut francez.

Dată în reşedinţa noastră de la Viels-Maisons (Aisne), azi 20 Martie, 1958 (ss) Mitropolit † Visarion”


Deciziei mitropolitane i-a urmat o reacţie târzie din partea aşa zisului consiliu parohial (eparhial), membrii căruia, cu mare probabilitate, formau şi consiliul parohial, al unicei parohii, din care era formată Eparhia(!).

Consiliul Eparhial s’a întrunit la 23 Iunie 1958

Dintre punctele de pe ordinea de zi sunt menţionate doar două: protest contra apelului
„Veste îmbucurătoare”, cu caracter politic-naţional, adresat de Mitropolitul Visarion întregii obşti româneşti din Paris.
Conţinutul apelului nu ne este cunoscut.
Să fie, oare, vorba de o corespondenţă între Mitropolit şi Patriarhul Nicodim al României, în baza cărei existenţe, noile organizaţii bisericeşti române din Europa de Vest se consideră a fi purtătoarele unei succesiuni neîntrerupte, între Biserica Română şi Episcopia română din Franţa, în a cărei componenţă se afla o singură parohie  -cea din Paris,  care, de bună voie şi nesilită de vreun regim dictatorial ateu, a declarat ieşirea de sub jurisdicţia Patriarhiei Române, al cărei organizator, mai apoi, a fost caterisit de Sinodul aceleiaşi Patriarhii Române, iar după 40 de ani -acelaşi Sinod avea să-l “reabiliteze”(!), cu toate că de “reabilitare” nu ar fi avut nevoie numai Mitropolitul.
Consiliul eparhial a redactat o „Moţiune”, în care sunt menţionate următoarele puncte:

- “Apelul” (<Veste îmbucurătoare>) este o vădită încercare de a trăda fiinţa şi menirea refugiului românesc şi de a zădărnic,i în acelaşi timp, lupta pentru liberarea poporului român:
- a luat act de demisia pr. Graţian Radu din postul de Superior interim al bisericii române din Paris, motivată de susnumitul apel.

(Se cuvine menţionat, că în acelaşi document -câteva rânduri mai la vale- demisia părintelui Graţian apare motivată, respectiv „justificată de fileaţiunea sa canonică actuală”, ceea ce lasă să se înţeleagă, că Părintele Graţian se afla deja sau intenţiona să treacă sub jurisdicţia altui episcop, cu mare probabilitate I.P.S.Valerian Trifa din America, deşi acesta (Graţian) -cu altă ocazie şi tot în contextul interminabilelor discuţii, cu privire la jurisdicţia bisericească - opta pentru oblăduirea canonică sub Patriarhia Ecumenică n.n.), şi a hotărât:

- încetarea tuturor relaţiilor canonice şi administrative cu Mitropolitul Visarion;
- primirea demisiei părintelui Graţian;
- face apelul la părintele Boldeanu pentru prestarea serviciilor pastorale şi pentru <<a asigura în mod provizoriu funcţia de preot paroh al biserici române din 9 bis, rue Jean de Beauvais, până la ratificarea de către adunarea generală, conform art. 15 din regulamentul Asociaţiei>>;
- parohia ortodoxă română din Paris se trece sub oblăduirea canonică a P. S.Teofil Ionescu;
- convocarea Adunării generale a Asociaţiei pentru a se pronunţa definitiv asupra situaţiei canonice a bisericii.”


Mitropolitul Visarion a sancţionat “Moţiunea” şi hotărârile Consiliului, în duhul legislaţiei bisericeşti, după cum urmează:

- “ iniţiatorii şi participanţii la aşa zisul Consiliu Eparhial (de fapt un consiliu parohial n.n.) au fost pedepsiţi cu <<expulzarea din sânul Bisericii creştine ortodoxe prin ANATEMA>>;

- executorii hotărârilor Consiliului sunt excluşi din obştea creştină, pierzând dreptul de a mai face parte cineva din vreun for bisericesc administrativ;
- fostul preot Vasile Boldeanu, eliminat din cler, nu mai poate avea dreptul de a ocupa postul de preot al bisericii ortodoxe române din Paris;
- Arhiereul Teofil Ionescu din S.U.A.,  (menţionat aici inconfundabil <<fost vicar al eparhiei ortodoxe române din Franţa>>, care cu trei ani înainte părăsise postul de vicar, plecând în Canada şi America n.n.), nu are drept de revenire, postul lui fiind desfiinţat deja;
- Consiliul parohial, întrunit la 23 Iunie 1958, a fost desfiinţat începând cu data de 1 Iulie 1958;
- Preotul Graţian Radu este destituit din postul de Superior interim al bisericii, deoarece a participat la şedinţa consiliului;
- întrucât fostul preot Vasile Boldeanu, împreună cu fostul preot Graţian Radu, <<politiceşte amândoi din fosta Gardă de Fer, ocupând cu de la sine voie biserica şi locuinţele ei, şi slujind în ea fără permisie arhierească, ca impostori, au devenit profanatorii bisericii şi cad canonic în excludere din cler, încât obştea creştină română ortodoxă din Paris, nu mai are în prezent pentru trebuinţele sale spirituale
creştineşti, nici cler, nici locaş de închinare, actuala biserică profanată trebuind să fie resfinţită>>.

E demn de reţinut, că desfiinţării Eeparhiei i-au urmat măsuri disciplinare pentru cei trei slujitori de la Paris, pronunţate de Mitropolit:
Pe părintele Graţian Radu l-a destituit din postul de superior interim al bisericii (deşi acesta îşi dăduse demisia deja mai devreme din această funcţie), pe părintele Vasile Boldeanu l-a caterisit, pe Episcopul Teofil Ionescu îl consideră uzurpator şi neîndreptăţit să-i urmeze în scaun, după ce timp de trei ani, fără încuviinţarea arhiereului, a stat departe de postul pentru care fusese hirotonit, iar de colaboratorii acestora s’a lepădat “cu blestem”.
Asupra hotărârilor enunţate mai sus mitropolitul n’a mai revenit niciodată, deşi se pare, că s’a intervenit la el cu acest scop.
Ca să fie fie bine înţeles, Mitropolitul a întărit Decizia şi măsurile disciplinare aplicate clericilor din Paris cu un aspru rechizitoriu, întocmit în scris de el însuşi şi nu cu puţină înverşunare, în care a inclus pe toţi slujitorii de la biserica română din Paris, pe care el i-a găsit la venirea sa definitivă aici, începând din 1949 şi sfârşind cu anul 1958.
Iată din ce perspectivă vedea mitropolitul pe colaboratorii săi de odinioară, pe care-i considerase oameni de încredere şi pe unii dintre dânşii poate chiar prieteni credincioşi, dar care acum îl îndepărtaseră din scaunul arhieresc:
La venirea sa  în Paris (1949), la biserica de aici slujea ieromonahul Martinian Ivanovici, de fel din Cernăuţi. Lucrase pe vremuri la atelierele de lumânări ale Mitropoliei din Cernăuţi.
Era licenţiat în teologie, de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, lucru pe care mitroplitul Visarion îl punea sub semnul îndoielii.
A emigrat în Canada.

Preotul Virgil Pârvănescu, fusese
„caterisit în ţară, pe rând, de doi dintre mitropoliţii Olteniei”. Se refugiase din ţară, „după ocuparea ei de armata sovietică rusă”. A slujit la Paris „vreo şase ani, până când  a fost depărtat de poliţia franceză cu sentinţă judecătorească civilă şi bisericească”. În locul lui a fost numit provizoriu Arhimandritul Graţian Radu „fost ierodiacon în mânăstirea Sinaia”.

Preotul Vasile Boldeanu
. Anii copilăriei şi i-a petrecut în vecinătatea mânăstirii Dălhăuţi, din judeţul Râmnicul Sărat.
Urmase şcoala de cântăreţi „din dosul Patriarhiei din Bucureşti”, fusese  hirotonit preot pe seama unei biserici din Focşani „în condiţii nepotrivite”, de aici trece la o biserică din Bucureşti,  sub guvernul legionar. Devenise comandant legionar „pentru meritele lui în isprăvile din 1941.
Se refugiase politic din ţară „odată cu legionarii Gărzii de Fer”, familia rămânând în România. S’a stabilit la Paris, fiind ajutat de „fostul lui profesor de la şcoala de cântări bisericeşti din Bucureşti, arhimandritul Teofil Ionescu superiorul bisericii şi de (alt) coleg judeţean al lui, Ion Miloaie”.
În 1950 a fost  numit provizoriu consilier administrativ al Eparhiei pentru Românii din Europa apuseană.
Insuficienta pregătire profesională şi legăturile „cu unii sectari” (?) l-au determinat pe Mitropolitul Visarion   să-l concedieze şi să desfiinţeze postul respectiv din schema eparhiei, începând cu data de 1 Ianuarie 1955. Mitropolitul Visarion îl considera pe Părintele Boldeanu „pricinuitorul tuturor tulburărilor din jurul bisericii române din Paris
şi mijlocitorul hirotonirii arhiereşti a arhimandritului Teofil Ionescu <<fără temei>>”.  “După ce a fost (în)depărtat din <<trebile>> locale, a început a se amesteca în cele bisericeşti româneşti din U.S.A. şi Canada”
Spre binele tuturor ar fi fost, dacă cei doi slujitori: Vlădica Teofil şi părintele Vasile Boldeanu s’ar fi mărginit doar la “trebile” bisericii din Canada şi America, lăsând la o parte “trebile” Bisericii române din Germania, în care cei doi au început să se amestece, deja de când Mitropolitul mai era încă în viaţă, după cum se poate constata din lectura celor două capitole precedente - EpiscopiaRăzboiul cel dintre noi
Lipsit de preoţii necesari acestei biserici… dezgustat de atmosfera lor înstrăinată de cele bisericeşti; determinat şi de dorinţa de a mă retrage, lăsând totuşi un cleric ce mai fusese în Paris; şi dus în amăgire de stăruinţele preotului Boldeanu şi ale lui Jan Miloaie, puse spre a li se face acest vechi al lor prieten (e vorba de arhimandritul - mai târziu Arhiepiscopul Teofil Ionescu n.n.) arhiereu, l-am hirotonit cu titlul de Sevre, să rămână în Paris şi să viziteze canonic pe Românii refugiaţi prin celelalte ţări.
El însă imediat a fugit din Paris şi s’a aşezat în U.S.A, rămânând acolo câţiva ani.

Cu toţi aceştia, fiind ei fără suficientă pregătire bisericească, profund nedisciplinaţi, cu toate îndrumările şi încurajările ce li s’au dat, mirenizaţi şi înstrăinaţi de credinţă, nu s’a putut începe nici una din   lucrările de întreţinere şi deloc cele de dezvoltare ale credinţei religioase, destul de slabă a Românilor din Paris, şi tot aşa pentru cei împrăştiaţi prin alte ţări, rămaşi fără preoţi ortodocşi şi fără case de rugăciuni.
Şi n’au fost apţi a fi întrebuinţaţi nici pentru un învăţământ religios, cât de elementar, trebuitor copiilor românilor pribegi. Deci, absolut necorespunzători îndeosebi unei biserici, cum este cea din Paris, servită odinioară de preoţi profesori universitar şi de arhimandriţi, ajunşi apoi arhierei distinşi. Truda lor fiind să facă din această biserică un cuib politic”.
Dorind, ca măcar parohiile românilor din Canada, cei mai mulţi veniţi din Bucovina şi din Basarabia şi mai apropiaţi de biserică, să fie apăraţi de tulburări, de descreştinare şi de rătăciri - cum sunt cei din
S.U.A.- şi daţi în îngrijirea unei alte Eparhii, am stăruit şi li s’a înfiinţat Eparhie proprie a Canadei.
Dar nici pentru aceştia n’am avut norocul să găsesc un cleric apt şi corespunzător unui asemenea act bisericesc. Iar încercarea făcută deocamdată –din nenorocire tocmai cu arhiereul Teofil Ionescu-, a rămas zadarnică.”

Mitripolitul Visarion nu trece cu vederea nici lipsa de responsabilitate a cedincioşilor pe care-i păstorea.
Consideră, că „anarhia” de la biserica din Paris a fost înlesnită de „indiferentismul păturii superioare a refugiului românesc, iar un sprijin din partea autorităţilor franceze pentru punerea lucrurilor în bună rânduială, nu era posibil, întrucât acestea, din principiu nu se amestecă în frământările confesiunilor religioase.”
Mitropolitul lasă să se ştie, că măsurile disciplinare luate au fost “întâmpinate cu scrisori necuviincioase, cu ameninţări de broşuri defăimătoare şi, prin alţii, chiar cu moartea” şi încheie profetic:
„Şi multă tulburate vor pricinui Bisericii noastre asemenea inşi!...
De aceea i-am şi lepădat cu blestem.”


Un apropiat, poate chiar prieten al Mitropolitului, într’o scrisoare din 5 Noiembrie 1958, păstrată în arhiva bisericii noastre în copie scrisă la maşină şi fără semnătură nominală, îl informa pe acesta despre starea lucrurilor la biserica din Paris, unele din acestea privindu-l direct pe Mitropolit.


Înalt Prea Sfinţite,

Miloaie şi Boldeanu au înduplecat pe câţiva zişi consilieri şi i-au adunat duminica trecută în consiliu, deşi fără drept şi contra statutului francez.
Scopul principal, - acţiunea contra Înalt P. S. Visarion.
Vor să se răzbune, de ce l-aţi dat afară din cler pe Boldeanu.
Au început a se pregăti mai demult, iar acum cu apelul ce aţi făcut pentru Românii de acasă, dar pe care ei îl comentează criminal, fără ca mai întâi să i se publice cuprinsul, spre a fi cunoscut şi opiniei româneşti, spun mereu că sunteţi Comunist.
După cum v’am scris, ei vor să vă compromită.
Dar precum aţi adus la cunoştinţă poliţiei ameninţarea că veţi fi ucis ca Iorga, aşa trebuie să luaţi măsuri de apărare contra lor şi a atacului moral, ce ei pregătesc, prin justiţie, nu prin poliţie, în care ambii sunt agenţi de informaţii.
Ce mai vor ei acum?.. Întregul refugiu românesc nu are nicăieri preoţi, iar ei, bucuroşi că v’aţi dat la o parte de tot dintre dânşii, vor să facă un sinod! Din Trifa şi Teofil din U.S.A, cu Graţian episcop de Canada, iar Boldeanu episcop la Paris, fără glumă!... Nebuni!.. Astfel, se spune, legiunea Codreanu va pune piciorul în două continente.
Popa Graţian a şi luat-o razna spre Canada, să fie şi acolo turburare. Românii noştri cei cuminţi din Paris <<nefiind duşi prea mult la biserică>>, în loc să-i  potolească, se distrează cu isprăvile lor, de care râd streinii.
Nu vă supăraţi, însă veţi avea o tristă bătrâneţe, din cauza acestor câţiva nesocotiţi, pe care nimeni nu-i pune la locul lor.
Rog din nou să fiu iertat, dacă scrisoarea mea Vă tulbură,
dar ştiindu-Vă izolat şi fără nici un fel de sprijin, conştiinţa nu mă lasă, fără măcar a Vă informa.
Cu respect vă sărut mâna.
Acelaşi.”


Profeţiile enunţate de autorul scrisorii de mai sus nu s’au împlinit până, la una - ultima: “veţi avea o tristă bătrâneţe”.
Şi aşa s’a şi întâmplat, căci Mitropolitul Visarion, dezamăgit, sărac şi bolnav, s’a retras cu domiciliul într’o frumoasă localitate pe Marna, Viels Maisons (Aisne), însoţit fiind de nepoata sa Maria Mihali, care i-a purtat de grijă până la săvârşirea lui din această viaţă.
A  locuit modest, cu chirie, în casa unui oarecare M. Lupin.
Printre documentele rămase de la dânsul se păstrează o listă, întocmită la 25 August 1961, cu obiectele de mobilă primite sub formă de împrumut de la patru familii din localitate (Paul Laplaige, G. Girondin, Bellan şi Lematre) cu menţiunea, de a fi restituite proprietarilor după săvârşirea sa din viaţă, cu mulţumirile cuvenite.
Printre puţinii prieteni credincioşi până la sfârşit s’au numărat părintele Emilian Vasiloschi din Germania şi Părintele Dumitru Popa de la Paris (pe atunci încă nehirotonit întru ale preoţiei).
Pe părintele Vasiloschi îl vedea mai rar, de regulă când acesta îl vizita, pentru a discuta asupra problemelor bisericeşti din Germania.
Părintele Popa -“omul de legătură” cu Parisul, îl aproviziona nu numai cu ştiri, despre ceea ce se întâmplă în sau pe lângă biserica din Paris, ci şi cu “hrană fără de preţ” (Sfânta Împărtăşanie n.n.), după cum se înţelege dintr’o rugăminte, exprimată în scisoarea din  25 Septembrie 1963:


Părinte Mitică,
….Aminteşte-le de Sfintele Daruri, trebuitoare mie pentru împărtăşanie. Mi le-ai putea aduce şi singur, într’o sticluţă mică, nouă, curată, dela farmacie. Vreo 30 bucăţele mici, pentru mai multe sărbători (câte două de fiecare dată). Cu doriri de bine pentru tustrei.
Visarion


Din lectura scrisorilor adresate familiei Părintelui Dumitru Popa, fie de Mitropolit, fie de nepoata acestuia - Maria Mihali, ne putem da seama, de câtă dragoste şi ajutor dezinteresat s’au bucurat din partea familiei părintelui Dumitru. În mai toate aceste scrisori se repetă iară şi iară, cuvinte de mulţumire „pentru tot ajutorul dat.”
Au fost şi momente, când Mitropolitul a preferat să se lipsească de anumite ajutoare, dând întâietate modestiei.
De pildă, aflând de intenţia Părintelui Dumitru, de a-i înlesni primirea unui costum de haine (nu reiese dacă preoţeşti sau civile), îi comunică acestuia următoarele:


 Viels-Maisons (Aisne), 19 Iunie 1964,

 „Părinte Mitică,
dacă în adevăr am înţeles ce-mi scrii în legătură cu un costum de haine, atunci mulţumim călduros, arăt să se renunţe la acest gând, deoarece la vârsta mea ar fi de prisos mie”.


Cât de nesigură era situaţia lui materială, se poate deduce din cele scrise de părintele Emilian Vasiloschi -Părintelui Dumitru Popa, la 30 Iunie 1964:

„Rămâne pe seama Cucerniciei-Tale şi a celor de acolo (Franţa - Paris), să aranjaţi ce puteţi acolo pentru limpezirea situaţiei Î.P.S. Sale (Visarion), intervenind la CIMADE, unde a intervenit şi dl. Proc (Preşedintele Comisiei Ecumenice de la München n.n.), ca să i se dea ajutorul momentan....
De altfel, am aflat, că pentru găsirea unei locuinţe pentru Î.P.Sfinţitul s’au făcut acolo unele intervenţii cu posibilităţi de realizare. De ce nu le utilizaţi?
Un lucru este sigur, că –cel puţin deocamdată- o aşezare a Î.P.S. Mitropolit în Germania nu e posibilă (după informaţiile culese de până acuma în  şi din împrejurările actuale…!)
Mai târziu, vom vedea, ce se poate face şi în acest sens.
Deci <<„criza>> de care e vorba, se poate înlătura deocamdată numai acolo.”

Din aceeaşi scrisoare a Părintelui Vasiloschi către Părintele Popa, din 30 Iunie 1964, reiese, cu câtă uşurinţă părintele Popa aşeza interesele Bisericii mai presus decât cele ale familiei sale.
Cu ajutorul multor intervenţii, reuşise să obţină o modestă locuinţă în Freiburg, urmând, ca în aceasta să se mute cu familia aflată încă în Paris. Foarte surprins, dacă nu chiar indignat, a reacţionat părintele Vasiloschi aflând, că Părintele Popa nu ezita să dea acestei locuinţe altă destinaţie:
“M’a surprins declaraţia Cucerniciei-Tale, că ai fi gata să pui locuinţa Cucerniciei-Tale din Freiburg/Brsg. la dispoziţia Î.P. Sfinţitului, ca să se mute acolo, <<Î.P.Sf. Sa având mai mare nevoie decât mine de această locuinţă…>> (ar fi motivat părintele Dumitru).
Pe părintele Popa l-a îndemnat  să îmbrace haina preoţiei şi l-a învrednicit, pe el şi familia aceastuia,  să se bucure de dragostea lui părintească, dar nu numai pe aceştia, ci şi  pe credincioşii din parohiile unde slujea părintele, cum ne lasă să ghicim o altă foarte personală scrisoare către părintele Popa:


Viels-Maisons (Aisne), 21 Aprilie, 1964

Părinte Mitică,

Răspund cu întârziere.  Amănunte pentru situaţia sănătăţii mele vei afla când vei trece pe la mine. Tot atunci îmi vei arăta şi pe a dumitale.
Sper că eşti sănătos, ca să poţi sluji de Sfintele Paşti, trimiţându-vă la întreaga familie Arhiereşti binecuvântări şi pentru toţi cei pe care îi vei sluji în parohie.
Trecând spre Freiburg, vei lua şi oule roşii promise, să împodobească masa ofrandelor bisericii, în care slujeşti, - potrivit lămurirei ce vei primi.  Adă şi felurite ştiri.
Cu doriri de tot binele,

Visarion.”


Mitropolitul Visarion Puiu - adormit in Domnul hp 1
A plecat din această viaţă la 10 August 1964, trei luni după ce a făcut publică următoarea „lămurire”, cu privire la cele ce s’au spus, ori s’au crezut despre dânsul şi probabil i s’au şi reproşat, în legătură cu loialitatea lui faţă de Biserica Ortodoxă



Mitropolitul Visarion Puiu - sicriul hp 3
„Cu prilejul îmbolnăvirii mele de patru luni (1 Ianuarie – 1 Mai 1964), zile în care se credea că sunt la sfârşitul vieţii, preotul catolic al satului în care locuiesc de zece ani, alcătuit din localnici de religie catolică, a răspândit zvonul, că Mitropolitul român Visarion Puiu, din această localitate, deşi ortodox, la înmormântarea sa va trebui prohodit după rit catolic, dânsul fiind -în tot timpul pribegiei sale prin ţări catolice, socotit catolic!...
Pentru cunoaşterea tuturor arăt, că toată strânsa legătură ce am avut cu Roma, încă de când eram în ţară, ca unul care, încă din 1930 am scris îndemnând pentru <<Reîntregirea creştinismului>>, deocamdată unind cele cinci vechi Patriarhate istorice, am păstrat-o prin ţările catolice, tot timpul pribegiei mele (1944-1964), fără acea condiţie neplăcută, medievală (adică de a trece din Ortodoxie în Catolicism).


Mitropolitul Visarion Puiu -prcesiunea de inmormantare hp 2Mitropolitul Visarion Puiu - procesiunea de inmormantare hp 4











Nici unul dintre distinşii Ierarhi, ce am cunoscut, nu mi-a cerut, nici eu nu le-am cerut cândva asemenea act, ci pretutindeni am fost primit cu frăţească dragoste în Domnul, ca frate ortodox pribeag, ce trebuie ajutat.

Mitropolitul Visarion Puiu - procesiunea de inmormantare hp 3Mitropolitul Visarion Puiu - procesiunea de inmrmantare hp 5












De aceea, spre a înlătura nedumeriri şi greşeli naive, declar, că prohodul (serviciul religios) al înmormântării mele doresc, să mi se facă de cler ortodox grec, rus şi român, după ritul ortodox, cum mi-a fost şi botezul.

Mitropolitul Visarion Puiu - procesiunea de inmormantare hp 6

Liberi fiind după aceea, fraţii preoţi catolici, care vor vrea, să adauge la mormântul meu şi o rugăciune, după rit catolic.
Am dictat această lămurire şi am semnat-o eu însumi:

 
Mitropolit Visarion Puiu,
    Viels-Maisons (Aisne), 2 Mai 1962



Surse de informare: PRODROMOS, Foaie de gând şi apropiere creştină, anul II. –Nr. 3-4; Aprilie 1965, p. 22; VATRA, Foaie românească de opinie şi informaţie, anul XIV, Nr. 96, Mai-Iunie 1964, p. 3; Arhiva Bisericii Ortodoxe Române Naşterea Maicii Domnulului, din Freiburg in Breisgau.

Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în Iulie  a D. 2006/Sept. a.D. 2009

                             II. Amintiri despre despre Mitropolitul Visarion Puiu*

Mitropolitul Visarion Puiu - procesiunea de inmormantare hp 7

Când în România a venit „binecuvântatul regim popular, în Germania s’a format un regim de exil, în cap cu Horia Sima, care se autointitula de Şef al Mişcării Legionare.
S’a format şi o Armată Naţională, comandată de generalul Platon Chirnoagă.
Horia Sima a încercat să-l ia şi pe Mitropolitul Visarion în guvernul său şi să-l numească Ministru al Cultelor, dar Înaltul Prelat l-a refuzat.
A fost însă de un real folos tuturor refugiaţilor români, căci pe vremea aceea erau destui pe teritoriul Germaniei.


Mitropolitul Visarion Puiu - cimitirul din Viels-Maisons (Aisne) hp 3


Mai târziu, s’a stabilit în Elveţia, după care a ajuns în Italia la Veneţia, pe când viitorul Papă Ioan al XXIII-lea - ca Patriarh al oraşului minune, l-a avut o bună bucată de vreme ca oaspete. De aici s’a dus în Franţa, la Draguignan.
 Mitropolitul Visarion Puiu - cimitirul din Viels-Maisons (Aisne) hp 4


Preoţii refugiaţi la Paris şi - în special părintele Vasile Boldeanu, Părintele Graţian Radu şi (Preda ?) ţineau o legătură strânsă cu Î.P.S. Sa, căci se gândeau „să-l aducă la realitate”.
La 18 aprilie 1948, Biserica ortodoxă română din Paris, 9 bis, rue Jean de Beauvais, rupe legăturile cu Patriarhia Română, devenită comunistă, iar ca urmare, ambasada română comunistă (din Paris n.n.) pune sigilii pe toate uşile bisericii.
Noul Consiliu Parohial ales „ad hoc” refuză predarea bisericii, iar consilierii Dumitru Popa (autorul acestor “Amintiri” n.n.) şi Ion Crivăţ, rup toate aceste sigilii, în ciuda superiorului - Arhimandritul Martinian Ivanovici,numit de către Patriarhie (Patriarhia Română n.n.) şi credincios încă ei, astfel că se goleşte locaşul de slujbaşii puşi de către Părintele Burducea.


Mitropolitul Visarion Puiu - cimitirul din Viels-Maisons (Aisne)  hp 1
Ca urmare, se formează un Consiliu „ad hoc”, care întemeiază Eparhia Ortodoxă Română din Europa Apuseană, sub conducerea Î.P.S. Mitropolit Visarion Puiu.
În urma unei operaţii chirurgicale, de deviaţie de disc, eu plec în convalescenţă, la  Saint Germain în Auvergne şi - cum Mitropolitul nu mai putea sta în Sudul Franţei, aranjez cu Părintele Graţian şi cu
d-l Nicolae Săveanu -căsătorit cu fiica fostului ministru Achard -proprietarul  clădirilor, unde îmi petreceam convalescenţa, ca să-i înlesnim venirea aici.
Şi aşa se face, că veni şi Î.P.S. Sa, Mitropolitul, la Saint Germain. Cu această ocazie am stat mai mult decât patruzeci de zile sub acelaşi acoperiş, împrietenindu-ne de minune. Cum acolo nu puteam sta prea mult, căci proprietarii aveau nevoie de casă, părintele Graţian  -devenit protosingel i-a a găsit o locuinţă la Viels Maisons -un sat pe Marna la 96 km Est de Paris-  şi aici a locuit Mitropolitul până la sfârşitul zilelor sale, 10 August 1964.

Mitropolitul Visarion Puiu - cimitirul din  Viels-Maisons (Aisne) hp 2O bună bucată de timp a locuit şi în Paris, dar din cauza neînţelegerilor dintre fraţii Români -care nu s’au terminat nici astăzi-, s’a retras la casa sa de pe Marna „scuturându-şi praful de pe încălţăminte” cum îmi spunea mai târziu.
Forţat de împrejurări, silit de părintele Vasile Boldeanu, neputând să ţină seama de protestele preoţilor din Paris, împreună cu doi episcopi din Sinodul ortodox rus din afara frontierelor - Sinod oarecum de sine stătător, sfinţeşte pe arhimandritul Teofil Ionescu întru episcop, după care îl trimite în America, să se pună de acord cu Episcopul  Valerian Trifa, ca astfel să se strângă relaţiile dintre creştinii ortodocşi din Europa şi din Lumea Nouă, ceea ce nu s’a putut îndeplini.
În exilul în care trăia acum, din ţară încep să vină ştafete de pace pentru dânsul. Sosiră pe neaşteptate şi nedoriţi, şi Iustin Moisescu mitropolitul Moldovei, şi Mihail Sadoveanu, care-i furase casa de la Vovidenie, ambii cu aceiaşi muzică, aceea de a veni în ţară pe garanţia lor. – „Dar pe voi cine vă garantează?” i-a întrebat bătrânul.
I-a rugat, apoi, să-l lase în pace, să-şi trăiască liniştit bătrâneţile.
Mergeam la el în fiecare Sâmbătă şi-i mai duceam şi alţi vizitatori, de care era mulţumit.
„Măi Do(m)n Părinte, acceptă, mă, să te faci preot! Eu te fac!
Mereu îmi spunea acest lucru, şi era mai gata s´accept.
A venit vremea să ajung şi la acest punct. În Germania era nevoie de preot, iar acei care îndeplineau condiţiunile, nici nu voiau să audă.
Am acceptat în momentul, când părintele Emilian Vasiloschi nu-şi găsea urmaş. Am fost hirotonit diacon, în catedrala rusă, de către Arhiepiscopul George Tarasof, Exarhul Patriarhiei Ecumenice, iar hirotonia întru preot a fost fixată pentru 1 Septembrie 1964 în Germania, la Bad Ems, pe Lahn.
 În ajun am trecut pe la Î.P.S. Sa şi mi-a dat bucuros binecuvântarea.
La întoarcere am trecut iarăşi pe la Viels Maisons. Mi-a spus atunci: „Iată că acum eşti în regulă. Mai în regulă decât în cazul dacă ai fi fost hirotonit de către mine. Şi acum, are şi cine să mă îngroape”.
A pus mâna pe un Aghiasmatar, pe care îl avea la îndemână şi mi-a arătat ce trebuie să-i cetesc, atunci când îi va veni sfârşitul.
 Într’una din vizitele pe care i le făceam, cu un an înainte de a muri, îmi spuse că şi-a făcut o casă şi, dacă vreau, să mergem să mi-o arate. Şi am plecat.


Mitropolitul Visarion Puiu - mormantul - cimitirul din Viels-Maisons (aisne) hp 2
Am luat-o către marginea satului spre Paris, am ieşit din sat, am luat-o spre dreapta şi am intrat în cimitir. Cimitirul era într’o uşoară pantă. În fund, spre stânga, un mormânt frumos betonat, cu o piatră pe care scria numele său cu data naşterii.

 „Vezi –îmi spuse dânsul, a rămas să-mi pui data morţii mele. Ce zici?” .


Ce era să mai zic! Ne-am întors acasă, fără să mai zic nimic.
Înalt Prea Sfinţia Sa a plecat amărât de la Paris; şi-a desfiinţat Eparhia, înfiinţată cu mare trudă, pe părintele Boldeanu îl caterisise şi acum nu voia să mai ştie nimic despre Paris.
La 10 august 1964, eram în vacanţă, într’un sat pe Loire, când am primit înştiinţare prin telefon de la persoana care-l îngrijea, că marţi la ora 13, după ce a prânzit, a adormit liniştit.
M’am dus imediat. Eram acolo, când a sosit şi părintele Boldeanu, însoţit de dl. Nicolae Guguianu, dar n’a fost lăsat să intre înăuntru. A intrat numai N. Guguianu.
Vineri 14 august 1964, în biserica parohială romano-catolică din sat, un sobor de preoţi compus din Cucerniciile lor, Protoiereul mitrofor Emilian Vasiloschi, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, preoţii Kovalevski şi Nicolae Staski, de la Episcopia din rue Daru (Exarhatul Patriarhiei de Constantinopol), arhidiaconul Nicolae şi subsemnatul, a făcut slujba de înmormântare pentru odihna celui răposat, fost Secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe vremea Patriarhului Miron Cristea,  Episcop de Argeş, Episcop de Hotin şi Bălţi, Mitropolit al Bucovinei, Mitropolit al Transnistriei şi ierarh făuritor al Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală, cu reşedinţa la Paris. Rămăşiţele sale pământeşti au fost duse la locul de odihnă, pe care el însuşi şi-l pregătise, de către o asistenţă destul de numeroasă, dat fiind că era vreme de vacanţă pentru drept credincioşii creştini.
Slujitorilor ortodocşi amintiţi mai sus s’au alăturat P.S. Arhiereu de la Soisson, Monseniorul Gheorghe Cosma -Rectorul Bisericii Greco-Catolice Române din Franţa, Monseniorul Vasile Zăpârţan -Rectorul Bisericii Greco-Catolice din Germania Federală, precum şi preotul paroh din sat. Cuvânt de despărţire au ţinut: Părintele Emilian Vasiloschi, Părintele Nicolae Staski şi domnii: Virgil Mihăilescu - directorul Bibliotecii Române din Freiburg, Demostene Nacu -reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, pe lângă Arhiepiscopia Ortodoxă din rue Daru, şi jurnalistul Constantin Arsene”.

Mitropolitul Visarion Puiu - mormantul din Mont Parnase - Paris  hp 2
Peste ani de zile, după moartea părintelui Vasile Boldeanu, noul superior al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, părintele Mihai Costandache, a luat rămăşiţele pământeşti ale Mitropolitului Visarion şi le-a îngropat în cimitirul Mont Parnasse din Paris - un fapt lăudabil, din punctul meu de vedere.
Şi acum, odihnesc în acelaşi cavou, moaştele Arhimandritului Vartolomeu Snagoveanu, fondatorul Capelei Ortodoxe Române din Paris, că doar pe vremea Zăverii era refugiat în Franţa, Ieromonahul Pahomie Boldeanu (tatăl părintelui Vasile Boldeanu), Părintele Vasile Boldeanu însuşi, Arhiepiscopul Teofil Ionescu şi Mitropolitul Visarion Puiu.


 În cimitirul acesta se odihnesc mulţi compatrioţi de-ai noştri.
Dumnezeu să-i odihnească cu drepţii!”


Mitropolitul Visarion Puiu - mormantul din Mont Parnasse hp 3
Părintele Mihai Costandache la mormântul Mitropolitului Visarion Puiu în Cimitirul Mont Parnasse - Paris

   
III. În loc de epilog

La 3 Octombrie 1964, după slujba de pomenire a Mitropolitului Visarion Puiu, săvârşită de Arhieiscopul George Tarasov, înconjurat de un sobor de preoţi în catedrala Ortodoxă Sf. Alexandru, 12, rue Daru din Paris, părintele Dumitru Popa a rostit următorul panegeiric (cuvânt de aducere aminte). Versiunea originală nu se mai păstrează. Cu puţină osteneală, ajutat de însemnările Părintelui cu acest scop, am reuşit să reconstitui întrucâtva textul original, reprodus în continuare:


Obligaţi de vitregia vremurilor în care trăim, să ne petrecem veleatul pe meleaguri străine, alungaţi de la căminele şi rosturile noastre, de ura care -punând stăpânire pe om, încearcă prin toate mijloacele-i satanice să-i şteargă din suflet acea scânteie de lumină ruptă din însăşi fiinţa acelui Care l-a zidit, punându-ne trupurile semn de ţărână, acolo unde obştescul sfârşit pune capăt goanei nebuneşti, care ne mână tot mai departe, spre alte orizonturi mai bune şi mai calde, ne găsim azi, o mână de pribegi adunaţi aici, ca să pomenim în rugăciuni pe unul din semenii noştri, un prinţ al Bisericii noastre strămoşeşti.
Chemat pe ziua de 10 Gustar al acestui an, în faţa tronului Tatălui Celui din ceruri, să dea socoteală de toate cele făcute, bune şi rele, în trecerea lui prin valurile acestei lumi.
Ostracizat şi de frământările exilului, retras pe plaiurile Marnei, plaiuri scăldate în sângele acelora care, în primul cataclism mondial dovedeau, că cei ce ştiu să moară, nu vor fi robi niciodată.
În calitatea sa de Înalt Ierarh român în refugiu, n’a pregetat şi n’a scăpat ocazie să adreseze memorii peste memorii potentaţilor treburilor lumeşti de astăzi, ori de câte ori aveau întâlniri mai înalte sau mai joase,
cerând eliberarea teritoriului naţional, de sub stăpânirea celor fără de Dumnezeu, realipirea pământului furat la trupul patriei străbune, libertatea religioasă peste tot şi pentru toţi şi dreptul de autodeterminare, drept care e respectat până şi pentru popoarele, care încă n’au izbutit să iasă din junglă....
Lăsând însă aceste cercetări în sarcina acelor care vor veni după noi, când, dezbrăcaţi de orice patimi, înarmaţi cu desăvârşită dragoste, scuturând praful şi după bucoavnele acestui exil, vor pune în adevărata lor lumină istorică şi faptele bătrânului Arhiereu, ce-şi doarme somnul de veci, sub o lespede din ţintirimul de la  Viels-Maisons.
Mulţumim Î.P.S. Sale  Gheorghe (Tarasov n.n.) Arhiepiscop şi Exarh al Patriarhiei Ecumenice, care, cu marea-i dragoste frăţească şi părintească înţelegere, ne-a prilejuit acest înălţător moment sufletesc, ca, împreună cu prea cucernicii părinţi, într’o fierbinte rugăciune, să cerem de la Împăratul Cel fără de moarte, ca sufletul răposatului, robului Său -Mitropolitul Visarion, să fie aşezat în loc de lumină, în loc de verdeaţă şi să-i ierte lui toate păcatele, câte a săvârşit în această lume ,ca om. Amin”.


        
IV: Din povestirile Mitropolitului Visarion Puiu
                Consemnări făcute de părintele Dumitru Emanoil  Popa

<<De pe băncile seminarului, am fost sfătuiţi, Scriban şi cu mine, de către Spiru Haret, pe atunci ministrul Instrucţiunii Publice, din timpul Regelui Carol I, să ne gândim, ca în viitorul nostru, să devenim arhierei, că ţara are nevoie de oameni care să poată, s’o scoată din nevoile în care înota, şi – zicea el – că numai Biserica putea să-i dea acest ajutor, iar Biserica avea nevoie de Ierarhi instruiţi, şi aşa se face, că noi am urmat sfatul lui.
Am fost ales episcop de Argeş, dar acolo nu am stat mult, că am intrat în conflict cu Casa Regală, care voia cu orice preţ să ia nişte dependinţe ale Episcopiei, să le transforme în grajduri.
M’am supărat şi am cerut Sfântului Sinod, să mă transfere la Bălţi, unde era nevoie de vlădică, şi aşa am plecat la Bălţi, unde am fost primit regeşte, cu covor verde, -vorba ceea, cu trâmbiţe, cu urări de sănătate şi cu: O Prea Sfinţite în sus, Prea o Sfinţite ’n jos, după obiceiul şi credinţa lor, că basarabenii, săracii, erau tare credincioşi.
Era cam pe la sfârşitul lui Iulie, când am aranjat cu protopopul, care se îndeletnicea cu acest protocol, să începem vizitele canonice, şi am plecat la prima parohie, pe care a vizat-o el.
Şi aşa, am plecat cu trăsura trasă de doi telegari albi, condusă
de Volodea, însoţit fiind, cum am spus, de părintele protopop
şi arhimandritul Gherasim.
Era cald, iar pe o parte şi pe alta a drumului numai harbuzării.
În preajma prânzului, ne oprim la o fântână străjuită de câteva sălcii.
În dreapta o batoză bâzâia de-ţi lua auzul, şi de la ea se înălţa ca un nor, praful ce ieşea dintr’însa.
Aici era şi Părintele-Pparoh care era „popit să ne primească vizita”, cum spunea Părintele Protopop, care se şi duse la arie, unde Părintele îşi treiera recolta.
Când şi-a văzut superiorul, l-a apucat frica şi tremuriciul.
Protopopul îi spune, care-i pricina pentru care-l caută, că Vlădica cel nou vrea neapărat să-i facă această vizită.
A încercat el să se ducă acasă, să se îmbrace cum se cade, dar protopopul l-a luat aşa cum era -plin de praf şi l-a adus la mine.
Şi barba, şi sprâncenele îi erau pline de praf. Tremurând, îngenunche în faţa mea şi îmi sărută mâna, îngânând ceva, dar se vedea că îi era tare frică. I-am ajutat să se ridice, l-am luat de după umeri şi aşa am plecat către sat, urmat de o droaie de credincioşi, care aflaseră de ce era vorba. Şi mergeam, aşa pe jos, întrebându-l anume lucruri, ca să-mi dau seama de ce se mai întâmplă la faţa locului, că doar aşa îmi cerea misiunea şi bunul simţ.
De răspuns, răspundea dânsul la întrebările pe care i le puneam, dar vroia cu tot  dinadinsul, să se scape de grupul nostru şi să fugă înainte, dar nu putu, şi aşa intrarăm în sat. În drum către biserică, unde ne era ţinta, de pe prispa unei case mai arătoase, o femeie strigă către grupul nostru: <<Bată-te, Dumnezeu, să te bată! Credeam că astăzi ţi-o fi venit mintea la cap şi ai să stai la lucru cu oamenii, care s’au adunat să te ajute, dar iar ai plecat cu ceata de beţivani după tine!>>
Vizitarăm sfântul locaş, pe care l-am găsit în ordine şi fără greş, şi ne întoarcem chiar la casa, de unde a strigat femeia la noi.
Era chiar maica preoteasă care, între timp aflând şi dânsa ce-i cu ceata de beţivani, întinsese masa ca pentru toată ceata.
Când mă văzu, că intru în curte, îngenunche şi dânsa în faţa mea glăsuind:
 -<<Apoi, să ne ierţi Prea O Sfinţite, că tot urgii au fost pe capul nostru. Anul trecut bătu chiatra, anul ista ne-o omorât cu seceta, amu veniră-ţi şi Prea O Sfinţia Voastră!>>.
Deci a treia urgie eram eu. Am binecuvântat ofrandele puse pe masă, în onoarea noastră, ne-am înfruptat, după obişnuinţă şi -cum <<călătorului îi şade bine cu drumul>>, ne-am luat ziua bună de la cinstiţii oaspeţi şi am plecat.
La întoarcere am luat altă cale - ca şi Cei trei Crai şi am plecat, că mai aveam de vizitat altă comunitate, că doar aşa aranjasem.
Noua parohie era aşezată frumos, pe o colină de deal, înconjurată de pădure.
Ne-am apropiat de localitate şi acolo, cum era încă pădure,
ne-am hotărât, ca până la biserică să mergem pe jos. Spusei vizitiului să deshame caii şi întrebai pe Părintele Protopop, dacă cunoaşte, cumva o cărare, prin care să cădem în spatele bisericii.
Sfinţia Sa mi-a afirmat că există, ceea ce eu doresc. Am cerut Părintelui Arhimandrit, să se ducă înainte, pe drumul obişnuit şi să se întreţină cu enoriaşii, până ce sosim şi noi.
Zis şi făcut. Şi spunea Părintele Arhimandrit, că lumea aştepta nerăbdătoare, în faţa bisericii şi, chiar cel care era la clopot, ca să dea semnalul, şi acela era jos şi se cinsteau cu ţuică, aşa, ca să treacă vremea. Când a sosit Părintele Arhimandrit la dânşii, l-au îmbiat cu un păhărel de băutură, dar la reproşul aceluia, că o să-i miroasă Vlădica, i-au răspuns, să nu aibă nici o grijă, dându-i un pumn de ovăz, ca să-l roadă, căci aşa nu mai rămâne nici urmă de miros de rachiu.
În timpul când se ciorovăiau ei şi se cinsteau unii pe alţii, iată că apar şi eu, însoţit de Părintele Protopop, având grijă, să-mi ascund cât mai bine engolpionul. Când m’au văzut, crezând că sunt diaconul de la episcopie, cum le era năravul, mă îmbie cu păhăruţul de răchie şi cu pumnul de ovăz, ca să nu ne miroase Vlădica.
Iau păhăruţul, beau conţinutul, mă întorc cu spatele la dânşii, scot engolpionul la vedere şi mă întorc iar spre ei. Când au văzut, că au în faţa lor chiar pe Vlădica cel aşteptat, au căzut toţi la pământ strigând: <<Să ne ierţi Prea O Sfinţite!>> .
Astea au fost primele mele vizite pastorale, în Basarabia, la aceşti credincioşi binecuvântaţi de Dumnezeu.
De acolo am plecat, ca mitropolit, la Cernăuţi - Capitala Bucovinei.
Iarăşi şi aici, nişte credincioşi binecuvântaţi.
Bucovina era o regiune bogată, din care cauză  - Carol al II-lea, vrând să şi le însuşească (bogăţiile n.n.) – am intrat în conflict cu el.
În această situaţie, ne mai fiind în acord cu dorinţele şefului de stat, a trebuit să plec la mănăstire.
După ce armata română a ocupat Odesa, am fost mitropolit în regiunile din Trans-Nistria, ocupate de armata noastră, fapt pentru care, regimul comunist din România m’a judecat şi m’a condamnat la moarte.
Aşa că, dacă eram în ţară, apoi terminam ca Alexianu şi ca mareşalul Antonescu.
Venirea regimului comunist m’a găsit în Croaţia, unde fusesem chemat la Zagreb, să ajut la sfinţirea unui episcop ortodox. Pe vremea aceea Croaţii erau la cuţite cu Sârbii şi nu se puteau adresa Sârbilor.
Însoţitorul meu era Părintele Protoiereu Vasile Ştefan, consilier patriarhal de-al lui Nicodim. Dânsul s’a întors în ţară şi chiar a fost binevăzut de noua orânduire, căci mai târziu, ajunge superior la Capela Mihail Stourdza, de la Baden-Baden.
Nu cred că se dăduse după păr şi se făcuse omul lor, dar aşa-i Românul şugubăţ: “Se face frate cu dracul până trece puntea”.>>

Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în Iulie  a D. 2006/Sept. a.D.2 009

Testamentul Mitropolitului Visarion Puiu

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis

*reproduse aici după notiţele găsite în arhiva personală a Părintelui Protoiereu Dumitru Popa de la Biserica română din Freiburg