nulla res

                                În căutarea unei alte jurisdicţii

Se pare, că motivat de refuzul Patriarhiei Ecumenice, de a recunoaşte Episcopia şi de a hirotoni episcop sau cel puţin preoţi pentru românii din Germania, Părintele Dumitru Popa a bătut şi pe la alte uşi, nădăjduind ajutor. Arhiepiscopului Georg Wagner îi adusese deja la cunoştinţă, că se gândeşte serios şi la alternativa, de a trece sub altă jurisdicţie. Acesta îl sfătuise (în taină, căci documente scrise nu există) să se adreseze I.P.S. Episcop Valerian Trifa din America, iar acesta la rândul lui, grabnic l-a sfătuit, să-şi îndrepte rugăminţile către ucraineni.
Poate n-am fi ştiut niciodată, cât de înaltă va fi fost „Golgota”, spre vârful căreia s-a ostenit Părintele Dumitru, dacă nu am fi în posesia câtorva scrisori, de la sfetnicul lui de taină -Părintele Arhimandrit Radu Graţian.
Iată ce-i scria Părintele Graţian la, 2 Mai 1983, Părintelui Dumitru:

Arhimandritul Gratian Radu hp
„Iubitule,

M’am gândit mult la problemă. Toată încurcătura vine de la Bucureşti. Arhiepiscopul este un om slab sau are pe lângă el consilieri perverşi.
 Eu nu-ţi dau ordin, ca să rămâi unde eşti; n’am nici-o autoritate, ca să dau vreun ordin, dar pot să-ţi spun, că eşti dator să rămâi unde eşti şi nici să nu mai pomeneşti de schimbare de jurisdicţie! Este destul de regretabil, că nu ai sesizat cursa de la început şi te-ai lăsat dus de curent… Arhiepiscopul este vinovat că te trimitea la Trifa şi acesta este vinovat, că, în loc să-ţi spună ca să stai pe loc ,te trimitea la Ucraineni, fără să-ţi explice de ce!
În scurt, iată cum stau lucrurile: Episcopia noastră are nişte Statute şi în aceste Statute este vorba numai de parohiile ortodoxe române din Statele Unite şi Canada. Deci, nici el nici alt episcop, nu se va putea amesteca în altă parte, fără a săvârşi un lucru contrar acestor Statute. Episcopia este membră, cu toate drepturile, în Biserica Autocefală din America, fosta Mitropolie Rusă. Autocefalia a obţinut-o în anul 1970, în urma multor ani de negocieri. Nu am Statutele acestei Biserici Autocefale, dar sunt sigur, că are fixate nişte limite geografice, ca orice Autocefalie. Tot aşa de sigur sunt, că Europa nu este inclusă în jurisdicţia ei. În anul 1971, noi am votat în Congres un Protocol, arătând, în ce condiţii înţelegem, să rămânem în cadrul acestei Biserici Autocefale; autonomie internă, să ne conducem după Statutele noastre. Biserica Autocefală s’a obligat să ne respecte Statutele noastre şi noi pe ale lor. Acum înţelegi, că nimeni nu se poate amesteca în altă parte! Laşitatea lui Trifa este, că nu explică acest lucru şi lasă oamenii să creadă, că el poate deveni un fel de patriarh al exilului… Pe tine te trimitea la Ucraineni, şi mie îmi spunea: <<Pe Mitică Popa îl leapădă Constantinopolul>>. În concluzie:….Stai pe loc, fără a mai pomeni de jurisdicţie!... În Buletinul Parohial al bisericii „Pogorârea Duhului Sfânt din Merriville, Indiana, văd, că Duminică, 17 Aprilie, la vecernia misionară, pe lângă preoţii Zmed şi Stanciu din Chicago, a participat şi Părintele Ignatie Văleanu. Aceasta înseamnă, că a fost acceptat de biroul episcopiei noastre; deci nu este o pierdere pentru cauza noastră!”


În altă scrisoare, cu data de 24 mai 1983, motivat probabil tot de intenţia Părintelui Popa de a schimba jurisdicţia, Părintele Graţian se dovedeşte tot aşa de categoric ca întotdeauna, amintindu-i de scrisoarea ce i-o trimisese cu trei săptămâni mai devreme:

Iubite Părinte Mitică,
..… Chestiunea cu jurisdicţia o susţin şi azi: stai unde te afli! Cred că cu altă ocazie ţi-am explicat de ce Trifa nu s’a amestecat prin Europa şi în afara Americii şi Canadei!”

Ar fi greşit să se creadă, că „precizări” şi „lămuriri”, de genul celor redate mai sus şi în capitolul  anterior războiul cel dintre noi, au fost cumva suficiente, ca să se pună capăt discuţiilor privind statutul canonic al episcopiei.
Faptul, că aceasta nu era recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică, a fost tendenţios interpretat şi propagat, ca anulare a statutului canonic al Bisericii Române din Germania.
Afirmaţii de genul celei redate câteva rânduri mai sus: Pe Mitică Popa îl leapădă Constantinopolul”, mai ales dacă veneau de la persoane cu oarecare credibilitate, la cei mai puţin informaţi, au determinat pe românii cu un cuvânt hotărâtor în viaţa bisericească, să se gândească serios, dacă n-ar fi totuşi mai potrivit, ca Biserica lor să treacă sub jurisdicţia unui alt episcop sau sinod ortodox, mai binevoitor faţă de starea în care se afla şi faţă de problemele cu care era confruntată.
Ideea aceasta a primit un mai accentuat contur, după ce numeroşi preoţi români ortodocşi din România s-au stabilit în Germania, cu statut de refugiaţi politici.

Între anii 1983–1992, au cerut îngăduinţa să fie primiţi în Episcopie şi să slujească, acolo unde era nevoie, următorii preoţi refugiaţi din România:

Pr. Ion Gheban – Freiburg, Düsseldorf, Köln
Pr. Cezar Codreanu –Freiburg, Düsseldorf, Köln
Pr. Alexandru Pop - Düsseldorf, Köln
Pr. Simion Felecan -  München
Pr. Mihai Crăciunescu – Düsseldorf
Pr. Gheorghe Cismaru, Essen, Mannheim
Pr. Mitu Lazăr , Köln
Pr. Mihai Cornean
Pr. Alexandru Câmpean - Regensburg şi Nürnberg
Pr. Gabriel Cernăuţeanu – Freiburg
Pr. Lucian Pârjol – Berlin
Pr. Liviu Dărăban - Siegen (venit prin căsătorie)


Freiburg 1988 hp 1 
Freiburg 29 octombrie 1988: Părintele Dumitru Popa (al patrulea) slujind Sfânta Liturghie în biserica Maria  Schutz în  sobor cu preoţi români în exil, refugiaţi din România (fără carte canonică); de la stânga la dreapta:
Pr. Mihai Cornean, Pr. Mitu Lazăr, Pr. Simeon Felecan. Pr. Dumitru Popa, Pr. Mihai Crăciunescu-Bross,
Pr. Alexandru Câmpean, Pr. Alexandru Pop


Părintele Popa i-a primit cu bunăvoinţă, a slujit cu dânşii (foto stânga),  a mijlocit pe lângă autorităţile competente, pentru obţinerea dreptului de azil politic şi dreptul de a munci în Germania.
Cu toate că nici unul nu era în posesia Cărţii canonice (dovadă scrisă, că au preoţie lucrătoare şi că au plecat temporar sau definitiv din eparhie, cu ştirea şi îngăduinţa episcopului eparhiot), le-a îngăduit să slujească la parohii, fără ca el să mai aducă acest pogorământ personal şi la cunoştinţa episcopului, motivând, că: „Vlădica ştie că avem nevoie de preoţi. În afară de aceasta Biserica noastră se bucură de autonomie”.
Adevăratele motive, care i-au determinat pe aceşti Cucernici Părinţi, să-şi părăsească turma încredinţată lor, precum şi condiţiile, în care sau sub care au venit în Germania „ca să salveze sufletele românilor din exil”, cum propovăduia un confrate dintre dânşii în biserica din Freiburg în toamna  anul 1988, -modestior epistula- nu le cunoaştem şi chiar de le-am cunoaşte, pentru complinirea lucrării de faţă, n-ar putea fi relevante decât, într-o destul de mică măsură sau chiar deloc.
Lipsit de relevanţă este şi faptul, că nu toţi au rămas în cadrul Episcopiei, după ce au primit dreptul de şedere şi de lucru în Germania. Doi au renunţat la activitatea pastorală - pentru care nu erau remuneraţi cu nimic - ocupându-se cu îndeletniciri mai lucrative, trei au fost suspendaţi sau concediaţi de parohii, din mai mult sau mai puţin temeinice motive, iar unul a căutat oblăduirea altor episcopi, fie ei şi neortodocşi! socotindu-se sub omoforul acelora mai ocrotit şi poate chiar mai avantajat.
Ceilalţi au rămas în jurul Părintelui Dumitru Popa, dar nemulţumiţi de atitudinea Arhiepiscopului Georg Wagner,  care refuza să le recunoască oficial preoţia lucrătoare, prin eliberarea mult doritei binecuvântări (cartea canonică), cu toate că le era cunoscut, că arhiepiscopul nu putea face acest lucru, nu numai  în contextul „greutăţilor făcute de Bucureşti la Patriarhia Ecumenică”, cum declarase cu altă ocazie însuşi arhiepiscopul strădanii zadarnice, ci şi din consideraţie faţă de normele canonice, respectate cu destul de mare acribie în toată Ortodoxia.
Mai la vale conjurato sacerdotum se va arăta, că aceşti Cucernici Părinţi se vor răzvrăti împotriva conducerii bisericeşti, declarându-se „independenţi” de Părintele Popa, îl vor declara incompetent pentru reprezentarea intereselor Bisericii Române din Germania şi vor încerca, să preia conducerea acesteia -hoc animo ad Augoustinum.
În cele din urmă s-a considerat, că soluţia, cea mai potrivită pentru a ieşi din acest impas, ar fi totuşi punerea Episcopiei sub jurisdicţia Sinodului Ortodox Rus de la New York (Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate).
Se spera, că această schimbare ar înlesni sfinţirea unui arhiereu pentru români sau cel puţin, unul sau mai mulţi preoţi pentru parohiile româneşti din Germania şi totodată şi recunoaşterea preoţilor slujitori fără carte canonică, adică să se înfăptuiască ceea ce Patriarhia Ecumenică refuza sau nu putea să facă.
Susţinătorii acestei alternative erau siguri de izbândă, mai ales că mai exista un caz precedent în Elveţia: Părintele Gheorghe Ursache, care se refugiase din România în Elveţia, fusese recunoscut de episcopul rus din Geneva, fără ca acesta să fi ţinut seama, dacă are sau nu are carte canonică, să  slujească în biserica rusă din Geneva şi o vreme în parohiile româneşti din Geneva şi Baden, fără ca acestea din urmă să fie constituite sub jurisdicţia Bisericii Ruse din Străinătate.
Asupra acestui punct s-a discutat intensiv, în şedinţa extraordinară a Consiliului Eparhial din 25 Iunie 1988 la München şi după câtăva vreme, la şedinţa din 28 Octombrie 1988 la Freiburg.
La şedinţa din 25 iunie la München, a fost invitat să participe ca observator şi I.P.S. Mitropolit Augoustions al Germaniei, Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa de Vest. Nu ştim, în ce măsură prezenţa Mitropolitului a fost pentru toţi participanţii binevenită, după cum nu se va putea şti niciodată, din care motive, în protocolul şedinţei, consemnat în registrul eparhiei de însuşi Părintele Popa, prezenţa mitropolitului şi preţioasele-i sfaturi  nu sunt menţionate nici măcar în treacăt.
Abia peste câteva luni, la şedinţa consiliului din 28 Octombrie 1988 în Freiburg, domnul Ion Caţichi de la München va menţiona prezenţa şi contribuţia înaltului ierarh, la şedinţa din vara aceluiaşi an -25 iunie1988, spunând:
Ţinând seamă de rezultatul convorbirii avute cu I.P.S. Mitropolit Augoustinos la München, precum şi de declaraţiile I.P.S. Arhiepiscop Wagner.”
La şedinţa din 25 Iunie 1988, s-a constatat, că Arhiepiscopul Georg Wagner -în măsura în care i-a fost cu putinţă- a respectat statutul de autonomie bisericească, în baza căruia a îngăduit românilor, să se folosească de lucrul duhovnicesc al preoţilor refugiaţi, numai că acest pogorământ era insuficient, faţă de dorinţa Cucernicilor Părinţi fără carte canonică, adică nerecunoscuţi sau vagantes (termen preluat din limbajul Evului Mediu - atunci, acolo cu înţelesul de şcolari rătăcitori – în limbajul bisericesc pentru clericii hoinari, peiorativ –vagabonzi sau haimanale-,  adică ieşiţi de sub ascultare) şi deci fără dependenţă canonică de un episcop sau sinod.
Pentru a ieşi din această stare de toleranţă canonică, unul dintre reprezentanţii parohiei ortodoxe române din München -Dr. Constantin Nagacevschi- confirmă existenţa a doi candidaţi la preoţie (mai târziu s-a spus că unul urma să fie chiar viitorul episcop) şi -ţinând seama de poziţia Arhiepiscopului Wagner- consideră că nu există altă alternativă, ca aceştia să fie cât mai curând hirotoniţi, decât de către Arhiepiscopul Dr. Arndt Mark, din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate, cu reşedinţa sinodală la New York.
Acest lucru trebuia să se înfăptuiască chiar şi în cazul, când arhiepiscopul Marck ar condiţiona ajutorul solicitat, de trecerea Episcopiei române sub jurisdicţia arhiepiscopiei ruse.
Propunerea a fost acceptată de participanţi doar în principiu, fără a fi supusă la vot, urmând ca Părintele Dr. Viorel Mehedinţu să comunice Arhiepiscopului Georg Wagner intenţia consiliului Eparhial, iar o altă delegaţie formată din opt persoane (Dr. Nicolae Stroescu-Stânişoară, Dr. Constantin Nagacevschi, Drd. Teol. Emanoil Banu, Ion Cicală, Calamfir Spânachi, Alexandru Petre, Ing. Valerian Dobrescu, Ionel Spânachi)  să aibă o întrevedere cu Arhiepiscopul Dr. Arnd Mark, spre a discuta asupra posibilităţii şi a condiţiilor trecerii Episcopiei sub jurisdicţia Sinodului Ortodox Rus din America.
Rezultatele celor două întrevederi urmau să fie comunicate la şedinţa Consiliului eparhial convocat pentru data de 28 octombrie 1988, la Freiburg.
Întrevederea cu Arhiepiscopul Dr. Arndt Mark a avut loc în aceeaşi zi de 25 Iunie 1988, în mânăstirea Sfântul Iov de la Poceaev, din München. Delegaţia a fost condusă de doctorandul în teologie Emanuel Banu,  un tânăr cuminte şi bun teolog, în care comunitatea română din München vedea deja, pe viitorul episcop al românilor din exil.
Domnul Emanuel Banu a prezentat arhiepiscopului situaţia bisericească a românilor din Germania, precum şi problemele esenţiale, care trebuiau rezolvate cu ajutorul Sfinţiei Sale, în cazul în care aceştia vor trece cu Episcopia lor sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate: autonomie deplină (!), hirotonie de preoţi, eliberarea de antimise şi a Sfântului Mir, recunoaşterea preoţiei lucrătoare preoţilor veniţi din România, cu excepţia celor, care în ţară au fost caterisiţi din motive canonice; de pildă, nu se va lua în consideraţie caterisirea, pentru că au părăsit ţara (deşi în astfel de cazuri, sentinţa de caterisire se putea pronunţa, nu pentru plecarea sau fuga preotului din ţară, ci pentru că şi-a părăsit parohia, ori acest motiv era canonic, chiar şi fără substrat politic n.n.), aprobarea şi înlesnirea ca tinerii (eventual viitorii preoţi n.n.) să frecventeze o şcoală teologică (ortodoxă), constituirea Consistoriului disciplinar, reglementarea situaţiei preoţilor români din Germania şi a raporturilor lor cu credincioşii, întrucât aceştia nu pot diferenţia, care preot este în rânduială şi care nu.
Arhiepiscopul  Mark, îndeajuns de informat asupra situaţiei bisericii româneşti, n-a mai avut nevoie de răgaz de gândire. Probabil era deja pregătit, căci atunci pe loc, a numit  condiţiile de îndeplinit şi cadrul canonic, în care Eparhia română ar intra sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate: păstrarea calendarului gregorian; păstrarea şi respectarea identităţii româneşti, în sensul că românii vor avea permisiunea să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, atunci când situaţia politică în România va fi favorabilă; administrarea Eparhiei române de forurile proprii, cu respectarea canoanelor bisericeşti, sub supravegherea şi conducerea I.P.S. Arhiepiscop Mark; hirotonia candidaţilor la preoţie; preluarea (recunoaşterea n.n.) celor veniţi din România;  ocuparea scaunului episcopal, rămas acum liber (?) şi constituirea unei Dioceze ortodoxe româneşti autonome în Germania Federală.
Amănunte cu privire la drepturile şi obligaţiile celor două părţi -în eventualitatea trecerii sub jurisdicţia I.P S. Mark- urmau a fi consemnate detaliat într-un document şi intrau în vigoare, de la data semnării lui de cele două părţi.
Rezultatul întrevederii delegaţiei române cu Arhiepiscopul Mark, însoţit de un „mesaj frăţesc” şi de raportul domnului Emanuel Banu,  a fost comunicat celorlalte consilii parohiale de către Părintele Simion Felecan, în numele Consiliului Parohial de la München după cum urmează:

“Prea Cucernice Părinte, Onorat Consiliu Parohial,

În dorinţa comună de-a face un pas înainte spre unitatea spirituală a românilor ortodocşi din Germania, Vă adresăm acest „Mesaj Frăţesc” în care, Vă propunem să analizaţi cu multă responsabilitate şi obiectivitate opiniile noastre, în legătură cu problemele majore ce ne stau în faţă. Dorim deci, ca propunerile noastre să fie discutate şi analizate în plenul Consiliului Parohial, comunicându-ne rezultatul convorbirilor Dumneavoastră, pentru ca, în acest fel, să ne cunoaştem mai bine interesele comune, să ne apropiem cât mai mult unii de alţii pentru a ajunge la un consens de opinii atunci când va trebui să luăm hotărâri care au ca scop unitatea românilor ortodocşi de pe aceste meleaguri.
În şedinţa Consiliului Eparhial ţinută la München s-a hotărât de comun acord, ca o delegaţie să ceară audienţa P.S. Sale Episcopului Mark din München, pentru a discuta condiţiile, în care Episcopia noastră poate să intre sub jurisdicţia canonică a P. S. Sale.
Conform raportului alăturat, întocmit de teologul Emanuel Banu, reiese clar, că I. P. Sa şi-a arătat dragostea creştinească şi bunăvoinţa, de a ne primi în Eparhia Prea Sfinţiei Sale, acceptând toate condiţiile propuse de delegaţia noastră, condiţii, care în mod vizibil creează noi posibilităţi de dezvoltare a Eparhiei noastre.
Menţionăm faptul, că noi nu dorim necondiţionat trecerea sub o nouă jurisdicţie. În eventualitatea, că discuţiile dintre reprezentantul Eparhiei noastre, P.C. Dr. Viorel Mehedinţu şi Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscopul Gheorghe, de la Paris, vor satisface dorinţele noastre comune, suntem bucuroşi să rămânem pe mai departe sub jurisdicţia Înalt Prea Sfinţiei Sale.
Împărtăşim cu multă bucurie orice propuneri, care pot soluţiona eficient problemele stringente ale Eparhiei noastre.
Avem convingerea, că ascultându-ne unii pe alţii, sfătuindu-ne împreună şi conlucrând cu aceeaşi dragoste şi interes, vom reuşi, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să scoatem în evidenţă multele calităţi ale poporului nostru şi ale Bisericii noastre strămoşeşti, spre bucuria tuturor românilor.
Consiliul Parohial München (Pr. Felecan Dr. N. Stroescu, Petre Alexandru, Ion Cicală, Prof. C. Nagacevschi, Prof. G. Ciorănescu, Teolog E. Banu.
„Din încredinţare Pr. S. Felecan”


Cele trei documente (două scrise la maşină şi unul de mână) nu poartă nici un fel de informaţii, cu privire la data când au fost concepute sau expediate. Fenomenul acesta se observă şi la alte documente expediate de Părintele Simeon Felecan, aflate în arhiva noastră.
Nu lipsit de importanţă este însă faptul, că scrisoarea şi iniţiativa aceasta veneau de la un preot „tolerat” subordonat Părintelui Dumitru Popa (Vicarul Eparhial) şi de la consiliul unei parohii, care se substituia consiliului şi comitetului eparhial.
De data aceasta, Vicarul primea dispoziţii de la subaltern!
Faptul, că Părintele Popa nici nu s-a gândit să aducă în discuţie consiliului parohial de la Freiburg scrisoarea şi iniţiativa, e destul de suficient să ne dăm seama, câtă consideraţie a avut faţă de iniţiativă şi expeditor.
La şedinţa Consiliului din 28 octombrie 1988 -în Freiburg, Părintele Dr. Viorel Mehedinţu a făcut cunoscută convorbirea avută cu I.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner.
Arhiepiscopul şi-a exprimat dorinţa, ca Biserica Ortodoxă Română din Germania să dăinuiască şi în viitor sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, chiar dacă presiunile exercitate de Patriarhia Română tulbură în chip neplăcut bunele relaţii bisericeşti.
Arhiepiscopul a descris penibilele situaţii, în care era pus de fiecare dată când întâlnea ierarhi români, participanţi la diferite întruniri ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Cea mai umilitoare pentru el a fost o convorbire cu I.P.S. Mitropoliţi Antonie Plămădeală şi Nicolae Corneanu, prin anii 1986 sau 1987, cu ocazia unei conferinţe la Consiliul Ecumenic al Bisericilor la Geneva.
Cei doi Mitropoliţi l-au mustrat în public, că ţine sub oblăduirea lui Biserica românilor din exil şi că „îngăduie preotului legionar Dumitru Popa din Germania să slujească pretutindeni, chiar şi la Geneva, în Elveţia, de parcă acesta ar fi Papă”.
Arhiepiscopul nu exagera cu nimic. Cele relatate de Arhiepiscop mai târziu le aflasem deja la numai o zi sau două după incident, de la Părintele Profesor Ştefan Alexe – fostul Superior al Capelei române Mihail Stourdza de la Baden-Baden (1976-1983)–, participant la conferinţă şi martor al convorbirii înalţilor ierarhi, pe care l-am întâlnit ocazional, într-una din acele zile în Geneva,şi  care mi-a relatat despre cele întâmplate: “Cei doi,  mai ales Antonie, l-au făcut pe Episcopul tău cu ou şi cu oţet, încât acela, săracul de el, nu mai ştia unde se află, ce să spună şi ce să facă, de faţă fiind şi noi. De ar fi putut, ar fi intrat în pământ, aşa de înfricoşat şi de ruşinat era”.
Plecarea Părintelui Ignatie Văleanu în America, fără să-i ceară cuvenita carte canonică, l-a dezamăgit pe Arhiepiscop, de aceea hirotonia altor candidaţi la preoţie - considera el – trebuia să aibă loc, numai după ce aceştia vor fi îndeplinit anumite condiţii şi vor fi absolvit un anumit program de pregătire profesională stabilit de Arhiepiscop, de pildă, să fie în posesia cetăţeniei germane, să locuiască un timp mai îndelungat în Paris şi să frecventeze cursurile Institutului Teologic St. Serge de aici (Paris), cu care ocazie Arhiepiscopul ar fi avut posibilitatea, să-i cunoască şi să-şi dea seama de chemarea acestora la misiunea preoţească.
Hirotonia unui episcop pentru români ar fi putut fi făcută abia după întrunirea Sinodului Pan-Ortodox, cu care ocazie urma să se discute şi problema diasporei ortodoxe şi să se hotărască, sub jurisdicţia cărui sinod va fi aceasta.
Situaţia preoţilor veniţi din România rămâne neschimbată. Arhiepiscopului nu-i este îngăduit să-i recunoască, înainte de a i se prezenta de către aceştia, cărţile canonice de la episcopii lor de odinioară din România. Dacă arhiepiscopul i-ar recunoaşte pe aceştia, ar primejdui relaţiile cu ierarhii români. Arhiepiscopul crede, că mai bine ar fi, dacă însăşi Biserica Română din Germania ar interveni pe lângă Sf. Sinod de la Bucureşti, pentru eliberarea cărţilor canonice în discuţie sau ar apela la ajutorul I.P.S. Mitropolit Augoustios  al Germaniei în acest scop, ţinând seama, că dânsul a însoţit pe Patriarhul Ecumenic Dimitrios I, care a vizitat Biserica Ortodoxă Română în anul 1987, cu care ocazie va fi cunoscut mulţi ierarhi români.
Am arătat mai la deal, că ideea trecerii sub altă jurisdicţie venea şi era susţinută în mod deosebit de delegaţii parohiilor din München şi Düsseldorf. Este foarte posibil, ca Părintele Dumitru Popa să fi cunoscut dinainte acest plan, după cum tot atât de plauzibilă este şi părerea, că tot dinainte ştia care-i va fi poziţia personală în viitor, fără a ţine seama de ce se va hotărî la şedinţa consiliului.
În timpul şedinţei consiliului, în afară de cuvântarea introductivă, în care a descris succint istoricul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, Părintele Popa s-a sustras de la orice comentariu, lăsându-i să vorbească „pe ăia mai pricepuţi decât el”, dar nici
n-a supus votului adunării membrilor consiliului, propunerea de a trece sub altă jurisdicţie, astfel că problema aceasta a rămas şi de data aceasta nerezolvată, spre liniştea unora şi spre nemulţumirea altora, cum se va arăta mai la vale.
Singura hotărâre mai de seamă a fost înfiinţarea Consistoriului Eparhial, la cererea expresă a delegaţilor parohiilor din Rheinland (Düsseldorf şi Köln) în speranţa, că acesta va sancţiona litigiul dintre fostul preot şi o parte din credincioşii acestor parohii. După unii, consistoriul trebuia să lucreze “independent, în afară de sfera de activitate a Vicarului Eparhial”.
Iniţial, atribuţia Vicarului era (sau trebuia) redusă doar la a delega Consistoriul, cu judecarea sau cercetarea cazurilor de indisciplină şi de a confirma sentinţele date.
În cele din urmă, i s-a îngăduit acestuia o mai largă competenţă, adică şi aceeas de a  cerceta cazurile aflate pe rol iar sentinţele erau valabile numai după ce erau confirmate de el.
Rezultatele celor două consfătuiri -la München şi Freiburg- şi nu mai puţin, poziţia fermă a Părintelui Dumitru Popa şi a majorităţii credincioşilor, în a menţine Biserica sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, au decepţionat pe cei dornici de a ieşi din această situaţie confuză.
Nu mult timp după şedinţa din 28 octombrie 1988, parohia din Düsseldorf, fără o suficientă chibzuială, a trecut cu preotul ei - Părintele Mihai Crăciunescu- sub jurisdicţia Arhiepiscopului Dr. Arnd Mark al Germaniei (Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate), spre profunda dezamăgire a Părintelui Dumitru Popa şi a noastră, a tuturor.
Parohia de la Düsseldorf fusese întemeiată sub îndrumarea Părintelui Emilian Vasiloschi, care a şi păstorit-o până la săvârşirea lui din această viaţă, în anul 1966, şi dispunea de locaş de închinăciune ortodox, la care aveau acces toate comunităţile ortodoxe de aici. Credincioşii români ortodocşi de aici se evidenţiaseră prin păstrarea şi practicarea tradiţiilor creştine româneşti, în mod deosebit, prin organizarea prânzului comun în zilele de sărbătoare, în sala de festivităţi a bisericii. Atmosfera de frăţietate şi bucurie, care radia din inimile fraţilor de aici, îţi lăsa impresia, că la Düsseldorf, în fiecare duminică se sărbătoresc Sfintele Paşti. Această frumoasă tradiţie s-a păstrat şi în vremea Părintelui Dumitru Popa, care i-a succedat Părintelui Vasiloschi.
Mai puţin îmbucurătoare a fost experienţa credincioşilor cu preoţii, care, cu îngăduinţa Părintelui Dumitru Popa, au slujit aici şi probabil tot aşa va fi fost şi experienţa preoţilor, cu o parte dintre păstoriţii lor. Lipsa autorităţii episcopului înlesnea anarhia în parohie. Trei cazuri au fost în parohia de la Düsseldorf, în care credincioşii -scandalizaţi de indisciplina preoţilor- s-au constituit într-un „consistoriu ad-hoc”, au judecat, condamnat şi concediat pe preoţii lor, fără ca aceştia să aibă posibilitate de recurs la o instanţă mai înaltă (episcop, mitropolit sau sinod).
Cât priveşte autoritatea Părintelui Dumitru Popa, în calitatea sa de Vicar Eepiscopal, faţă de aceste probleme majore, aceasta nu s-a putut face simţită mai deloc, nu că dânsul n-ar fi vrut, dar bănuia sau chiar ştia că „dacă n-au ascultat de cei pe cari li i-a trimis, nici de el nu vor asculta”, cum s-a şi întâmplat peste câţiva ani, când o parte din preoţi şi păstoriţi, în frunte cu prieteni de-o viaţă întreagă, şi-au întors faţa de la dânsul, lăsându-l singur - hoc animo ad Augoustinum -.
Când parohia de la Düsseldorf a trecut sub jurisdicţia Bisericii Ruse din Străinătate, era la al cincilea preot, în răstimp de aproape 10 ani; un părinte emigrase în America, altul se lăsase de preoţie, iar doi fuseseră concediaţi la cererea credincioşilor, după o judecată arbitrară şi fără drept de apel la o instanţă superioară (episcop, mitropolit, patriarh, sinod ).
Cel de-al cincilea părinte – membru în Consistoriul proaspăt înfiinţat – nu peste mult timp le va urma celor doi concediaţi mai devreme, după aceleaşi principii, cu singura deosebire, că dânsul a fost suspendat din preoţie cu ucaz episcopal, semnat de Arhiepiscopul Mark.
Trecerea parohiei de la Düsseldorf sub jurisdicţia Bisericii Ruse a produs tulburare multor credincioşi.
La această tulburare s-a adăugat şi o alta,  provocată de textul unei conferinţe, ţinută de superiorul Misiunii Bisericii Unite din München Părintele Octavian Bârlea, la 27 Februarie 1988 şi publicată în revista Săptămâna Müncheneză, suplimentul pe luna Martie, cu titlul: Încotro? între ortodocşi şi uniţi.
Părintele Bârlea întrevedea două perspective de viitor pentru români: <<păstrarea credinţei şi a tradiţiei ortodoxe, adică rămânerea în ţărână, la margine de drum în bătaia vremilor, sau schimbarea confesiunii ortodoxe devenind membrele Bisericii Româneşti unită cu Biserica Romano Catolică>>.
Articolul nu aducea nimic nou faţă de alte studii istorice, apărute cu ani în urmă pe aceeaşi temă. Era însă polemic şi dispreţuitor la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi venea, tocmai -când Biserica Română din Germania se afla într-un impas. În acelaşi an, 1988, la 11 Septembrie a avut loc la München constituirea unei aşa zise “comunităţi a românilor ortodocşi din  München sub protecţia Sfântului Părinte” - mite et callide. Nu ştiu cât de răsunător va fi fost ecoul acestui articol, în urechile ierarhilor şi cugetele români din România acelor vremuri.
În 1989, I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală, participant la un congres, organizat de Consiliul Ecumenic la Basel, cu tema Procesul conciliar, şi-a exprimat părerea cu privire la acest articol şi la autor, succint cum îi era obiceiul, zicând doar atât: „Părintele Bârlea, pe care înainte l-am admirat pentru ce şi cum scrie, nu mai reprezintă ceea ce a fost el cândva, iar articolul cu pricina nu poate produce printre românii din Germania sau de oriunde mai mult decât o furtună într-un pahar cu apă”. Atât numai. Şi aşa a şi fost, cu deosebirea, că aici -pe plan local, articolului i s-a acordat o atenţie mai mare decât se cuvenea, probabil în speranţa, că Patriarhia Ecumenică în deplină înţelegere cu Patriarhia Română, ţinând seama de  prozelitismul declarat deschis de autorul articolului, va recunoaşte episcopia română din Germania şi pe preoţii români refugiaţi aici, ca nu cumva aceştia, lipsiţi de prezenţa şi autoritatea unui episcop ortodox, să fie ispitiţi, să se afilieze Bisericii Catolice Române de rit oriental sau Biserica Unită.
Abia în contextul acestor două aspecte – trecerea parohiei din Düsseldorf sub jurisdicţia Bisericii ruseşti şi posibilitatea unor acţiuni prozelite din partea Bisericii Unite – Arhiepiscopul Georg Wagner a acceptat invitaţia de a face o vizită canonică în Biserica Română din Germania.
Arhiepiscopul George Wagner al Eudociei hp 1A fost prima şi singura prezenţă a Arhiepiscopului Georg Wagner printre românii din Germania.
 Duminică 26 Martie 1989, a participat la Sfânta Liturghie săvârşită în biserica Sfântul Luca din  München, cu ocazia serbării hramului parohiei româneşti  Buna Vestire de aici, fără ca să coliturghisească cu preoţii slujitori, dintre care numai doi (Popa şi Mehedinţu) erau recunoscuţi canonic.
Slujba Sfintei Liturghii a fost înălţătoare. Părintele Dr. Viorel Mehedinţu a rostit predica şi un cuvânt de bun venit, adresat  înaltului ierarh.
Arhiepiscopul şi-a exprimat bucuria, de a fi avut cinstea, să fie oaspetele românilor ortodocşi din Germania, într-o aşa de mare şi frumoasă sărbătoare a Bunei-Vestiri şi le-a împărtăşit preoţilor şi  credincioşilor binecuvântări şi cuvinte de îmbărbătare, mulţumindu-le pentru dragostea cu care l-au întâmpinat.
Arhiepiscopul Goerge Wagner la Muenchen (1989) 1 hp
Imagine de la întâlnirea cu I.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner la 26 martie 1989 la München. La dreapta Arhiepiscopului: Prot. Dumitru Em. Popa, la stânga Dr. Nicolae Stroiescu-Stânişoară şi Pr. Dr. Viorel Mehedinţu, în prim plan Avocat Vlad Negreanu.

După masa comună, Arhiepiscopul a avut o convorbire cu preoţii şi reprezentanţii altor parohii româneşti, veniţi la München pentru a participa la sărbătoarea hramului, dar şi pentru a auzi „cu urechile proprii” ce le va spune Vlădica, de care până acum numai auziseră, dar nu-l şi văzuseră.
O şedinţă de lucru nu fusese prevăzută, deci nici obligata ordine de zi, cu temele ce urmau să fie discutate, dar n-a fost greu, să se întocmească una „ad-hoc”.
De dorinţa Arhiepiscopului, de a nu se discuta anumite probleme cu caracter politic-bisericesc, de pildă poziţia Bisericii din România faţă de regimul comunist de acolo şi faţă de Biserica românilor din Germania („Biserica de Exil”) - acestuia fiindu-i teamă de consecinţe din partea ierarhilor superiori - s-a ţinut seama doar întrucâtva, după cum se va vedea mai la vale.
Doctorandul Sorin Petcu de la Freiburg a prezentat arhiepiscopului situaţia actuală a Bisericii românilor din Germania, inclusiv problemele cu care de aproape zece ani era confruntată, pe care episcopul le cunoştea deja destul de bine: nerecunoaşterea Eparhiei de Patriarhia Ecumenică, lipsa prezenţei unui ierarh în mijlocul credincioşilor, trecerea unor parohii sub jurisdicţia Bisericii Ruse din Străinătate, prozelitismul de diferite nuanţe printre românii ortodocşi, preoţi slujitori fără statut canonic, ci doar „toleraţi, care doresc să le fie recunoscută preoţia lucrătoare de către Înalt Prea Sfinţia Sa.
Răspunsul Arhiepiscopului a fost neaşteptat de direct. Pe unii i-a uimit, pe alţii i-a speriat. Vor fi fost şi din aceia, care s-au simţit confirmaţi în părerile lor. Ţinând seama de greutăţile venite din partea Patriarhiei Române – a declarat arhiepiscopul – n-ar avea nimic împotrivă dacă românii din Germania şi-ar găsi alt episcop, care să-i ia sub ocrotire şi să facă pentru Biserica lor, mai mult decât poate el să facă în prezent. Patriarhia Ecumenică întreţine relaţii cu toate Patriarhiile Ortodoxe, deci şi cu cea Română, care a protestat la Constantinopo,l când Biserica Ortodoxă Română din Germania s-a declarat -în 1979- Episcopie.
Pentru ca în viitor, relaţiile dintre cele două Patriarhii să nu fie afectate, e necesar, ca orice activitate în şi pentru Biserica românilor din exil să fie bine chibzuită, ca nimic, din ceea ce se înfăptuieşt,e să nu fie interpretat ca o provocare; „Nouă nu ne este îngăduit să provocăm” – a spus Arhiepiscopul, iar cei de faţă, au tras concluzia, că el nu se afla în situaţia, de a le putea oferi un ajutor substanţial, în afară de a le da vagi speranţe pentru un viitor nu bine definit; de pildă, cu  hirotonia preoţilor -să se aştepte până la ivirea momentului potrivit şi tot la ivirea momentului potrivit, urmau să fie recunoscuţi şi preoţii veniţi din ţară. Aceştia nu pot fi recunoscuţi, chiar dacă în ţară nu au fost caterisiţi, le acordă însă un statut de toleranţ,ă în înţelesul, că nu are nimic împotrivă, dacă aceştia slujesc fără recunoaşterea oficială din partea lui, dar această toleranţă nu trebuie interpretată ca recunoaştere oficială.
În perspectiva recunoaşterii lor, Arhiepiscopul le recomandă întocmirea dosarelor cu actele personale şi depunerea lor, la sediul Arhiepiscopiei în Paris, însoţite de recomandarea Părintelui Dumitru Popa, care rămâne ca şi până acum Vicarul oficial al P.S. Sale, în Biserica Ortodoxă Română din Germania.
Sfântul Mir îl va pune la dispoziţie, prin mijlocirea Părintelui Dumitru Popa, acolo unde este nevoie; antimisele solicitate sunt în lucru.
S-a propus, să se trimită din partea Bisericii Române din Germania     -Patriarhiei Române- o scrisoare, în care să se ceară, ca Biserica Ortodoxă din România -adică ierarhia- să-şi ia rolul în serios faţă de atitudinea guvernului român, cu privire la viaţa  şi libertatea religioasă din România. Se credea, că această scrisoare ar fi putut produce o schimbare de opinie a Bisericii Române faţă de un regim ateu, cu urmări pozitive şi pentru Biserica românilor din exil, care propune şi susţine această iniţiativă.
Arhiepiscopul n-a împărtăşit deloc ideea unei „scrisori colective”, considerând, că un astfel de document ar putea avea un efect negativ asupra Bisericii românilor din exil, ori el, în calitate de episcop eparhiot, ar fi primul care ar avea de suferit consecinţe.
I se pare însă mai potrivit, ca această scrisoare să fie întocmită şi trimisă de cineva dintre români în numele personal, în orice caz însă, nu în numele Bisericii.
Arhiepiscopul şi-a exprimat rugămintea, ca românii să aibă înţelegere, că nu le poate fi de ajutor, aşa cum aceştia au sperat şi cum şi dânsul
şi-ar fi dorit.
După ce le-a împărtăşit arhierească binecuvântare şi-a luat rămas bun de la dânşii şi s-a întors la reşedinţa sa din  Paris.

Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim 2007

Continuare în  Hoc sperans ut...

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis