Pr. D. Popa - Aniversare


    La centenarul Părintelui Protoiereu Dumitru Em. Popa (1913 – 2013)
                                     
Protoiereul Dumitru Em Popa hp 2
„Nici un merit nu rămâne ascuns şi, faptul că rămâne, nu-i nici o pagubă pentru el. Va veni ziua care îl va da la iveală, ascuns şi înăbuşit, de răutatea veacului său. Cine se gândeşte la contemporanii săi, s-a născut pentru puţini; vor veni după aceea mii de ani, multe mii de popoare; pe acestea să le ai în vedere.” Seneca

La 13 iulie anul acesta, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea părintelui Protoiereu Dumitru Emanoil Popa, cel care a păstorit Biserica Românilor din Exil, în Germania şi în ţările vecine (Elveţia, Franţa, Austria) dar şi mai de departe (Italia, Spania, chiar şi  în îndepărtata Australie),  din anul 1963, până când s-a mutat din viaţa aceasta în cea de dincolo, la Dumnezeu, la 13 aprilie 2004.
A fost om bun şi un devotat slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, fapt pentru care românii, care l-au cunoscut sau au trăit în preajma lui, l-au iubit şi l-au preţuit şi îi  binecuvântează somnul veşniciei, cu floarea aducerii aminte, conform principiului cunoscut şi respectat de tot omul cu minte sănătoasă:
Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri şi păstraţi-i vii în mintea voastră”. Principiul acesta se referă, nu numai la rude şi prieteni, ci şi la acei oameni care, prin ceea ce au fost şi au făcut pentru cei de un neam cu ei, cu vorba şi cu fapta, conjugate cu multă jertfelnicie, din iubire faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu (mai ales dacă vor fi fost slujitori şi propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu), dăinuiesc în amintirea generaţiilor care le urmează. Căci nu întâmplător îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).
Părintele Dumitru Emanoil Popa s-a născut la 13 iulie 1913, în satul Aldeni, comuna Cernăteşti, pe valea Slănicului, nu departe (cca. 20 km) de oraşul Buzău, fiind primul dintre cei cinci copii (trei băieţi: Dumitru, Ion, Leon - Nicuşor şi două fete: Voica şi Maria) ai soţilor Popa Emanoil şi Ioana – născută Matei-Petre, creştini români ortodocşi , din neam de preoţi.
Din monografia satului Aldeni întocmită de Traian Stoicescu, învăţătorul satului – reiese, că pe vremea lui Matei Basarab,
„popa Moscu, refugiat din ţinuturile secuieşti, unde nu mai putea trăi de groaza ungurilor, s-a aciuiat pe valea Slănicului de Buzău şi aici, pe moşia lui Aldea Dascălu, a pus temelia unei bisericuţe”, care s-a transmis apoi din tată în fiu, ca un bun ereditar, de la el până la preotul Ion Popa, feciorul cel mai mare al preotului Mihai Popa.
Bunicul Părintelui - pr. Ion Popa – fiul preotului Mihai Popa – a fost oprit să mai slujească Sfintele Taine, din cauza unui conflict cu unul dintre dascălii bisericii, venit la Aldeni de la mânăstirea Berca, pentru practică liturgică. Nu s-a retras însă din viaţa bisericească, ci a rămas lângă tatăl său - preotul Mihai Popa şi de
„alţi  preoţi, care s’au mai perindat pe aici”, slujind ca dascăl la strană.
Dorind să nu se întrerupă firul tradiţiei preoţilor în familie, şi-a iniţiat fiul (Emanoil) şi nepotul (Dumitru) în tainele tipicului şi muzicii bisericeşti astfel încât fiul său Emanoil (tatăl părintelui Dumitru), deşi n-a devenit preot, i-a urmat ca dascăl la biserica din sat, până s-a săvârşit din viaţă.
Ioana, mama părintelui Dumitru, s-a ocupat de cele ale casei. Va fi fost o femeie curajoasă, devreme ce ştia să mâne calul în buiestru şi să mânuiască puşca de vânătoare. De fiecare dată când vorbea de mama dânsului, Părintele vorbea cu admiraţie, ba chiar cu o mândrie stângaci ascunsă. Chipul ei apare foarte adesea în cele câteva inedite încercări literare care s-au păstrat de la el.
Fiul cel mai vârstnic, Dumitru, după şcoala primară, a frecventat (1927-1932) ca bursier Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti şi Gimnaziul Superior Bogdan Petriceicu Haşdeu din Buzău (1933-1939), unde a obţinut diploma de bacalaureat. Trebuie menţionat şi faptul că în vremea aceea se acordau doar patru burse pe an pentru fiii de ţărani, silitori şi dornici să înveţe carte.
Popa Dumitru - portret hp 3Ar fi dorit să înveţe la facultatea de teatru, spre nemărginita indignare a tatălui, care n-a îngăduit, ca fiul lui să devină “
scamator, ca ăia din târgul de Drăgaică, în Buzău”.
Serviciul militar (1936-1937) l-a prestat undeva lângă Braşov, soldat în Batalionul 2 Vânători de Munte, Compania specialităţi.  Purta barbă, iar Duminica ţinea strana în biserica din localitatea, în care Regimentul era staţionat, lucru pentru care,  localnicii îl numeau
„dom‘ Părinte de la cătane”.
A fost lăsat la vatră cu gradul de caporal T.R.
Din noiembrie 1937 până în iulie 1938, a fost învăţător suplinitor la şcoala din Aldeni. În 1938, se înscrie la Facultatea Politehnică din Bucureşti, iar după un an (15 martie 1939), este mobilizat şi avansat în gradul de sublocotenent, cu care a rămas până la 15 mai 1945, în Germania, când a fost luat prizonier de război de către armata americană.
Foarte devreme, se pare că încă din anii de liceu, a fost impresionat de Mişcarea Legionară din România, considerată pe atunci şi de către el factorul politic potrivit, pentru procesul de  „renaştere morală şi naţională a poporului român”.
S-a înscris în rândurile acesteia şi a devenit un devotat militant, pentru realizarea programului politic urmărit de Mişcare, fapt pentru care – după cum Părintele însuşi povestea – Corneliu Codreanu i-a adresat în public cuvinte de laudă şi recunoştinţă.
Nu ştim în ce măsură a fost implicat în evenimentele din februarie 1941, din România (participând la aşa-numita rebeliune), ştim însă că aceasta a fost cauza  pentru care a fost nevoit să se refugieze (30 mai 1941) prin vama cucului în Iugoslavia, pe atunci sub ocupaţie  germană.
Popa Dumitru - portret hp 2 2Aici, împreună cu alţi camarazi (cca. 400), a fost luat în primire de Poliţia germană de securitate a statului (GESTAPO), înregistrat ca refugiat politic, dus (cu scurte opriri în Belgrad, Graz şi Viena) în Germania şi internat în lagărul de muncă de la Rostock-Marienehe, unde a rămas, de la 10 iulie 1941 până la 23 ianuarie 1944, cu statutul de „oaspetele Führerului“. De aici,  a fost transferat în lagărul de concentrare din Buchenwald-Fichtenheim, unde a rămas de la 24 ianuarie până la 28 august 1944. În toate documentele  în care i  se certifică detenţia în cele două lagăre menţionate mai sus, este specificat statutul de „deţinut politic”.  În ambele lagăre a lucrat ca desenator tehnic, specialitatea statică, pentru fabrica de avioane Heinkel-Flugzeugwerke.
Spre sfârşitul războiului (24 august 1944), lagărul de la Buchenwald - Fichtenheim, în care erau internaţi şi românii,  a fost bombardat de aviaţia anglo-americană. Atacul s-a soldat cu moartea multor deţinuţi români. Nici Părintele şi nici alţi supravieţuitori nu au găsit o explicaţie plauzibilă pentru faptul că a fost bombardat numai lagărul de muncă în care se aflau şi români, pe când celelalte lagăre, din imediata vecinătate, au rămas neafectate.
După evenimentele de la 23 August 1944 din România, din iniţiativa lui Horia Sima, la Viena a luat fiinţă Guvernul român de exil, care a funcţionat din septembrie 1944 până la 9 mai 1945. În speranţa că războiul ar fi putut să se sfârşească altfel de cum se preconizase, în cadrul armatei germane s-a organizat aşa-zisa Armată Naţională Română (era vorba de fapt, de două sau trei batalioane româneşti) cu scopul de a elibera România ocupată între timp de către ruşi.
La cererea lor şi cu acordul Comandamentului militar german, mulţi dintre românii din lagăr, printre dânşii fiind şi Dumitru Popa, s-au înrolat  voluntari în această Armată Naţională Română şi au luptat pe frontul din Germania, împotriva ruşilor şi aliaţilor acestora. Comandamentul militar german le-a respectat dorinţa să lupte numai în zonele în care, de partea inamicului, nu erau soldaţi români.

Popa D. - in uniforma de militar hp 1A făcut parte din regimentul care a fost angajat în luptele la sud de Danzig. Pentru acte de eroism în luptele de pe Oder, între Stettin şi Schwedt/Oder, Comandantul diviziei a 38-a de paraşutişti l-a decorat la 5 martie 1945 cu ordinul Crucea de Fier clasa a II-a. Ziarul berlinez
Völkischer Beobachter din 17 martie 1945, consemna, printre evenimentele de pe front din ziua precedentă, şi actele de eroism ale unui pluton român sub comanda „luptătorului pentru libertate sublocotenent Dumitru Popa” care, scrie ziarul, „a murit ca un erou”. Informaţia s-a dovedit a fi totuşi neîntemeiată, căci „eroul mort” s-a întors la ai săi, viu şi nevătămat.
În ziua de 3 mai 1945, a căzut prizonier de război la americani, în Lauenburg, pe Elba.
„Americanii, povestea Părintele, care de fapt erau polonezi înrolaţi în armata americană, după ce mi-au luat ceasul şi pistolul, m-au trimis acasă, zicându-mi: go home!”.
Dar n-a fost trimis acasă, ci a fost predat englezilor şi internat în lagărul de prizonieri de la Celle, lângă Hanovra. „Aici – povestea el –
am suferit continuu de foame. Eram aşa de slăbit, încât toată ziua eram într-o stare de somnolenţă. Odată, am auzit pe un ofiţer neamţ  spunând altuia: «Ein komischer Mensch, dieser Rumäne, den ganzen Tag schläft er nur– un om ciudat acest român, doarme toată ziua».
Mai povestea Părintele următoarea întâmplare, legată de ingeniozitatea nativă a românului, mai ales atunci când suferă de foame:
„Lagărul de prizonieri  - eram câteva mii - era pe un câmp imens, pe care se sădiseră cartofii. A fost de ajuns ca un soldat să găsească un cartof, că după câteva ore, ogorul arăta ca arat a doua oară. Când au crescut urzicile, românii le-au fiert ca la ei acasă şi le-au mâncat, spre mirarea nemţilor, ca după aceia, să fiarbă şi să mănânce şi nemţii, ce au găsit verde prin lagăr, numai că li s-a făcut rău. După aceea se ţineau tot în apropierea românilor, ca să vadă ce fel de buruieni mai mănâncă aceia.”
Din lagărul de prizonieri a fost eliberat la 2 iulie 1945, cu stat
utul de „cetăţean străin apatrid, muncitor agricol”. Din iulie 1945 până la sfârşitul anului 1948 a lucrat în agricultură la familia Johannes Hoogen, în Uedemerfeld, lângă Goch, districtul Kleve, pentru 25 RM (Reichs-Mark = moneda germană din vremea aceea, n.n.) pe lună, o leafă derizorie, dacă ţinem seama, de ce spunea Pürintele că „numai un ou costa 5 RM”.

Popa Dumitru - Portret hp 1Paralel cu munca agricolă, s-a  înscris la Facultatea de matematici de la Universitatea din Bonn (trimestrul de iarnă 1946 – trimestrul de vară 1948).
 Când era încă în Germania şi, mai târziu, în Franţa, la Paris, a organizat cu alţi camarazi români o filieră pentru înlesnirea emigraţiei românilor rămaşi în Germania în diferitele zone de ocupaţie, dar şi a celor veniţi (de fapt refugiaţi n.n.) din România. Filiera se întindea de la Viena peste Germania, Franţa, Italia, până în cele mai îndepărtate unghere ale lumii – cele două Americi, Australia etc., el însuşi – se pare – intenţionând să emigreze în Argentina.
Printre documentele rămase de la el, păstrate în arhiva Bisericii Române din Freiburg, se află şi câteva liste cu numele a peste 400 de români, care au emigrat prin filiera amintită mai sus.
În anul 1948, s-a stabilit definitiv în Franţa. În anii 1949-1950 îl găsim înmatriculat la Facultatea de ştiinţe din Paris (Sorbona); nu ştim dacă numai pentru studii sau şi pentru a-şi asigura séjour-ul legal în Franţa. Ştim însă, că astfel a procedat cu mulţi români care doreau să emigreze spre alte continente. Până ce aceştia primeau actele de emigrare ca să le fie asigurat séjour-ul legal în Franţa, Părintele le aranja înmatricularea formală la o facultate, după cum spunea el, „cu ajutorul portarului” (!), cu care era în bune relaţii de prietenie.
Popa Duumitru, La cositul fanului (Franta 1956) hp 2 Pentru asigurarea existenţei, a luat în arendă o fermă la Pouilly, nu departe de Paris.  Duminica venea pe bicicletă la Biserica Română din Paris, unde preot paroh era părintele Vasile Boldeanu, de fel de la Bobocu, tot de lângă Buzău.
La Paris, pe lângă activitatea de organizare „a unei părţi a exilului”, a fost activ şi în viaţa administrativă, culturală şi religioasă a bisericii; cânta la strană, era membru în consiliul şi în corul bisericii şi în echipa de teatru. A scris piese de teatru, care s-au jucat în cadrul spectacolelor ocazionale, în mod deosebit la sărbătorile mari (Crăciun, Sfintele Paşti).

Boldeanu Vasile Pr. 2Cu ajutorul părintelui Vasile Boldeanu şi al părintelui Protosingel Graţian Radu şi-a îmbogăţit cunoştinţele în muzica bisericească bizantină (cântarea psaltică), primite oarecând de la bunicul său, Preotul Ion Popa.
Arhim. Gratian Radu  hp 2Cânta aşa de bine după notele muzicii bizantine, încât cineva, neinformat, n-ar fi crezut că nu a absolvit, dacă nu seminarul teologic, cel puţin şcoala de cântăreţi bisericeşti.

În anul 1948, a jucat un rol hotărâtor în acţiunea de salvare a Bisericii Române din Paris, ameninţată să fie luată în stăpânire samavolnic, de către ambasada română din Paris şi trecută în posesia statului român, în care se instalase deja dictatura comunistă.

Presbitera Aurica Popa hp 1La Paris a cunoscut-o pe Aurica (greceşte=Hrisa) Cutrula, româncă din Macedonia grecească.
Hrisa urmase în România Şcoala Normală din oraşul Sfântul Gheorghe - pe când ministrul Culturii şi al Educaţiei era Nicolae Iorga - după care a fost învăţătoare la şcoala românească din Veria şi din Doleani, la cca. 75-80 km depărtare de Salonic.
Învăţase să administreze injecţii şi ajuta, pe cât se pricepea, celor care îi solicitau şi un astfel de ajutor. Se refugiase după război în Franţa, împreună cu mulţi alţi români macedoneni, de teama represaliilor partizanilor greci împotriva românilor macedoneni, care erau acuzaţi că au colaborat în timpul războiului cu trupele germane de ocupaţie.
Aurica Popa cu elevii din Doleani hp 1
Unul dintre partizanii pe a cărui mamă Hrisa o doftoricea, i-a şoptit tainic să plece din Macedonia, întrucât se afla pe lista celor care urmau să fie lichidaţi de către partizanii greci. Intenţiona să emigreze în Canada. Procurarea actelor de emigrare s-a dovedit însă imposibilă. Cum Hrisa nu se mai putea întoarce în Grecia, iar altă alternativă mai potrivită nu exista, au ales-o pe cea mai practică şi cea mai frumoasă  – căsătoria. Cununia religioasă a avut loc la 25 septembrie 1954, în Biserica Română din Paris.

Aurica Popa cu Rodica hp 1La 19 iunie 1956, li s-a născut fiica – Rodica, numele oficial şi de botez fiind Veria-Flora. Numele neobişnuit Veria este motivat de o înţelegere a părinţilor şi anume, dacă li se va naşte un copil şi va fi băiat, va primi numele Aldea (de la Aldeni – locul de naştere al Părintelui) sau Alexandru (Macedon), iar dacă va fi fată, îi vor spune Veria, de la locul de naştere al Hrisei, în Macedonia.

Dumitru Popa  - Familia hp 3
După ce a renunţat la statutul de fermier la Pouilly, a locuit cu familia în Pavillon-Sous-Bois.
La 29 iunie 1957, a fost numit paracliser conservator la Biserica Română din Paris, funcţie datorită căreia a avut posibilitatea să locuiască o vreme cu familia, într-un mic apartament din casa bisericii. Şi el şi soţia lucrau – el – desen tehnic, iar soţia – la casa de mode Nina Ricci din Paris.
În vremea aceea,  Biserica Românilor din Germania Federală se afla din anul 1953 sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Ortodoxe greceşti din Anglia (Londra), pendinte de Sfânta Patriarhie Ecumenică de la Constantinopol şi era păstorită de către vrednicul de pomenire - părintele Protoiereu Emilian Vasiloschi, care urma să devină octogenar.
Candidaţi la preoţie nu prea erau, iar cei care erau, deşi cu carte multă, nu cutezau. Sorţii au căzut pe Nea Mitică Popa, cum îi spuneau camarazii de odinioară şi prietenii de inimă, chiar şi după ce devenise preot.
Unii dintre cei care l-au îndemnat şi încurajat, precum părintele Vasiloschi, Mitropolitul Viasarion Puiu şi părintele Protosinghel  Graţian Radu au făcut-o motivaţi de lipsa preoţilor pentru Biserica Românilor din exil, alţii însă – şi cu scop politic.
Nu se lua în considerare lipsa de pregătire profesională a eventualilor candidaţi la preoţie, mai important fiind ca aceştia să fie ascultători şi uşor de manipulat în direcţiile dorite, de către grupările politice organizate între timp şi bisericeşte, ori în astfel de situaţii se opera după principiul „scopul scuză mijloacele”, cum justifica dr. Petre Vălimăreanu, cu trei decenii în urmă, la Freiburg.
S-a crezut şi sperat totodată, că Nea Mitică şi cu el şi Biserica vor fi uşor de manevrat, fapt pentru care sorţii au căzut pe el. Speranţe şi aşteptări zadarnice! Au fost foarte dezamăgiţi, căci multe greşeli va fi făcut Părintele Popa, ţinând seama de voinţa unora, dar în privinţa Bisericii a rămas cuminte şi s-a orientat pe cât i-a stat în putinţă, după legile ei şi după cum l-au sfătuit oameni competenţi şi de bună-credinţă.
La început n-a acceptat să devină preot, nici el şi nici familia, unul dintre motive fiind şi acela, că nu avea nici o pregătire teologică. Printre cei care l-au sfătuit şi au insistat cel mai mult să primească, au fost Mitropolitul Visarion Puiu şi Arhimandritul Graţian Radu, cu care era legat de o prietenie sinceră, indestructibilă.
În cele din urmă a primit să devină preotul românilor din exil, lucru pe care poate că nu l-ar fi făcut, dacă ar fi cunoscut cuvintele profetice destăinuite de către predecesorul său - părintele Emilian Vasiloschi – prietenului lor Dumitru Cristian Amzăr, despre duhul care bântuia Biserica şi sufletele românilor din exil:
„Pentru a conduce o Biserică cu demnitate şi cu dârză statornicie, pe foarte expusele ei metereze de apărare, contra primejdioaselor atacuri ale unor duşmani bine înarmaţi (sau fără scrupule…), tu, luptând cu sărăcia şi cu cea mai dezesperantă nepăsare sau chiar ostilitate de pe la spate, a înşişi „ortodocşilor” tăi…, se cere să ai puteri supraomeneşti şi să fii
«nebun pentru Hristos!». Dar tocmai pentru acest motiv cred, merg pe drumul cel spinos dar drept şi Mântuitorul nu mă va părăsi, ci mă va sprijini şi ocroti ca şi până acum”.

Paris 1966. Arhiep. G. Tarasov de Syracusa hp 2
Fără să bănuiască măcar ce-l aşteaptă, părintele Dumitru s-a angajat pe drumul cel spinos dar drept. A fost hirotonit diacon în luna august 1963, în catedrala ortodoxă rusă Alexandru Nevski din Paris, de către Arhiepiscopul Georg Tarasov, Exarhul Patriarhiei Ecumenice, iar întru preot a fost hirotonit de acelaşi Arhiepiscop Tarasov, la 1 septembrie acelaşi an (1963), în biserica Sfântul Alexandru din Bad Ems,  pentru Biserica Românilor din Germania. După hirotonie, Arhiepiscopul Georg Tarasov a adresat românilor prezenţi în biserică, acest foarte frumos cuvânt de bucurie şi încurajare:

Arhiep. Georg Tarasov de Syracusa hp 1
Iubiţi fraţi şi iubite surori,

astăzi Biserica Ortodoxă a primit în dar un nou preot, pe Cucernicul Părinte Dimitrie.
Această zi este o zi de bucurie pentru toată Ortodoxia şi îndeosebi pentru comunităţile româneşti din Republica Federală a Germaniei, pentru că Părintele Dimitrie este un preot român şi va săvârşi Sfânta Euharistie (Liturghie n.n.) în frumoasa şi armonioasa limbă românească.
Eu felicit din toată inima pe toţi fraţii noştri români şi pe toate surorile românce din Germania de Vest, care au găsit o primire atât de cordială creştină în Republica Federală şi pot astfel să trăiască şi să se roage în pace şi libertate aici.
Astăzi suntem adunaţi aici, în această biserică, în numele lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre comune ne-au unit  spiritual pe toţi. În mijlocul ateismului lumii de astăzi, ne găsim împreună strânşi noi – creştinii ortodocşi, şi ne reamintim mereu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am auzit astăzi în Sfânta Liturghie: „Privegheaţi! Fiţi statornici în credinţă! Amin”
.

În ziua de sâmbătă  25 ianuarie 1964, a fost instalat de către părintele Emilian Vasiloschi, preot paroh pe seama comunităţii ortodoxe române din München, urmând să slujească (suplinească) şi în celelalte parohii româneşti din Germania, dar şi „acolo unde va fi nevoie”.
Slujba Sfintei Liturghii şi ceremonia instalării au avut loc în Biserica ortodoxă greacă din München,  Piaţa Salvator 17 (Salvatorkirche).
Un preot ortodox din România acelor timpuri, dar şi din vremea noastră, cu locuinţă personală sau casă parohială, la câţiva zeci de metri de biserică, împreună cu familia la sfârşit de săptămână, cu greu sau deloc îşi poate închipui, cât idealism şi cât duh de jertfelnicie trebuia să dovedească un preot ortodox în exil ca să fie şi să rămână acolo, pe treapta cea mai de sus a chemării sale preoţeşti. Căci trebuia într-adevăr să aibă puteri supraomeneşti şi să fie nebun pentru Hristos, adică să aibă credinţă statornică şi să-şi iubească Biserica şi Neamul din care se trage. Un astfel de slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor a fost Părintele Dumitru Em. Popa.
A dat urmare chemării lui Dumnezeu şi a conaţionalilor ortodocşi din Germania, renunţând la situaţia potrivit de bună pe care o aveau, el şi maica Preoteasă, în Paris. A venit cu familia în Germania, într-o ţară a cărei limbă, soţia şi fiica nu o stăpâneau, fără salariu din partea Bisericii pe care o slujea, fără asigurare de sănătate, fără siguranţa zilei de mâine.
Până când s-a găsit posibilitatea unui minim ajutor financiar, dar şi acela pe termen limitat(!) oferit preoţilor ortodocşi din refugiu de câteva Landuri din Germania Federală, în urma intervenţiei Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Părintele a lucrat ca desenator tehnic în Germania şi mai târziu în Elveţia. Duminica şi la sărbători slujea în diferite parohii, iar în timpul săptămânii, pretutindeni – acolo unde era nevoie de serviciile lui. Rar petrecea un sfârşit de săptămână cu familia.
Când slujea într-una din parohiile mai îndepărtate, de pildă la Hamburg, la o mie de km distanţă de Freiburg, la Berlin, Saltzgitter, Düsseldorf sau München, călătorea cu trenul, adesea plecând de vineri seara sau sâmbătă dimineaţa şi întorcându-se  de multe ori cu un tren de noapte. Luni foarte de dimineaţă, Maica Preoteasă îl aştepta în gara din Freiburg ca să facă schimb de bagaje; Părintele îi încredinţa cufărul cu obiectele bisericeşti, iar dânsa îi dădea trăistuţa cu merinde pentru masa de prânz, după care el îşi continua călătoria în Elveţia, unde lucra până seara ca desenator tehnic.
Cuvintele profetice rostite de către părintele Vasiloschi despre 
„primejdioasele atacuri ale unor duşmani bine înarmaţi (sau fără scrupule…), tu, luptând cu sărăcia şi cu cea mai dezesperantă nepăsare sau chiar ostilitate de pe la spate, a înşişi <<ortodocşilor” tăi>> au fost şi, din păcate, sunt continuu de actualitate. Căci unul dintre fenomenele care au marcat exilul românesc a fost LINK războiul cel dintre noi.
La 21 septembrie 1963, părintele Dumitru îi descrie prietenului său Traian Miron cum s-a desfăşurat ceremonia sfinţirii sale întru preot, oficiată de către Arhiepiscopul Georg Tarasov, în Biserica ortodoxă rusă din Bad Ems. Menţionează şi faptul că părintele Vasile Boldeanu de la Biserica Română din Paris l-a ameninţat în scris pe Arhiepiscop, cu „denunţarea” actului hirotoniei, ca nefiind canonic, adică fiind în afara rânduielilor bisericeşti.
Se pare că scrisoarea ar fi fost plină
„de ură şi mişelie”, încât directorul  revistei Vatra, din Freiburg (dr. Petre Vălimăreanu n.n.) a declarat, că aşa ceva nu se poate publica.
În ziua hirotoniei, s-au evidenţiat şi alţi doi „opozanţi”, unul venit „cu gând de vrajbă”, altul „supărat foc, că se trece peste dispoziţiile părintelui Boldeanu.”
 În zilele imediat următoare  hirotoniei, părintele Boldeanu l-a invitat pe părintele Popa, să coliturghisească în duminica următoare.
În cadrul unei “consfătuiri”, la Paris, la care au participat Gheorghe Racoveanu, Constantin Nagacevschi, Boeru, Acrivu, prof. Mihăilescu (directorul Bibliotecii Române din Freiburg), Bacu, Demostene Nacu, părintele Dumitru a fost avertizat, că „nu are ce căuta în Germania, dacă nu există pace între el şi părintele Boldeanu”. Avertsiment neândreptăţit, căci nu Părintele Popa instiga la război, ci Părintele Boldeanudat, cum s-a arătat mai sus şi se va vede în cele ce urmează.
Părintele Dumitru îşi exprima foarte adesea părerea despre Biserica Română din Paris, că a fost tot timpul marcată de neînţelegeri, scandaluri, anarhie. Acelaşi lucru l-a afirmat şi Mitropolitul Visarion Puiu după ce, interminabile tensiuni, în cea mai mare parte de natură politică, l-au determinat să desfiinţeze Episcopia ortodoxă română din Franţa, pe unii slujitori să-i caterisească, iar pe alţii să-i oprească de la slujirea Sfintelor Taine.

Arhiep. Teofil Ionescu  cu corul Carmen - Paris hp 1 1Pacea,
încheiată atunci la Paris, foarte curând s-a dovedit a fi mincinoasă, căci trei ani mai târziu (1966), a izbucnit războiul cel dintre noi, care a fost pe cât de crunt, pe atât de păgubitor pentru pacea Bisericii, mai ales după ce Î.P.S Arhiepiscop Teofil Ionescu (care încă nu revenise sub jurisdicţia Patriarhiei Române), încurajat şi susţinut de părintele Vasile Boldeanu (de la Biserica Română din Paris), de generalul Ion Gheorghe (fost membru în corpul diplomatic român de la Berlin între anii 1940-1945) şi de alţi conaţionali din Germania, a produs mare tulburare în viaţa bisericească a românilor din această ţară, cu urmări imprevizibile pentru unitatea bisericească şi chiar a Exilului românesc.
Vlădica Teofil venise la Paris, după ce păstorise câţiva ani în America şi Canada. Din inexplicabile motive, s-a simţit dintr-o dată chemat să
reglementeze” (?!) ordinea canonică a Bisericii Române din Germania, deşi îi era cunoscut (căci doar era cu şcoală teologică, şi nu puţină!), că această Biserică era organizată şi funcţiona corespunzător normelor dreptului canonic bisericesc, valabil şi recunoscut de toată Ortodoxia, mai puţin de către Patriarhia Română din motive politice.
Amestecul său în viaţa Bisericii române din Germania a fost numit, chiar de către iniţiatorii lui,
”acţiunea de ocupare a Germaniei” – desigur în înţeles de ocupaţie bisericească!
Acţiunea putea să aibă succes, numai dacă se aplica principiul calului troian, adică instalarea de preoţi susţinători ai „acţiunii”, chiar şi – sau mai ales – acolo unde asistenţa pastorală era deja asigurată de către părinţii Popa şi Vasiloschi, cu scopul bine definit, de a dezbina comunităţile.
De pildă, Asociaţia Românilor Liberi din Germania, prin scrisoarea din 19 ianuarie 1966, semnată de jurnalistul Andrei Nicola, aduce la cunoştinţa Comisiei Ecumenice de la München intenţia de a construi o capelă (biserică) ortodoxă în München unde să slujească un preot ortodox şi solicită în acest scop ajutor financiar din partea Comisiei.
Comisia Ecumenică a fost constituită din iniţiativa şi cu sprijinul Consiliului Ecumenic din Geneva, cu scopul precis definit de a ajuta financiar pe preoţii comunităţilor ortodoxe din exil.
Sus numita petiţie era motivată de faptul, că părintele Emilian Vasiloschi, în vârstă de 87 de ani (în realitate doar de 80 n.n.), abia dacă venea mai mult de două ori pe an la München, iar speranţa că părintele Popa ar veni mai frecvent, nu mai exista. În ultimul an (1965)
“Preotul Popa ar fi slujit la München doar de două ori”.
Se intenţiona aducerea şi instalarea unui preot de sub jurisdicţia lui Vlădica Teofil de la Paris, prin aceasta ignorându-se cu bună ştiinţă, ordinea canonică bisericească şi competenţa celor doi preoţi din Germania (Vasiloschi şi Popa).
Comisia Ecumenică răspunde acestei petiţii, cu adresa din 21 ianuarie 1966, semnată de preşedintele de atunci, Alex Proc, şi precizează că salarizarea unui preot activ în slujba Bisericii Române din Germania este posibilă cu condiţia ca acesta să aparţină acelei Biserici Ortodoxe Române care este recunoscută (înregistrată oficial n.n.) în Germania, iar cererea adresată în acest scop, ţinând seama de starea lucrurilor,  poate fi luată în discuţie, numai dacă poartă avizul întâistătătorului acestei Biserici, adică Protoiereul Vasiloschi, din Düsseldorf.
Comisia Ecumenică confirmă totodată şi organizarea bisericească deja existentă, în sensul că, pentru regiunea Sudul Germaniei, este numit oficial preotul Dumitru Popa din Freiburg, care slujeşte foarte adesea în München, exceptând
„toamna anului trecut (1965), când a slujit mai rar, din cauză că s-a îmbolnăvit şi a trebuit să fie operat”.
Comisia nu ezită să menţioneze şi marele păcat al românilor din Exil, şi anume că aceştia nu au o viaţă bisericească ordonată, că multora dintre ei Biserica le este indiferentă şi că nu se ostenesc pentru consolidarea acesteia.
Comisia consideră că şi organizaţiile româneşti din Exil au datoria să ia legătura cu preotul Popa, numit pentru regiunea de sud a Germaniei, atunci când vine să slujească la München să viziteze pe credincioşi şi să ajute la organizarea vieţii culturale a emigraţiei româneşti, iar credincioşii parohiilor trebuie să preia cel puţin o parte din cheltuielile pentru salarizarea preoţilor.
Petiţia jurnalistului Nicola şi răspunsul Comisiei i-au fost trimise – conform procedurii birocratice nemţeşti – şi părintelui Popa, spre a lua cunoştinţă şi a-şi exprima şi dânsul părerea, cu privire la ce se urzeşte în spatele şi împotriva lui
.
Răspunsul părintelui Dumitru a urmat, pe cât de prompt, pe atât de maliţios şi pe măsură, după cum urmează:

78 Freiburg, 26 Ianuarie 1966

Mult stimate domnule Proc,

La adresa domniei voastre din 21 Ianuarie 1966, am onoarea a vă aduce la cunoştinţă, că privind lucrurile sub un unghi naţional şi religios, eu socotesc îmbucurător faptul că dl. Nicola se gândeşte la construirea unei biserici ortodoxe, la care să aducă un preot ortodox, fie el chiar sub oblăduirea P.S. Teofil, pentru că domnia sa, neavând nici un ortodox în familia sa, vrea prin aceasta să revină la credinţa pe care au avut-o părinţii şi strămoşii săi, şi biserica noastră nu poate decât să se veselească.
Chiar afirmaţia domniei sale, că în cursul anului trecut nu mi-am făcut apariţia la München decât de două ori, cu toate că întreaga lună ianuarie eu mi-am petrecut-o în capitala Bavariei, e o dovadă în plus, că domnia sa nu face parte dintre aceia care obişnuiesc să tocească pragul bisericii, şi la aceasta nimeni nu se gândeşte să-i aducă un cap de acuzaţie, pentru că greutăţile familiare sunt mari, iar refugiul cine ştie cât e de lung!
Înţelegând să nu mă abat o singură clipă de la linia de foc a Bisericii noastre strămoşeşti şi de cea de jertfă a neamului meu, primiţi vă rog mult stimate domnule Proc,
asigurarea deosebitului meu respect.
Al domniei voastre,
Preot D. Em Popa “.

Nu trebuie să credem că în spatele iniţiativei asociaţiei româneşti de la München se afla numai Nicola şi nici să ne aşteptăm că această controversă a rămas un caz singular. Dimpotrivă!
În acelaşi an, la iniţiativa generalului Ion Gheorghe, a fost convocat un congres al românilor din Germania care a avut loc la 18 septembrie 1966 la Köln, la care, pe lângă personalităţile din lumea Exilului românesc, a participat şi Vlădica Teofil, venit în acest scop de la Paris.
De Sfântă Mărie, Vlădica Teofil de la Paris adresase o
scrisoare deschisă românilor din Germania, în care se jeluia că nu mai pridideşte cu multele scrisori din partea multor credincioşi, care se plâng de “starea lor bisericească”.
Arhiepiscopul Teofil Ionescu  hp 2În circulara cu pricina, Vlădica Teofil afirma că răposatul părinte Emilian Vasiloschi nu a lăsat românilor din Germania
„o stare bisericească cu trăsături de continuitate”, aşa că „apare vidul de organizare bisericească”, cu „o tristă îngăduire a unui amestec străin, în treburile noastre bisericeşti”.
Vlădica Teofil se declara încrezător
„că ruşii respectivi nu vor îndrăzni să ne mai umilească cu ocupaţia lor bisericească”,
fără a menţiona – cum s-ar fi cuvenit – că el însuşi şi Biserica Română din Paris, pe care o păstorea, depindeau canonic tot de ruşi, anume de Biserica ortodoxă rusă din afara graniţelor condusă de sinodul ortodox rus de la New York, în America, fără comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe (adică în afara Ortodoxiei!).
Vlădica Teofil avertiza “
pe cei ce ar dori să-l moştenească pe Preotul Vasiloschi, din punct de vedere bisericesc, că aceştia nu vor reuşi să facă altceva, decât să tulbure liniştea celui din mormânt şi să creeze frământări inutile printre români”.
În aceeaşi
circulară, Vlădica Teofil îşi exprimă speranţa că fraţii protestanţi nu vor mai stărui cu ajutorul lor bisericesc, condiţionat de sfâşierea unităţii noastre bisericeşti şi româneşti” (dar, între timp, solicita de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva, salarizarea a doi preoţi de sub jurisdicţia sa, pentru parohiile din Germania n.n.) şi cănici greco-catolicii nu vor mai da ajutor Românilor ortodocşi să stea în dezordine bisericească”, uitând(!) că la Madrid, Î.P.Sa îşi dăduse sărutul păcii cu episcopul român greco-catolic Vasile Cristea.
În
circulara cu pricina, Vlădica Teofil nu aminteşte de fel de existenţa părintelui Dumitru Popa, între timp – după săvârşirea din viaţă a părintelui Vasiloschi – numit de către Arhiepiscopul Georg Tarasov vicar al Bisericii Românilor din Germania.
E adevărat că la congres fusese invitat şi părintele Popa doar să facă slujbă, care,
din lipsă de biserică, urma să se ţină pe scena din sala congresului.
Părintele Popa s-a străduit şi a primit o biserică, unde a săvârşit Sfânta Liturghie în prezenţa episcopului, iar în loc de predică a rostit următorul cuvânt:

“Fraţi enoriaşi, onoraţi oaspeţi,

Încă reavănă fiind ţărâna pe mormântul fostului nostru păstor sufletesc, vijelia patimilor, de care a ştiut să adăpostească frumoasa livadă al cărei paznic şi lucrător era, prinde să se dezlănţuie.
Soarta acestei moşteniri e astăzi în mâinile domniilor voastre, a fiilor săi sufleteşti şi depinde de voinţa şi dragostea fiecăruia de a o păstra aşa, cum v-a fost încredinţată, sau a o împărţi (frăţeşte, negustoreşte), a o vinde, a o lăsa pradă spinilor şi bălăriilor, a-i da foc, ori a o ara mai adânc, spre a aduce mai multă roadă.
Istoria omenirii ne arată că au fost stăpâniri care au durat veacuri de-a rândul, altele – care
s-au stins odată cu stingerea celor ce le-au creat.
Dumnezeu a înzestrat pe om cu minte, cu dragoste şi i-a dat libertatea să acţioneze după bunul său plac, … să se apropie de El sau să fugă de la faţa Lui;
«Toate vă sunt permise, dar nu toate vă sunt de folos!»… spune Sf. Apostol Pavel, iar înţelepciunea populară glăsuieşte: «Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi! ». Cu sila nu se poate impune nimic!... fiecare e absolut liber să-şi aleagă medicul, care corespunde cerinţelor inimii sale.
În societatea omenească sunt medici buni, medici mai puţin buni,…şi mai sunt şi medici răi. Aceştia din urmă, în majoritatea cazurilor, sunt mai instruiţi decât cei dintâi, sunt dotaţi cu mai multe cunoştinţe, dar, din cauza diferitelor metode
«savante», pe care le practică pe pielea bieţilor clienţi, tocmai spre a-şi arăta înţelepciunea, legiuitorul găseşte de cuviinţă să le ridice dreptul de liberă practică, cruţând astfel multe vieţi omeneşti.
Prooroci mincinoşi, lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, încearcă să profite de vitregia vremurilor în care trăim. Ei îşi anină pe piept icoana patriei însângerate, când de fapt sunt cei mai buni crainici ai acelora, sub călcâiul cărora geme bietul nostru popor.
Propovăduiesc dragostea, dar sufletul lor gâlgâie de ură… Strigă la toate răspântiile ordinea şi pacea, dar în urma lor e numai foc, pustiu şi moarte…
Dacă diavolul ar apărea aşa cum e zugrăvit în icoane, cu barbă, copite şi coarne de ţap, coadă de măgar, furcă în mână şi aruncând văpăi pe nări, lumea l-ar cunoaşte de departe şi s-ar feri… El ni se arată însă în formele cele mai ademenitoare, mânuind cu dibăcie arcuşul pe îndrăcitele-i strune, prinzând pe cât mai mulţi în laţul stăpânirii sale.
Prinşi, fie de vârtejul patimilor, fie de diferite interese, din această răscruce la care ne găsim acum, mulţi sunt mânaţi de vântul răzmeriţii, pe calea mirajului unor noi rânduiri.
Noi, - mulţi, puţini - vom rămâne aici, continuând truda depusă de cei ce-au fost înaintea noastră la conducerea acestei Biserici – părinţii: Ştefan Palagiţă, Andrei Vascan, Emilian Vasiloschi, supunându-ne legilor şi tradiţiilor ei.
Biserica ortodoxă Română din Republica Federală Germană nu-şi închide porţile în faţa nimănui, rămânând aceeaşi reconfortantă oază în pustiul acestui exil!.... că şi la noi, în casa noastră, se simte româneşte, se cântă româneşte şi se vorbeşte numai româneşte.
Şi noi credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului!..
Credem întru Unul Domn Iisus  Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl
S-a născut, mai înainte de toţi vecii!...Credem întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, carele din Tatăl purcede!...Credem întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică!.. Credem de asemenea cu tărie în Învierea României şi a Neamului Românesc, în sfărâmarea zidului de ură  şi de mişelie ce ne împresoară!...
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!...

Preot Dumitru Popa,  Köln, la 18 septembrie 1966”

Prot. D. Popa - Gramata din 1966 hp 2
La 8 octombrie 1966, Arhiepiscopul Georg Tarasov
i-a încredinţat părintelui Dumitru Popa conducerea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, care se afla din anul 1963 sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse din Franţa, cu statut de autonomie bisericească (foto links).
Între 3 şi 4 decembrie, acelaşi an, a avut loc – tot la Köln – întrunirea românilor pentru a comemora revenirea Transilvaniei la Patria-Mamă.
Câţiva militanţi, unii veniţi chiar de la Freiburg(!), alţii şi de la Paris, toţi entuziasmaţi, vezi Doamne, deadevărata renaştere spirituală”, ce trebuia realizată, au încercat să instaleze pe Vlădica Teofil –
episcopul rătăcitor –  de la Paris, caepiscop al românilor ortodocşi din întreaga Germanie liberă”, desigur, cum am spus mai devreme, ignorând ordinea bisericească deja existentă aici.
Iniţiativa n-a fost susţinută nici de majoritatea românilor participanţi din Germania şi nicidecum de către participanţii veniţi de la Paris şi ar fi fost de aşteptat să se oprească aci.
(N.B. Surse de informare cu privire la evenimentele de la Köln: revista Vatra, Nr. 104 iulie - decembrie 1966 , p. 3-4 şi documente din arhiva bisericii de la Freiburg).
Nereuşita acestei iniţiative, care avea ca scop principal cucerirea Germaniei, a avut urmări neprielnice, adesea dramatice, ca să nu spunem ruşinoase, care au marcat viaţa şi unitatea bisericească a românilor din Germania până în zilele noastre.
Acestea au înlesnit procesul de dezbinare a Bisericii românilor din Exil (nu numai din Germania!), iniţiat şi regizat cu multă dibăcie de regimul comunist din România, care a ştiut să se folosească de credibilitatea Bisericii, ajutat fiind şi de câţiva ierarhi români, mai zeloşi decât s-ar fi aşteptat cineva.
Remarca făcută de Comisia Ecumenică de la München, privind grija românilor din Exil faţă de Biserica lor, cum că aceştia
“nu au o viaţă bisericească ordonată, că multora dintre ei Biserica le este indiferentă şi nu se ostenesc pentru consolidarea acesteia”, era pe cât de dezolantă, pe atât de adevărată.
De pildă, în anul 1966, Comisia Ecumenică a pus la dispoziţie Bisericii Române din Germania, sub formă de împrumut, bani pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare a părintelui Emilian Vasiloschi (
7 Iulie 1966), urmând ca suma să fie restituită ulterior, cu contribuţia credincioşilor.
În scrisoarea din 5 octombrie 1966 (adică după congresul de la Köln din ziua de 18 septembrie 1966) către Comisia Ecumenică, părintele Popa nu se declară optimist, privitor la întoarcerea datoriei:
…. vom încerca uşurarea acestei sarcini, de ne va fi cu putinţă, dat fiind spiritul de răzvrătire ce domneşte astăzi printre credincioşi, împotriva actualei orânduiri (conducerea bisericească n.n.). Hotărârile Asociaţiei domnului General Ion Gheorghe, care au avut drept urmare ferma luare de poziţie de la Köln, la 18 septembrie 1966, împotriva încălcării unor elementare reguli de bună cuviinţă, din partea anumitor Înalte feţe bisericeşti, au dat naştere unei atmosfere de vrajbă, ce cade greu în cumpăna acestui apel”.
În altă scrisoare (3 noiembrie 1966) către Comisia Ecumenică, tot în legătură cu banii împrumutaţi, părintele Popa declară printre altele:  “
a face o colectă printre enoriaşii noştri, spre a se acoperi cheltuielile pe care Onor. Comisia Ecumenică de asistenţă a preoţilor Ortodocşi din Republica Federală Germană le-a făcut, cu ocazia înmormântării părintelui arhipresviter mitrofor Emilian Vasiloschi, nu este cu putinţă, situaţia fiind prea încordată în colonia noastră de aici”.
Doi ani mai târziu (3 octombrie 1968), părintele Popa comunică aceleiaşi Comisii că Biserica Ortodoxă din Germania nu poate să achite contribuţia anuală obligatorie din partea parohiilor în fondul Comisiei, deoarece banii adunaţi la colecte, fie că se varsă în fondul unor organizaţii româneşti, fie că se folosesc la acoperirea unor necesităţi ale parohiilor.
Din grija pentru obrazul curat (nu al lui, ci al enoriaşilor români ortodocşi!), părintele Popa a achitat datoria din buzunarul propriu, spunând:
…de aceea, pentru achitarea datoriei noastre, pentru moment nu văd altă cale, decât aceea de a opri suma de 500 DM din salariul meu…”.
Cele relatate aici sunt doar câteva episoade ale războiului nefast, caracteristic multor comunităţi româneşti din exil, pe toate continentele, moştenit şi continuat şi de către diaspora românească din zilele noastre, la îndemnul şi cu sprijinul slujitorilor bisericeşti de pe toate treptele ierarhiei.
Dacă părintele Dumitru Popa nu prea vorbea despre aceste supărări şi necazuri, nu înseamnă că astfel de acţiuni nu l-au mâhnit (ca să nu spun scârbit), mai ales că acestea erau iniţiate şi regizate de către conaţionali pe care el îi considerase prieteni sinceri, cum au fost de pildă, slujitorii de la Biserica Română din Paris. Numai astfel se poate înţelege conţinutul unei notiţe scrise de mână, cu caracter de testament, descoperită întâmplător printre documentele personale, rătăcită printre cele ale parohiei, în care părintele Popa hotărăşte rânduielile legate de slujba de înmormântare, atunci când el se va săvârşi din viaţă:

Freiburg, 14 Decembrie 1977

Las cu limbă de moarte, ca înmormântarea să mi se facă după toate regulile stabilite de Sfânta noastră Biserică a Răsăritului, că, dacă Ea (Biserica) a pus rugăciuni mai multe pentru preoţii de mir, înseamnă că de la primele începuturi s-a văzut, că aceşti slujitori au păcate mai multe decât restul muritorilor de rând;
Să nu să mi se aducă nici un fel de coroane şi nici flori, fiind o cheltuială inutilă şi fără nici un folos pentru uşurarea sufletului.
De este însă posibil, să se răsădească pe mormânt verdeaţă şi flori vii, şi de va fi posibil, lângă cruce să se sădească un trandafir;
Să mi se facă toate pomenirile, parastasele şi toate rugăciunile cerute de Sfânta noastră Tradiţie bisericească şi românească;
Slujba înmormântării să fie făcută de slujitori ortodocşi români şi streini, după cum va fi posibil. Pot participa şi fraţi slujitori greco-catolici, romano-catolici sau evanghelici, de li se va permite. În nici un caz nu doresc, să fie părtaşi la această ceremonie oricare dintre membrii clerului ortodox român din Paris. Afară de părintele Mihai Costandache, ceilalţi doi mi-au fost duşmani de moarte mie, cât şi Bisericii noastre din Germania. Să nu le plătească Dumnezeu, după cugetul lor!”
(NB: documentul nu este semnat)

Defăimarea, agresiunea verbală sau scrisă la adresa Bisericii, împotriva lui şi a familiei sale, chiar şi de către cei pe care îi stima – unii îi fuseseră sau îi erau foarte adesea oaspeţi, poftiţi şi nepoftiţi, în casă şi la masă – au fost mizeriile zilnice, pe care părintele Dumitru Em. Popa le-a îndurat cu creştinească îngăduinţă.
Nu avea studii de Teologie, părintele Popa, dar slujea frumos! Părintele profesor Dumitru Stăniloaie, în trecere prin Freiburg, a asistat la Sfânta Liturghie, după care
i-ar fi mărturisit Părintelui:
Slujeşti atât de frumos, cu toate că nu ai absolvit nici măcar seminarul!”
Predică după Sfânta Liturghie foarte rar a rostit, nu pentru că n-ar fi fost în stare (ar fi putut citi şi dintr-o carte de predici scrise de alţii), ci pur şi simplu – motiva el – din bun simţ. Odată mi-a mărturisit:
În momentul când aş ţine o predică în faţa credincioşilor, eu, care nu am nici măcar o clasă de seminar – or aceasta se ştie – aş avea impresia că oamenii mă consideră impostor”. O greşită subestimare!
Care însă dintre participanţii la slujba de pomenire de Ziua Eroilor, la Cimitirul militar român de la Soultzmatt (Alsacia), în anul 1981, n-a fost mişcat până la lacrimi de cuvântul rostit de Părintele, adresat românului
LINK ION care  – în primul război mondial – s-a jertfit eroic în luptele pentru făurirea României Mari, pentru întregirea neamului şi demnitatea poporului român, iar în al doilea război, pentru salvarea aceleiaşi Românii Mari, de mutilare teritorială şi de urgia comunistă.
Cei care ştiau amănunte din biografia Părintelui au identificat în persoana numitului
ION şi pe fratele mai mic, Ion – zis Neaţă -, care, plecat pe front, de unde nu s-a mai întors, spera să-şi întâlnească fratele mai mare despre care familia nu ştia dacă mai este în viaţă.
Părintele Dumitru nu şi-a stabilit domiciliul la München. A preferat să se stabilească la Freiburg, unde un grup de români şi germani binevoitori, în mod deosebit familia prof. dr. Paul Miron, părintele evanghelic Hermann Bujard, prinţul Nicolae al României şi alţi câţiva, l-au ajutat să se instaleze cu familia, între timp venită definitiv de la Paris.
Cu ajutorul acestor binevoitori prieteni, a reuşit să înregistreze oficial Vicariatul parohiilor ortodoxe române din Germania, corespunzător legislaţiei în vigoare, adică cu statut de funcţionare, sub denumirea:
Biserica Ortodoxă Română din Germania e.V. cu centrul administrativ în Freiburg în Breisgau.
După trecerea la Domnul a părintelui Emilian Vasiloschi, Arhiepiscopul Georg Tarasov l-a ridicat pe părintele Popa la treapta de protoiereu şi l-a numit Vicarul său şi întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, cu centrul administrativ la Freiburg.

Popa D. Pr. slujind un botez hp 2Părintele Dumitru s-a dăruit slujirii preoţeşti, cu dragoste şi cu jertfelnicie, maica preoteasă fiindu-i sprijin şi sfetnic, nu numai în cele ale casei, ci adesea – spre indignarea multora – şi în treburile bisericeşti; nu pentru că Părintele nu s-ar fi priceput, ci pentru simplul fapt că el nu putea spune niciodată  „NU”, dar mai ales pentru că astfel nu-şi cruţa sănătatea.
El şi maica preoteasă erau bine cunoscuţi autorităţilor locale (poliţie, conducerea lagărelor de refugiaţi, biroul de ajutor social, biroul forţelor de muncă, spaţiul locativ, spitale, doctori, avocaţi etc.), pe unde îi însoţeau pe conaţionalii pribegi şi în nevoie, punând pe cât era posibil şi o vorbă bună pentru ei.
Rar se întâmpla să nu aibă zilnic oaspeţi – chemaţi şi nechemaţi, buni şi mai puţin buni, cu gânduri curate sau mai puţin curate, nevoiaşi şi mai puţin nevoiaşi – la masă şi, foarte adesea, şi la dormit.
Pentru părintele Dumitru şi maica preoteasă, statutul de român era mai presus decât caracterul oaspeţilor, pe care obişnuiau să-i diferenţieze după locul de obârşie: pentru că venea din România, era “
român, ca şi noi”, dacă venea din zona Buzăului, era “unul de la noi sau de-al nostru”.
Foarte adesea am comparat casa lor cu stejarul din Mamvri, din Vechiul Testament (vezi
Cartea Facerea, cap. 18)
, cu deosebirea, că acolo, gazda – Patriarhul Avraam – avea din plin cu ce să împodobească masa, iar oaspeţii erau cinstiţi şi de încredere.
Foarte indignaţi au fost într-un an enoriaşii din Freiburg, de vestea că în noaptea Sfintelor Paşti, când Părintele era în slujbă şi familia în biserică, conaţionali au pătruns în locuinţa lui, din care şi-au însuşit puţinele obiecte mai de valoare.
Poliţia n-a reuşit să-i prindă pe făptaşi şi a închis dosarul. Părintele Dumitru a aflat între timp, cine au fost vizitatorii nocturni în ceas de rugăciune, dar, fiind mărinimos din fire, nu i-a dat în vileag.
Odată mi-a mărturisit: N-am întâlnit până acum pe nimeni care să mă fi supărat”
. Cu zece ani înainte de a se muta în Casa Domnului a fost nevoit să-şi schimbe  această părere, după ce prieteni de-o viaţă întreagă şi de suflet l-au părăsit în schimbul unor prietenii făţarnice şi al unor deşertăciuni lumeşti - vezi positio mentissecundum consilium, hoc animo ad Augoustinum. .
Avea el un fel deosebit de a pune lucrurile şi pe oameni în lumina lor adevărată, fără ca să dăuneze cuiva sau să supere pe cineva.
Odată, auzind că în apropiere de oraşul unde slujeam, la o parohie cumplit bântuită de ispita dezbinărilor, trăiesc foşti camarazi de-ai lui (legionari),  l-am întrebat:
Oare de ce dl. P. nu vine la biserică? N-ar fi bine, să-l sfătuiţi, să-mi fie de ajutor?”
Părintele mi-a răspuns: “
Lasă-l pe P. să stea unde este, că acolo stă bine!” Mai mult n-a spus şi nici eu n-am mai întrebat ceva. Pricepusem tot!
A fost continuu acuzat şi considerat “
popă legionar”. Mulţi refugiaţi români spun că la sosirea în Freiburg au fost avertizaţi de către unii conaţionali, dar şi de către persoane cu funcţii publice (de pildă din conducerea lagărelor de refugiaţi), să nu frecventeze biserica legionarilor”.
Părintele Dumitru era mândru de trecutul lui în Mişcarea Legionară. N-a negat niciodată că a fost legionar, dar nici n-a afirmat că ar mai fi. Dimpotrivă! Foarte adesea s-a pronunţat – în biserică şi nu numai aici – a fi un adversar al regimului comunist din România, dar niciodată n-a făcut propagandă legionară. Chiar şi atunci când venea sorocul de pomenire a legionarilor căzuţi în război (Moţa, Marin ş.a.) sau omorâţi fără sentinţă de moarte (Corneliu Codreanu, Nicadorii, Decemvirii etc.), săvârşea slujba parastasului în biserică, în afara programului liturgic, la altă oră din zi, “ca să nu scandalizăm pe careva”, după cum se justifica el.
Într-o Duminică, după Dumnezeiasca Liturghie, în contextul învinuirilor şoptite în ascuns, pe lângă zidurile bisericii, le-a spus enoriaşilor, că e adevărat  că el a fost legionar, dar din momentul în care a fost hirotonit preot, este
numai preot.”

De când a plecat din ţară (1941), până la trecerea la Domnul (2004), n-a mers niciodată în România, spre nedumerirea unora, întrucât după 1990 acest lucru ar fi fost posibil. Se crede că i-ar fi fost teamă de decepţia, pe care mulţi dintre noi,
fugarii, am avut-o la revenirea în România, după mulţi ani de absenţă, de a nu mai găsi ţara şi oamenii în aceleaşi tipare în care le lăsase cu cincizeci de ani mai devreme. Explicaţia aceasta ar putea fi întărită de conţinutul poeziei  Pribeagul, scrisă de el în anul 1943, în lagărul de la Rostock.
Când era întrebat, dacă merge cumva în ţară, răspundea mai în glumă, mai în serios: “
Nu pot merge, că mă cam dor picioarele!”, ceea ce nu era prea departe de adevăr, deoarece în ultimii ani se plângea foarte adesea că îl dor picioarele.
S-a spus însă şi s-a crezut despre el, că ar fi mers incognito în România; prima oară – când încă mai trăiau părinţii lui, iar el era considerat dispărut.
Cineva i-a dus mamei lui ştirea: S-a întors Mitică. Este în biserică”. Mama lui s-a dus în grabă la biserică şi a văzut un tânăr străin, care semăna bine cu fiul ei dispărut. L-a prins pe străin de braţ,
l-a strigat şi l-a întrebat rugător:
Mitică! Eşti tu, Mitică al meu?” Străinul nu i-a dat nici un răspuns, iar ea s-a întors decepţionată la casa ei. Când a venit la Freiburg Voica, sora lui, în vizită la fratele ei mai mare, a relatat momentul dramatic descris mai sus. Era de părere, că a fost vorba de o confuzie sau poate de o înscenare.
Un Cucernic părinte şi profesor de la Seminarul Teologic din Buzău auzise, că
prin anii ´80, Preotul Dumitru Popa, din Germania, în trecerea sa prin Buzău, a vizitat catedrala şi s-a întâlnit şi cu Părintele Gabriel Cocora, odinioară prietenul şi camaradul său legionar, mai târziu, secretar la Episcopia Buzăului şi diacon la catedrala episcopală”. Nu s-a dat crezare zvonului, ci mai degrabă s-a presupus că vizitatorul respectiv nu venise de aşa de departe, ci de prin imediata apropiere, cu misiune specială, de a verifica loialitatea părintelui din administraţia bisericească buzoiană.
Afirmaţii de genul:
Patriarhia Română este aservită Moscovei, preoţii şi episcopii români sunt comunişti, preoţii români misionari sunt agenţi de Securitate” etc. a făcut foarte adesea şi nu le-a retractat nicidecum; dar niciodată n-a negat validitatea slujbelor săvârşite de aceştia, nici n-a coliturghisit cu ei, decât abia spre sfârşitul anilor ´90, „ca nu cumva să se smintească fraţii”, motiva el.

Paris. Craciunul cu cei mici si cu cei mari hp 16Cei care l-au cunoscut pe părintele Popa, în timpul când dânsul trăia în Franţa, povestesc cu entuziasm dar şi cu nostalgie despre angajamentul lui în viaţa comunităţii româneşti de aici.
Acolo, unde tehnica nu era la îndemână, Părintele improviza. De pildă, întocmirea planurilor şi organizarea vacanţelor de vară– de predilecţie undeva pe Loire – pentru familiile prietenilor, cădeau întotdeauna în grija lui. Îi plăcea să dea de lucru tuturor, de la mic până la cel mai mare, fiecăruia după puterea şi priceperea lui, de cele mai multe ori fiind el însuşi regizorul şi în acelaşi timp şi artistul. Căci omul, când nu dispune pe moment de o alternativă mai bună, improvizează.

Soultzmatt g hp La propunerea lui Remus Radina, de la Paris, fost ofiţer în Armata Română şi deţinut politic în România, părintele Popa a încurajat şi sprijinit reînnoirea tradiţiei şi organizarea Pelerinajului de Ziua Eroilor Români, la mormintele soldaţilor români din Primul Război mondial (1916-1918), care aşteaptă învierea de obşte în cimitirele militare din Alsacia, la
Soultzmatt, Dieuze, Hagenau şi altele, în Franţa.

Liturgie in Soultzmatt 1981 hp 7Nu se ştie, dacă după al Doilea Război mondial se făcuse vreodată, acolo, o slujbă de pomenire.
În anul 1978, de Ziua Eroilor Români, s-a ţinut probabil prima slujbă de pomenire. Ěn anul următor, Părintele a slujit în sobor Dumnezeiasca Liturghie, urmată de slujba de pomenire a Eroilor Români din cele două războaie mondiale.
Pentru serviciul religios a întocmit un
pomelnic special, cu numele personalităţilor româneşti – militari, politicieni, ierarhi – începând de la Ferdinand I – Întregitorul, până la eroii revoluţiei române din decembrie 1989. Acest pomelnic se rosteşte în fiecare an, cu ocazia slujbei de pomenire a eroilor.

Soultzmat AB hp3
Pelerinajul la Soultzmatt avea să devină, în următorii 14 ani, unul din principalele obiective cu caracter religios şi naţional-politic ale Exilului românesc de pretutindeni şi, totodată,  în mod deosebit una dintre îndatoririle de onoare ale enoriei române din Freiburg, păstorită de către părintele Dumitru din anul 1966 – până când s-a săvârşit din această viaţă, în anul 2004.


Soultzmatt 1h hp1 
În aceşti ani, au fost alături de el şi l-au însoţit preoţi şi credincioşi ortodocşi şi neortodocşi din Germania, Franţa, Italia, Elveţia, Austria, din America şi din îndepărtata Australie, mulţi dintre dânşii, foşti deţinuţi politici în închisorile comuniste de la Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Salcia, Periprava  şi multe altele, din România.

Pr. Dumitru Popa si Aurica Popa la Soultzmatt, de Ziua Eroilor hp 1 Foarte adesea ne spunea că aştepta Ziua Eroilor şi, odată cu ea, şi Pelerinajul la Soultzmatt, cu aceeaşi bucurie cu care aştepta sărbătoarea Sfintelor Paşti…

Soultzmatt 1986 Regele Mihai hp 5 În anul 1986, de Ziua Eroilor, s-a bucurat de cinstea de a sta în fruntea unui numeros sobor de preoţi care au oficiat slujba de pomenire a Eroilor Români în prezenţa Regelui Mihai,  a Reginei Ana şi a uneia din fiicele Lor,  Prinţesa Sofia a României.

Soultzmatt 14 iunie 1986 Printesa Margareta hp 2Bucuria aceasta i-a fost umbrită după ce, de prin anii 1994-1995, serbarea de Ziua Eroilor de la Soultzmatt a fost dublată  de către ierarhii şi preoţii de sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Părintele Dumitru  îşi închipuia - şi chiar credea - că Pelerinajul la Soultzmatt va rămâne pentru totdeauna o instituţie religios-naţională a Exilului Românesc.
În anul 1979, a convocat Congresul Bisericesc de la Frankfurt, cu care ocazie a fost înfiinţată
Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală, cu reşedinţa la Freiburg, sub oblăduirea canonică a Sfintei Patriarhii Ecumenice de la Constantinopol.
Scopul înfiinţării episcopiei era gândit în interesul Bisericii românilor din Exil. Episcopia trebuia să fie păstorită de către un ierarh român, din afara jurisdicţiei Patriarhiei Române. Era fapt cunoscut că în România bisericile sunt controlate acribic de către puterea politică şi că nimic nu se putea hotărî sau face, fără încuviinţarea organelor de stat. Părintele Popa a luat în considerare acest aspect şi a încercat un fel de rocadă politică-bisericească, pentru a asigura optimal asistenţa pastorală în parohiile româneşti din Exil, prin hirotonia candidaţilor la preoţie de către un episcop, independent de vreo putere politică, la dorinţa şi recomandarea enoriaşilor şi nu impuşi din altă parte.
Proiectul înfiinţării episcopiei a fost pregătit în mare taină de către părintele Popa, asistat doar de câţiva apropiaţi ai lui şi, din păcate, fără a consulta  vreun teolog competent şi în ştiinţele dreptului bisericesc, deşi avea câţiva la îndemână! Arhiepiscopului  Georg Wagner, de la Paris, nu i s-a comunicat în scris intenţia înfiinţării Episcopiei. Arhiepiscopul şi Patriarhul Ecumenic au aflat de nou-înfiinţata episcopie, abia după ce aceasta a fost înregistrată cu statut de funcţionare conform legilor germane cu privire la asociaţiile de cult religios, ceea ce însă nu-i asigura şi statutul canonic faţă de Sinodul Sfintei Patriarhii din Constantinopol.
Părintele Dumitru s-a interesat de posibilitatea sfinţirii unui ierarh român pentru episcopia proaspăt înfiinţată. Auzise că la Muntele Athos vieţuieşte un cuvios călugăr român, plin de har
„şi fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, ne îngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (comp. Tit, 17), pe numele-i de monah – Dometie şi de familie – Trihenea care, după cele ce i se povestise Părintelui Dumitru, ar fi avut toate calităţile unui bun episcop pentru românii din Exil.
Părintele Arhimandrit Dometie Trihenea avea metania la Mânăstirea Vatoped, în Sfântul Munte Atos. Era binecunoscut la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol încă de când era stareţ la mânăstirea Zografu, şi aceasta tot la Sfântul Munte.
Se pare că părintele Dumitru i se adresase cândva, dacă n-ar primi să fie întâistătătorul Episcopiei româneşti  de curând înfiinţată în Germania şi primise un răspuns negativ, motivat de vârsta înaintată. În scrisoarea din 19 mai 1981, părintele Dumitru Popa revine cu invitaţia, scriindu-i următoarele:
Arhim. Dometie Trihenea hp 2
„Nu vă ascundeţi, dragă părinte, după epitetul bătrâneţii, că sufletul nu îmbătrâneşte niciodată. Viaţa la Schit e frumoasă şi e lipsită de ispitele cele mari. De acolo, mergeţi însă singur în Rai, curăţit de orice fel de păcate. Aici însă, aveţi rolul, ca să duceţi cât mai mulţi cu Înalt Preacuvioşia Voastră. Este un strigăt de alarmă al fraţilor Români Ortodocşi din această diasporă. E strigătul celui ce se îneacă şi cere ajutor. Acest ajutor, Înalt Preacuvioşia Voastră îl poate da. Luaţi-vă câteva săptămâni de zile şi porniţi într-o călătorie duhovnicească spre noi, unde veţi avea ocazia să vedeţi la faţa locului nevoile fraţilor, care au fost obligaţi să fugă de la vetrele lor. Ei au nevoie de asistenţă duhovnicească. Altfel se pierd printre streini fiind nevoiţi, ca atât ei cât şi copiii lor să îmbrace alte religii streine de neamul lor şi care nu-i altceva decât un blestem”.

Părintele Dometie comunică părintelui Dumitru, la 22 mai 1981, că această slujire este
„…lucru peste puterile mele la etatea care sunt – 73 ani, necunoscând limba germană, numai limba română şi greaca practică– limba poporului….. dar, în caz că nu se găseşte nimeni, eu nu mă pot face neascultător dragostei Cucerniciei Voastre şi poporului bine credincios”.
Părintele Dometie şi-a respectat promisiunea, venind la Freiburg, unde a rămas câteva săptămâni. Era un călugăr cuminte, smerit şi de bună credinţă faţă de oameni şi mai ales faţă de cinul din care făcea parte. Când l-am întâlnit, mi-am închipuit că asemenea înfăţişare vor fi avut mai toţi Părinţii Pustiei, în frunte cu Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie şi toţi cei împreună cu dânşii. Era de-ajuns o scurtă privire şi aveai impresia, că părintele Dometie era unul din ceata acelor părinţi, rămas din greşeală pe dinafară, când cineva a închis grabnic Patericul Athonit. Calistrat Hogaş – de l-ar fi cunoscut – i-ar fi dedicat mult mai multe pagini decât părintelui Ghermănuţă şi poate, că nici romanul lui George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe n-ar fi rămas neterminat.
Părintele Dometie trăia timpuri moderne, dar după rânduieli de pe la jumătatea întâiului mileniu creştin. O viaţă întreagă, încă din copilărie, trăise la Sfântul Munte, de unde numai foarte rar coborâse printre oameni, iar cu civilizaţia modernă nu va fi avut de-a face nici chiar pe departe.
Părintele Dumitru, care i-a aranjat adăpost vremelnic în căminul Academiei Catolice din Freiburg la sosire, l-a însoţit la reşedinţa-i temporară. Ca să ajungă la camera rezervată lui, la unul din etajele clădirii, au urcat cu ascensorul. Cum părintele Dometie nu era obişnuit cu maşinăriile moderne, intrând în ascensor a crezut că se află deja în chilia lui. S-a uitat mirat în juru-i, apoi gândind cu glas tare, a zis către părintele Dumitru: „Cam neîncăpătoare cameră!”.
A venit la Freiburg în virtutea ascultării – unul din cele trei voturi monahale – şi ar fi făcut cu adevărat ascultare, dacă situaţia Bisericii de aici nu i s-ar fi părut şi lui confuză, cum şi era de altfel, căci slujitorul bisericesc face ascultare nu numai în jos, către poporul bine credincios, ci şi în sus, către cel mai sus decât el pe treapta ierarhică – stareţ, episcop, patriarh, sinod. Ori, cum şansele ca Episcopia română din Germania să fie recunoscută ca atare de Patriarhia Ecumenică erau ca şi inexistente, hirotonia unui episcop era de la bun început compromisă.
Părintele Dumitru l-a dus şi pe la doctori să-l caute de sănătate, iar toate cheltuielile pentru doctori şi spitalizare au fost preluate de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Freiburg. Prognoza doctorilor n-a fost nicidecum îmbucurătoare şi chiar s-a săvârşit din această viaţă, la scurtă vreme după ce s-a întors la Sfântul Munte.
Obligată de regimul comunist, Patriarhia Română a intervenit la Patriarhul Ecumenic şi i-a cerut să nu-i acorde Episcopiei Române din Germania Federală tomosul de recunoaştere. Patriarhia Ecumenică a respectat pretenţia Patriarhiei, ştiind probabil că aceasta nu vine din iniţiativa Patriarhului României, ci de mai de sus, de la stăpânitorul acestei lumi. Sinodul Sfintei Patriarhii n-a recunoscut Episcopia Românilor din Germania, dar nici n-a poruncit  desfiinţarea ei, ci i-a îngăduit părintelui Popa să-şi organizeze parohiile şi să le asigure asistenţa pastorală, după posibilităţile ce-i stăteau la îndemână spre folosul duhovnicesc al enoriaşilor români ortodocşi din exil.
.Arhiepiscopul George Wagner al Eudociei hp 2
Generozitatea Patriarhului Ecumenic şi a Arhiepiscopului Georg Wagner i-a îngăduit Părintelui să primească în episcopie preoţii refugiaţi din România, unii dintre dânşii, cu sau fără motiv evident de exil politic, împotriva normelor canonice, întrucât nici unul nu avea cartea canonică, de la episcopul sub a cărui oblăduire canonică slujiseră în România.
Corespunzător normelor de drept canonic bisericesc, preotul care pleacă de la parohie fără încuviinţarea scrisă (cartea canonică) din partea episcopului său este considerat rătăcitor (vagant). Acesta nu poate fi preluat de către alt episcop, fără amintita carte canonică din partea fostului său chiriarh.
Cu îngăduinţa neoficială a Arhiepiscopului, părintele Dumitru Popa a ignorat regulile bisericeşti. I-a primit pe acei preoţi cu braţele deschise, le-a fost de ajutor în recunoaşterea cererilor de azil politic şi i-a aşezat în fruntea parohiilor fără preot.

Maria Schutz-Kapelle hp 2În anul 1979, în colaborare cu reprezentanţi ai Bisericii Catolice şi Evanghelice din Freiburg, a obţinut de la Arhiepiscopia Romano-Catolică, biserica  Maria Schutz (în traducere liberă: Acoperământul Maicii Domnului) spre folosinţă pentru comunităţile ortodoxe (greacă, română, rusă, sârbă) din Freiburg.
În duhul ecumenismului pe plan local care însufleţeşte diferitele confesiuni creştine din Freiburg, a iniţiat şi susţinut înfiinţarea Asociaţiei de lucru Bisericile Răsăritene (Arbeitsgemeinschaft Ostkirchen), cu scopul promovării duhului ecumenic, precum şi cultivării şi aprofundării relaţiilor interconfesionale pe plan local. Scopul înfiinţării asociaţiei a fost şi acela, de a asigura cheltuielile de întreţinere şi înfrumuseţare a locaşului de cult menţionat mai sus.
Datorită relaţiilor Părintelui cu celelalte Biserici şi organizaţii religioase creştine din Freiburg, Comunitatea Ortodoxă Română s-a bucurat şi se bucură de un deosebit prestigiu în faţa acestora şi în faţa autorităţilor civile.

Zori de Zi, Buletinul Eparhial hp 3La începutul anilor ´80 a apărut, la iniţiativa şi sub îngrijirea lui, primul număr al buletinului eparhial Zori de zi, care însă, din lipsa mijloacelor financiare, după patru ani şi-a încetat apariţia.
După aşezarea noii orânduiri politice în România, în urma revoluţiei din 1989, la iniţiativa părintelui Popa trebuiau să aibă loc schimbări şi în viaţa bisericească a românilor din exil, în Germania.
La 4 ianuarie 1990, părintele Dumitru Popa a convocat Adunarea eparhială extraordinară, pentru sâmbătă 27 ianuarie 1990, la Heidelberg, la care au fost invitaţi şi preoţi şi credincioşi, de la  parohiile româneşti din Germania, de sub jurisdicţia Patriarhiei Române:
Quo vadis?
Părintele a formulat precis scopul întâlnii preoţilor şi a credincioşilor de sub diferite jurisdicţii, pe ordinea de zi fiind prevăzut un singur subiect esenţial şi anume „Discuţii frăţeşti spre unitate bisericească”, după cum reiese şi din cuprinsul invitaţiei:

Cucernice Părinte, Onorat Consilier Parohial,

Cu frăţească dragoste, avem onoarea a Vă invita, să luaţi parte la lucrările Adunării Eparhiale extraordinare, care vor avea loc sâmbătă 27 ianuarie 1990, ora 11, la Heidelberg, Biserica Sf. Ana, Plöckstrasse.
În dorinţa de a pune bazele unei discuţii frăţeşti între comunităţile ortodoxe româneşti din Europa de Vest, spre unitate spirituală şi de acţiune, Vă facem invitaţie de a participa personal, împreună cu doi delegaţi ai parohiei, pe care o conduceţi.
Punctul 3 din ordinea de zi a lucrărilor este: „Discuţii frăţeşti spre unitate”, propus tuturor participanţilor.
Surprinzătoarele evenimente ce-au avut loc în Europa de Răsărit, şi în special sângele, pe care Românii l-au vărsat pentru libertatea ce le-a fost încătuşată din momentul când comunismul
s-a instalat în România, sânge care a curs în valuri şi care este cald încă, ne obligă şi pe noi, ca măcar acum, în acest ceas, să contribuim la uşurarea durerilor fraţilor noştri.
Dacă barierele dintre «Blocuri» şi «Sisteme» s-au prăbuşit, cele dintre noi, e strigător la cer să mai persiste, mai ales că toţi avem acelaşi ideal.
În acest scop, participanţii sunt rugaţi, să vină cu propuneri concrete, realizabile şi eficiente.
Vă aşteptăm cu toată dragostea şi tragerea de inimă, de care avem nevoie în aceste momente.

Al Dumneavoastră frate de  credinţă şi neam,

Protoiereu Dumitru Popa”


Invitaţia aceasta este dovada indubitabilă că părintele Dumitru Popa şi nu altcineva a fost primul care a lansat o astfel de chemare şi a încercat primul pas, spre realizarea unităţii bisericeşti a tuturor românilor din Germania şi din Europa de Vest.
Dacă altcineva, mirean sau cleric, a spus sau îşi asumă meritul de a fi fost primul sau printre primii, care ar fi rostit această chemare, acela ignoră adevărul cu bună ştiinţă şi este un impostor!
Despre discuţiile purtate în cadrul Conferinţei nu s-a scris un proces-verbal, cum s-ar fi cuvenit, din neglijenţa membrilor care au prezidat şedinţa şi au  moderat discuţiile. Numărul participanţilor a fost destul de însemnat.
Era prima întâlnire de acest fel la care participau preoţi şi credincioşi de la parohii aflate sub jurisdicţii bisericeşti diferite care – până atunci – rămăseseră la distanţă apreciabilă unii de alţii sau nici nu se cunoşteau. Părintele Dumitru Popa n-a putut participa la Conferinţă, fiind ţintuit – cum spunea el – de o „pârdalnică de sciatică”.
S-a vorbit despre multe şi cu foarte mult patos.
Tema predominantă a fost „alungarea Patriarhului Teoctist”, în locul căruia trebuia să vină un alt ierarh
„curat şi nepătat”, de persoana şi trecutul căruia urma să fie condiţionată realizarea unităţii bisericeşti a românilor din diasporă.
Unul dintre participanţi – deloc informat - a pledat cu multă mândrie de sine, pentru organizarea bisericească cu centrul administrativ bisericesc (eparhial) la Baden-Baden, unde se află Capela Ortodoxă Română cu hramul
Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavriil şi casa parohială, ctitorite de principele moldovean Mihail Sturza, cu un statut aparte, care nu îngăduie schimbarea scopului cu care au fost construite.
Alte „propuneri concrete, realizabile şi eficiente” nu s-au făcut şi nici vreo hotărâre pentru viitor nu s-a luat, deoarece nimeni nu bănuia cât de repede se vor precipita evenimentele.
Dimitrios I hp 3La 1 August 1989, părintele Dumitru înaintase  o cerere Patriarhului Ecumenic de atunci, Dimitrios I, prin care solicita ajutor în rezolvarea
„problemei româneşti”
din Germania, adică recunoaşterea şi primirea preoţilor români ortodocşi refugiaţi din România în Germania, fără cartea canonică din partea episcopilor lor şi care slujeau doar datorită bunăvoinţei părintelui Dumitru Popa şi a Arhiepiscopului Georg Wagner de la Paris.
Sfântul Sinod a dat curs cererii Părintelui abia trei ani mai târziu, după moartea Patriarhului Dimitrios I (2 octombrie 1991), prin Gramata Patriarhală din 16 iunie 1992, semnată de actualul Patriarh Bartholomeu I, având următorul conţinut:

Vartolomeu, din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Constantinopolului, al Noii Rome şi Patriarh Ecumenic

Protocol Nr. 396

Prea Cucernicului Protoiereu Dumitru Em. Popa, Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române din Germania, şi Cucernicului Sorin Petcu, secretar,

fiilor iubiţi în Domnul şi devotaţi Smereniei Noastre,
Har şi Pace de la Dumnezeu!

Bartholomeu I Patriarhul Ecumenic hp 1Luând în consideraţie cererea Voastră de mai demult, care a fost supusă Bisericii Mame spre aprobare, prin memoriul Vostru de la 1 august 1989, Sfântul Nostru Sinod a hotărât în unanimitate ca parohiile ortodoxe româneşti din binecuvântata ţară a Germaniei, care până acum erau supuse jurisdicţiei Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Gheorghe al Eudociadei, întâistătătorul parohiilor ortodoxe ruseşti în Europa de Vest, aflate sub Preasfântul Nostru Scaun Ecumenic, ca şi ceilalţi credincioşi români fără dependenţă canonică, să treacă de acum înainte sub jurisdicţia singurului ierarh recunoscut al Patriarhiei Ecumenice în Germania, adică a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin al Germaniei.
Vă comunicăm această decizie a Patriarhiei Ecumenice cu bucurie şi Vă îndemnăm să luaţi legătura cu Înalt Prea Sfinţia Sa, supunându-Vă Înalt Prea Sfinţiei Sale ca Părintelui Vostru duhovnicesc canonic care veghează pentru sporirea şi creşterea voastră în credinţa noastră ortodoxă neîntinată, dorindu-Vă totodată să creşteţi şi să fiţi întăriţi în Domnul şi în puterea tăriei Lui, sporind în orice faptă bună, bineplăcută Lui.
Împărtăşindu-Vă tuturor, fii iubiţi în Domnul, binecuvântarea Noastră părintească şi patriarhală, Vă urăm din toată inima cele bune de la Dumnezeu, al Cărui har şi milostivire nemăsurată să fie cu Voi.
16 iunie 1992 – Bartholomaeus al Constantinopolului, rugător fierbinte către Dumnezeu”

Răspunsul Patriarhului l-a cam ameţit pe părintele Popa; mai întâi, pentru că răspunsul a venit când nimeni nu se  mai aştepta la o reacţie pozitivă din partea Patriarhiei Ecumenice în vederea rezolvării „problemei româneşti”; mai apoi, pentru că Patriarhia îi oferea Părintelui ceea ce nu ceruse şi anume trecerea parohiilor de la o jurisdicţie la alta sau, cu alte cuvinte,  cum explica părintele Dumitru Popa pe înţelesul celor ce nu puteau(!) să înţeleagă „trecerea dintr-un buzunar în alt buzunar al aceleiaşi haine” şi, în cele din urmă, pentru că „problema românească” rămânea doar pe jumătate sau deloc rezolvată.
Patriarhul i-a scris Părintelui că Sfântul Sinod a hotărât, în unanimitate, ca Vicariatul parohiilor ortodoxe române din Germania, care până la data respectivă se aflaseră sub jurisdicţia canonică a Î.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner al Eudociadei de la Paris, precum şi credincioşii români fără dependenţă canonică, să treacă sub jurisdicţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin al Germaniei – Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală.
Sfântul Sinod nu făcea nici o menţiune sau diferenţiere cu privire la preoţii români slujitori şi la statutul lor (cu sau fără carte canonică). Nici nu-i aminteşte măcar. Această trecere sub tăcere a fost, timp de 40 de ani (din 1953), unul din aspectele
purtării de grijă a Patriarhiei Ecumenice, faţă de preoţii şi parohiile româneşti din Germania, pe care le-a acceptat sub jurisdicţia ei, nu din dorinţa sau cu reaua intenţie, de a le „acapara”, cum în chip ruşinos s-a afirmat în plenul Sfântului Sinod de la Bucureşti, ci din consideraţie pentru situaţia politică din România, de după al Doilea Război mondial.
Faptul că Patriarhia Ecumenică  – în anii de după Congresul bisericesc de la Frankfurt (1979)  – s-a distanţat de
„problemele românilor din Germania”, a fost justificat şi de teama acesteia de un conflict deschis cu Patriarhia Română, lucru cunoscut Părintelui şi confirmat chiar de reprezentanţii celor două Patriarhii.
Dar iată, că – la doi ani după evenimentele din 1989 din România – având în vedere că starea politică de excepţie de până atunci devenise întrucâtva stabilă şi transparentă, nici Patriarhia Ecumenică nu se mai considera îndreptăţită să tolereze preoţii români care-şi puteau deja reglementa situaţia canonică, fără vreo oprelişte.
Sfântul Sinod de la Constantinopol nu a mai recunoscut preoţii români refugiaţi din ţară pe care îi tolerase până atunci  din motivele amintite mai sus, dar nici nu i-a refuzat categoric, ci le-a oferit libertatea şi posibilitatea, să-şi redobândească statutul canonic, după dorinţa şi preferinţa fiecăruia.
Pe cei care nu doreau să se întoarcă la Biserica - Mamă din România şi preferau să slujească şi în viitor în parohiile româneşti din Germania, i-a îndemnat să se adreseze individual Î.P.S. Mitropolit Augustin al Germaniei, în vederea rezolvării situaţiei canonice proprii.
La 24 iunie 1992, părintele Vicar Dumitru Em. Popa a făcut cunoscută creştinilor din parohiile româneşti din cadrul Vicariatului hotărârea Patriarhală şi Sinodală din 22 aprilie, acelaşi an, după cum urmează:

„În şedinţa sa din 22 Aprilie 1992, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, sub a cărei jurisdicţie canonică ne aflăm, a decis ca Biserica Ortodoxă Română din Germania Federală să fie transferată de la Arhiepiscopia din Paris, condusă de Î.P.S.Arhiepiscopul Gheorghe Wagner, la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania, de sub conducerea Î.P.S. Mitropolit Augustin, care a convocat pe ziua de 20 Mai 1992, la cancelaria Mitropoliei din Bonn, pe preoţii recunoscuţi de către Patriarhia Ecumenică: părintele vicar Dumitru Em. Popa, părintele dr. Viorel Mehedinţu şi părintele drd. Sorin Petcu, pentru a le comunica această hotărâre.
Ceilalţi preoţi, fără carte canonică şi care până acum funcţionau numai prin încredinţarea Vicarului român, sunt îndrumaţi să ceară individual Î.P.S. Mitropolit Augustin încadrarea, cu respectiva încuviinţare de a mai putea oficia; dacă vreunii dintre dânşii socotesc, că motivele – ce i-au determinat să-şi părăsească turma, motive declarate şi autorităţilor germane – au dispărut, aceştia au acum şi alte căi de rezolvare a problemei.
Până la clarificarea situaţiei, enoriaşii noştri din diaspora se pot adresa, pentru nevoile duhovniceşti, celor trei preoţi recunoscuţi canonic.

Freiburg, 24 Iunie 1992, Protoiereu Dumitru Em. Popa”

La 24 iunie 1992, părintele Vicar Dumitru Em. Popa a făcut cunoscută creştinilor din parohiile româneşti din cadrul Vicariatului hotărârea Patriarhală şi Sinodală din 22 aprilie, acelaşi an, după cum urmează:

„În şedinţa sa din 22 Aprilie 1992, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, sub a cărei jurisdicţie canonică ne aflăm, a decis ca Biserica Ortodoxă Română din Germania Federală să fie transferată de la Arhiepiscopia din Paris, condusă de Î.P.S.Arhiepiscopul Gheorghe Wagner, la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania, de sub conducerea Î.P.S. Mitropolit Augustin, care a convocat pe ziua de 20 Mai 1992, la cancelaria Mitropoliei din Bonn, pe preoţii recunoscuţi de către Patriarhia Ecumenică: părintele vicar Dumitru Em. Popa, părintele dr. Viorel Mehedinţu şi părintele drd. Sorin Petcu, pentru a le comunica această hotărâre.
Ceilalţi preoţi, fără carte canonică şi care până acum funcţionau numai prin încredinţarea Vicarului român, sunt îndrumaţi să ceară individual Î.P.S. Mitropolit Augustin încadrarea, cu respectiva încuviinţare de a mai putea oficia; dacă vreunii dintre dânşii socotesc, că motivele – ce i-au determinat să-şi părăsească turma, motive declarate şi autorităţilor germane – au dispărut, aceştia au acum şi alte căi de rezolvare a problemei.
Până la clarificarea situaţiei, enoriaşii noştri din diaspora se pot adresa, pentru nevoile duhovniceşti, celor trei preoţi recunoscuţi canonic.

Freiburg, 24 Iunie 1992, Protoiereu Dumitru Em. Popa”


La 3 iulie 1992, Părintele Dumitru Popa a făcut cunoscut Î.P.S Mitropolit Augustin că Adunarea Bisericească din 13 iunie şi-a însuşit hotărârea Sfântului Sinod de la Constantinopol  din 22 aprilie 1992 şi clauzele stabilite la 20 mai 1992 în cadrul convorbirilor, la reşedinţa mitropolitană din Bonn. Tot acum, Părintele i-a făcut cunoscut Mitropolitului şi refuzul preoţilor fără carte canonică de a cere recunoaşterea de către Mitropolit şi primirea lor sub jurisdicţia sa.
La 7 iulie 1992, părintele Dumitru Popa a făcut cunoscută hotărârea Patriarhiei Ecumenice şi Comisiei Ecumenice de la München precizând, că „
Biserica Ortodoxă Română din Germania va exista şi va funcţiona şi în viitor, ca unitate bisericească distinctă, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Germania, cu titulatura – Vicariatul Parohiilor Ortodoxe Române”.
Totodată, Părintele menţionează şi numele celor trei preoţi (Popa, Mehedinţu, Petcu) cu statut canonic, recunoscuţi de Mitropolit şi deci, cu drept de a sluji în parohiile româneşti.
Ca urmare a hotărârii sinodale, preoţilor fără carte canonică li s-a anulat, începând de la 13 iunie 1992, aprobarea de a mai sluji în parohiile româneşti. Li s-a recomandat însă să îndeplinească formalităţile în vederea recunoaşterii de către Mitropolitul Augustin al Germaniei, dacă aceştia doresc să rămână în viitor sub jurisdicţia acestuia.
La 16 iulie 1992, Î.P.S. Mitropolit Augustin confirmă primirea scrisorii părintelui Dumitru, din 3 iulie şi precizează şi de această dată că
„rostul Deciziei Patriarhale şi Sinodale este ca să ajute comunităţile ortodoxe române din Germania, până când se va găsi altă modalitate. E de la sine înţeles că identitatea română-ortodoxă a parohiilor trebuie să fie păstrată. Toată osteneala de a menţine şi cultiva limba liturgică, muzica bisericească, obiceiurile bisericeşti ale creştinilor români ortodocşi este de către Noi nu numai dorită, dar şi susţinută sub toate formele posibile.
Cât priveşte organizarea parohiilor şi slujirea preoţilor, acestea sunt posibile numai conform cu Rânduielile (canoanele) Bisericii Ortodoxe, cum de altfel şi Părintele Dumitru menţionează în scrisoarea sa din 3 iulie. După cum toate Bisericile Ortodoxe sunt unitare în Învăţătură (dogmă) şi Liturghie (rit), tot aşa (unitar) trebuie să fie şi în Dreptul Canonic. De fapt ar trebui, ca fiecare preot nu numai să ştie acest lucru (principiu), ci să şi procedeze întocmai”
, conchidea Mitropolitul.
La 29 iulie 1992, părintele Dumitru Popa a trimis preoţilor fără statut canonic: Alexandru Câmpeanu ( Regensburg), Liviu Dărăban (Siegen), Lucian Pârjol (Berlin), Mitu Lazăr (Köln), Alexandru Pop (Aachen), Gabriel Cernăuţenau (Freiburg), Simion Felecan (München), scrisoarea cu următorul conţinut:


„Prea Cucernice Părinte,

Cu frăţească dragoste Vă trimitem alăturat, în copie, scrisoarea adresată nouă de Părintele Patriarh Bartolomeu al Constantinopolului, din 16 iunie a.c., însoţită de răspunsul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin, la raportul nostru din 3 iulie a.c., spre luare la cunoştinţă.
Părintele Patriarh ne comunică personal hotărârea Sfântului Sinod din ziua de 22 aprilie 1992, ca Biserica Ortodoxă Română din Germania să stea în viitor sub oblăduirea canonică a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin al Germaniei, Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală.
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Augustin confirmă, în scrisoarea din 16 iulie 1992, luarea la cunoştinţă a raportului nostru asupra hotărârilor Adunării Bisericeşti din 13 iunie 1992.
Înalt Prea Sfinţia Sa subliniază în mod categoric necesitatea necondiţionată ca Biserica Ortodoxă Română din Germania să funcţioneze şi în viitor, conform cu Sfintele Canoane.
Prea Cucernicia Voastră nu sunteţi recunoscut de nici un episcop, astfel că nu aveţi statutul canonic reglementar. Până în prezent aţi putut acorda asistenţă religioasă credincioşilor ortodocşi români, numai din încredinţarea Noastră. V-am acordat acest drept care contravine Sfintelor Canoane, ţinând seama de starea de necesitate majoră în care Biserica Românească din Germania s-a aflat până acum şi sub rezerva, că la timpul potrivit, veţi putea fi şi Prea Cucernicia Voastră încadrat în normele canonice.
Ni s-a adus la cunoştinţă că în prezent şi Prea Cucernicia Voastră aveţi posibilitatea de a intra în ordinea canonică şi Noi suntem încredinţaţi că şi Prea Cucernicia Voastră doriţi acest lucru, desigur numai în cazul că intenţionaţi cu adevărat să rămâneţi şi în viitor preot slujitor la una din parohiile care aparţin jurisdicţiei Noastre.
Din încredinţarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit, Vă rugăm să ţineţi seama de acest lucru şi până la 1 septembrie a.c. să ne înaintaţi o cerere adresată Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit în vederea recunoaşterii canonice, însoţită de Cartea canonică din partea episcopului eparhiot din România, actul de hirotonie, certificatele de studii teologice şi autobiografia.
Pentru facilitarea acestei proceduri, Vă rugăm să ne trimiteţi actele menţionate mai sus în limba germană. Legalizarea traducerilor, acolo unde lipseşte, se poate face de către Noi, în baza originalelor pe care, desigur, va trebui să ni le puneţi la dispoziţie în acest scop.
În Cartea canonică să fie menţionat, atât numele Bisericii Ortodoxe Române din Germania, cât şi al Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin, Exarhul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol sub a cărei jurisdicţie canonică se află Biserica Noastră.
Cererea Prea Cucerniciei Voastre, împreună cu actele însoţitoare menţionate mai sus, vor fi înaintate cu avizul Nostru corespunzător, Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin la Bonn, spre cercetare şi aprobare.
Sfânta Mitropolie va cerceta cazul fiecărui preot, individual, iar recunoaşterea canonică se va acorda acolo unde nu există nici un fel de impediment.
Spre evitarea unor întrebări suplimentare, Vă rugăm să prezentaţi o autobiografie completă.
În cazul, că nu intenţionaţi să solicitaţi recunoaşterea, Vă rugăm să ne comunicaţi înainte de 1 septembrie.

Cu frăţească dragoste,
 
Preot Dumitru Em. Popa”

Sfântul Sinod de la Constantinopol – prin Mitropolitul Augustin al Germaniei – l-a sfătuit pe părintele Dumitru să procedeze la  desfiinţarea episcopiei, din a cărei cauză relaţiile dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Ecumenică deveniseră tensionate.
Hotărând astfel, Sfântul Sinod şi Patriarhul Ecumenic au considerat că prin această alternativă vor reuşi să contribuie la restabilirea ordinii în parohiile româneşti din Germania şi, totodată, să uşureze Patriarhiei Române perspectiva organizării bisericeşti a diasporei române, pe temelie temeinică, în Europa de Vest; căci, aceasta gândea Mitropolitul Augustin când el spunea:
„până când se va găsi altă modalitate” adică să pregătească terenul pentru viitorul episcop român. „Când va veni acesta – spunea Mitropolitul – să nu fie nevoit să stea cu mâna întinsă, cerşind ajutor de la unii sau de la alţii”.
Lucrurile s-au petrecut însă altfel de cum se aştepta. Căci, după evenimentele politice din anii din 1989/1990 din România şi, îndeosebi, după ce Patriarhia Română le-a oferit tuturor preoţilor refugiaţi în străinătate „disponibilitatea pentru orice formulă canonică dorită” de ei - libera legatio, în perspectiva unităţii bisericeşti în diaspora românească, şapte dintre preoţii fără statut canonic menţionaţi mai sus, constituiţi în „grup de iniţiativă”, au refuzat hotărârea Sfântului Sinod de la Constantinopol, întrucât acesta a procedat fără ştirea şi asentimentul lor (!) şi au optat pentru o nouă definire a Bisericii Românilor din Germania şi Franţa, cu altă structură decât cea de până atunci.
Au refuzat chemarea Mitropolitului Augustin al Germaniei să fie recunoscuţi şi primiţi în Mitropolie cu statut canonic, iar pe părintele Popa nici nu l-au învrednicit de vreun răspuns la scrisoarea sa din 22 iulie 1992.
Bântuiţi de orgoliu şi de păcatul iubirii de arginţi, au încercat – mai întâi cu viclenie înveşmântată în haina blândeţii, mai apoi prin anarhie – să înhaţe conducerea Bisericii Românilor din Germania -
hoc animo ad Augoustinum
După ce Părintele îi primise în Vicariat, fără încuviinţarea expresă a Arhiepiscopului, dar cu ştirea acestuia, după ce le fusese de mare ajutor ca să li se aprobe cererile de azil de către autorităţile germane şi să poată rămâne şi lucra în Germania, după ce îi instalase la parohiile lui, au uitat cum i-a primit Părintele şi tot ceea ce a făcut pentru ei. Căci Părintele i-a primit cu braţele deschise şi cu toată dragostea – cam cum a primit oarecând tatăl din Evanghelie pe fiul rătăcitor: i-a considerat cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, ca şi el, i-a îmbrăcat în haina cea dintâi, le-a pus inel în degete şi încălţăminte în picioarele lor, a tăiat viţelul cel gras şi s-a bucurat cu ei şi pentru ei, pentru că erau preoţi, erau români de-ai lui, neam din neamul lui, ca şi el, năpăstuiţi de vitregia vremurilor, ca şi el, aruncaţi de soartă printre străini, ca şi el (comp. Luca 15, 22-23).
Fără încuviinţarea părintelui Popa şi fără vreo delegaţie din partea Adunării Eparhiale, au procedat arbitrar; au iniţiat şi organizat congrese şi conferinţe preoţeşti la care au prezentat planuri – unele dintre ele cu adevărat năstruşnice – cu privire la organizarea bisericească a românilor din diasporă (deja nu se mai vorbea de exil!).
De pildă, într-unul dintre planurile construite de ei, nu era prevăzută dependenţa canonică nici de Patriarhia Română, nici de Patriarhia Ecumenică sau de vreo altă Biserică, ci doar fuzionarea episcopiei române din Germania cu arhiepiscopia română din Franţa, într-o arhiepiscopie cu deplină autonomie pentru toată diaspora română din Europa, având două centre administrative, la Freiburg şi la Paris, conduse de câte un vicar,
„indiferent dacă vom ajunge sau nu să ne unim cu Biserica-Mamă”.
Înfiinţarea Arhiepiscopiei pentru Germania şi Franţa trebuia să determine Patriarhia Română, să-l retragă pe arhiepiscopul Adrian Hriţcu de la Paris. Condiţionată trebuia să fie şi alegerea viitorului Arhiepiscop, precum şi activitatea lui:
„La rândul nostru, ne putem alege un Episcop, în acest fel devenind singura Episcopie românească în occident, cu autonomie deplină. Episcopul, cunoscând situaţia reală a parohiilor, va putea confirma dreptul de a sluji preoţilor care merită, sau de a retrage acest drept celor care nu merită. Noi vrem să încercăm o soluţie prin noi înşine”
, au declarat ei. Noi vom alege şi vom numi un Episcop pentru noi, prin aceasta rezolvând şi problema autonomiei bisericeşti, prin aceea, că noi hotărâm de cine va ţine acesta. Iar la Sfintele Slujbe, nu mai pomenim pe nici un Episcop, cum de altfel, nici până acum n-am pomenit, decât numai <<pe toţi Episcopii ortodocşi>>. Mitropolitul nu trebuie să aibă nici o putere; puterea trebuie acordată vicarului, iar funcţiile mitropolitane vor fi împărţite între cei din Germania”. „Acum este momentul – a spus unul dintre preoţi (Părintele Simeon Felecan) –, când Patriarhia de la Bucureşti a retras pe Episcopul Hriţcu de la Paris, să ne grăbim să ne alegem Episcopul nostru. Dacă nu ne vom grăbi, ei îşi vor alege alt Episcop şi atunci nu reuşim să realizăm nimic din ceea ce ne-am propus. Noi trebuie să folosim strategia de moment şi acest moment potrivit este acum, când putem să învârtim această Biserică de acasă pe degete, s-o determinăm, să facă ce dorim noi, adică să ne alegem Episcopul nostru, care să fie sfinţit şi totodată să ne fie recunoscută şi autonomia bisericească”.
La întrebarea, dacă intenţionează să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, au declarat:
„Nu trecem nici cu Patriarhia de la Bucureşti şi nici cu cea de la Constantinopol, pentru că este acelaşi lucru; însuşi Patriarhul Teoctist de la Bucureşti se află sub jurisdicţia Patriarhului de la Constantinopol”
(sic). turbulenta contio
Am reprodus aici câteva fragmente din discuţiile purtate la diferite întâlniri cu iniţiatorii realizării unităţii bisericeşti a românilor din diaspora europeană pentru a-i înlesni cititorului formarea unei impresii despre lipsa de smerenie, de seriozitate şi, îndeosebi, de cunoştinţe teologice elementare despre Biserică şi fiinţa ei, despre autonomia şi autocefalia bisericească pe care un preot şi le însuşeşte deja de pe băncile seminarului.
Si ca să nu spună cineva că observaţiile de mai sus sunt subiective, ba chiar tendenţioase, iată cum descria pentru ziarul România liberă, din 25 septembrie 1992, un membru din
„grupul de iniţiativă” şi tainic aspirant la scaunul de vlădică al viitoarei Arhiepiscopii, isprăvile „grupului” pe la congresele şi conferinţele preoţeşti:
„Dintru început trebuie spus că obiectivul congresului a fost atins. Duhul creştin al dragostei frăţeşti şi al înţelegerii, ca şi dorinţa de a sluji Bisericii lui Hristos, unităţii şi mai binelui Neamului românesc au contribuit în mod covârşitor la reuşita lucrărilor congresului din Königswinter. Au participat preoţi ai parohiilor ortodoxe române din Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, iar reprezentanţi ai comunităţilor ortodoxe române din Anglia, Elveţia şi Suedia şi-au dat adeziunea la toate hotărârile congresului”.
Dacă autorul acestui articol vorbea de ţelul urmărit şi enunţat pentru întrunirea preoţilor de la Koenigswinter (1-4 octombrie 1992), adică
„constituirea unei mitropolii ortodoxe româneşti a Diasporei româneşti, care să aibă autonomie deplină”, în alt articol, tot pentru România liberă, din 24 octombrie 1992, el vorbeşte de „Reorganizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală–Paris şi a Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală–Freiburg, în Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală, precum şi înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală, în dependenţă canonică de Patriarhia Română, constituită din cele două Arhiepiscopii menţionate. Prin aceasta s-a făcut primul şi cel mai important pas în direcţia unităţii spiritual-canonice cu Biserica-Mamă!”
De reţinut este faptul că la scurt interval dintre cele două conferinţe preoţeşti, ideea înfiinţării unei mitropolii cu
„autonomie deplină”
, propagată cu o lună mai devreme, nu mai era de actualitate.
Acelaşi autor, un an mai târziu (1993), după ce speranţele sale la cârja arhierească i-au fost spulberate de confraţi, a descris atmosfera în care s-a constituit actuala Mitropolie Ortodoxă Română pentru Europa Centrală astfel:
„Înfiinţarea Mitropoliei s-a adeverit `un fiasco`, iar `bunele intenţii` cu care s-au întrunit la München `s-au sfârşit cu un eşec lamentabil`”. Autorul menţionează şi cauzele „eşecului lamentabil”, cu care părintele Dumitru Popa şi cei împreună cu el făcuseră deplină cunoştinţă, deja de mult timp: „În primul rând lipsa dragostei creştineşti. S-a acţionat într-un mod extrem de individualist. Se pare că au fost interese mai puţin bisericeşti şi mai mult lumeşti, care porneau din vanitatea sau orgoliul unor preoţi (nu al tuturor), ceea ce a afectat în chip foarte grav întreaga acţiune de unitate, aşa cum se dorea ea să fie. În al doilea rând, în atitudinea unora dintre preoţi s-a vădit o anumită nesinceritate, care fireşte, nu putea să aplaneze divergenţele şi discrepanţele existente şi persistente în întreaga diasporă românească, ci dimpotrivă, să le adâncească, punându-se accentul mai mult pe ceea ce desparte, decât pe ceea ce uneşte. Un fapt deosebit de grav s-a arătat a fi pe de-o parte, activitatea duplicitară a preoţilor, ce se voiau iniţiatorii unităţii diasporei româneşti cu Biserica-Mamă, iar pe de altă parte, aceştia,` iniţiatorii` au acţionat în mod ocult şi despotic. Niciodată preoţii n-au fost direct, pe deplin şi spontan informaţi, despre mersul acestei acţiuni spre unitate, întotdeauna a existat cel puţin o perdea groasă şi alte nenumărate perdeluţe, care acopereau adevăratele intenţii ale iniţiatorilor unităţii. Aceştia dovedeau, de fiecare dată, o atitudine de `superioritate`, un soi de despotism, care se traduce foarte bine prin:
«nu trebuie voi să le ştiţi pe toate; cum facem noi este… perfect, şi… aşa trebuie să fie! » infestae declarationes I; infestae declarationes II.
Părintele Dumitru şi ceilalţi alţi doi preoţi - Viorel Mehedinţu şi Sorin Petcu – cu statut canonic au înţeles la vreme, că o cooperare cu acei preoţi este imposibilă, fapt pentru care s-au distanţat de autonumitul grup de iniţiativă şi de viziunile acestuia, în care un conflict cu Patriarhia Română devenea tot mai posibil şi fără rost, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea unei eventuale conlucrări în duhul smereniei.
Grupul de iniţiativă l-a declarat pe Părintele Dumitru
„incompatibil să conducă Biserica Românilor din Germania şi să reprezinte interesele ei” şi l-a demis din funcţia de întâistătător al vicariatului.
Au comunicat aceasta în scris la Comisia Ecumenică din München, care administra fondurile pentru ajutorul preoţilor ortodocşi din exil, sperând că vor primi de la numita Comisie ajutorul financiar cuvenit Părintelui, ca să-l împartă între ei.
Ferindu-se să declare adevăratul scop al acţiunii şi anume problema financiară, l-au declarat pe acela, de a realiza
“unitatea spirituală alături de Biserica Mamă – Patriarhia Română”, afirmaţie care i-a determinat pe oamenii de bună credinţă să se întrebe: „Dacă e vorba într-adevăr de unitate, de ce alături şi de ce cu astfel de metode?”
Nimeni n-a înţeles de ce scrisoarea prin care se anunţa demiterea Părintelui a fost semnată şi de alţi doi preoţi români, care nu se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, ci sub cea a Patriarhiei Române, din moment ce canoanele bisericeşti interzic clericilor amestecul în treburile altei jurisdicţii de la nivelul parohiei până la cel al patriarhiei. S-a crezut însă că acţiunea celor doi preoţi făcea încă parte din vechea politică a regimului comunist şi a câtorva ierarhi români mai mult decât zeloşi care timp de peste treizeci de ani au încercat, în fel şi chip, să-l neutralizeze pe părintele Dumitru.
Visul acelora nu s-a împlinit. Îndepărtarea părintelui Dumitru de la conducerea Bisericii Române din Germania de către nişte preoţi fără statut canonic (
vagantes) şi fără argumente verosimile, n-a fost luată în considerare de către Exarhul Patriarhului Ecumenic, nici de către Mitropolitul Augustin al Germaniei şi, cu atât mai puţin, de către ce doi preoţi cu statut canonic menţionaţi mai sus.
Faptul acesta i-a îndârjit într-atât, că fără ştirea enoriaşilor, au procedat la dezbinarea unităţii bisericeşti, prin înstrăinarea parohiilor şi trecerea, în cele din urmă, sub jurisdicţia Patriarhiei Române, după ce aceasta le comunicase şi în scris
„disponibilitatea pentru orice formulă canonică dorită de cei în cauză”libera legatio
Spunem în cele din urmă, întrucât calea întoarcerii lor în sânul Bisericii-Mame a fost foarte întortocheată şi, după cum s-a menţionat mai sus, plină de contraziceri.
Înainte de evenimentele din România, pentru  a li se recunoaşte statutul canonic, au optat pentru trecerea de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice sub jurisdicţia altei Patriarhii (nu cea Română), de va fi fost posibil chiar şi sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor, considerată necanonică, întrucât nu sta în comuniune de credinţă, cult şi drept canonic cu celelalte Biserici ortodoxe, ci în afara Ortodoxiei.
 
Pr. D. Popa la mormantul unui roman hp 1Văzându-se înşelat în aşteptările lui şi contestat de către preoţii, pe care îi ocrotise şi îi ajutase cu ani în urmă, şi nu mai puţin de către conaţionalii săi, pe care de peste 30 de ani, îi botezase, îi cununase, îi sfinţise, îi prohodise, l-am auzit rostind sintagma:
„E trist când la turmă vin lupi în blană de oaie, dar şi mai trist este, când oile urlă împreună cu lupii”.
Desfiinţarea episcopiei a avut loc în anul 1992, după 13 ani de la înfiinţare, iar parohiile româneşti, rămase sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe greceşti din Germania, au revenit la vechiul statut de Vicariat, pe care îl avuseseră deja din anul 1953.
În prima duminică din luna martie 2003, enoria română de la Freiburg i-a organizat părintelui Dumitru aniversarea festivă a 40 de ani de slujire în comunităţile româneşti din mai toate oraşele mari din Germania: Freiburg, München, Düsseldorf, Köln, Hamburg, Berlin, Salzgitter în Austria, Geneva şi Baden în Elveţia şi acolo unde i s-a solicitat asistenţa pastoral-duhovnicească.
Slujba Dumnezeieştii Liturghii a fost săvârşită de către Î.P.S. Mitropolit Augustin al Germaniei, Exarhul Patriarhului Ecumenic pentru Europa Centrală, înconjurat de soborul preoţilor români, la loc de cinste fiind, cum se cuvenea, Părintele Dumitru.

I.P.S. Augustin - Mitropolitul Germaniei hp 2
Î.P.S. Mitropolit Augustin al Germaniei – prieten sincer al românilor şi iubitor de duh românesc – a rostit un cuvânt elogios, în care a evidenţiat nepreţuitele osteneli ale părintelui Dumitru în trecuţii 40 de ani pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, acestea fiind premisele păstrării credinţei ortodoxe şi a tradiţiilor religioase şi culturale de către românii ortodocşi din pribegie, în părţile acestei lumi. Tot atunci, Mitropolitul Augustin i-a înmânat Părintelui Hrisovul Omagial, împodobit cu emblema Mitropoliei şi o panglică în cele trei culori (roşu, galben, albastru) ale drapelului românesc, cu semnificativul text (desigur în limba română):



Hrisov omagial hp
Prea Cucernicului Protoiereu  Dumitru Emanoil Popa. Bunul Dumnezeu a  binevoit să împliniţi 90 de ani de viaţă şi 40 de slujire preoţească. Drept aceea mulţumim milostivirii Domnului şi-L rugăm să Vă binecuvânteze, să Vă întărească în sănătate, puteri şi lungime  de zile spre binele Sfintei noastre Biserici şi slava Întemeietorului ei.

Augoustinos, Mitropolitul Germaniei şi Exarhul Europei Centrale. Dat la Bonn, 24 Februarie 2003

Cei care l-au cunoscut ştiu cât de mult preţ punea părintele Dumitru pe prietenie. Despre prietenii săi vorba numai de bine, sau nu vorbea deloc dacă unul din cei apropiaţi lui l-a decepţionat sau supărat. Foartea adesea vorbea şi întotdeauna numai de bine, de  prietenia sinceră şi dezinteresată, care l-a legat de Mitropolitul Visarion Puiu şi de Protosinghelul Graţian Radu
Mitropolitul Visarion Puiu hp 1 a
Mitropolitul Visarion Puiu
(*27 februarie 1879 - 10 august 1966) l-a îndemnat şi încurajat pe părintele Dumitru să îmbrace haina preoţiei; l-a învrednicit, pe el şi familia acestuia, de dragostea lui părintească, dar nu numai pe ei, ci şi pe enoriaşii români din parohiile unde slujea părintele Dumitru cărora, în anul (1964), de Sfintele Paşti, le-a trimis prin părintele Dumitru „Arhiereşti binecuvântări pentru toţi, cei pe care îi vei sluji în parohie.. şi oule roşii promise, să împodobească masa ofrandelor bisericii, în care slujeşti”.
După desfiinţarea Episcopiei Române din Franţa (Paris), Mitropolitul Visarion Puiu a trăit în localitatea Viels-Maisons (Aisne),  la cca. 60 km de Paris, însingurat, bolnav şi ignorat de foştii săi colaboratori. Îl îngrijea nepoata sa – Maria Mihali. Părintele Dumitru Popa era omul lui de legătură cu Parisul.
Îl aproviziona pe Mitropolit nu numai cu ştiri, despre ceea ce se întâmplă în sau pe lângă biserica din Paris, ci şi cu Sfânta Împărtăşanie, pe care i-o aducea, după sfatul Mitropolitului,într-o sticluţă mică, nouă, curată, de la farmacie. Vreo treizeci bucăţele mici, pentru mai multe sărbători, câte două de fiecare dată”.
Din lectura scrisorilor adresate familiei părintelui Dumitru Popa, fie de către Mitropolit, fie de către Maria Mihali, ne putem da seama de câtă dragoste şi ajutor dezinteresat s-au bucurat Mitropolitul şi nepoata acestuia din partea familiei părintelui Dumitru. În mai toate aceste scrisori se repetă, iară şi iară, cuvinte de mulţumire
„pentru tot ajutorul dat”. Într-una din aceste scrisori, după ce Mitropolitul aflase că Părintele intenţiona să-i înlesnească primirea unui costum de haine – nu reiese dacă era vorba de un costum civil sau preoţesc – îi spune: „dacă în adevăr am înţeles ce-mi scrii în legătură cu un costum de haine, atunci mulţumim călduros, arăt să se renunţe la acest gând, deoarece la vârsta mea ar fi de prisos mie”.
Cât de precară era situaţia Mitropolitului, se poate deduce din cele scrise de către părintele Emilian Vasiloschi – părintelui Dumitru Popa, la 30 Iunie 1964: „Rămâne pe seama Cucerniciei-Tale şi a celor de acolo (Franţa – Paris), să aranjaţi ce puteţi acolo pentru limpezirea situaţiei Î.P.S. Sale (Visarion), intervenind la CIMADE, unde a intervenit şi dl. Proc (Preşedintele Comisiei Ecumenice de la München n.n.), ca să i se dea ajutorul momentan.... De altfel am aflat, că pentru găsirea unei locuinţe pentru Î.P. Sfinţitul s’au făcut acolo unele intervenţii, cu posibilităţi de realizare. De ce nu le utilizaţi? Un lucru este sigur, că – cel puţin deocamdată – o aşezare a Î.P.S. Mitropolit în Germania nu e posibilă (după informaţiile culese de până acuma în  şi din împrejurările actuale…!). Mai târziu, vom vedea, ce se poate face şi în acest sens. Deci ‚criza’ de care e vorba, se poate înlătura deocamdată numai acolo”.
Din aceeaşi scrisoare reiese cu câtă uşurinţă părintele Popa aşeza interesele Bisericii, mai presus decât cele ale familiei sale. Cu multe intervenţii reuşise să obţină o modestă locuinţă în Freiburg, în care urma să se mute cu familia sa aflată încă în Paris. Foarte surprins, dacă nu chiar indignat, a reacţionat părintele Vasiloschi aflând, că părintele Popa nu ezita să dea acestei locuinţe altă destinaţie:
„M-a surprins declaraţia Cucerniciei-Tale, că ai fi gata să pui locuinţa Cucerniciei-Tale din Freiburg/Brsg. la dispoziţia Î.P. Sfinţitului, ca să se mute acolo;
«Î.P.Sf. Sa având mai mare nevoie decât mine de această locuinţă…» (ar fi motivat părintele Dumitru).
Arhim. Gratian Radu -  1969 hp 1
Despre părintele Arhimandrit Graţian Radu (*12 iunie 1911 – †17 aprilie 1992), părintele Dumitru vorbea întotdeauna frumos şi cu entuziasm. Nu ştim dacă se cunoşteau  mai demult, din ţară, ştim însă că în timpul sejour-ului în lagărele germane de muncă de la Rostock şi Buchenwald, i-a legat o indestructibilă prietenie, care a dăinuit până la sfârşitul vieţii lor, părintele Graţian fiind sfetnicul de taină al Părintelui, în probleme de ordin pastoral şi canonic-bisericesc, îndeosebi cu privire la problemele legate de jurisdicţia canonică a Bisericii româneşti din Germania.
Părintele Graţian a intrat în cinul monahal la vârsta de 21 de ani şi a urcat iute pe treptele ierarhiei: la 6 ianuarie 1932 a venit în mânăstire, la 1 iunie 1932 a îmbrăcat haina monahală, având metanie la mânăstirea Crasna, judeţul Gorj, iar la 15 august acelaşi an (1932), a fost hirotonit diacon în biserica mânăstirii Argeş, de către episcopul Nichita Duma.
Între anii 1941-1944, a făcut parte din grupul românilor „oaspeţii Führerului”, internaţi în lagărele germane de muncă de la Rostock şi  Buchenwald.
Nu ştim cu toată certitudinea, dacă a făcut parte din aşa-numita Armată Română Naţională de eliberare în care se înrolaseră foarte mulţi voluntari români, eliberaţi din lagărele de muncă germane de la Rostock şi Buchenwald, printre care şi părintele Dumitru Popa.
După sfârşitul războiului s-a stabilit în Franţa. Între anii 1949-1954, a urmat şi absolvit cursurile Seminarului Teologic protestant din Paris, mai apoi ale celor două Institute Teologice din Paris, St. Serges şi St. Denis, având ca profesori de Dogmatică ortodoxă pe Losky şi Kovalesky.
S-a ataşat şi s-a integrat în comunitatea română ortodoxă din Paris, fiind în bune relaţii cu mitropolitul Visarion Puiu. Cu binecuvântarea şi la recomandarea acestuia, a fost hirotonit preot (24 octombrie 1948) în Biserica Sf. Treime din München, de către Mitropolitul ortodox rus Serafim Ladde. În iunie 1954, mitropolitul Visarion Puiu l-a ridicat în treapta de protosinghel.
Între anii 1948-1958, a funcţionat ca superior interim al Bisericii române Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Paris. În acelaşi timp, slujea şi în alte parohii româneşti din Europa de Vest – Germania şi Austria, care făceau parte din aşa numita Biserică de exil.
În calitate de superior al bisericii din Paris, a participat la şedinţa Consiliului Eparhial din 23 iunie 1958, care l-a destituit pe Mitropolitul Visarion (deşi Consiliul Eparhial fusese desfiinţat de însuşi Mitropolitul Visarion Puiu, odată cu Episcopia Ortodoxă din Franţa, prin Decizia mitropolitană din 1 Aprilie 1958.
Pe ordinea de zi a şedinţei era prevăzută şi declaraţia sa de retragere de pe postul de superior al bisericii din Paris. Pentru că a participat la susnumitul Consiliu, Mitropolitul Visarion l-a sancţionat cu suspendarea, adică oprirea de a mai săvârşi Sfintele Taine.
Veşnicele neînţelegeri din sânul comunităţii române din Paris l-au determinat, să se orienteze spre altă biserică, sub altă jurisdicţie.
În 1962, a emigrat în America. Sub jurisdicţia P.S. Episcop Valerian Trifa, a păstorit mai multe parohii (şase la număr) în Canada şi America, printre acestea fiind şi parohia din Regina – Canada, cu biserica Sfântul Nicolae, („cea mai veche biserică română ortodoxă de pe continentul american”) şi a colaborat la revista Solia, buletinul oficial al Episcopiei Ortodoxe Române din America.
Pe lângă limba română mai vorbea şi alte graiuri: sârba, germana, franceza, engleza. Dumnezeu îl înzestrase cu multe talente; „se pricepea la toate celea”, spunea părintele Popa: croitorie (îndeosebi de veşminte preoţeşti), tehnica fotografiei, tâmplărie, instructor auto, lucru pentru care Mitropolitul Visarion îl numea în neconfundabilul grai bucovinean – „Şeasornicarul şela”.
S-a săvârşit din viaţă în ziua de 17 Aprilie 1992, la vârsta de 80 ani şi a fost înmormântat în cimitirul St. Mary, Vatra Românească, Grass Lake, Michigan USA.
Părintele Graţian era un călugăr erudit, conservativ (virtute devenită mai rară, în zilele mai de pe urmă, la slujitorii Bisericii Ortodoxe), adesea îşi ieşea repede din smerenie, gata oricând să-şi exprime părerile deschis, fără a ţine seama de eventuale consecinţe.
De pildă, în vremea studiilor, a fost pentru profesorii de teologie de la St. Serges şi St. Denis (majoritatea ruşi sau filoruşi) un foarte incomod student din cauza exprimării deschise a părerilor personale cu privire la anumite probleme de ordin canonic-bisericesc sau de tradiţie bisericească ortodoxă. Pentru Părintele Graţian, ţarul Vladimir şi ţarina Olga din calendarul ortodox rus, „nu sunt sfinţi, ci domni şi doamne”, fapt pentru care profesorii se plângeau de el foarte adesea la Mitropolitul Visarion Puiu, rugându-l pe acesta, să-l îndemne pe părintele Graţian la ascultare.
Cum părintele Graţian se dovedea a fi îndărătnic în virtutea ascultării, mai ales acolo unde se simţea apărat de rânduiala canonică a Bisericii, Mitropolitul, ştiindu-i buni prieteni, apela la Părintele Popa rugându-l (desigur tot în dialectul moldav-bucovinean): „Spune-i, bre, şi Dumneata, şeasornicarului şeluia să-şi mai strunească limba!” .
Din corespondenţa Părintelui Graţian cu părintele Dumitru Popa reiese că şi acolo, în America, libertatea în a-şi exprima deschis opiniile a fost cauza multor dificultăţi cu enoriaşii şi nu mai puţin cu autoritatea bisericească superioară.
Era sever cu sine, dar şi cu ceilalţi, de la mic la mare, adesea devenind „iute la mânie”. Pentru copii, numele Părintele Graţian avea puteri magice. Cei care l-au cunoscut la Paris, pe atunci copii gata oricând la năzbâtii, îşi amintesc cum, la avertismentul părinţilor: „Dacă nu sunteţi cuminţi, îl chemăm pe Părintele Graţian”, ca prin minune, se aşternea liniştea.
Între părintele Graţian şi părintele Dumitru Popa a avut loc o intensivă corespondenţă, îndeosebi după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa de Vest (Frankfurt /M 1979), care a fost cauza multor greutăţi cu care Biserica Română din Germania a fost confruntată mai mult de un deceniu, câteva dintre acestea fiind greu sau chiar imposibil de soluţionat, deşi totul era gândit numai pentru binele Bisericii românilor din exil, cum erau de pildă: recunoaşterea Episcopiei de către Sinodul Patriarhiei Ecumenice, hirotonia unui episcop sau, până la instalarea acestuia, hirotonia altor candidaţi la preoţie.
S-a arătat mai sus că Patriarhia Română intervenise deja din 1979 la Patriarhul Ecumenic de atunci (Dimitrios I) ca proaspăt înfiinţata Episcopie Română din Germania să nu fie recunoscută şi nici hirotonii (episcopi, preoţi) pentru românii din exil să nu mai fie aprobate, intervenţie care a fost luată în considerare şi respectată întocmai.
Ca să iasă din această dificultate, personalităţi din lumea exilului românesc – preoţi şi laici, care se considerau chemaţi să spună un cuvânt hotărâtor, chiar dacă unii dintre ei erau absolut neinstruiţi în disciplina dreptului canonic bisericesc iar alţii nu ţineau  seama cu bună ştiinţă de acesta, întrucât „scopul scuză mijloacele” -, au exercitat presiuni asupra părintelui Dumitru Popa ca să pună Biserica Românească din Germania sub altă jurisdicţie, cum ar fi fost Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate (Sinodul de la New-York), Biserica Ortodoxă Ucraineană, Biserica Ortodoxă Română din America (PS Valerian Trifa).
Se pare că părintele Popa i-a propus părintelui Graţian să revină în Europa ca episcop al românilor din exil sau cel puţin să mijlocească pe lângă episcopul lui, P.S. Viorel Trifa, să hirotonească preoţi pentru Biserica din Germania, dar părintele Graţian a refuzat categoric această invitaţie, iar intervenţia sa la episcopul Valerian a considerat-o a fi de prisos, întrucât Episcopul “este laş, căci nu spune că Statutul Episcopiei nu-i îngăduie să se amestece în altă jurisdicţie şi „lasă oamenii să creadă, că el poate deveni un fel de patriarh al exilului… Pe tine te trimitea la Ucraineni şi mie îmi spunea:‚Pe Mitică Popa îl leapădă Constantinopolul’…”.
Cu privire la trecerea sub altă jurisdicţie, îl îndeamnă pe părintele Popa: „Deocamdată fă ce zic eu: stai neclintit pe poziţie şi nu mai permite discuţii, care lasă să se înţeleagă, că sunteţi în căutare de jurisdicţie!!... Eu nu-ţi dau ordin, ca să rămâi unde eşti; n-am nici-o autoritate, ca să dau vreun ordin, dar pot să-ţi spun, că eşti dator să rămâi unde eşti şi nici să nu mai pomeneşti de schimbare de jurisdicţie! Este destul de regretabil, că nu ai sesizat cursa de la început şi te-ai lăsat dus de curent…”.

După 40 de ani de slujire, a putut privi cu bucurie  la multe şi frumoase realizări, printre acestea numărându-se în primul rând, înfiinţarea şi  întreţinerea  centrelor bisericeşti româneşti, în mai toate oraşele mari din Germania: Freiburg, München, Düsseldorf, Köln, Hamburg, Berlin, Salzgitter, în Elveţia – la Geneva şi la Baden.
În prima Duminică din luna Martie 2003, la Freiburg, când a  sărbătorit aniversarea a 40 de ani de preoţie, Î.P.S. Mitropolit Augoustinos al Germaniei, Exarhul Patriarhului Ecumenic pentru Europa Centrală, a slujit Sfânta Liturghie înconjurat de soborul preoţilor români, la loc de cinste fiind părintele Dumitru.
Î.P.S. Mitropolit Augoustinos al Germaniei - prieten sincer al românilor şi iubitor de duh românesc – a rostit un cuvânt elogios, în care a  evidenţiat nepreţuitele osteneli ale părintelui Dumitru, în trecuţii 40 de ani pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, acestea fiind premisele păstrării credinţei ortodoxe şi a tradiţiilor religioase şi culturale, de către românii ortodocşi din pribegie în părţile acestei lumi.
Tot atunci, Mitropolitul Augoustinos i-a înmânat Părintelui un Hrisov Omagial, împodobit cu emblema Mitropoliei şi o panglică în cele trei culori (roşu, galben, albastru) ale drapelului românesc, cu semnificativul text (desigur în limba română):

Hrisov omagial hpPrea Cucernicului Protoiereu  Dumitru Emanoil Popa. Bunul Dumnezeu a  binevoit să împliniţi 90 de ani de viaţă şi 40 de slujire preoţească. Drept aceea mulţumim milostivirii Domnului şi-L rugăm să Vă binecuvânteze, să Vă întărească în sănătate, puteri şi lungime  de zile spre binele Sfintei noastre Biserici şi slava Întemeietorului ei.

Augoustinos, Mitropolitul Germaniei şi Exarhul Europei Centrale.  Dat la Bonn, 24 Februarie 2003

Baden CH. Pr. S. Petcu, F. Nicoriuc, Pr. D. Popa hp 1
În pofida tuturor greutăţilor şi supărărilor pe care nu le-a meritat, după 40 de ani de slujire, părintele Dumitru Popa a putut privi totuşi cu satisfacţie la multe şi frumoase realizări, printre acestea numărându-se, în primul rând, înfiinţarea şi întreţinerea centrelor bisericeşti româneşti în mai toate oraşele mari din Germania: Freiburg, München, Düsseldorf, Köln, Hamburg, Berlin, Salzgitter, în Elveţia la Geneva şi Baden.
Pr. D. Popa cu Pr. S. Petcu şi Florea Nicoriuc la Baden-Elveţia:

Cei care l-au cunoscut ştiu cât de mult preţ punea părintele Dumitru pe prietenie. Despre prietenii săi vorba numai de bine, sau nu vorbea deloc dacă unul din cei apropiaţi lui l-a decepţionat sau supărat. Foartea adesea vorbea şi întotdeauna numai de bine, de  prietenia sinceră şi dezinteresată, care l-a legat de Mitropolitul Visarion Puiu şi de Protosinghelul Graţian Radu.
De Mitropolitul Visarion Puiu şi Protosinghelul Graţian Radu l-a legat o indestructibilă prietenie, documentată de corespondenţa dintre ei  aflată în arhiva bisericii noastre. Atât Mitropolitul, cât şi Protosinghelul i-au fost sfetnici de taină, înainte şi după ce a fost hirotonit preot.
Mitropolitul Visarion Puiu hp 3Mitropolitul Visarion Puiu (*27 februarie 1879 - 10 august 1966) l-a îndemnat şi încurajat pe părintele Dumitru să îmbrace haina preoţiei; l-a învrednicit, pe el şi familia acestuia, de dragostea lui părintească, dar nu numai pe ei, ci şi pe enoriaşii români din parohiile unde slujea părintele Dumitru cărora, în anul (1964), de Sfintele Paşti, le-a trimis prin părintele Dumitru „Arhiereşti binecuvântări pentru toţi, cei pe care îi vei sluji în parohie.. şi oule roşii promise, să împodobească masa ofrandelor bisericii, în care slujeşti”.
După desfiinţarea Episcopiei Române din Franţa (Paris), Mitropolitul Visarion Puiu a trăit în localitatea Viels-Maisons (Aisne),  la cca 60 km de Paris, însingurat, bolnav şi ignorat de foştii săi colaboratori. Îl îngrijea nepoata sa – Maria Mihali. Părintele Dumitru Popa era omul lui de legătură cu Parisul.
Îl aproviziona pe Mitropolit nu numai cu ştiri, despre ceea ce se întâmplă în sau pe lângă biserica din Paris, ci şi cu Sfânta Împărtăşanie, pe care i-o aducea, după sfatul Mitropolitului, într-o sticluţă mică, nouă, curată, de la farmacie. Vreo treizeci bucăţele mici, pentru mai multe sărbători, câte două de fiecare dată”.
Din lectura scrisorilor adresate familiei părintelui Dumitru Popa, fie de către Mitropolit, fie de către Maria Mihali, ne putem da seama de câtă dragoste şi ajutor dezinteresat s-au bucurat Mitropolitul şi nepoata acestuia din partea familiei părintelui Dumitru. În mai toate aceste scrisori se repetă, iară şi iară, cuvinte de mulţumire
„pentru tot ajutorul dat”. Într-una din aceste scrisori, după ce Mitropolitul aflase că Părintele intenţiona să-i înlesnească primirea unui costum de haine – nu reiese dacă era vorba de un costum civil sau preoţesc – îi spune: „dacă în adevăr am înţeles ce-mi scrii în legătură cu un costum de haine, atunci mulţumim călduros, arăt să se renunţe la acest gând, deoarece la vârsta mea ar fi de prisos mie”.
Cât de precară era situaţia Mitropolitului, se poate deduce din cele scrise de către părintele Emilian Vasiloschi – părintelui Dumitru Popa, la 30 Iunie 1964: „Rămâne pe seama Cucerniciei-Tale şi a celor de acolo (Franţa – Paris), să aranjaţi ce puteţi acolo pentru limpezirea situaţiei Î.P.S. Sale (Visarion), intervenind la CIMADE, unde a intervenit şi dl. Proc (Preşedintele Comisiei Ecumenice de la München n.n.), ca să i se dea ajutorul momentan.... De altfel am aflat, că pentru găsirea unei locuinţe pentru Î.P. Sfinţitul s’au făcut acolo unele intervenţii, cu posibilităţi de realizare. De ce nu le utilizaţi? Un lucru este sigur, că – cel puţin deocamdată – o aşezare a Î.P.S. Mitropolit în Germania nu e posibilă (după informaţiile culese de până acuma în  şi din împrejurările actuale…!). Mai târziu, vom vedea, ce se poate face şi în acest sens. Deci ‚criza’ de care e vorba, se poate înlătura deocamdată numai acolo”.
Din aceeaşi scrisoare reiese cu câtă uşurinţă părintele Popa aşeza interesele Bisericii, mai presus decât cele ale familiei sale. Cu multe intervenţii reuşise să obţină o modestă locuinţă în Freiburg, în care urma să se mute cu familia sa aflată încă în Paris. Foarte surprins, dacă nu chiar indignat, a reacţionat părintele Vasiloschi aflând, că părintele Popa nu ezita să dea acestei locuinţe altă destinaţie:
„M-a surprins declaraţia Cucerniciei-Tale, că ai fi gata să pui locuinţa Cucerniciei-Tale din Freiburg/Brsg. la dispoziţia Î.P. Sfinţitului, ca să se mute acolo;
«Î.P.Sf. Sa având mai mare nevoie decât mine de această locuinţă…» (ar fi motivat părintele Dumitru).
Despre relaţiile Părintelui cu cei doi prieteni şi sfetnici de taină - Mitropolitul Visarion şi Arhimandritul Graţian va vorbi poate, în cadrul manifestărilor culturale organizate de către Biblioteca Română din Freiburg, în octombrie viitor. Ar fi un act de recunoştinţă faţă de Părintele Popa şi de meritele lui, chiar dacă aceasta este târzie.  Seneca, filozoful roman, a spus: Nici un merit nu rămâne ascuns, şi faptul că rămâne nu-i nici o pagubă pentru el. Va veni ziua care îl va da la iveală, ascuns şi înăbuşit de răutatea veacului său. Cine se gândeşte la contemporanii săi, s-a născut pentru puţini: vor veni după aceea mii de ani, multe mii de popoare: pe acestea să le ai în vedere.”
În ziua de 5 aprilie 1998, în clinica universitară din Freiburg, s-a săvârşit din viaţă maica preoteasă Aurica Popa, la vârsta de 82 de ani. A fost înmormântată în cimitirul din comuna Waltershofen, nu departe de Freiburg, „deocamdată provizoriu” – ne-a spus Părintele – pentru că şi dânsa ca şi el, hotărâseră să aştepte Învierea cea de obşte, odihnindu-se în glia românească de la Aldeni.
Maica Preoteasă era arhicunoscută pe o rază de 120 km, în birourile administrative din oraş, în clinicile din Freiburg, Offenburg, Lörrach şi altundeva, pe la care însoţea pe cheltuiala proprie, pe „românaşii noştri” fugiţi de urgia din ţară. Făcea diaconia (slujirea aproapelui), nu pentru că nu avea de lucru, acasă sau altundeva, ci pentru că ea era „Maica Preoteasă” şi româncă în acelaşi timp.
Când s-a săvârşit din viaţă, profesorul Paul Miron de la catedra de Romanistică de la Universitatea din Freiburg, într-o scrisoare de câteva rânduri către părintele Dumitru, i-a închinat un succint epitaf, poate că singurul şi cel mai frumos, care s-a scris în amintirea ei:


Dragă Părinte,

Năprasnica veste, că doamna Popa a murit, am aflat-o încă în ţară, unde am fost până alaltăieri.
La întoarcere, pe calea foarte lungă, m-am tot gândit la destinul ei, chemată din munţii Greciei, să-şi caute strămoşii în Carpaţi.
Şi asta a fost calitatea ei cea mai de seamă, să unească pe cei mai depărtaţi, să străbată drumurile împrăştierii noastre printre străini.
Îi voi rămâne recunoscător, ca şi Sfinţiei Tale, că m-a învăţat să caut şi eu cărările frăţiei şi că, la toate rătăcirile mele, n-a găsit cuvinte de dojană.
Ar fi trebuit să profit mai mult de bunul ei simţ, dar se vede că aproape locuind, departe ne-au fost rosturile.
Dumnezeu să o odihnească în pacea Lui!

Paul”
Da. Într-adevăr. Aceasta a fost una din multele meniri ale Prezbiterei Aurica Popa „să unească pe cei mai depărtaţi, să străbată drumurile împrăştierii noastre printre străini”.
Părintele i-a supravieţuit doar şase ani. S-a săvârşit din viaţă tot în clinica universitară din Freiburg, marţi, în Săptămâna Luminată a anului 2004, aprilie 13.
Se afla în convalescenţă după o pneumonie de peste două luni, dar destul de bine restabilit, încât a putut sluji în fiecare zi, de la Florii – până în Vinerea Mare.
În Joia Mare, a insistat să ducă tot el Crucea cea mare, aşa cum o purtase de peste 40 de ani, spunând:
„nu se ştie, dacă nu cumva este ultima mea procesiune în noaptea de prohod”. Avea Părintele, aşa, un fel de a purta Crucea, din altar până la uşa de intrare în biserică şi înapoi, încât aveai impresia că pe umerii lui poartă nu numai greutatea propriilor păcate, dar şi păcatele tuturor credincioşilor din biserică.
În Vinerea Mare, a cântat din Canonul Utreniei (Prohodul), ca în fiecare an, singur, refuzând să se odihnească pe un scaun, pregătit pentru el anume.
În noaptea Sfintelor Paşti, când tocmai ne pregăteam să începem Slujba Învierii, după un accident stupid (a căzut în altar şi şi-a fisurat femurul stâng) a fost operat în clinica universitară din Freiburg.
L-am vizitat în Lunea Sfintelor Paşti, când i-am dus şi Sfânta Împărtăşanie. Se simţea bine, ba chiar mult mai bine decât ne aşteptam noi. S-a mărturisit şi s-a împărtăşit.
Între timp auzisem şi eu, că tocmai în Sâmbăta Sfintelor Paşti primise din România vestea tristă că Voica, sora lui, se săvârşise din viaţă, în Duminica Floriilor.
A doua zi – marţi, în Săptămâna Luminată, am primit trista veste, că şi Părintele, pe neaşteptate, a trecut la Domnul.
Slujba de prohodire s-a săvârşit într-o atmosferă modestă, cum i-a fost şi trăirea, în biserica ortodoxă
(Maria Schutz) din Freiburg, în ziua de 23 aprilie, după Sfânta Liturghie, de către preoţii români: Radu Constantin Miron, Viorel Mehedinţu, Sorin Petcu, Vasile Molnar, şi împreună cu aceştia, Arhimandritul Philotheos Maroudos şi Petros Botinis, de la biserica greacă şi Mihail Dronov, de la biserica rusă.
Î.P.S. Mitropolit Augustin, din motive de sănătate, nu a putut veni la Freiburg.
A delegat pe părintele Protoiereu Radu Constantin Miron –secretar la Mitropolie– şi dânsul, de fel tot de la Freiburg, din fragedă copilărie membru activ al parohiei române de aici şi unul dintre fiii duhovniceşti ai părintelui Dumitru.
După slujba de pogribanie, au vorbit părintele Radu Miron şi autorul acestor rânduri, iar din partea Bisericii Evanghelice, părintele Karl-Heinz Schirmer, fostul Decan al Şcolii Evanghelice din Freiburg, care l-a preţuit pe Părintele în chip deosebit.
Vorbitorii au prezentat momente deosebite din viaţa Părintelui Dumitru, înfăţişându-l aşa cum ei înşişi, cât şi credincioşii – pe care i-a păstorit şi slujit 40 de ani – l-au cunoscut, l-au simţit, l-au apreciat, l-au iubit.

La scurt timp, după ce Maica Preoteasă se săvârşise din viaţă, Părintele Dumitru mă rugase să mă îngrijesc de ultima rânduială pentru dânşii, şi anume să fie înmormântaţi în cimitirul de la Aldeni, alături de familia lui.
Prin urmare,  o săptămână mai târziu, după ce au fost îndeplinite formalităţile pentru deshumarea maicii preotese, cele două sicrie au fost duse acasă, în România, spre a fi înmormântate  în cimitirul din  Aldeni.
Mai rugase deja Părintele mai demult, pe atunci Cuviosul Părinte Cassian Crăciun, de fel de la Lopătari, pe valea Slănicului, cum spunea Părintele tot
„de la noi, de acolo” pe atunci ierodiacon şi doctorand la studii de Teologie la Universitatea din Strasbourg, azi Arhiepiscopul Sfintei Arhiepiscopii a Dunării de Jos -, ca „atunci când va fi să fie”, să vină la Aldeni să-l slujească.
Părintele îşi reînnoise dorinţa şi rugămintea în Săptămâna Mare, înainte de Sfintele Paşti 2004, astfel că Înalt Prea Sfinţitul Episcop Cassian şi-a ţinut cuvântul dat; luni, 3 mai 2004, a venit la Aldeni, unde trimisese din vreme două sicrie, pregătite cu cheltuiala lui, pentru Părintele şi Maica Preoteasă.

Aldeni 5 Mai 2004 - Inmormantarea Parintelui Popa hp 1Aici, înconjurat de un sobor de şapte preoţi şi doi diaconi, a săvârşit slujba de înmormântare, în biserica cimitirului în care, cu o zi înainte, se depuseseră cele două sicrie acoperite cu steagul românesc, de faţă fiind fiica – Rodica, ginerele – Robert, rudele Părintelui din Aldeni, enoriaşi din Aldeni şi din localităţile învecinate, dar şi prieteni veniţi mai de departe, din România, din Germania şi din Franţa.
Dumnezeu a rânduit, ca Părintele Dumitru şi Maica Preoteasă să se bucure şi aici de cuvinte mişcător de frumoase, rostite credincioşilor de către Î.P.S. Cassian, dr. med. Coriolan Brad – de la Düren, din Germania şi de către urmaşul său la parohia română din Freiburg, semnatarul acestor rânduri.
Î.P.S Episcop Cassian a mai dat citire telegramei Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (azi Patriarhul României), adresată familiei Părintelui şi credincioşilor prezenţi la slujba de pogribanie, având următorul conţinut:

Distinsă şi îndurerată familie, Întristată adunare,

Cu adâncă durere am primit vestea trecerii la cele veşnice a venerabilului, distinsului şi vrednicului preot Popa Dumitru Emanoil. Plecarea lui dintre noi înseamnă o grea pierdere pentru dumneavoastră, familia sa, pentru credincioşii care l-au urmat şi pentru Biserica lui Hristos în care s-a ostenit.
Născut la 13 iulie 1913, în judeţul Buzău, părintele Dumitru Emanoil Popa va fi hirotonit preot în anul 1963 la Bad-Ems în Germania. De atunci P.C. Părinte Protopop Dumitru Emanoil Popa a slujit cu dăruire şi respect, vreme de 40 de ani, comunitatea românilor din Freiburg. Înzestrat cu un simţ liturgic deosebit, părintele Dumitru Emanoil a fost un mare iubitor al slujirii Sfântului Altar şi al oamenilor. Ocrotitor şi îndrumător al celor în suferinţă, părintele Dumitru Emanoil a păstrat legătura cu oamenii şi locurile care l-au plămădit, fiind un practicant în adevăratul sens al filoxeniei creştine, rămânând un exemplu prin modul în care a înţeles slujirea lui Hristos.
Apropiat al marelui Mitropolit Visarion Puiu pe care l-a cunoscut îndeaproape, părintele Popa Dumitru Emanoil a fost cel, prin a cărui bunăvoinţă şi mijlocire, Consiliul Bibliotecii Româneşti din Freiburg a aprobat ca obiectele şi arhiva personală ale vrednicului de pomenire ierarh să fie donate Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în anul 2003, în vederea proiectului de realizare a casei memoriale „Visarion Puiu”, de la schitul Vovidenia, Mânăstirea Neamţ.
În acest moment, al despărţirii de noi a vrednicului de pomenire părinte Dumitru Emanoil Popa, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă mângâie şi să vă întărească, pe Dumneavoastră, familia lui, şi pe toţi cei care l-aţi iubit, iar sufletului părintelui Dumitru Emanoil Popa să-i dăruiască pace sfântă şi să-l aşeze în ceata drepţilor, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Amin! Veşnica lui pomenire, din neam în neam!

Cu arhiereşti binecuvântări,

† Daniel,  Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

                                                                      * * * *

Popa D.- Peste Oder peste Rin - Caricatura hp 1Puţini dintre cei care l-au cunoscut au ştiut, că Părintele Dumitru Popa şi-a încercat talentul - pe lângă desenul tehnic şi în arta scrisului şi al caricaturii, de cele mai multe ori fiind el însuşi subiectul principal.
Dacă va fi fost înzestrat cu talent literar, ar putea să spună numai un specialist în domeniu – un critic literar, deşi nu cred că o autopsie literară l-ar ridica sau l-ar coborî, mai mult sau mai puţin, pe Părintele Dumitru, în inimile şi amintirea celor care l-au cunoscut şi iubit.
Faptul, că, după ce a fost hirotonit întru cele ale preoţiei, a încetat să mai compună, nu se poate explica decât cu greu sau poate deloc.
Am spus mai devreme, că ar fi dorit să meargă la facultatea de teatru, dar tatăl Emanoil s-a împotrivit. Sejurul în lagărele de la Rostock şi Buchenwald i-a oferit prilejul, nu să-şi realizeze visul, ci doar să-l probeze, prin iniţierea şi înfiinţarea unei echipe de teatru, după cum reiese dintr-o notiţă rămasă de la el, care însă nu vrea să se lase descifrată în întregime:

 Aşa am început scamatoriile în refugiu. Era o seară frumoasă de septembrie. Vântul bălţii cânta în frunzele veştede ale pădurii, ce înconjura  terenul din jurul …..? Maestrul Gh. Stoica scotea din struna-i ce-l însoţea în pribegie sunete, ce ne purtau cu gândul înapoi pe meleagurile plaiurilor carpatine. Ghimbăşanu spunea glume, iar la îndemnul lui  ….? şi Ionel Cristea îmi dau şi eu arama pe faţă, şi aşa s-au pus bazele teatrului - Vorbesc cu profesorul. – Parcă-l văd. I se umeziseră ochii de bucurie. Elemente aveam. În primul rând republica (?). Peste câteva zile dl. Comandant Pătraşcu mă cheamă la dânsul...” (aici se întrerupe relatarea).

Revista Bomba hp 1
În lagărul de la Buchenwald, a editat în 1942 revista „Bomba”, pe care dl. dr. med. M. Neagu Basarab o consideră „poate prima revistă a exilului românesc, cu un pronunţat caracter umoristic şi mai mult în versuri.” Din ea s-a păstrat un singur fascicul, din primul număr.
Din timpul petrecut de el în cele două lagăre s-au păstrat numeroase, să zicem, încercări literare, majoritatea în versuri (parodii, epigrame), unele pline de romantism, multe cu caracter satiric de nuanţă politică, pentru noi cei de acum, nu fără greutate a le înţelege adevăratul sens.
În materialul de arhivă preluat de la Părintele, am găsit şi următoarea notiţă:
„Am făcut parte din Divizia românească, ce s’a format la Viena, în urma arestării mareşalului Ion Antonescu, şeful Statului român, la 23 August 1944 şi predat Ruşilor, de către Regele Mihai I al României. Această divizie s-a format la Kaufholz, în Austria, lângă oraşul Allensteig. Regimentul 1 lupta pe Oder, la Sud de Stettin, iar la terminarea ostilităţilor, cei ce se mai găseau încă la Kaufholz au adunat Arhiva toată a Diviziei, au băgat-o în câteva lăzi de campanie, au mers cu ele la cimitirul din Allensteig şi cu ajutorul administraţiei cimitirului le-au îngropat într-un cavou cu gândul, ca după război, odată cu revenirea liniştei în lume, să vină şi să le ia în primire, mai ales că pe lângă arhiva militară a Diviziei, erau şi lucruri personale ale membrilor ei şi care erau angajaţi pe front. Dar după cum bine ştiut este, liniştea în lume n-a venit. Cel care a dus lucrurile acolo, sau cei care le-au dus au plecat în America, şi dacă în mormântul cu pricina se mai găseşte ceva, e problematic. Totuşi o încercare nu cred că strică, căci acolo aveam şi eu un manuscris, şi dacă nu l-au mâncat şoarecii sau intemperiile vremii, cine ştie?”
Părintele a continuat să scrie chiar şi după ce a fost eliberat din lagărul de la Buhnwald şi a mers pe front. Din această perioadă s-a păstrat  „Jurnalul de pe front” şi frânturi de poezie (fără titlu), unele compuse, nu cu mult înainte de a pleca pe front (1945), altele aşternute pe un petec de hârtie, în tranşee, în pauzele dintre atacuri  sau contraatacuri militare. Din ele transpiră duhul vitejiei româneşti pe fondul ideologic caracteristic Mişcării Legionare, după cum se poate constata din rândurile de mai jos, scrise în cantonamentul din Kaufholz:

„Un bucium de veacuri prin codrii răsună
Şi-n triluri de doină se pierde
Viteaza oştire română s-adună
Sub flamura steagului verde.

Ca vântul străbate masive stâncoase
Şi râuri roşite de sânge
Că geme ţărâna albită de oase
Iar ţara-i pustie şi plânge.

În cripta din Putna Ştefan Voievodul
Îşi strânge în pumni buzduganul
E semnul de luptă! S-adună norodul
Şi-n frunte-i măreţ Căpitanul.

Din temniţe, din ocne, din lagăre grele
Ca viforul ies legionarii
Croind cu-a lor spadă drum nou prin reţele
Spre vechile noastre fruntarii”
Viteaza oştire română….”.
                                  Kaufolz, Ianuarie 1945:


Pe front, în tranşee, probabil în pauza dintre un atac sau contraatac militar, a găsit liniştea şi răgazul să facă următoarea notiţă poetică, păstrată pe un petic de hârtie îngălbenit de vreme:


„Luna plină se înalţă peste-a bălţilor oglindă
Vrând în palida-i lumină, orizontul să-l cuprindă
Pe colinele umbroase, printre crengi trosneşte gerul
Când şi când rachete roşii, şuierând brăzdează cerul.
Limbi de flăcări uriaşe au cuprins în a lor pară….”


Jurnalul de front ar oferi unui talentat scriitor, un preţios fundament pentru un roman sau unui istoric militar - pentru o documentaţie despre aşa numita Armată Naţională, desigur dacă s-ar putea descifra în întregime.
În poeziile sale, unele rămase neterminate,  Părintele cântă nostalgia dorului de ţară
(Înstreinare, Pribeagul), face “haz de necaz” (Ferma), sau descrie cu lux de amănunte evenimente şi împrejurările în care acestea s-au petrecut într-adevăr (Balul Carnavalului); altele sunt marcate de o profundă notă de romantism, îndeosebi cea intitulată Mărturisire sau cele patru  strofe, reproduse mai sus, fără titlu, scrijelite pe un petec de hârtie.


Popa D. - Pagina din VRN hp 2În lagărul de prizonieri de la Lüneburg (Münster) a „restituit”, după cum notează Părintele (probabil a rescris), ceea ce scrisese şi publicase mai devreme (1943), în cele două reviste editate (primele numere scrise de mână într-o frumoasă şi ireproşabilă  grafie), cu titluri semnificative: Vocea Refugiatului Naţionale, Vocea Dimocratului Nationale, Tribună de luptă Dimocrată, cu câte o pagină  specială care cuprindea „de toate şi amestecate” sau „anecdote răsuflate”.
În cele două reviste şi-a publicat propriile încercări literare, dintre care s-au păstrat
: Mărturisire, Pribeagul,  De-ale prigoanei, Şi-a găsit Ţiganul naşul,  Brigadirii, Din retragere, Înstreinare, Parodii din Refugiu (Bursa neagră) sau Paşa şi Beduinul -
aceasta fiind o excepţională parodie la poezia El Zorab de George Coşbuc, după o întâmplare adevărată redată tot în versuri, sub titlul Boeru şi Săracu, Porcul şi berbecul (publicate în Vocea Dimocratului Naţionale, Nr. 19, 1947, 18 aprilie 1947), Zis-a Domnu`n vremea ceea, Ştiu fiule, ştiu, Fantoma (titlu înlocuit  mai târziu cu: La mormântul unui artist, poezie compusă „În amintirea lui Kurt Horst, actor dramatic de la Opera din Rostock, mort în toamna anului 1943, în ajunul premierei Operei Bohema”), Se cerne frunza teilor târzii, Imagini de toamnă, Simfonie’n „r” final, Coţcăria Şoimului, Balul Carnavalului (publicat în Vocea Dimocratului Naţionale, Nr. 2 1947, martie 25), Săracu, Ilie, Balada Linei din Dudeşti, Gânduri de Crăciun.
Ş
i-a încercat talentul şi în stilul epigramatic. Din compoziţiile sale au supravieţuit doar următoarele trei, reproduse mai jos.

Unui mire, care şi-a împodobit sala de petrecere cu coarne (trofee de vânătoare etc.)

Te’nhămaşi la carul vieţii,
Dar vezi să nu se răstoarne!
Ian priveşte! Toţi pereţii
Sunt astăzi ornaţi cu coarne.


Unui domn din Heidelberg, care mi-a pus pielea la vânzare

Mi-ai pus pielea la bătaie
Crezi că este de vulpoi?
Nu face nici o lescaie!...
Dă-mi te rog pielea’napoi
.

Unuia căruia-i place să tragă la măsea

Un beţiv dintre aceia, ce n’au pus apă pe limbă,
Ce, cu sticla subţioară, crâşmă după crâşmă schimbă,
Într’un şanţ dormea ţinându-şi căpătâi opt sticle goale,
Iară ochiu’nchis afară,  înăuntru dă târcoale.

Vede cum din beci crâşmarul, încărcat cu tulburel,
Ţanţoş urcă scara’ngustă şi s’apropie de el.
C’un gest larg îi pune’n faţă o suavă damigeană,
Plină toată pân’ la buze, cu vin vechi după sprânceană.
Îi ardea uscat gâtlejul, iar a beciului mireasmă
Se’nălţa încet spre ceruri, ca şi duhul din aghiasmă.......


Popa D - Vagabond prin Europa - Caricatura hp 1
Părintele avea mult umor. Ştia să creeze o destindere într-un conflict, printr-o snoavă plină de înţelepciune.
Până să devină preot, semna corespondenţa cu prietenii de inimă, adăugând numelui şi domeniul în care lucra. De pildă, când lucra ca ţăran, spre cele ale vieţii zilnice, adăuga numelui şi titlul academic corespunzător îndeletnicirii de moment, cum ar fi, spre exemplu Porcarul.
La Paris semna  Mitică Popa, vagabond prin Europa, iar după ce a fost numit şi ales dascăl şi consilier la biserica română din Paris şi-a adăugat şi titlul Ţârcovnic.
Am trăit în preajma lui mai mult de 25 de ani, dar niciodată nu mi-a oferit prilejul şi bucuria, de a mă delecta cu creaţiile-i literare din tinereţe, pe care le înmagazinase în pivniţa apartamentului din Auwaldstrasse - în Freiburg, într-un loc greu accesibil, unde au rămas uitate (adesea spunea: „despre asta am scris şi eu mai demult, dar nu mai ştiu unde se află, cred că s-au pierdut. Cine mai ştie!!). Le-am găsit abia după ce el a plecat dintre noi şi regretăm, că nu mai putem să-i solicităm ajutorul, în a descifra scrisu-i meticulos.

                                                                      * * * *
Prin viaţa şi chemarea sa la slujba preoţiei, prin slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor, părintele Popa s-a înregimentat în şirul slujitorilor români la altarul Domnului în Germania, de la cei de la jumătatea secolului al XIX-lea, de la Capela Ortodoxă Română de la Lipska (Leipzig), până la cei de la Biserica Română de la Berlin, înainte şi după al Doilea Război mondial.
Părintelui Dumitru Popa şi înaintaşilor săi li se datorează faptul că preoţii români, trimişi oficial de prin anul 1972 de către Patriarhia Română, sau cei refugiaţi politic, începând cu anii 1985-1986, dar mai ales cei veniţi după 1992, au găsit în Germania comunităţi ortodoxe române viabile.
Ca şi predecesorii lui,Părintele Dumitru Popa s-a străduit,  cu timp şi fără timp, în condiţii neprielnice, adesea cu mijloace mai puţin ortodoxe, să se facă tuturor toate; a fost continuu preocupat de organizarea bisericească şi menţinerea credinţei şi a spiritualităţii româneşti, dincoace de graniţele naturale şi etnice ale României şi a marcat inconfundabil viaţa acestei instituţii divino-umane, prin devotamentul şi jertfelnicia lui, în aşa măsură încât atunci, când s-a mutat din viaţa aceasta în cea de dincolo, ar fi putut rosti şi el, fără a fi bănuit de lipsă de smerenie, sintagma scriitorului german Jakob Wassermann
(*1873 - 1934): „Nici o răsplată, oricât ar fi de mare, nu egalează acea mulţumire nespusă, pe care o simte un om, care poate spune arătându-şi opera:
«Vedeţi? S-a făcut»”.
Părintelui Dumitru şi înaintaşilor săi li se potriveşte tot atât de bine şi aforismul de adâncă dimensiune spirituală, rostit de Horia Stamatu la moartea Prinţesei Ioana:
„Moartea înscrie termenul de revizuire a judecăţii asupra persoanei umane. Persoana umană este supusă în existenţă la grele probe ale neadevărului şi ale injustiţiei, determinate de micimile şi patimile firii sau ale societăţii. Odată cu moartea începe <<restitutio in integrum>> a persoanei. Moartea este pragul dintre neadevăr şi adevăr, dintre nedreptate şi dreptate. Mai ales mai marii acestei lumi şi acei, care au apropiat regiunile strălucitoare ale vieţii, plătesc mai scump vama graniţei dintre neadevăr şi adevăr, dintre nedreptate şi dreptate.” [Horia Stamatu – Ioana Doamna (la moartea Prinţesei Ioana * 24.IX.1907  †19.II.1963), în Fapta, foaie de luptă românească pentru ziua de azi şi de mâine, decembrie 1963].


Protoiereu Sorin Petcu                                                                         Freiburg, în iulie,  a. D. 2013

Dl. Dr. Mihael Neagu Basarab a rostit următorul cuvânt:

Dacă ar mai fi trăit, părintele Dumitru Popa ar fi împlinit în această lună o sută de ani. Pentru a marca acest jubileu, am pregătit un mic studiu, o analiză a cinci proze scurte, numite de el schiţe, şi publicate în revista românească din Brazilia Înşiră’te mărgărite, între 1952 şi 1954. În perioada respectivă, părintele Popa nu fusese încă hirotonit şi scria o proză umoristică plină de tâlc, înţeleaptă într-un fel, având un anume miez, pe care înţelegându-l, te bucurai dar şi deveneai, dacă nu neapărat mai mintos, în orice caz mai prevăzător.
Pentru evocarea în biserică a acestor preocupări din tinereţea  Părintelui Dumitru, scrisul, deşi Sfinţia Sa era plin de talent şi susţinea dimensiunea moralistă a artei, ne apare acum frivol, tocmai pentru că aşa a considerat el însuşi, mai târziu, această vocaţie secundară a lui – literatura.
Devenit preot, a subordonat toate strădaniile lui, harnicei slujiri a lui Dumnezeu. În această situaţie,   la începutul carierei sale de preot a ţinut câteva predici, după care i s-a părut, că a continua în acest fel ar însemna, să îndrăznească în mod nesocotit. Şi a luat-o pe drumul maximei umilinţe creştine, străduindu-se să devină un om plăcut Domnului. Aşa l-am cunoscut, l-am iubit şi am căutat să simt ca el lumea în care trăim, a cărei perfecţionare este foarte îndoielnică şi atât de nesigură, încât nu ne poate constrânge pe toţi,  cei care l-am cunoscut pe părintele Dumitru, să ne străduim să-l avem drept model, spre slava lui postumă şi mântuirea noastră viitoare.
În ultimii zece – cincisprezece ani de viaţă ai părintelui Dumitru, când l-am cunoscut şi eu mai bine, acesta începuse să semene cu o icoană. Dar nu o icoană la care să te închini, să te rogi, să mulţumeşti lui Dumnezeu, ci o icoană a cărei menire era şi este aceea, de a te determina să te străduieşti, să te îndrepţi spre plenitudinea valorii ei trans – mundane, era, ca să zic aşa, o scurtătură spre Dumnezeu. Desigur, acest fapt nu era vizibil pentru  oricine. Dar o simplă înclinare spre contemplaţie, credinţa în Dumnezeu, dorinţa fierbinte de a-ţi spori şansele de mântuire erau elemente suficiente, ca să poţi contribui la împlinirea menirii părintelui Dumitru, care în modestia lui, se sfia să o revendice în cuvinte, deşi o exprima prin întregul lui comportament.

Dr. M. Neagu Basarab,  la centenarul naşterii Părintelui Dumitru Em. Popa
la 21 iulie 2013, în biserică

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis