Pr. Dumitru Emanoil Popa - Necrolog

                         Părintele Protoiereu Dumitru Emanoil Popa *

Părintele Dumitru Emanoil Popa s’a născut la 13 Iulie 1913 la Aldeni, în judeţul Buzău, ca fiu de dascăl şi nepot de preot al satului şi a încetat din viaţă anul acesta, a treia zi de Paşti, marţi 13 aprilie, înainte de a împlini 91 de ani, după ce în noaptea de Înviere, căzând in altar, şi-a fracturat colul femural.Protoiereul Dumitru Em. Popa hp 1
L-am cunoscut pe părintele Popa când trecuse bine de 70 de ani, fără a se deosebi, ca stil de viaţă, de cel care fusese întotdeauna: un om foarte cumsecade, glumeţ, cu frica lui Dumnezeu, pentru greşelile sale, pe care se străduia deci să nu le împlinească, dar râvnitor să ceară Domnului iertare pentru cei ce i se mărturiseau, căindu-se de ce-au păcătuit.
Şi-a început studiile liceale cu o bursă la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti, terminându-le la Buzău însă, după care urmează cursurile Politehnicii din Bucureşti până aproape de licenţă.
Pentru că era cunoscut, ca făcând parte din cei ce asigurau aprovizionarea Cantinei Legionare, în ianuarie 1941 e obligat să se ascundă şi să se refugieze în Germania. În numărul 10 din octombrie 1952 al revistei Vatra, editată pe atunci la Roma de Petre Vălimăreanu, părintele Popa evocă aşa numita „rebeliune” din Ianuarie ’41 care, deja după 11 ani începuse să fie falsificată, chiar de către unii participanţi, din diverse interese sau debilităţi:
„Se striga <<jos Roşianu!>> şi de către unii care nu ştiau cine e respectivul. La ambasada germană au strigat în cadenţă: <<Heil Hitler!>>, la Preşedinţie: <<trăiască generalul Horia Sima!>>, la Palat au cântat: <<trăiască Regele!>>. La Mihai Viteazu, pe soclu, studentul Virgil Ionescu citea manifestul şefului studenţimii Viorel Trifa, care stătea lângă statuie.”
Iniţial, în Germania, părintele a locuit la Rostock cu regim de oaspete al Reich-ului, având drept de locuinţă şi loc de muncă, cam la liberă alegere, cu obligaţia, normală pentru străini în timp de război, de a anunţa la poliţie, dacă ar fi avut chef să părăsească pentru o perioadă anume de timp oraşul de reşedinţă. Traiul la Rostock nu era prea aspru.
Revista Bomba hp 1Aici editează părintele în 1942 revista Bomba, poate că prima revistă a exilului românesc, cu un pronunţat caracter umoristic şi mai mult în versuri.  Tot cam în această perioadă, povesteşte un compatriot trimis la studii militare în marele Reich şi devenit mai apoi “simist”, era o circulaţie mare de tineri români, mulţi încercând să-şi reia studiile întrerupte în România, căutând deci o facultate care să-i primească. Locuinţele le aveau într-o cameră, de regulă – un pat imens, în care dormeau cinci, şase sau chiar şapte tineri români. Uneori, în astfel de peregrinări după un loc de studiu sau de muncă se mai rătăcea şi câte-o camaradă. Părintele Popa o punea să doarmă la perete, el ocupând spaţiul următor, ca garant al neprihănirii camaradei, şi apoi dormeau ceilalţi tineri, unii dintre ei prea zvăpăiaţi ca să se poată avea încredere totală în ei.
Când am verificat exactitudinea informaţiei, Părintele nu mi-a spus numele camaradei, ci numai faptul că aceasta se stabilise ulterior în Argentina. Camaradul simist, de altfel – un om de cuvânt, născut in zodia leului, mi-a relatat cele de mai sus cu un aer uşor ironic şi cu o altă ocazie, mi-a povestit cât de uşurat s’a simţit că n’a trebuit să-şi ţină cuvântul, când o doamnă, căreia îi propusese să-i cumpere o haină de blană, plină de iubire i-a spus, că nu simte lipsa blănii respective.
Un om, care are dificultăţi să-şi ţină cuvântul, chiar dacă şi-l ţine întotdeauna, nu poate înţelege modul de funcţionare şi motivaţia mistică a desăvârşirii morale, care l-a caracterizat pe Părintele Popa, sunt sigur, încă de la o vârstă fragedă.
După ce aventurierul terorist Horia Sima pleacă la Roma clandestin, cu intenţia, de a negocia câte ceva cu Musolini, care, bineînţeles, nici nu l-a primit în audienţă, împreună cu sutele de legionari din Germania, părintele Popa este internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald.
După bombardamentul aliaţilor din ziua de 24 august 1944 şi moartea consecutivă a mai multor mii de internaţi, între care Ernst Thälmann, prinţesa Mafalda a Italiei, dar şi câţiva camarazi: Zaharia Duhu, Voinea, Graur, Gh. Papanace, Călin etc., ruşii ocupă lagărul şi iau -ca de peste tot- şi arhivele, pe care încă le ţin secrete, spre a împiedica până în cel mai propice moment -din punct de vedere comercial- aflarea circumstanţelor exacte, în care au murit, în total, milioane de internaţi, desigur că mai puţin decât civilii germani (copii, femei, bătrâni) ucişi în bombardamentele asupra oraşelor, ale aceloraşi aducătoare de lumină, şi nu a noastră, motiv pentru care nici nu insistăm, deşi păstrarea secretă a unor arhive după mai mult de 60 de ani de la evenimentele nu prea secrete, la care se referă, e’n stare să işte bănuieli, chiar şi oricărui om de bună credinţă.
În august 1952, după fix 8 ani de la episodul Buchenwald, în revista Vatra, părintele Popa evocă pe două pagini Ultimele zile la Buchenwald, unde erau internaţi şi vreo 400 de români în mai multe barăci, între care una, numită Ferma, era locuită de soţiile unor legionari mai gospodari, care n’au acceptat să fugă din ţară, după rebeliune, cu mâna goală. Pentru aceştia, salvarea vieţii presupunea, printre bagaje, şi jumătatea hărăzită fiecăruia.
Desigur că, fiind toţi tineri şi mulţi glumeţi, fermierii mai erau, din când în când, luaţi peste picior, ca să nu înflorească prea tare invidia, plantă necunoscută “mexicanilor”, dar cu rădăcinile adânc înfipte în sufletele multor brigadieri.
Din amintirile părintelui Popa aflăm date obiective de istorie, cum ar fi incendierea în bombardament a vilelor lui Daladier şi Leon Blum.
Îmi povestea părintele un episod din bombardament, nerelevat în Vatra. Un camarad înspăimântat, după ce au început să cadă primele bombe, s’a repezit la părintele Graţian şi l-a implorat să-l ia sub patrafir (epitrahil n.n.), ca să-l apere Dumnezeu şi pe el. La care părintele Graţian i-a replicat: „Pleacă de-aici, păcătosule; cade bomba pe tine şi mă omoară şi pe mine!”
Părintele descrie cu exactitate stilul de atac al aliaţilor. El relatează că, de luni de zile, pe deasupra lor treceau mereu escadrile, care bombardau centre urbane mult mai intens populate. De data aceasta, un avion s’a desprins din formaţie şi a desenat, chiar deasupra lagărului, cu fum alb pe cerul albastru, un cerc.
Apoi a început măcelul. Dintre camarazii supravieţuitori, Părintele enumeră:  prof. I. G. Dimitriu, Ghiţă Costea, Bujorel Hoinic, N. Şeitan, A. Gorănescu, Basarabescu, Aurel Ionescu, Fănică Cojocaru, moş Teban, Mica Vasile cu frate-său, dr. Stoia, căpitan Comănescu, Gh, Sârbu şi sub strungul la care lucra el, camarazii: Spânache, Simedru, Dănilache şi povestitorul, care mai mărturiseşte, că, fără bombe cazând împrejur, nici măcar el singur n’avea loc sub strung. De la Vălimăreanu ştiu, că francezii erau în lagăr cei mai bine informaţi cu mersul frontului, posedând clandestin un aparat de radio, la care ascultau ştiri şi-apoi povesteau şi românilor.
Un alt aspect din ultima parte a războiului, formarea şi acţiunile Armatei Naţionale Române (de fapt – numai vreo două batalioane, cărora li se zicea regimente) extrem de puţin cunoscut istoricilor români, (deşi e vorba de „spălarea obrazului”), beneficiază de numeroase pagini din Vatra, în 1953, nr. 26-35 (februarie–noiembrie), sub formă de amintiri proaspete de pe front.
La 14 februarie 1945, în lagărul de instrucţie de la Kaufholz, a sosit ordinul de plecare pe front. Comandantul companiei, în care era integrat ca sublocotenent Părintele, era sublocotenentul Dancău, oltean, invalid de război,
Colonelul german -Ludwig Adalbert le-a spus: „Cruţaţi tinerii!”, ceea ce, decodificat, însemna: „Oricum, războiul e pierdut.” Părintele era abătut, că prietenii, Traian Miron şi Grigore Scorochirja, mutilaţi de război, rămăseseră la Rregimentul 2.
În seara de 15 februarie, trenul lor pleacă spre Gmün, Dr. Victor Apostolescu se ţinea de glume. Când Părintele l-a întrebat: „Unde mergem, domnule doctor?”, acesta i-a răspuns. „La rai, măi tată!”
În dimineaţa de 16 februarie, trenul traversează un colţ al Cehoslovaciei. Populaţia e obosită, dar devine prietenoasă, când află că, de fapt, ostaşii din vagoane sunt români.
În seara de 17 februarie, ajung la Leipzig, iar în dimineaţa de 18 februarie, sunt deja la nord de Berlin. Trenul începe să fie atacat de aviaţia bolşevică. Un avion rusesc e doborât la Stettin. La 19 februarie, trenul ajunge în Neu-Stettin. Tunurile se aud din ce în ce mai tare. Părintele nu-şi dădea seama, dacă armata se apropie de front, sau frontul de armată. Imagini paşnice. Sergentul Blaga Iosif spune poveşti, soldaţii coc cartofi, grupa lui Elisei fierbe secară în drum spre Falkenburg. Un nou atac aerian în gară se soldează cu patru morţi şi zece răniţi, între care sublocotenentul Piţigoi şi adjutantul Voinea. Militarii români n’aveau încă arme, ci doar grenade. În vagon cu Părintele Popa: Părintele Graţian „haiducul cu suflet de copil”, Ciuntu, căpitanul Niţoiu, sublocotenentul Dobrescu. Se cunoaşte acum staţia de destinaţie: Tempelburg. Alt atac aerian, tot şapte avioane, un rănit. Părintele e singurul ofiţer guvernamental din detaşamentul care, mărşăluind, ajunge la Krossinsck, în dimineaţa de 20 februarie. La 3 martie, aflându-se pe malul Oderului, românii află, că divizia lor a trecut de sub comanda lui Skorzeni, sub cea a locotenent-colonelului Kempin.
Din batalionul căpitanului Opriş s’au iniţiat două acţiuni, de partea cealaltă a fluviului, una sub comanda adjutantului Voinea Mihai,  iar cealaltă sub a sergentului t.r. Blaga Iosif, cu sergenţii Gheorghiu Nicolae şi Elisei Teodor şi soldatul Chistol. Aceste grupe au confirmat, că ruşii au ocupat satul Fiddikow. Căpitanul Dreve comandă părintelui, să-şi facă o echipă, să treacă Oderul şi să aducă un prizonier. Părintele cere voie să treacă râul mai spre dimineaţă şi mai la nord, unde nemţii mai ţin un cap de pod. Îşi formează echipa din sergentul major State Virgil, sergenţii t.r. Blaga Iosif şi Slătineanu Eugen, sergenţii Elisei Teodor şi Gavrilă Ion, soldaţii Chistol Nicolae şi Pungă Vasile (ultimul ştiind ruseşte). Din amplasamentul mitralierei grupei I, soldatul compozitor Tulbure cântă. Satul arde. Sergentul major Ghiţu Ion -bihorean, se oferă voluntar. Pleacă toţi spre Friedrichsthal. După ora 13.00, mănâncă la Garz am Oder. Blaga le spune celorlalţi, că simte că nu se va mai întoarce şi le cere, să-i cânte, când va fi momentul, „Plânge printre ramuri luna”.
Cu o barcă, la care vâslesc doi bătrâni din Volksturm, la ora 14, grupul atinge păpurişul dintre Odere. Deşi sunt atacaţi de artilerie, ajung la malul opus, la Marwitz, sat sub controlul căpitanului Grăul, comandantul unui batalion din regimentul 2 paraşutişti. Grupul Părintelui ia poziţie pe şoseaua Marwitz–Pakulent. În Kranzenfeld, la 3 km de Marwitz, Părintele se prezintă la comanda batalionului german. În duelurile de artilerie, care au loc, la 5 martie, sergentul Blaga Iosif, instructor legionar, devine erou.
Părintele Popa, datorită modestiei lui exagerate, nu povesteşte împrejurările în care a obţinut Crucea de Fier, dar relatează circumstanţele decorării altor compatrioţi, ca, de pildă, Alexandru Tănase (Ică), din Băbenii Vâlcei, pentru cucerirea insulei din faţa Schwedt-ului. După 6 ani la Aiud -începuţi sub Carol al II-lea, alţi ani, în prima linie, în batalioanele de la Sărata şi stepa calmucă, Ică a fost executat la Jilava, după ce venise - sub comunişti, să continue lupta în ţară. Părintele nu ştia, că nu Horia Sima anunţa la Bucureşti, unde vor fi paraşutaţi partizanii sosiţi din Occident, ci oamenii lui Philby, care vindeau şi ei ruşilor, mai ales ceea ce nu era în măsură să îngrijoreze şi să sporească vigilenţa serviciilor secrete britanice.
În cursul celor nici trei luni de război, mai ales după defecţiunea ungurilor şi ruperea frontului la Balaton, ostaşii companiei Părintelui Popa au fost trecuţi în linia a doua, ca “vânători de care”, aripa stângă o constituia o formaţie din armata lui Vlasov, cea dreaptă – compania sublocotenentului Valeriu Dobrescu.
După ce este o vreme prizonier de război, într-un lagăr de lângă Hanovra, părintele Popa îşi câştigă pâinea, ca muncitor agricol în Germania şi în martie 1948 ajunge la Paris.  Aici se angajează în activitatea de organizare a unei părţi a exilului, cea mai turbulentă şi mai periculoasă, datorită prozelitismului, pe care-l practica Horia Sima, pe care părintele nu s’a sfiit, să-l atace direct şi în presă, riscând foarte mult, pentru că şeful “brigadierilor” împinsese în ceea ce-i ţinea loc de caracter o serie de păcate capitale, care, totuşi aveau darul să-i tragă pe mai toţi aventurierii, inadaptabili, psihopaţii care au reuşit până la urmă să compromită grav Mişcarea Legionară.
Vatra
publică, încă în 1952, un schimb de scrisori, între Părintele Popa şi Ilie Gârneaţă, căruia Părintele îi cere, să acţioneze mai energic pentru îndepărtarea compromiţătorului Sima din Mişcare. De asemenea, în rubrica „Doruri şi necazuri”, atacă o serie de cărţi tipărite „pentru denaturarea adevărului”.
Revolta lui este însă autocenzurată, punând mereu bemolul ironiei şi chiar al autoironiei, cum se vede şi din acest citat din nr. 7, anul 2, pag. 9-10: „Chestiunea cea mai delicată rămâne şefia Legiunii. La cules de vie la Bardin camarazii căzuseră de acord. Am încercat cântecul cu toate numele şi am văzut că numai aşa mergea: <<Don Mitică să trăiască şi Garda de Fier>>. Dar hai să zic că accept şi asta; cum facem cu gradele, deoarece rablele codreniste nu vor să ţină seama de spuma comandantului. Eu zic să fie recunoscuţi şi din cei din urmă două exemplare, ca să se poată face sudura între generaţii, - şi pentru asta propun pe nea Iancu Fleşeriu, ca unul care s’a dovedit cu mari calităţi de reformator…”
În acelaşi articol, Părintele îi atacă puternic pe ultimii doi regi ai României, afirmând: „Arestarea lui Antonescu nu trebuie văzută drept ceva pozitiv, numai pentru că acesta era adversarul legionarilor”. Iar când i se ripostează, că Ferdinand şi Carol I au fost regi buni scrie: „Nu cumva vom pune gâscanii la icoană, pentru că oarecând strămoşii lor au salvat Capitolul?!” şi ca să nu se creadă, că ar fi doar steril-nostalgic, adaugă: „Cine poate nega suflul românesc, de care este plină întreaga fiinţă a prinţului Nicolae?”
Când analizează democraţia românească interbelică, ar fi putut fi citat de comunişti, cu efecte mult mai convingătoare, decât minciunile acestora, pentru că dă exemple concrete de preoţi mardeiaşi electorali şi traficanţi de influenţă, cum comuniştii nu puteau băga de seamă, fiindcă erau exact în stilul lor, deşi preoţii respectivi aparţineau, unul ţărăniştilor şi altul liberalilor.
Nu e vorba despre o poziţie radical antidemocratică a Părintelui Popa, ci mai mult de o atitudine critică, faţă de anumite racile ale democraţiei, cum se vede din finalul acestui articol  - epistolă
: „Să nu credeţi că vă scriu aceste lucruri, pentru că îmi place să mă aflu în treabă, sau să mă mândresc în sinea mea, cum aş fi făcut-o poate la 18 ani, că gândurile mele apar în gazetă. Din aceste idei trunchiate veţi putea constata, că sunt anumite doruri, ce ne frământă. Se vede pretutindeni această situaţie nenorocită care, în loc să ne ducă <<din creastă’n creastă>>, ne duce din groapă’n groapă… Cu cât trece vremea, cu atât mai mult dihonia roade din noi, şi pojghiţa urii, care a pus stăpânire pe sufletele noastre, a început să se’ncrusteze. Şi dacă acum câţiva ani, era foarte uşor de înlăturat, acum e mai greu şi vom ajunge poate la imposibil”.
Părintele Popa a rămas, aproape 20 de ani, la Paris, chiar dacă anii de agitaţie politică au fost -mai ales- cei de la început.
 În legătură cu celebrul Georgel Demetrescu, prieten bun cu Petre Ţuţea, despre care
 i-am cerut amănunte, mi-a povestit următoarele trei întâmplări, la care a fost de faţă:
1. Arhimandritul Martinian Ivanovici l-a pomenit pe Carol al II-lea în biserică, după ce-l căsătorise la Lisabona cu Lupeasca. Pentru aceste fapte, a fost dat afară de credincioşi. Majoritatea -în orice caz ca forţă de opinie- legionarul Georgel s-a pronunţat pentru „liniştire”. Un alt legionar, mai temperamental, l-a pocnit. ”Nea Georgel, o luaşi pe coajă”, băgă de seamă un fost frate de cruce. „Ce să-i faci, aşa-i la rivuluţie!” a explicat Georgel, ceea ce tocmai i se-ntâmplase.
2. Horia Sima explica legionarilor la o şedinţă, că o nouă lege franceză, scutea de impozite, timp de 9 ani, pe oricine s’ar fi dus în Corsica, pentru a prelua una din fermele rămase fără stăpân, după război, şi-şi invita ascultătorii să se pună pe picioare economic în insulă. La care Georgel Demetrescu replică mai din fundul sălii: „Comandirule, oamenii mari vin din Corsica, nu se duc acolo!”
3. După o conferinţă a lui Gafencu, în sala Georges V, la ieşire, în hol, un ovrei care nu-l mai văzuse demult pe Georgel, deşi erau buni prieteni, de bucuria revederii, expansiv, îl îmbrăţişează şi-l sărută. Georgel priveşte în jur cu subînţeles şi rosteşte cu voce tare: „Acum, să mai spună cineva, că nu m’am deznazificat!”
4. Părintele Popa glumea des, ştia să povestească cu haz, deşi vorbea încet şi era foarte serios. În schimb, o grămadă de oameni neserioşi nu glumesc niciodată. Capcanele limbii române se adresează numai celor care nu simt limba, ci doar o învaţă.
În 1953, se căsătoreşte cu Aurica Cutrula din Veria. Li s’a născut fiica Veria Rodica, absolventă a facultăţii de filologie din Strasbourg. Zece ani mai târziu, Părintele era bine aşezat la rosturile lui, în Paris. În cei peste 20 de ani, de când luaseră calea pribegiei, majoritatea preoţilor legionari muriseră. Cei rămaşi în viaţă erau răsfiraţi în toată lumea. La vârsta de 50 de ani deci, Părintele se văzu în situaţia, de a fi obligat de către refugiaţii români din Germania, să devină preot.
Hirotonia a oficiat-o Arhiepiscopul rus Georg Tarasov, întâistătătorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse, din Paris, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
Devenind preot, Părintele nu s-a schimbat. Şi înainte îl iubise pe Dumnezeu, mai mult decât orice. Acum, harul lui Dumnezeu continua să lucreze în el, de data aceasta – oficial.
Eu îl consider pe Părintele Popa cel mai cinstit om pe care l-am cunoscut.
Şi continui, să mă gândesc cu admiraţie şi cu dragoste la el, încercând să utilizez această admiraţie, ca un instrument de purificare morală a mea.
E foarte important, ca, îmbătrânind, să nu devii excesiv de caricatural, să nu te copleşească mici metehne, cu consecinţe din ce în ce mai îngrozitoare, să nu-ţi sporească lăcomia, sau orgoliul, sau egoismul, sau, Doamne fereşte!, toate astea împreună, pentru că, de multe ori, ca să distrugă pe om, păcatele se sprijină între ele, ca nişte complici, care, împreună, dau o lovitură.
E bine, ca fiecare dintre noi să aibă un model moral, care să-l ajute, prin simplul fapt al existenţei lui, pe drumul autodepăşirii, spre desăvârşire. Nimeni nu poate deveni mai bun, sau mai cinstit, spunându-şi: „Sunt mai bun decât X, sau decât Y.” În acest fel, batem pasul pe loc sau decădem. Când îţi spui: „Părintele era mai bun decât mine, mai cinstit decât mine,” chiar dacă Părintele a murit şi chiar dacă nu-ţi dai tot timpul conştient silinţa, o parte din harul Părintelui lucrează, fără ca tu să-ţi dai seama, în tine.  Iar dacă tu însuţi, din când în când, mai faci câte-un bilanţ, neapărat obiectiv şi te mai şi străduieşti puţin, ajungi din ce în ce mai aproape de roadele mântuirii.
Cu vreo şapte, opt ani în urmă, un ofiţer CIA român, francmason de grad înalt în America, a venit la mine ca pacient. Fiind acest român şi om inteligent, am stat mai mult de vorbă. Fiind de bună credinţă eu, nu m’a surprins, că era foarte curios. Venea de la Stuttgart, dar publicase o carte la (tipografia) Coresi, cu mai mulţi ani în urmă. Inevitabil, s’a discutat şi despre securişti. La un moment dat, îmi spune foarte viu, poate cu prea multă energie spirituală
: „Am auzit că şi la voi, la Freiburg, părintele Popa ar cam avea legături cu securitatea!” Am zâmbit, uitându-mă la el cu multă milă şi i-am replicat: „În părintele Popa am mai multă încredere decât în mine.”
S’a relaxat imediat. Analizând ulterior discuţia, care oricum nu era prea obişnuită în monotonia vieţii cotidiene, mi-am dat seama că, dacă numai din jigodism i-aş fi răspuns: “Da, şi eu am auzit”, ar fi fost clar pentru el, că şi eu am nimerit la Freiburg, de fapt într-o misiune de învrăjbire şi suspicionare reciprocă a componenţilor exilului. Şi mi-am dat seama că e tot una, dacă misiunile astea le dă securitatea sau dracul.
După hirotonire, părintele Popa s’a stabilit la Freiburg, unele din cele mai puternice centre ale exilului românesc, slujind însă şi la Düsseldorf, Köln, München, Hamburg, Berlin, Salzgitter  în alte oraşe germane, iar în Elveţia la Baden şi Geneva.
Activitatea de preot nu s-a rezumat însă doar la oficierea Sf. Liturghii, botezuri, nunţi şi înmormântări. Părintele a continuat o susţinută muncă de sprijinire a românilor din diasporă, de pildă prin editarea timp de şase ani a buletinului parohial „Zori de zi”, cu D. C. Amzăr ca redactor responsabil. De asemenea a înfiinţat o şcoală românească, după modelul celei de la Paris, unde era profesor Petre Vălimăreanu, între elevi numărându-se şi copiii profesorului Paul Miron. Nu s’a putut implica prea mult în activitatea bibliotecii, nefiind în relaţii bune cu Virgil Mihăilescu, dar cu Petre Vălimăreanu, Caranfil Spânachi, profesorul Prodan, chiar cu maiorul Păunescu, mai aproape de zilele noastre, cu dr. Crişan Muşeţeanu, a reuşit să împlinească anumite programe culturale, care au fost de folos comunităţii româneşti.
Nu mai insist asupra aportului întregii familii a Părintelui la funcţionarea tipografiei Coresi a lui Niki Constantinescu, unde s’au tipărit multe zeci de cărţi bune, întreprinderea fiind -numai din punct de vedere financiar, falimentară.
Acum, când autorităţile de la Bucureşti vor să bifeze -ca realizată, operaţiunea de spălare a păcatelor, desigur – numai ale înaintaşilor lor, căci ei n’au, nu prea ne mai pot ajuta, căci entuziasmul nostru sfânt s-a cam consumat în reumatisme şi dacă ne-o mai fi rămas câte ceva în adâncul ridurilor feţelor noastre, e numai entuziasm de extracţie laică, fără acel spirit de sacrificiu, din care unii mai păstrăm cu grijă câte-o picătură, pentru o eventuală ultimă eroică zvâcnire.
Iniţial, serviciul religios s’a desfăşurat pentru românii din Freiburg în capela Universităţii. Acolo a oficiat Părintele -de pildă, în 1969, căsătoria lui Petre Vălimăreanu, parastasele cuvenite martirilor şi eroilor neamului, precum şi refugiaţilor din Freiburg, decedaţi departe de ţara natală.
Începând de la 18 octombrie 1980, slujbele religioase s’au ţinut în biserica Maria Schutz devenită -prin mărinimia Bisericii Catolice şi a Bisericii Evanghelice din Freiburg, locaş de rugăciune pentru „minorităţile ortodoxe din Freiburg”, greci, români, ruşi, sârbi.
Predarea cheii bisericii a avut loc într-un cadru festiv, după Sfânta Liturghie, săvârşită de Î.P.S. Augoustinos, mitropolitul Germaniei şi  Exarhul Patriarhiei Ecumenice, pentru Europa Centrală, înconjurat de un sobor de preoţi, din care au făcut parte părintele Popa, părintele Viorel Mehedinţu, părintele Nikolai Koschynski, părintele Radu Constantin Miron, de la Mitropolia greacă din Bonn şi  preotul comunităţii greceşti din Freiburg  -  Rumänische Präsenz in Freiburg, Reporter
Biserica Evanghelică a fost reprezentată de decanul şcolilor părintele Karl-Heinz Schirmer, iar Arhiepiscopia Romano-Catolică de episcopul vicar Karl Gnädiger.
Când a împlinit vârsta de 70 de ani, Părintele Popa a fost sărbătorit, alături de Monsegneurul Octavian Bârlea (născut la 5 mai 1913), în Vatra, sub semnătura lui Radu Cornăţeanu, dar şi în cadrul parohiei din Freiburg, duminică 17 iulie 1983, când -după slujbă, maiorul Alexandru Păunescu a prezentat activitatea Părintelui, într-un discurs omagial. Cităm, după Vatra:
„La Paris s’a alipit de biserică, ţinând strana, cum de copil obişnuise în satul părintesc; minusculul <<apartament>>, de lângă turla, în care hălăduiau stoluri de porumbei, devenise oază de băjenari flămânzi, pe care cu pricepere de om păţit, îi culegea, cunoscuţi – necunoscuţi, din ograda bisericii, cam după fiecare slujbă. Iar când  biserica română liberă din Germania era pe cale să rămână de izbelişte, Dumitru Popa n’a pregetat, să cedeze insistentelor rugăminţi ale prietenilor de aici, lăsându-şi baltă toate rosturile, abia înfiripate, spre a începe o nouă treabă de pionierat, chiar dacă tinereţea nu stă pe loc. Şi a început-o colindând Germania, de la Freiburg la Hamburg, oriunde era chemat pentru botezuri, cununii, parastase, înmormântări ori Liturghii. Rareori a putut fi în familie de sărbătorile împărăteşti. Casa a continuat să-i fie, şi aici, punct de sprijin pentru mulţimea noilor veniţi…. Iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ni-l ţină încă mulţi ani în plină sănătate şi vigoare; ca norocul, de a avea conducător spiritual pe acest om întreg, să se prelungească până vom putea, cu toţii, săruta sfântul pământ al patriei eliberate……”
După ieşirea din biserică, la un restaurant câmpenesc, au ţinut discursuri: preotul evanghelic Karl-Heinz Schirmer, consilierul Păcurariu, profesorul Carl-Gerold Fürst (decanul Facultăţii de teologie din Freiburg), Cicerone Ioaniţoiu, avocatul Radu Budişteanu şi Petre Vălimăreanu.
Răspunzând, Părintele i-a invitat pe toţi, tot acolo, în anul 2000.
Cităm dintr-un frumos discurs rostit de Părintele Popa, în biserică, la 10 Mai 1971:
„Aşezat la marginea de răsărit a lumii creştine, la răscrucea tuturor intereselor politice, în calea tuturor răutăţilor şi în bătaia celor patru vânturi, neamul românesc  a avut de îndurat învolburarea evenimentelor vânturate de istorie şi n’a rezistat decât datorită credinţei şi armăturii sale sufleteşti, conştient că trăieşte aici, pe aceste meleaguri <<din mila lui Dumnezeu şi din ascuţişul săbiei sale>>”
În ultimii 15 ani de viaţă, şi-a purtat discursurile mai mult în suflet. De fapt era unul şi acelaşi discurs, pe care-l învăţase în prima tinereţe, în România, cuvinte, în care credea tot atât de mult ca şi în Cel de Sus. Acelaşi discurs, astăzi, îl poartă din ce în ce mai puţini români în sufletele lor, dar el continuă să existe, importanţa lui nu scade, chiar dacă astăzi, conjunctural, problemele au ajuns să se pună altfel.
Cu ocazia sărbătoririi Unirii Principatelor, a Marii Uniri de la Alba Iulia şi cu diferite alte prilejuri, Părintele a rostit cam acelaşi discurs mobilizator, îmbărbătător, consolator.
Cuvintele erau, desigur, mereu altele. Dar ideile au fost întotdeauna aceleaşi, din testamentele martirilor şi eroilor neamului. S’a întâmplat de mai multe ori, ca anumite parastase, Părintele să le oficieze, în mai puţin de o lună, în trei, patru biserici.
De pildă, în iunie – iulie’ 71, pentru Ilie Gârneaţă şi Ghiţă Stoica, Părintele a slujit la Paris (cu părintele Boldeanu), la München şi la Freiburg.
Vatra consemnează şi aspecte mai puţin agreabile, despre exilul românesc. De pildă, în timp ce duminică 16 ianuarie 1972, Părintele Popa oficia la biserică parastasul de 35 de ani pentru Moţa şi Marin, Emilian, Acrivu, Mihăilescu şi alţi camarazi de nuanţă simistă făceau un chef cu lăutari, în localul camaradului Orendovici, ca şi cum cei doi eroi de la Majadahonda ar fi murit  aşa cum povesteşte, intenţionat greşit informat, de către stăpânii fostelor şi actualelor organe, poetul Mircea Dinescu, care i-a revoltat pe cei ce nu ştiau, cum au comemorat, chiar unii camarazi tragicul eveniment.
Se spun, sau nu se povestesc asemenea situaţii? Mai poate cineva să’nveţe ceva pozitiv şi să se’ndrepte din astfel de întâmplări? Consider, că anumite credinţe mai pot fi totuşi întărite, şi câtă vreme aşa ceva este posibil, nu trebuie ascunse greşelile. De altfel, nici nu-i nevoie să fii de dreapta, ca să nu-ţi fie indiferentă o evoluţie spre jigodism a neamului românesc. Nu trebuie pentru asta, să fii român verde, e suficient să nu fii putred.
În 1976, Consiliul Ecumenic din Geneva, care deconta biletele de tren ale preoţilor ortodocşi din exil, a ajuns în dificultate filantropică, sau şi-a însuşit alte obligaţii, incompatibile cu continuarea acestui mod de ajutorare a credinţei creştine prigonite. Biserica română face un apel, fără mari ecouri la credincioşi. Important mi se pare doar faptul, că, până la urmă, Dumnezeu a găsit o soluţie pentru această problemă. Şi astfel, Părintele Popa a putut să continue să oficieze slujba Învierii, de pildă, la Freiburg, la Baden în Elveţia, şi, a doua zi dimineaţa, slujba de Paşti la Düsseldorf, până spre vârsta de 90 de ani.
La aproape 90 de ani, la Denia celor 12 Evanghelii, lua  în spinare crucea în biserică, refuzând orice ajutor.
Ca Toma necredinciosul, am fost apoi în altar, special ca să-i evaluez greutatea, fiind tentat să cred că e goală, întocmită din placaj. Şi totuşi are peste 20 kg, este din lemn masiv.
În 1980, Părintele Popa a vizitat Australia, oficiind şi acolo Sfânta Liturghie, botezuri, parastase, constituit ca exemplu de creştin şi de păstor pentru românii pribegiţi în al şaselea continent.
În ultimii 20 de ani ai vieţii, în fiecare an, de Înălţare, în fruntea unui sobor de preoţi, Părintele Popa oficia parastasul, la cimitirul prizonierilor de război români, de la Soultzmatt, ţinând iniţial şi cuvântări.
Desigur, o viaţă atât de bogată în evenimente şi trăiri ca a Părintelui, nu poate fi epuizată într-o conferinţă. Personalităţi culturale de primă mărime ale exilului, citez numai pe Pamfil Şeicaru aici, au fost prohodite de Sfinţia Sa.
A trăit momente foarte periculoase şi foarte dureroase.
De pildă, tatăl său a fost înmormântat la Aldeni în anul, în care Părintele urma să împlinească 70 de ani (la 13 februarie 1983).
Nu-l mai văzuse de peste 40 de ani şi era un foarte bun fiu.
Mulţi compatrioţi, care nu l-au înţeles, sau i-au invidiat nobleţea sufletească, sau înţelepciunea, sau umorul, l-au duşmănit mocnit, sau chiar l-au atacat.
La parastasul de 40 de zile al mamei mele, fiica mea a intrat în uşa altarului, cu pomelnicul, înainte de începerea slujbei. Poate că făcuse chiar un pas în interiorul altarului, căci Boţoc, unul din ajutoarele Părintelui la slujbă, a început s’o certe aspru.
Părintele a spus doar: „Iau asupra mea păcatul!” şi a’nchis incidentul.
Desigur, c’un asemenea şef, Boţoc nu putea fi mulţumit. Şi ca el au fost mai mulţi. Părintele ştia însă, că în comparaţie cu suferinţele binefăcătoare ale Mântuitorului, ceea ce putem îndura noi, oamenii, sunt doar necazuri, cu care Dumnezeu ne dă şanse de perfecţionare, de întărire a cugetului şi a simţirii, de ne’mbătrânire spirituală.
De aceea, nu s’a temut niciodată, că, pe calea plăcută Domnului, unii considerau, că Părintele se semeţea sau, pur şi simplu, nu-l înţelegeau şi aceasta îi înfuria.
Mai sunt şi multe, multe amănunte, care inevitabil scapă menţionării aici. Slujbele din Vinerea Mare şi de Înviere din biserica din cimitirul vechi din Freiburg, de pildă. Întâlnirile cu prinţul Nicolae, ciocnirile cu Virgil Mihăilescu şi cu gradele legionare, acordate de Sima.
Când dorinţa de a face statornic numai bine nu e văzută, mâhnirea nu-i copleşitoare, cum se întâmplă, când bunele intenţii sunt răstălmăcite. Oamenii practici şi’n putere din zilele noastre, nici nu se mai încurcă cu intenţii bune, ştiind din capul locului la ce interpretări se expun.
Şi totuşi, din când în când, cauzele bune îşi cer susţinători mai insistenţi. Marea mea spaimă este: aud într’adevăr, sau doar i se pare că nu sunt surd. Griji totuşi nu-mi fac, căci ştiu să identific cauzele bune.
În legătură cu sfârşitul Părintelui, după o suferinţă scurtă, vie, suportată mai bărbăteşte decât puteau stoicii precreştini, Părintele
ne-a părăsit, cred, mai îndurerat de grija noastră, a celor rămaşi fără acela, ale cărui dezlegări puteau să aline şi să îndrepte.
Mormantul Parintelui la Aldeni hp 1La slujba din biserică, ţinută vineri 23 aprilie, anul acesta, l-au prohodit pe Părintele Popa preoţii: Viorel Mehedinţu, Miron Radu Constantin, Vasile Molnar, urmaşul său în parohie Sorin Petcu, un preot rus şi doi preoţi greci.
În odăjdii evanghelice, din proxima vecinătate, dădea onorul Părintelui, din proprie iniţiativă, pentru mântuirea sa şi ca dovadă de respect pentru el însuşi, preotul evanghelic Karl-Heinz Schirmer.
Am aflat mai târziu, că la Aldeni, unde a fost îngropat împreună cu preoteasa lui, Aurica Popa, decedată cu câţiva ani înainte, Părintele a fost prohodit de mai mulţi preoţi, în frunte cu episcopul Dunării de Jos, Cassian, care şi-a făcut doctoratul în parohia părintelui Dumitru.

Dr. med. Mihai Neagu, Freiburg 2004

Protoiereul Dumitru Em. Popa - date biografice

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis

*Necrolog prezentat cu ocazia Adunării Generale a Bibliotecii Române din Freiburg im Breisgau – Oct. 2004