Pribeagul

                           Pribeagul * de Dumitru Em. Popa

Popa Dumitru - portret hp 2
Era într’un amurg de toamnă,
Aşa pe la cules de vie,
Când o stingheră ciocârlie,
Din când în când suna din strune,
La pieptu-i cald vrând să-şi adune
Micuţii pui luaţi de furtună.

Iar vântul ce cânta continuu,
În triluri reci prin crengi uscate,
Ducând cu sine’n zări departe
Covor de frunze ruginii,
De prin livezi şi de prin vii,
Purta pe deal al iernii sol
Şi-o doină tristă în „si” bemol.
…………………………............
Era într’un amurg de toamnă
Cu cer senin pe vremea cinii
Sta rezemat de stâlpul porţii
Şi asculta cum urlă câinii!...
Bătrân şi gârbovit de vremuri,
În mâna-i slabă c’un toiag
Cu faţa suptă, ochii limpezi,
Privea în gol bietul moşneag.
...………………………….........
Se strâng în jurul lui copiii, apoi încet se strânge satul
Şi toţi se întrebau în sine, dacă e om sau necuratul.
Ca fulgerul se duse vestea; veni şi popa şi primarul;
Bătrânul dascăl de la şcoală, şi vătăşelul şi jandarmul
Cu pieptul plin de decoraţii şi haine scumpe de paradă;
Doar un biet câine sta de-oparte, culcat în colbul din ogradă.

Şezând pe-o lespede tocită de-a iernii nea, de vânt de ploaie,
Începe lin să povestească cu voce’nceată şi greoaie….…………………………………………..............................
Aci pe malul acestei ape sta casa’n care se născuse,
Aci trăiau cu ani în urmă părinţii care îl crescuse.
Prin geamul adumbrit de iederi ţâşnea o rază de lumină
Şi’n nopţi târzii de primăvară, balsamul florii de sulfină.

Fuior de amintiri se toarce şi firul se aşterne’nvaluri
De când hoinar pe prundul gârlii strica la cuiburi de prin maluri
Cu oile pe dealul Tăunii, cu caii noaptea la păşune,
La seceră pe lunca morii, la struguri, la cules de prune.
Dar pozne câte nu făcuse! La hori în zi de sărbătoare,
La nunţi, la mese, la botezuri, la cumetrii, la şezătoare.

E mult de-atunci şi multă apă s’a scurs mereu pe-a gârlii vale...
Bătrânii toţi ascultă’n taină la episodul vieţii sale.
Din când în când o cucuvae ca un sinistru sol al morţii,
Striga strigoii din văzduhuri, dintr’un salcâm deasupra porţii…

Pe bolta cerului se’nalţă încet, încet o lună plină,
Croindu-şi cale printre stele, iar peste apa cristalină,
A lacului ascuns în trestii, o lebădă trecea alene,
Ca’n lumea basmelor cu smeii şi cu Ilene Cosânzene!
…………………………………………………….............
Într’un târziu, plecă la şcoală, şi-atunci s’a încheiat cu totul,
În suflet mai păstrase satul cu obiceiul său şi portul.
Iar când izvorul de lumină trezi făptura să renască
A fost cuprins de vâlvătaie cu toată glia românească.

Aşa pe la sfârşitul toamnei, când îi sosi şi lui veleatul,
Cu cuşma pusă pe-o ureche, plecă în oaste la’mpăratul!...
Aşa pe-a timpului aripă se scurse vară după vară,
Când haina de oştean şi-o schimbă prin haina universitară.

Şi’n volbura ce uraganul o înălţa de pretudindeni
S’a anunţat la glas de goarnă prin ploae, crivăţ şi prin grindeni.
Dar când puhoaiele turbate din matca lor se revărsară,
A fost luat de valul vremii şi-a fost purtat din ţară’ţară.

Când tulnicele desrobirii prindeau din nou ca să răsune,
Când voevozii din pisanii strângeau oştirile străbune,
Pribeag pe ţărmuri reci purta urgia grelei soarte,
Era o frunză veştejită dintr’un vârtej de frunze moarte.

Apoi nebănuite piedici şi greutăţi s’au pus în cale,
De toţi acei ce-au fost prieteni, în vremea tinereţii sale.
Aici, tăcu puţin bătrânul, privind în gol peste jugaştrii,
Şi două lacrimi cristaline luceau în ochii lui abaştri.

Stam lângă el cu luare-aminte!... De-abia îmi mai ţineam suflarea,
Şi contemplam în umbra nopţii un plop înalt ca lumânarea,
În care frunze ruginite mai tremurau pe-a sale ramuri,
Iar luna-şi reflecta lumina în a ferestrelor mici geamuri.

Dregându-şi vocea tremurândă începe iar al vieţii caier,
Un clopot de la mănăstire, răsună’n dangăte prin aer.
Cu temniţi reci şi chinuri grele i-au răsplătit a sa credinţă,
Ani lungi s’au scurs într’o povară şi o nespusă suferinţă.

Într’o târzie zi de vară s’a fost pornit pe-a mării valuri,
Mânat de-acelaş dor lăuntric şi-aceleaşi sfinte idealuri.
Un colţ îndepărtat de lume a întâlnit în a sa cale
Cu vietăţi necunoscute în a istoriei anale.

Iar când pe bolta’nseninată, a vieţii stea sta să sfinţească,
Cu’n toiegel în mâna-i slabă proni spre vatra părintească.
Când a păşit pe-a ţării brazdă, părea că are lumea’ntreagă,
Şi lacrămi calde cad în ţărna moşiei sale-atât de dragă.

Îngenunchind în iarba deasă, pătruns de-a ţarinei mireasmă
Simţi botezul mântuirii în a pământului aghiasmă.
Un curcubeu pe bolta’albastră, sub arcu-i orizontu’ntinde
Şi o scânteie de speranţă în inimă i se aprinde.

Un vânt de toamnă ud şi rece, întoarce frunza prin podgorii,
În şiruri lungi şi nesfârşite spre alte zări se duc cocorii.
Flăcăi şi fete adună’n stoguri strujeni tăiaţi de pe ogoare
Prin golul norilor s’arată din când în când un nimb de soare.

Apoi din sat în sat se duce oprind prin casele răzleţe
Trecând prin vaduri cunoscute din frageda lui tinereţe.
În colbul drumului se pierde un nesfârşit convoi de care,
Ce merg tot scârţâind alene în sus spre soarele răsare.

Într’un târziu stătu o clipă la o troiţă cu fântână,
Iar un haiduc cu fruntea lată cu’o sabie goală în mână,
Îl luă cu el... De-aici plecară pe-a codrului cărări ascunse,
Prin peşteri mari, întunecoase şi locuri încă nepătrunse
Măcar de-o rază de lumină. Aci află şi vestea crudă
Ce-i umplu inima’ncercată de chin, mâhnire şi de trudă,
Că’n satul aşezat sub coastă azi nimeni nu-şi aduce-aminte,
De oamenii cu ani în urmă şi cum a fost mai înainte.

Că stăpânirile vrăjmaşe i-au dus departe-n lungi convoaie,
Legaţi de mâini şi de picoare cu lanţuri groase şi greoaie.
Bătrânii dorm sub glia rece, iar toţi cei ce-au putut să scape,
În codru-şi petrec astăzi viaţa, sub brad şi murmur lin de ape.

La ţintirim o piatră veche, roasă de nea, de ploi, de vânturi
Şedea de strajă zi şi noapte, la a părinţilor mormânturi.
Aci sosi tăcut moşneagul şi trist îngenunchie’n ţărână,
Lipind încet de piatra rece evlavios fruntea-i bătrână.

Şi căutând cu multă grijă în buzunarul de la haină,
Găsi un pai de lumânare şi, lăcrămând, aprinse’n taină
O luminiţă ce scânteie ca licuriciul în nopţi de vară.
Stropind ţărâna’n şir de lacrămi, şezu aşa până pe seară,
Şi nimeni n’a putut să ştie, că nimeni n’a putut să-l vadă.

Târziu de tot bătu moşneagul la parta casei din livadă.
Aşa ne-a povestit bătrânul!... noi ascultat-am noaptea toată,
’Nălţându-şi fruntea încreţită, în juru-i face ochii roată,

„Priviţi-o feţii mei la nucii ce’nalţă falnic a lor frunte,
Doar ei mai pot sta mărturie, cum i-am adus de sus din munte
Erau micuţi, eu flăcăiandru, când i-am sădit aci’n grădină,
Era o noapte’ncântătoare cu cer senin şi lună plină.

Cocoşii’ncep să concerteze să se reverse zorile,
Din plopii de pe iazul morii răspund cu zarvă ciorile.
Bătrânul vrea din nou să plece pe drumu-i lung, pribeag prin ţară,
Însă jandarmul, omul legii, din locu-i sare ca o fiară.
Urnindu-şi corpul prins în chingă, umflându-şi pieptul plin de graţii,
Pe care înşirate’n serii stau fel de fel de decoraţii;
În dreapta cu pistolul gata; cu vocea înecată’n guşă
Ordonă la soldaţi să-l pună în lanţuri grele şi cătuşă.

Şi se reped atunci jandarmii, trântind moşneagu’n colbul străzii
Iar câinele’ncepu să urle pustiu la porţile ogrăzii.
Legat cu mâinile la spate şi doi jandarmi gata să tragă
Din gura-i ştirbă lac de sânge curgea în ţărna atât de dragă.

Cu’n pat de armă dat în spate îl iau cu ei la primărie.
„E un spion” - striga jandarmul – „şi bun de dus la puşcărie!”
Dar un moşneag care fusese notar, cunoscător de lege,
Se roagă de jandarmi să-l lase şi mâna-i slabă să-i deslege.
Că zile multe, cine ştie? Dacă mai poate să apuce.
Apoi să moară ca un câine fără sicriu şi fără cruce?

Aci la casa cu livadă cu nucii falnici din grădină,
Aci unde-a văzut în viaţă şi prima rază de lumină,
Să stea şi el, şi-a vieţii carte aci să şi-o sfârşească
Să moară îngrijit de lume în sfânta-i lege strămoşească.

S’a’nduplecat atuncea popa, bătrânul dascăl şi primarul,
Iar pân’ la urmă întreg satul, a spus şi el ce-a spus notarul.
Într’o colibă din livadă a fost lăsat să-şi ducă viaţa;

C’un câine singuru-i tovarăş pleca în toată diminiaţa,
Şi’n cimitirul fără nume pe-o lespede sta ziua’ntreagă,
Cu morţii doar mai sta de vorbă, că ei puteau să-l înţeleagă.

Prin colbul drumului când trece,  copiii după el sunt droaie,
Îi sar în spate, îl trag de haină, apoi aruncă cu pietroaie
În calea lui şi’n grabă mare cu larmă sau după ulucă,
Iar el se duce fără vorbă pe-al vieţii drum ca o nălucă.

De la o vreme şi copiii, nimic nu-i fac şi’n pace-l lasă
Din calea lui cam fug sătenii şi’ncuie uşa dela casă.
Şi tot ar vrea acum să moară, dar el trăieşte’n ciuda morţii
Degeaba cântă cucuvaia în plopul de deasupra porţii,
Căci oridecum lui nu-i cad sorţii.....

De-a morţii coasă cad într’una, bătrâni, flăcăi, fete frumoase,
Iar el cu’n câine după dânsul apare’ncet la parastase.
Pe dealuri, prin livezi cu prune, sau prin podgorii mărginaşe
În fiecare zi de vară apare moşul în cămaşe.

Tot colindând din holdă’n holdă şi arătând la fiecare
Aci a fost livada popii, dincoace via lui cutare…
În goana timpului ce sboară fuiorul vieţii lui se toarce
Iar capul firului subţire în caier nu se mai întoarce.

Când într’o toamnă mohorâtă căzuse frunza ruginie
Cu’n toiegel plecă bătrânul în cruda-i pribegie.
Deasupra satului s’opreşte. Privind ’napoi l’îneacă plânsul,
Iar câinele simţind durerea, urla sinistru lângă dânsul.

De-aici pe cărărui de codru încet se strecura prin cetini
Doar câinele’i urmează paşii ca cel mai bun dintre prieteni.
Când năutul îngheţat al iernii cernea pe creste mărgăritul
Căzând în fundul unei grote acolo şi-a găsit sfârşitul.

O stâncă mare, colţuroasă, i-a’mpiedicat pe veci cărarea,
Iar peste două nopţi în urmă şi-a dat şi câinele suflarea.
Un paltin’nalt i-a spus prohodul, ca vestitor o cucuvae
O rază rece de luceafăr i-a luminat faţa bălaie.
Zăpada liniştit’a nopţii linţoliu alb de’nmormântare,
Sicriu-i cetina căzută, în lung’a timpului cărare.
Un fier lăsat de astă vară la stână de ciobani în strungă,
Suna muşcat de vântul nopţii cum sună clopotu’ntr’o dungă.

E mult de-atunci, spune povestea, şi’n linişte se scurse anii,
Într’un amurg de primăvară în peşteră-l găsi ciobanii.
În patru scânduri prinse’n cuie cu grijă oasele-au fost strânse,
Şi duse’n schitul din poiană cu două lumânări aprinse.
Un schimnic nalt, cu barba albă, uitat de vreme’n mănăstire,
Din când în când în miezul nopţii citeşte tainic din psaltire.
Un bucheţel de flori de toamnă şi azi îi străjuie mormântul,
Cavalul sună’n triluri repezi şi prin păduri, doineşte vântul.
Iar în amurg târziu de toamnă, aşa după cules de vie
Un câine urlă’n deal la stână şi’n ţarini cânt’o ciocârlie

* Lagărul de deţinuţi politici - Rostock în vara anului 1943, reconstituită, 25.05.45,
    în lagărul de prizonieri de război -  Lüneburg

Literare; Nostalgii literare; Gânduri de Crăciun; Rugăminte; Balul Carnavalului; Săracu, Ilie!; Parodii din refugiu; Mărturisire; Înstreinare; De-ale Postului Mare; Imagini de toamnă; Balada Linei din Dudeşti; Zis-a Domnu-n vremea ceea; Ferma; E ziua ta; Imagini de toamnă

                                                 Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis