Samosfeatii

                  Samosfeaţii sau Practica Alexandrină

Samosfeat sau samosveat este un cuvânt slavon, în aproximativul înţeles de autosfinţit sau autohirotonit, cunoscut şi folosit în înţeles peiorativ, în directă legătură cu istoria Ucrainei şi a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, din anii imediat după  revoluţia rusească, din prima jumătate a secolului trecut.
Între anii 1917-1921, ucrainenii s-au străduit să scoată Biserica de sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova şi să o declare autocefală.
Ideea autocefaliei a fost lansată de Protopopul Vasile Lypkiavskyj. Una din reformele imediate prevăzute era oficierea Sfintei Liturghii, în limba ucraineană şi nu în cea slavonă.
La 9 Mai 1919, la Kiev,  Biserica Ucraineană (naţională) s-a declarat autocefală, adică independentă de Patriarhia Rusă. Tot acum limba slavonă a fost înlocuită în biserică cu cea ucraineană.  Trei ani mai târziu – 22 Ianuarie 1922- s-a proclamat şi Ucraina stat independent şi suveran.
Se pare, că -pentru aceste reforme, pe plan bisericesc şi politic- ucrainenii, întâistătătorii lor politici şi spirituali n-au fost pregătiţi îndeajuns, ca să prevadă şi să poată depăşi cu bine o eventuală criză, cauzată de factori politici veniţi dinafară.
O parte din preoţi  s-au dovedit rusofili, şi deci potrivnici Bisericii naţionale autocefale, iar ceilalţi n-au susţinut reforma din îndreptăţita teamă, că vor fi caterisiţi de  Patriarhul de la Moscova. La acest neajuns s-a adăugat un altul, mult mai defavorabil. În toată Ucraina, nu s-a găsit în acel an -1919- nici un episcop de origine ucraineană, care să fi putut fi ales Patriarh, toţi fiind ruşi (Dr. N. D. Cubaty, în revista Ucraina Libre din Buenos Aires, Nr. 6 din 1954, citat după Dimitrie Dimitrie Găzdaru, Profesor la Universitatea din Buenos Aires, Episcopatul Românesc din America, Ediţia a 2-a, Editura Cuget Românesc, Buenos Aires 1957, p. 23 = D. Găzdaru, p.).
Fiind în primejdie să rămână fără episcopi, Ucrainenii au apelat la ierarhi ortodocşi din Polonia, ca să-i accepte sub jurisdicţia lor. Arhiepiscopul Partenie Leytskyj de Poltava le-a acceptat cererea, de a săvârşi liturghia în limba ucraineană, le-a promis că le va sfinţi şi preoţi, dar nu le va susţine cererea de autocefalie, până nu se va consulta mai întâi cu Patriarhul de la Moscova.
Ucrainenii au apelat şi la Patriarhul Georgiei, care le-a promis că le va sfinţi episcopi. Numai că cei doi candidaţi desemnaţi - Ştefan Orlyk şi Paul Ponorilka- n-au putut  ajunge la destinaţie, întrucât autorităţile sovietice nu le-au permis să intre în Georgia (D. Găzdaru,  24-25). Crizei bisericeşti i s-a adăugat cea politică. Guvernul sovietic a dezlănţuit o crâncenă persecuţie împotriva celor două Biserici Ortodoxe -din Rusia şi Ucraina (Găzdaru, p. 24-25).
Promotorii autocefaliei au convocat pentru ziua de 1 Octombrie 1921, la Kiev, Sinodul (congresul?) preoţilor. Prof. Găzdaru vorbeşte greşit, cred,  convocarea unui Sinod (în adevăratul înţeles al termenului), devreme ce printre participanţi nu s-a aflat nici un episcop, cum se va vedea mai la vale.
La congres a fost invitat şi mitropolitul rus Mihail în speranţa, că acesta va participa şi că se va folosi de această ocazie să hirotonească doi episcopi.
Mitropolitul Mihail a venit. Sinodalii l-au primit cu onorurile cuvenite (Eis pola ety, despota – Întru mulţi ani, Stăpâne”!). Ierarhul rus însă nu i-a binecuvântat şi nu i-a salutat după cuviinţă. Le-a adresat doar un succint cuvânt, „care echivala în fond cu o afurisenie” (D. Găzdaru, p. 26). „Erau singuri, fără speranţă că vor ceda episcopii ruşi, iar din străinătate nu puteau obţine nici un ajutor, pentru că frontierele erau închise datorită stării de război, în care se afla ţara. Sinodul (!) era în faţa alternativei: sau să se dizolve, fără a fi organizat ierarhia, adică episcopatul, sau să-l organizeze printr-un act al întregului Sinod” Kortenagnin, p. 65 la Găzdaru, p. 2.
Cu privire la această alternativă, Protopopul Vasile Lypkivskyj menţionează în scrisoarea publicată în Orientalia Christiana, Nr. 4, Roma 1923) următoarele: „Biserica din Ucraina, trebuia sau să moară, sau să înceapă o viaţă nouă şi liberă. Sinodul a ales viaţa” (D. Găzdaru, p. 27).
Ca să iasă din acest impas, Ucrainenii  s-au folosit de aşa numita “Practică alexandrină” - un procedeu utilizat în Biserica Egiptului din primele secole creştine, „azi în desuz (desuet n.n.) şi controversat, creându-şi un episcopat cu sursă discutabilă” (D. Găzdaru, p. 7).
Congresul a ordonat un post de trei zile, cu Sfânta Liturghie fără întrerupere şi cu mărturisirea şi împărtăşirea delegaţilor, după care – la sfatul teologilor – să se aplice „în acest caz de extremă forţă majoră, o veche practică din Biserica de la Alexandria, în care preoţii consacrau pe episcop prin punerea mâinilor” (D. Găzdaru, p 27).
Hotărârea trebuia supusă la vot şi în funcţie de rezultat (11/12), se putea aplica.
Votarea a avut loc în ziua de 8/21 octombrie 1921, cu următorul rezultat: din 360 votanţi - 5 au fost împotrivă, 7 au votat în alb, iar 348 pentru (D. Găzdaru, p. 27).
Congresul a desemnat pe protoiereul Vasile Lypkivskyj -Mitropolit şi l-au sfinţit astfel: i s-a pus pe cap Sfânta Evanghelie, pe care 30 de preoţi şi-au pus mâinile, pe umerii preoţilor şi-au pus mâinile 12 diaconi, „urmând laicii cu mâinile pe umerii diaconilor şi preoţilor” (D. Găzdaru, p. 27).
Printre cei consacraţi atunci după „practica alexandrină” a fost şi Ioan Teodorovici (D. Găzdaru, p. 28.) Ruşii au calificat „practica alexandrină”  spre batjocură, samosfeatism adică autosfinţire.
Aşa numita „practică alexandrină” se pare că, nu este o ficţiune, cum poate s-ar crede.
Dacă nu punem la îndoială autenticitatea scrierilor câtorva Sfinţi Părinţi ai Bisericii, putem crede că ea a existat cu adevărat (dacă nu pretutindeni) cel puţin în viaţa Bisericii Egiptului, până în vremea Arhiepiscopilor de Alexandria  Eraclie (232-248 şi Dionisie (247-264/265), adică până la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
Fericitul Ieronim (347-420) spune, că Sfântul Evanghelist Marcu a propovăduit Evanghelia în Egipt şi a organizat prima comunitate creştină din Alexandria, în fruntea căreia a aşezat pe Patriarhul Anania şi 12 preoţi.
La moartea Patriarhului, scaunul episcopal devenind vacant, cei 12 preoţi (în lipsa unuia dintre Apostoli sau a unui alt episcop (?) desemnau pe unul dintre ei să devină episcop, îl binecuvântau ei înşişi prin punerea mâinilor şi-l declarau patriarh, după care alegeau un alt preot în locul lui, ca să se completeze numărul celor doisprezece (PG III,982).
Patriarhul Eutihie al Alexandriei (933-940) în opera sa Analele (o istorie a lumii de la creaţie până în anul 938,  în PG 111, 907-1156), menţionează că „practica alexandrină” a fost în uz până în vremea Patriarhului Alexandru (313-328)– unul dintre cei 318 ierarhi participanţi la Sinodul I Ecumenic  de la Niceea (325). 
Patriarhul Alexandru a scos din uz „practica alexandrină” şi a dispus, ca la moartea Patriarhului, urmaşul acestuia să nu mai fie desemnat şi hirotonit de preoţi, ci de episcopii întruniţi în sobor (D. Găzdaru, p. 30).
Folosită doar o singură dată, „practica alexandrină” a înlesnit un progres rapid în viaţa Bisericii Ucrainene. În anul 1922, existau deja 2.300 preoţi şi 30 episcopi, iar în anul 1925, numărul episcopilor se ridicase la 80 şi al credincioşilor la 10 milioane.
Doi ani mai târziu (1927), ca să salveze unitatea statului, Sovietele au dezlănţuit o crâncenă prigoană  împotriva Bisericii Ucrainene. Tot ce era ucrainean în Biserică şi în cultură trebuia eliminat.  Consiliul Pan-Ucrainean întrunit la Kiev (1927?) a hotărât destituirea Mitropolitului Vasile Lypkiavskyj.
Până în anul 1937, din cei 10.657 preoţi,  mai mult de 8.000 au fost arestaţi şi lichidaţi.
Dacă la numărul victimelor din rândul autocefaliştilor se adaugă şi acela, din rândul slujitorilor filoruşi din Ucraina, cifra totală (între anii 1917-1935) se ridică – după alte izvoare -  la 27 episcopi şi 17.000 de preoţi (D. Găzdaru, p. 31-32).
Unul dintre episcopii care a supravieţuit prigoanei sovietice a fost şi Ioan Teodorovici.
Acesta trăia din 1924 în Canada şi era întâistătătorul Bisericii ortodoxe Ucrainene din America, în rangul ierarhic de Mitropolit.
Ruşii au calificat „practica alexandrină” folosită în Biserica Ucraineană,  spre batjocură, samosfeatism adică autosfinţire.
Ştiind, că nici Mitropolitul Ioan Teodorovici nu fusese hirotonit, după rânduiala Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, prin punerea mâinilor a trei episcopi, ci după „practica alexandrină”, prin punerea mâinilor a preoţilor şi a credincioşilor, ruşii ortodocşi din Rusia şi din America  l-au supranumit pe el şi pe susţinătorii săi, tot spre batjocură ,„samosveat - samosveaţi”.
Dar nu numai ruşii au făcut acest lucru. Pofesorul Dimitrie Găzdaru menţionează, că şi Părintele Vasile Boldeanu de la Biserica Română de la Paris (desemnat episcop sub jurisdicţia Sinodului Rus din America - New York)  împărtăşea aceleaşi păreri, consemnate în mai multe articole, publicate în revista Acţiunea Românească de la Paris în anii 1955-1956, sub titlul: Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din afara hotarelor! ( D. Găzdaru, p. 8-9).
Pentru ca Biserica Ucraineană din America să poată reveni în canonicitate, era absolut necesară „regularizarea hirotoniei episcopatului său”.
În 1949, Mitropolitul Ioan Teodorovici a fost (re) hirotonit de către Exarhul Patriarhului de Alexandria în America şi de un episcop ucrainean, care fusese hirotonit după toată rânduiala, în cadrul  Bisericii Ortodoxe din Polonia.
Trei ani mai târziu (1952), Mitroolitul Ioan Teodorovici a fost al treilea în soborul episcopilor ortodocşi ucraineni, alături de Mstyslav şi Hennady – amândoi cu hirotonie harică în Episcopatul Ortodox din Polonia - ,  care l-au hirotonit pe episcopul român P. S. Episcop Valerian Trifa din America (D. Găzdaru, p. 7, 14, 17).
Participarea acestuia, la hirotonia P.S.Valerian Trifa din America, a fost neîntemeiatul argument, cu care Arhiepiscopul Teofil Ionescu a motivat distanţarea sa de fostul lui episcop de odinioară, defăimându-l “eretic samosveat”.

Prot. Sorin Petcu, Müllheim, März 2009

Cuprisul/Inhaltsverzeichnis