Săracu, Ilie!

                                                             Săracu, Ilie!

Buzau - Primaria hp 1
Doar cine n’a trecut prin urbea “cu crâng şi cu Drăgaică” n’a putut afla nimic despre el, dar nici acela, pentru că faima lui trecuse demult fruntariile judeţului.
Că doar prin câteva lucruri se făcuse cunoscut Buzăul opiniei publice: Parcul şi Hipodromul Marghiloman, morile lui Garofil, Zangopol şi Nae Iordache, şcolile de toate nuanţele şi de toate gradele cu care doctorul C. Angelescu înzestrase oraşul şi judeţul, hanurile cu delicioasa şi bine cunoscuta „Ţuică de Buzău”, Crângul cu farmecul şi amintirile sale, Drăgaica şi… ILIE.
Muntele Penteleu hp 1Originar de prin masivul Penteleului, între ale cărei stânci văzuse lumina zilei,  Ilie a fost nevoit ca din frageda-i pruncie să schimbe doinele cavalului de pe culmi cu şuieratul locomotivelor din triajul gării, murmurul izvoarelor cu zgomotul străzilor, concertul şi şopotul codrului cu taraful de ţigani şi înjurăturile birjarilor, cerul senin şi creştetul munţilor cu acoperişul gării.

Buzau - Gara. Vedere in directia R. Sarat - Focsani  hp 1Se terminase primul război mondial şi tricolorul românesc fâlfâia aproape peste tot ţinutul stăpânit odinioară de Daci. Beţia democrată pătrunsese până în straturile cele mai de jos şi în căldura dragostei începură, ca peste tot de altfel, să se topească şi cetinile Penteleului, -“democraţia şi capra fiind cei mai aprigi agenţi de distrugere ai pădurii”, după cum declara profesorul Drăcea la prelegerile sale.

Un vierme al acestei noi orânduiri căutătoare de vechi folclor românesc cu trenuri de exploatare şi fabrici de cherestea pătrunsese până pe creste, unde doar vestitul moş Tarcoci, respectat până şi de urşi, avea dreptul să-şi plimbe faima şi bătrâneţile nestingherit de nimeni. Era, el, un pădurar de pe Penteleu, al cărui chip îl vedeai în manualele de geografie de Petre Zaharescu ca, „ţăran din munţii Buzăului“; înalt, cu plete de Dac şi barbă stufoasă, sprinten şi voinic, nu era vânătoare organizată de urşi şi de mistreţi la care moşul să nu ia parte. Se spunea să avea la activul său câţiva urşi omorâţi cu barda. I-a apărut pe atunci şi poza în ziare alături de una din victimele sale. L-am văzut şi eu de două ori: odată iarna în oraş şi, altă dată, în vara anului 1935, la Gura Teghii, aproape de poalele Penteleului. Intrase deja în legendă, că se vorbea despre el fel de fel de lucruri…
Vultur hp 2 Sus, între stânci, unde picior de om nu călcase încă, adevăratul crai al zărilor, un mare vulture pleşuv îşi avea cuibul. Şi de acolo, cătând cu drag la cei doi puişori ai săi, cărora nu le crescuse încă penele, scruta zările peste care stăpâniseră moşii şi strămoşii săi, încă dela facerea lumii. Probabil că ceva straniu se petrecea şi în sufletul său că mirosul prafului de puşcă ce venea de undeva din văi îl făcu să-şi ia zborul spre a preîntâmpina pericolul. Morţii însă, care pătrunsese în codru nu-i trebui decât o gură de foc şi fu de-ajuns.

Vultur hp 1 O detunătură de puşcă, al cărui pustiitor ecou se pierdu sinistru peste hăuri – şi bietul vultur se prăvăli din înălţime ca un pisc de stâncă lovit de trăsnet.
Întâmplarea face ca un cioban să treacă prin partea locului şi să găsească cei doi pui zgribuliţi de frig. Îi luă şi-i duse la stână, unde, într’o cuşcă făcută de el, încercă să-i readucă la viaţă şi să-i crească. După câtăva vreme unul din pui muri. Celălalt izbuti să se înfiripeze şi să prindă drag de viaţă. După toate regulile, ciobanul îi puse un nume. Şi, probabil în amintirea Sfântului ce zboară cu căruţa sa printre norii cerului trasă de telegarii ce scapără scântei din copite spre groaza dracilor, i-a zis Ilie – şi aşa i-a rămas numele.
Într’o bună zi, mânat la oraş după treburi, ciobanul nostru luă cu el şi pe Ilie cu gândul să-l facă târgoveţ.
Buzau -restaurantul lui Anghel Avram hp 1Anghel Adam, primul hangiu din spatele gării Buzău, de-abia trăsese obloanele dela fereşti, când îşi făcu apariţia în pragul hanului un muntean cu gluga pe umeri, cu nelipsitu-i toiag de călătorie în mână, şi cu un „pui de curcă“ pe braţ. La un ciocan de rachiu, tot aşa cum şugubăţul cumpărător preţăluia „Găinuşa“ lui Ionică în iarmarocul de pe Ozana, cârciumarul Anghel începu târguiala cu ciobanul:
- Frumos curcan ai moşule!... de unde-l aduci?
- Din vârful Penteleului, taică!...
- Cât ceri pe el?
- Apoi e cam greu de spus, că soiul ăsta de curci e tare scump!
Şi uite-aşa, mai lasă fine, mai dă jupâne, cum e obiceiul iarmarocului, iată-l pe Ilie devenit orăşean – şi cum nu putea încă să zboare, fu lăsat să convieţuiască în pace cu celelalte orătănii din curte: Găini, raţe, gâşte, curci şi purcei, cu care Ilie s’a acomodat cu vremea.
Hanul din spatele Gării devenise noul său domiciliu şi atât de mult s’a legat de noul său cuib că orice încercare forţată de schimbare de domiciliu a fost apoi imposibilă.
 Ilie era la el acasă, “stăpânitor şi despot”, şi dacă cu tovarăşii săi de pătul nu se certa niciodată, apoi cu câinii nu se împăca nicidecum.
De la o vreme, prinzând curaj şi aripi, dedându-se cu lumea de prin prejur şi cu muşteriii din prăvălie, Ilie îşi obţinu toată libertatea de acţiune…
Începu să iasă la plimbare pe stradă, să meargă la gară şi să se hârjonească cu copiii şi cu câinii şi aşa încet, încet, să-şi facă prieteni şi cunoscuţi. Devenit cetăţean de onoare al urbei, al cărei primar depunea pe vremuri în numele ei omagiile sale “la picioarele capului lui Mihai Viteazul”, Ilie călca cu pas de stăpân pe străzile Buzăului.
Se obişnuise cu mersul pe jos, că de câte ori îşi lua zborul trebuia să se războiască cu puzderia de ciori care întuneca cerul oraşului. Şi-l ciuguleau, sărmanul de el, de-i „mergeau fulgii“ vorba aia, că el, fiind greoi în mişcări, nu prea îi era cu putinţă să se apere de ele, că atâtea ciori erau la Buzău, că chiar pe stema judeţului, pe lângă Episcopie, mai era şi o cioară, numai că edilii o porecliseră Corb.
Din cauza lipsei de respect a acestora care se coalizaseră împotriva lui, îl vedeai pe Ilie în fiecare dimineaţă ducându-se liniştit, pe jos, la piaţă, la hale, unde fiecare măcelar îl aştepta cu tainul de carne, sau la hala de peşte, după cum era zi de dulce sau zi de post.
Mersul lui era încet şi legănat. Prin centrul oraşului pe trotuar nu mergea că se împiedicau pietonii de el. Pe stradă iar nu mergea că avea de furcă cu birjarii; şi cum aceştia erau cei mai aprigi agenţi electorali ai urbei buzoiene, apoi nici lui nu prea-i plăcea să se pună rău cu stăpânirea, cu toate că avea cetăţenia de onoare şi carte de séjour privilégié. De aceea mergea pe marginea străzii pe lângă trotuar pe acolo pe unde se scurg ordurile, unde nu supăra pe nimeni.
Aveam un coleg de clasă, Chelaru, fiu de medic, la a cărui rădăcină plouase din abundenţă, că trecea cu vreo trei centimetri peste doi metri în înălţime.
Nici el nu putea să meargă, mai ales vara, pe trotuar că se lovea cu capul de storuri şi mergea şi el tot pe unde mergea şi Ilie şi mai în glumă, mai în serios îl numeam şi pe el tot aşa. De altfel, dela o vreme nu mai era cunoscut decât sub numele de Ilie.
Aproape în fiecare dimineaţă când mergeam la şcoală îl soseam din urmă pe Ilie mergând agale către piaţă, că piaţa cu toate ale ei era în centrul oraşului, la Biserica Sfinţii Îngeri şi mergeam împreună o bună parte din drum.

Buzau - Piata hp 2Buzau - Piata hp 1











             Foto: A & B - Buzău: Imagini din Piaţa de lângă biserica  Sfinţii Îngeri, “cu toate ale ei”
Aveam impresia că mă cam împrietenisem oarecum cu dânsul că-mi permitea să-i mângâi penele. Dar când mă uitam la ciocul lui, mă făcea să-l privesc cu mai mult respect.
Buzau - Biserica Sf. Ingeri hp 1Într’o zi, pe când treceam amândoi pe lângă poarta căpitanului Negoiţă, ordonanţa acestuia, când văzu pe Ilie îl opri şi-i puse înainte o cratiţă cu tocană. Ilie se uită la ea, mulţumi soldatului în legea lui şi îşi continua drumul, cum făcea în fiecare dimineaţă, fără să se atingă de bunătăţile burghezeşti.
Către vremea prânzului îl vedeai pe Ilie sus pe localul gării, cu norul de ciori dându-i roată, iar când vedea expresul de Cernăuţi-Bucureşti că-şi făcea intrarea în gară, cobora şi el pe peron, că şi aici, bucătarul dela vagonul restaurant avea rezervate ceva delicatese culinare pentru el.
Afară de ciori, la Buzău, nu se mai împăca Ilie cu câinii, copiii şi în special cu ăia care vindeau ziare şi covrigi. Aceştia îl trăgeau de pene şi aşa ceva lui nu-i plăcea şi de multe ori vedeai cum se uşurau de marfa pe care o aveau şi scăpau cu fuga pe unde vedeau cu ochii. În urmă Ilie le număra ziarele şi covrigii.
De câte ori nu ieşea bietul Ilie ciufulit din cârciumă aruncat pe trotuar de către domnul Anghel Adam... că de!... hanul e deschis pentru toţi; aci vine fel de fel de lume şi cum în special, doamnele nu prea se duc la plimbare fără să fie însoţite de nelipsituI căţeluş, obicei adus de undeva din marele municipii apusene, şi împinse de foame intrau să şi-o astâmpere şi la vestitul han al lui Anghel Adam… Şi cum lui Ilie i se urca sângele la cap, văzând cum lighioaia patrupedă îmbrăcată’n vestă verde îşi făcea siesta sub masă la picioarele amfitrioanei după ce-i ajutase acesteia să-şi termine şi farfuria sa, apoi să te ţii, că se apropia încetişor şi auzeai o chelălăială de mai mare dragul. Dar cum după toate legile negustoriei muşteriul are totdeauna dreptate îl vedeai pe Ilie pe trotuarul din faţă aranjându-şi coafura de pene deranjată de jordia lui stăpână-său. De aceia când un avocat din Galaţi a cerut neapărat să i-l vândă, hangiul n’a stat prea mult pe gânduri şi l-a dat. Dar neobişnuit cu bălţile Dunării, cu ţânţarii de pe lacul Brateş Ilie s’a prezentat din nou peste câteva zile la Buzău, că doar el buzoian din tată în fiu era. De altfel aici el era prieten cu toţi locuitorii oraşului Buzău şi nimeni nu s’a plâns ca el să fi făcut vreo stricăciune.
Ca orice târgoveţ ce se respectă, în timpul verii, Ilie părăsea şi el oraşul şi se ducea pentru 2-3 săptămâni la munte, în vizită la neamuri.
Odată şi-a adus cu el şi un însoţitor, dar acesta, când l-a văzut coborându-se în vâltoarea vieţuitoarelor în care el nu putea să aibă încredere, s’a mai rotit de câteva ori în zbor lin deasupra oraşului şi s’a reîntors apoi spre culmile albastre ale Carpaţilor.
Cu anul 1939 bătrâna Europă este iarăşi cuprinsă de friguri şi, ca şi în alte părţi, încep şi la noi, concentrări, mobilizări şi ca urmare deplasări de trupe. Pe peronul gării Buzău, Ilie îşi aşteaptă trenul său. Dar trenurile nu mai circulă după cum le cerea sorocul lor. La ora aceea însă, un tren plin cu cătane ce se ducea spre Moldova, undeva pe Zona de Operaţii opri în faţa peronului…
Cu voie, fără voie, ca oarecum pe vremea lui Creangă, Ilie e prins cu arcanul şi dus cu forţa la oaste şi timp de o lună de zile, undeva pe zonă, în judeţul Dorohoi, Ilie îşi face datoria către ţară, depunând într’o cuşcă jurământul de credinţă faţă de drapel şi rege. Măcelarii şi pescarii din hale, ca şi cei obişnuiţi cu zilnica lui prezenţă, i-au observat lipsa, dar nu s’au neliniştit, obişnuiţi fiind cu tabieturile lui. Ca şi stăpânul său, toată lumea credea că i s’a făcut dor de Penteleu şi e plecat în vacanţă, la Munte. Până ce într’o zi, Anghel Adam primi o scrisoare din Nordul Moldovei. Un Avocat din Buzău, concentrat tocmai la regimentul cu pricina, a dat de bietul Ilie şi când l-a văzut mare-i fu surpriza, după cum mare fu şi bucuria lui Ilie când auzi pe cineva că-i spune pe nume. Regăsirea celor doi prieteni aduse eliberarea captivului, iar reapariţia sa la furnizori, ca şi aflarea adevărului, dădu prilej presei locale să pună la preţ civismul lui Ilie, dându-l exemplu acelora care se eschivau prin toate mijloacele să-şi facă datoria faţă de neam şi Patrie. Ilie făcuse o lună de concentrare.
                                                    * * * * *
Armata română trecuse Prutul dezrobind pământul scumpelor noastre provincii Basarabia şi Bucovina şi înainta victorioasă spre răsărit. Strein de evenimentele ce clătinau aşezarea lumii, Ilie îşi urma cu sfinţenie programul său.
Era la vremea prânzului. De acolo de sus, de pe localul gării, Ilie privea spre Vadul Paşii, de unde trebuia să apară expresul de Cernăuţi. În acel moment, un tren militar german intra în gară. Un soldat sare şi deschide fereastra vagonului… un răpăit surd de pistol mitralieră şi bietul Ilie se prăvăli mort pe peron… Iar când peste câteva clipe boneta albă de la vagonul restaurant cobora cu farfuria plină du delicatese pe peron, cu capul sfărâmat şi plin de sânge, cu ochii stinşi şi cu aripile întinse ca pentru un ultim zbor, Ilie nu mai dorea nimic...

Eram la Rostock, într’un alt capăt de lume. Răsfoind „Universul“ , am aflat de ştirea morţii sale. În chenar erau date fotografia şi un scurt Panegiric... N’am putut să-mi reţin lacrimile. Se scurseseră exact 20 de ani de când, pe ponoarele Carpaţilor, maică-sa cădea de aceeaşi mână ucigaşă a omului. Două false orânduiri, create şi impuse de “om”, democraţia şi nazismul, se împotriveau prin moarte orânduirii fireşti a lui Dumnezeu… Săracu Ilie!...

 Dumitru Em. Popa
 Côsne sur Loire -  August 1962

Literare; Nostalgii literare; Gânduri de Crăciun; Rugăminte; Balul Carnavalului;  Parodii din refugiu; Mărturisire; Înstreinare; De-ale Postului Mare; Imagni de toamnă; Pribeagul; Balada Linei din Dudeşti; Zis-a Domnu-n vremea ceea; Ferma;
E ziua ta; Imagini de toamnă

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis