secundum consilium

                        Consecinţe imediate după Adunarea Bisericească
                                      din 13 iunie 1992, în Freiburg


                   Toţi aceia care deliberează asupra unor chestiuni grave,
                       nu trebuie să fie stăpâniţi de ură, prietenie, mânie sau
                       milă - omnes homines, qui de dubiis rebus consultant,
                       ab odio, amicitia, ira atque misericordia vacuos esse decet.
                                                                               
Sallustius ( 86–35 î.d. Hr.

Deşi la Adunarea Bisericească de la Freiburg, din 13 iunie 1992, cei patru Cucernici Părinţi se declaraseră categoric potrivnici hotărârii Patriarhale şi Sinodale din 22 aprilie, discuţiile au continuat şi imediat, după ce şedinţa oficială se încheiase.
Rezultatul a fost o vagă speranţă sădită de dânşii în sufletele noastre, că în cele din urmă vor accepta, să intre în rânduială şi să rămână slujitori la parohiile încredinţate lor, de Părintele Dumitru Popa, sub noua ordine juridică.
Eram aproape  siguri de aceasta, mai ales că părerea noastră era împărtăşită şi susţinută deschis şi de către sfetnicul de încredere şi ocrotitorul Părintelui Felecan, Dr. Constantin Nagacevschi de la München, prieten vechi şi de inimă cu Părintele Dumitru Em. Popa, încă din vremea „învolburatei lor tinereţe”.
Convieţuiseră în calitate de „oaspeţi ai Führerului” (“Gäste des Führers”) în lagărele de la Rostock şi Buchenwald, supravieţuiseră bombardamentului în lagărul de la Buchenwald - în 1944, în timpul căruia Nagacevschi a fost grav rănit la cap („lui Costel Nagacevschi i se întorsese pielea capului pe dos, de-i acoperea faţa” povestea adesea Părintele D. Popa).
Nu-mi este cunoscut, dacă tot împreună s-au înrolat în Armata Naţională, spre sfârşitul războiului.
Din spusele Părintelui Dumitru cunoscut este, că în anii imediaţi de după război au „argăţit” la un ţăran din regiunea Essen, împreună cu ei fiind şi un al treilea prieten  -Caranfil Spânachi-, care le-a rămas celor doi camarazi devotat şi după ce aceştia s-au săvârşit din această viaţă.
Din acele vremuri se păstrează o fotografie cu chipul lui Nagacevschi, dăruită prietenului său Mitică Popa, cu ocazia zilei de naştere (a Părintelui), cu mişcătoarea dedicaţie: „Dragă Mitică, de 13 Iulie îţi trimit, nu imaginea unui prieten, ci sufletul aceluia, care în anii înnouraţi şi reci ai Streinătăţii s-a găsit mereu alături de tine încălzindu-se la sufeltul tău. Costel, Tübingen 1947.”
Dar, cum firea, mintea şi inima omului sunt schimbătoare,  câţiva ani mai târziu (1963), nu va încuviinţa şi susţine planul hirotoniei viitorului preot de exil Dumitru Popa (1963-1992), iar după ce aceasta s-a făcut -spre bucuria unora şi amărăciunea altora-, va înclina spre tabăra suporterilor” Părintelui Vasile Boldeanu, de la Biserica Română din Paris.
Părintele Popa nu i-a socotit lipsa de loialitate, deşi ar fi avut destule motive. Dimpotrivă! După moartea doctorului Gheorghe Tase de la München,  alt vechi prieten şi camarad al Părintelui Popa, despre care Părintele Vasilovschi scrie că era foarte supărat, că Părintele (Vasiloschi) <<a îndrăznit să aleagă pe Mitică Popa pentru preoţie, fără să-l consulte mai întâi pe domnia sa, cerându-i aprobarea...>> -BOR-Freiburg, Părintele Popa l-a delegat pe prietenul său Costel Nagacevschi, reprezentantul Bisericii Române din Germania la Comisia Ecumenică din München.
Nu s-a îndoit de loialitatea lui, nici când acesta s-a implicat în viaţa parohiei de la Freiburg, care, datorită şurubăriilor dânsului, acompaniat de Părintele Simion Felecan, era cât pe ce să se dezbine chiar sub ochii Părintelui şi ai noştri.
Abia după ce Părintele a văzut, că vechiul lui prieten scria istoria Bisericii Române din Germania fără dânsul, ci cu alţi arhitecţi, potrivnici lui, abia atunci a recunoscut,  că nu mai poate să spună, cum spusese toată viaţa „n-am întâlnit pe cineva care să mă fi supărat”.
A suferit de înstrăinarea prietenului său. Faţă de noi, nu şi-a exprimat dezamăgirea niciodată deschis. Nici nu-i rostea numele. Când fostul prieten s-a săvârşit din viaţă (25 octombrie 1993),  i s-a adus la cunoştinţă chiar de soţia defunctului (în ziua de Sfântul Dumitru), dar fără să fie chemat să-l prohodească,  cum s-ar fi cuvenit. Alţi slujitori au făcut aceasta.
Părintele Popa, fie că n-a vrut să tulbure ceremonia cu prezenţa lui, fie că nu va fi mai simţit dorinţa, să-l petreacă pe ultimul drum, nici măcar în virtutea prieteniei de odinioară, a rămas acolo unde-l aşezase acesta şi cei împreună cu dânsul, adică dincolo de marginea sentimentelor şi a  evenimentelor.
La slujba de a doua zi (Sf. Dumitru Basarabov) şi la liturghia din duminica următoare, ne-am rugat pentru sufletul lui, după datina noastră creştinească.
În ziua prohodirii, unul dintre vorbitori a menţionat, pe lângă multe altele, meritul
d-lui Constantin Nagacevschi, cu privire la Biserica Românilor din exil, spunând: “Numele lui C. Nagacevschi se leagă şi de Biserica Ortodoxă Română. El a fost unul din promotorii Episcopiei Ortodoxe Române dela Freiburg, independentă de Bucureşti. Dacă în ultimul timp s-a făcut iniţiatorul unei Episcopii Române de Apus (!), dependentă de Bucureşti, aceasta numai şi numai pentru a ridica prestigiul românilor din Europa de Vest în ochii occidentalilor, precum şi cu scopul de a permite românilor de aici, de a avea un cuvânt de spus în cadrul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din ţară.”
În acest loc se cuvine o clarificare a primei afirmaţii.
Constantin Nagacevschi  s-a implicat în viaţa numitei Episcopii de la Freiburg, abia când aceasta exista deja de patru ani, adică după ce Părintele l-a delegat reprezentantul Eparhie,i pe lângă Comisia Ecumenică pentru problemele financiare.
La Congresul Bisericesc de la Frankfurt, din 1979, de la parohia română de la München, care la data respectivă - deşi exista de aproape 30 de ani, nu era încă înregistrată oficial la organele juridice - va fi participat poate careva, dar numai în calitate de observator.  Dacă Nagacevschi va fi fost sau nu unul dintre acei observatori, nu-i menţionat nicăieri.
Când i s-a propus -în 1988- (de autorul acestor rânduri) cooptarea Arhiepiscopului Adran Hriţcu de la Paris, în slujba Bisericii Române de exil din Germania, a  răspuns: “Propunerea aceasta să nu se facă vreodată, nici măcar în glumă. Noi nu vrem un episcop dintre cei din România”.
Cât priveşte a doua afirmaţie, că românii “de aici” (diasporă?) vor avea “un cuvânt de spus în cadrul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din ţară”,   ideea aceasta este şi va rămâne de-apururea un fruct al fanteziei - al cuvântătorului de atunci şi al optimiştilor neiniţiaţi în cele ale Bisericii.
Aşa cum am spus mai devreme -turbulenta contio-, Dr. Constantin Nagacevschi susţinea transferul şi rămânerea Bisericii noastre sub jurisdicţia Mitropolitului Augustin al Germaniei, ba chiar ne-a şi asigurat în aceeaşi zi, că va duce “muncă de lămurire” şi cu ceilalţi Cucernici Părinţi să se supună hotărârii Patriarhiei Ecumenice şi să intre în rânduială.
Speranţele noastre s-au dovedit înşelătoare, chiar în seara aceleiaşi zile de 13 iunie 1992. Dr. Nagacevschi i-a comunicat Părintelui Popa din München prin telefon, că Părintele Simeon Felecan şi ceilalţi Cucernici Părinţi rămân definitiv la hotărârea comună, luată deja dinainte de Adunarea Bisericească, anume de a continua şi realiza planul înfiinţării unei Episcopii autonome, cu episcop român.
La 24 iunie 1992, Părintele Vicar Dumitru Em. Popa a făcut cunoscută, creştinilor din parohiile româneşti, din cadrul Vicariatului, hotărârea Patriarhală şi Sinodală din 22 aprilie -acelaşi an, după cum urmează:
„În şedinţa sa din 22 Aprilie 1992, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, sub a cărei jurisdicţie canonică ne aflăm, a decis ca Biserica Ortodoxă Română din Germania Federală să fie transferată de la Arhiepiscopia din Paris, condusă de Î.P.S. Arhiepiscopul Gheorghe Wagner, la Mitroplia Ortodoxă Greacă din Germania, de sub conducerea Î.P.S. Mitropolit Augustinos, care a convocat pe ziua de 20 Mai 1992, la cancelaria Mitropoliei din Bonn, pe preoţii recunoscuţi de către Patriarhia Ecumenică: părintele vicar Dumitru Em. Popa, părintele dr. Viorel Mehedinţu şi părintele drd. Sorin Petcu, pentru a le comunica această hotărâre.
Ceilalţi preoţi, fără carte canonică, şi care până acum funcţionau numai prin încredinţarea vicarului român, sunt îndrumaţi să ceară individual Î.P.S. Mitropolit Augustin încadrarea, cu respectiva încuviinţare de a mai putea oficia; dacă vreunii dintre dânşii socotesc, că motivele ce i-au determinat să-şi părăsească turma, motive declarate şi autorităţilor germane, au dispărut, aceştia au acum şi alte căi de rezolvare a problemei.
Până la clarificarea situaţiei, enoriaşii noştri din diaspora se pot adresa, pentru nevoile duhovniceşti, celor trei preoţi recunoscuţi canonic.
Freiburg, 24 Iunie 1992, Protoiereu Dumitru Em. Popa.”


La 3 iulie 1992, Părintele Dumitru Popa a făcut cunoscut Î.P.S. Mitropolit Augustin, că Adunarea Bisericească din 13 iunie şi-a însuşit hotărârea Sfântului Sinod de la Constantinopol -din 22 aprilie 1992- şi clauzele stabilite la 20 mai 1992, în cadrul convorbirilor, la reşedinţa mitropolitană din Bonn.
Tot acum, Părintele i-a făcut cunoscut Mitropolitului Augoustino şi refuzul preoţilor fără carte canonică, de a cere recunoaşterea de către Mitropolit şi primirea lor sub jurisdicţia sa.
La 7 iulie 1992, Părintele Dumitru Popa a făcut cunoscută hotărârea Patriarhiei Ecumenice şi Comisiei Ecumenice de la München precizând, că „Biserica Ortodoxă Română din Germania va exista şi va funcţiona şi în viitor, ca unitate bisericească distinctă, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Germania cu titulatura: “Vicariatul Parohiilor Ortodoxe Române.”
Totodată, Părintele menţionează şi numele preoţilor (Popa, Mehedinţu, Petcu) cu statut canonic, recunoscuţi de mitropolit şi deci, cu drept de a sluji în parohiile româneşti.
Ca urmare a hotărârii sinodale, preoţilor fără carte canonică li s-a anulat -cu data de mai sus (13 iunie 1992)- aprobarea, de a mai sluji în parohiile româneşti, dar li s-a recomandat, să îndeplinească formalităţile, în vederea recunoaşterii de către Mitropolitul Augustin al Germaniei, dacă doresc, să rămână în viitor sub jurisdicţia acestuia.
La 16 iulie 1992, Î.P.S. Mitropolit Augustin confirmă primirea scrisorii Părintelui Dumitru -din 3 iulie- şi precizează şi de această dată, că <<rostul Deciziei Patriarhale şi Sinodale este ca să ajute comunităţilor ortodoxe române din Germania până când se va găsi altă modalitate. E de la sine înţeles că identitatea română-ortodoxă a parohiilor trebuie să fie păstrată. Toată osteneala de a menţine  şi cultiva limba liturgică, muzica bisericească, obiceiurile bisericeşti ale creştinilor români ortodocşi, este de către Noi nu numai dorită, dar şi susţinută sub toate formele posibile.
Cât priveşte organizarea parohiilor şi slujirea preoţilor, acestea sunt posibile numai conform cu Rânduielile (canoanele) Bisericii Ortodoxe, cum dealtfel şi Părintele Dumitru menţionează în scrisoarea sa din 3 iulie. După cum toate Bisericile Ortodoxe sunt unitare în Învăţătură (dogmă) şi Liturghie (rit) tot aşa (unitar) trebuie să fie şi în Dreptul Canonic. De fapt acest lucru (principiu) ar trebui ca fiecare preot nu numai să-l ştie, ci să şi procedeze întocmai.>>

La 29 iulie 1992, Părintele Dumitru Popa a trimis preoţilor fără statut necanonic: Alexandru Câmpeanu -Regensburg, Liviu Dărăban -Siegen, Lucian Pârjol -Berlin, Mitu Lazăr -Köln, Alexandru Pop -Aachen, Gabriel Cernăuţenau -Freiburg, Simion Felecan -München, scrisoarea cu următorul conţinut:

„Prea Cucernice Părinte;

Cu frăţească dragoste Vă trimitem alăturat, în copie, scrisoarea adresată nouă de Părintele Patriarh Bartolomeu al Constantinopolului, din 16 iunie a.c., însoţită de răspunsul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin, la raportul nostru din 3 iulie a.c., spre luare la cunoştinţă.
Părintele Patriarh ne comunică personal hotărârea Sfântului Sinod din ziua de 22 aprilie 1992, ca Biserica Ortodoxă Română din Germania să stea în viitor sub oblăduirea canonică a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin al Germaniei, Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală.
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Augustin confirmă, în scrisoarea din 16 iulie 1992, luarea la cunoştinţă a raportului nostru, asupra hotărârilor Adunării Bisericeşti din 13 iunie 1992.
Înalt Prea Sfinţia Sa subliniază în mod categoric necesitatea necondiţionată, ca Biserica Ortodoxă Română din Germania, să funcţioneze şi în viitor, conform cu Sfintele Canoane.
Prea Cucernicia Voastră nu sunteţi recunoscut de nici un episcop, astfel că nu aveţi statutul canonic reglementar. Până în prezent aţi putut acorda asistenţă religioasă credincioşilor ortodocşi români, numai din încredinţarea Noastră. V-am acordat acest drept, care contravine Sfintelor Canoane, ţinând seama de starea de necesitate majoră, în care Biserica românească din Germania s-a aflat până acum, şi sub rezerva, că la timpul potrivi,t veţi putea fi şi Prea Cucernicia Voastră încadrat în normele canonice.
Ni s-a adus la cunoştinţă, că în prezent şi Prea Cucernicia Voastră aveţi posibilitatea de a intra în ordinea canonică, şi Noi suntem încredinţaţi, că şi Prea Cucernicia Voastră doriţi acest lucru, desigur, numai în cazul, că intenţionaţi cu adevărat să rămâneţi şi în viitor preot slujitor, la una din parohiil,e care aparţin jurisdicţiei Noastre.
Din încredinţarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit, Vă rugăm să ţineţi seama de acest lucru, şi până la 1 septembrie a.c., să ne înaintaţi o cerere adresată Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit, în vederea recunoaşterii canonice, însoţită de Cartea canonică din partea episcopului eparhiot din România, actul de hirotonie, certificatele de studii teologice şi autobiografia.
Pentru facilitarea acestei proceduri, Vă rugăm să ne trimiteţi actele menţionate mai sus, în limba germană. Legalizarea traducerilor, acolo unde lipseşte, se poate face de către Noi, în baza originalelor, pe care, desigur, va trebui să ni le puneţi la dispoziţie în acest scop.
În Cartea canonică să fie menţionat, atât numele Bisericii Ortodoxe Române din Germania, cât şi al Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin, Exarhul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, sub a cărei jurisdicţie canonică se află Biserica Noastră.
Cererea Prea Cucerniciei Voastre, împreună cu actele însoţitoare menţionate mai sus, vor fi înaintate cu avizul Nostru corespunzător Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augustin la Bonn, spre cercetare şi aprobare.
Sfânta Mitropolie va cerceta cazul fiecărui preot individual, iar recunoaşterea canonică se va acorda, acolo unde nu există nici un fel de impediment.
Spre evitarea unor întrebări suplimentare, Vă rugăm să prezentaţi o autobiografie completă.
În cazul, că nu intenţionaţi să solicitaţi recunoaşterea, Vă rugăm să ne comunicaţi înainte de 1 septembrie.
Cu frăţească dragoste,
Preot Dumitru Em. Popa”


Speranţa şi aşteptările Părintelui s-au dovedit zadarnice. Adresanţii dânsului nu l-au învrednicit cu vreun răspuns, -nici măcar cu unul negativ! cum s-ar fi cuvenit şi cum obişnuiesc să procedeze oamenii cu multă învăţătură. 
Dacă la Adunarea Bisericească au declarat în auzul tuturor, că nu mai au încredere în conducerea Bisericii, anume în Părintele Popa în primul rând, ce i-ar fi determinat să îndeplinească chiar şi o stereotipă formalitate, oricât de civilizată s-ar părea.
Lucrurile s-au lămurit însă pe deplin, înainte de a se împlini sorocul fixat de Părintele, până la 31 august 1992, cum se va arăta în capitolul următor.

Protoiereu Sorin Petcu, Mülheim, iunie 2008


Continuare în: hoc animo Augoustinum
Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis