ut omnes unum sint

                         Ca toţi să fie una (Ioan 17,21)


Duminică - 17 Octombrie 2010, după predica zilei, le-am vorbit enoriaşilor prezenţi în locaşul de rugăciune despre problema, cu care comunitatea română din Freiburg este confruntată de aproape două luni de zile.
Întrucât timpul înaintat n-a permis o expunere mai dezvoltată a situaţiei neplăcute, am găsit de cuviinţă să îndrept acest neajuns pe această cale, cu ajutorul scrisului şi pe-nţelesul tuturor, dar şi  pentru a preveni totodată o eventuală plăsmuire a celor spuse, cum s-a întâmplat deja şi pe nedrept, în legătură cu această problemă.
De vreo două luni parohia ortodoxă română din Freiburg se confruntă cu iniţiativa câtorva conaţionali, de a înfiinţa o a doua parohie românească sub jurisdicţia Patriarhiei Române, lângă cea existentă aici de 64 de ani - sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Despre aceaste viclenii am publicat material informativ în pagina parohiei non licet, pe care l-am pus şi la afişierul bisericii, ca să fie la îndemâna acelora, care nu au acces la internet, dar doresc să cunoască ce se întâmplă în parohie, cu sau fără ştirea sau asentimentul lor.
Câţiva enoriaşi mi-au adus la cunoştinţă, pe la jumătatea lunii Septembrie, că au fost solicitaţi prin telefon de un oarecare preot român ortodox - „Adişteanu, de undeva din Franţa” (între timp identificat cu Părintele Adi Neştian, de la parohia română din Offenburg), să susţină înfiinţarea unei a doua parohii româneşti la Freiburg. Părintele le-a adus ca argumente lipsa canonicităţii celei existente - aceasta fiindcu grecii” şi originea etnică grecească (!) a preotului: „Petcu este grec”, i-a asigurat Părintele!
Pentru Părintele Neştian, faptul că persoanele solicitate nu sunt de confesiune ortodoxă, sau nu au nici o relaţie cu biserica respectiv parohia română din Freiburg, deci neinteresaţi pentru înfiinţarea unei a doua parohii la Freiburg, este lipsit de importanţă, „Principalul e să semnaţi!”, i-a îndemnat Părintele non licet, adică, cu alte cuvinte, de restul avem noi grijă!.
Acţiunea declanşată de Cucernicul Părinte Neştian (dar - cum se va vedea, nu numai de dânsul!) a luat de vreo trei - patru  săptămâni forme subversive.
Enoriaşii sunt vizitaţi pe la casele lor de persoane - puţin sau chiar deloc cunoscute (românii din diasporă se cunosc de mai bine de şaizeci de ani şi se întâlnesc în bisericile lor, cu ocazia Sfintelor Slujbe, dacă nu în fiecare duminică, măcar la sărbătorile mari), care îi îndeamnă să-şi pună semnătura pe aşa zisa listă a românilor, care solicită înfiinţarea unei parohii româneşti la Freiburg.
Întrebaţi fiind, dacă şi cine a mai semnat, li se răspunde, că numele semnatarilor, deocamdată nu se pot face cunoscute.
Sunt enoriaşi care n-au semnat motivând, că „de la Părintele nostru nu ştim nimic de această iniţiativă”. Celor neîncrezători, care nu semnează înainte de a se consulta cu preotul lor, li se arată două înscrisuri cu greutate deosebită, spre a-i convinge că lucrurile sunt „pe bune”.
Este vorba de scrisoarea Î.P.S. Mitropolit Serafim al Germaniei, din 10 Septembrie
a.c., către Părintele Adi (pe numele lui adevărat Adrian) Neştian - de la parohia română din Offenburg (stagiar în Franţa, la Strasbourg) şi scrisoarea Părintelui Adi  Neştian, din 25 Septembrie a.c., către  românii din Freiburg (ortodocşi şi neortodocşi!), deoarece confesiunea - spune dânsul - „nu are importanţă, principalul e să semnaţi!” sic).
Scrisorile nu circulă oficial (de unde şi caracterul subversiv al acţiunii).
Se pare, că sunt destinate numai persoanelor de încredere, de la care se aşteaptă probabil o colaborare eficientă. O enoriaşă de bună credinţă, dar cu mai puţină încredere în cele citite negru pe alb, a găsit de cuviinţă să întrebe şi pe duhovnicul ei, dacă lucrurile nu sunt cumva necurate, astfel că mi-a pus la dispoziţie cele două documente.
În scrisoarea menţionată mai sus, Î.P.S. Serafim îi comunică Părintelui Neştian, că „un grup de credincioşi ortodocşi români din Freiburg s-au adresat Mitropoliei noastre cu rugămintea de a crea o parohie ortodoxă română în acest oraş care să fie în nemijlocită comuniune cu Biserica Ortodoxă Română prin Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei Europei Centrale şi de Nord cu sediul la  Nürnberg. Întrucât noi nu avem posibilitatea să cunoaştem în mod direct care este situaţia românilor ortodocşi din Freiburg, vă rugăm pe Preacucernicia Voastră să luaţi legătura cu credincioşii care doresc o parohie ortodoxă română la Freiburg sub jurisdicţia Mitropoliei noastre. În cazul în care numărul lor este destul de mare, vom proceda prin Consiliul nostru eparhial la crearea acestei parohii”.
Părintele Neştian a dat urmare sfatului Chiriarhului său cu mai mult elan, decât i s-a cerut. În scrisoarea sa, din 25 Septembrie a.c., Părintele menţionează mai întâi „binecuvântarea” ierarhului său, „spre a înfiinţa o parohie ortodoxă română pentru românii din Freiburg şi împrejurimi”, după care se adresează „tuturor românilor (desigur cei de la Freiburg), cu preponderenţa celor care au frică de Dumnezeu şi celor care mai cred în valorile poporului român, punându-vă la inimă dorinţa de a închega un nucleu având ca fundament credinţa strămoşească şi datinile neamului nostru. Având ca temelie viaţa religioasă, bazată pe credinţa în Dumnezeu, nu putem da uitării nici valorile culturale ale poporului român, care prin corifeii de seamă ne-au modelat sufletul şi modul de viaţă, păstrând vie entitatea naţională…” .
Scrisoarea Părintelui Neştian impresionează(!) prin limbajului lemnos folosit de la început până la sfârşit. Nu poate rămâne însă neobservat faptul, că Părintele nu ţine seama de dispoziţia primită de la episcopul său. Mitropolitul îi spune clar, să ia „legătura cu credincioşii care doresc o parohie ortodoxă română la Freiburg”, după care - în urma raportului făcut, dar şi atunci numai „în cazul în care numărul lor este destul de mare” - Consiliul Eparhial va purcede la crearea unei parohii.
Părintele - pentru care parohia română de la Freiburg a devenit de câtăva vreme pohta ce pohteşte Cucernicia Sa (cu mare probabilitate un fel de el dorado) - s-a dovedit din start a fi nerăbdător şi trece direct la fapte.
Românilor din Freiburg, le scrie printre altele: Cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Serafim Joantă….am fost delegat „spre a înfiinţa o parohie ortodoxă română pentru românii din Freiburg şi împrejurimi…”, ori de o astfel de delegaţie nu este vorba în scrisoarea chiriarhului său.
Ceea ce surprinde, întristează, decepţionează şi chiar doare, este faptul, că Î.P.S. Mitropolit Serafim nu ia absolut deloc în consideraţie existenţa unei parohii româneşti la Freiburg, care funcţionează de 64 de ani după toate normele canonice, păstorită neîntrerupt de preoţi români (şi nu de greci, cum cu obrăznicie insinuează Cucernicul Neştian)!
Î.P.S. Mitropolit Serafim Joantă nu vrea să ţină seamă nici de faptul, că această parohie există de 64 de ani, că are preotul ei de 20 de ani, că este integrată în mişcarea ecumenică pe plan local, mult înainte de înfiinţarea Asociaţiei de lucru a Bisericilor Creştine din Freiburg (ACK), fapt pentru care este  apreciată în chip deosebit de Bisericile neortodoxe şi de autorităţile civile de aici, în faţa cărora se bucură de un deosebit prestigiu.
Nu mică le va fi mirarea şi poate şi indignarea (căci noi nu vom accepta să treacă tăvălugul Înaltului Serafim peste noi, fără măcar să suspinăm), când vor afla ce se pregăteşte dinăuntru şi dinafară, ca parohia românilor din Freiburg să fie destabilizată, dezmembrată şi în cele din urmă desfiinţată, dar nu oricum, ci cu binecuvântare arhierească!
Căci nu putem dispare de pe harta bisericească locală, fără să spunem din ce cauză, unde am ajuns şi cine ne-a ajutat.
Nu mă surprinde, ba chiar m-am aşteptat, ca Î.P.S. Serafim să fie solicitat să trimită la Freiburg un preot, care să fie pe placul unui anumit grup de credincioşi ortodocşi români de la Freiburg,  care, după cum se ştie, fie că urmăresc interese meschine (mai mult sau mai puţin personale), fie că sunt bântuiţi de ambiţii personale şi deloc creştineşti, pe care preotul lor nu le poate lua consideraţie (tocmai pentru că nu sunt creştineşti) încăpăţânându-se să rămână credincios rânduielilor bisericeşti şi bunului simţ (lucru care îi nemulţumeşte).
Nu m-am aşteptat însă la atât de mult dispreţ din partea Î.P.S. Serafim şi a Cucernicului Părinte Neştian,  încât nu m-au considerat vrednic - nu mai spun de o convorbire, dar nici măcar de simpla şi nevinovata întrebare: „Părinte, sunteţi preotul românilor ortodocşi din Freiburg. Un grup de credincioşi din parohia Dumneavoastră mi-au cerut să înfiinţez o parohie lângă cea existentă, pe care o păstoriţi. Deoarece parohia Dumneavoastră aparţine jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice, noi nu ştim mai nimic despre situaţia românilor ortodocşi din Freiburg. De aceea apelăm la ajutorul Dumneavoastră, întrucât slujiţi acolo de 20 de ani. Care sunt motivele determinante, ca aceşti enoriaşi să se separe de parohia română existentă, ca să înfiinţeze o a doua, sub jurisdicţia noastră? Căci intervenţia noastră  ar însemna, nu numai amestecul în treburile interne  ale unei enorii, care nu ne aparţine, ci şi subaprecierea principiilor jurisdicţionale. Amestecul nostru acolo ar putea aduce destabilizarea parohiei,  vrajbă, neînţelegere şi dezbinare între români. Ori, menirea noastră nu este să stricăm pacea bisericii ”.
Nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă. În loc să îndrume grupul de credincioşi să se adreseze  episcopului competent (în cazul nostru - Mitropolitul Augoustinos al Germaniei), dacă au o plângere împotriva preotului lor, Î.P.S. Serafim a pus la cale din start acţiunea subversivă de destabilizare şi - în  cele din urmă - de dezmembrare a actualei parohii.
În situaţii asemănătoare, Î.P.S. Mitropolit Augustin şi noi, preoţii renegaţi, când suntem solicitaţi de slujitori şi enoriaşi de la cealaltă strană (adică din mitropolia
Î.P.S. Sale) nu încurajăm gâlceava şi  dezbinarea între enoriaşi şi preoţi sau între preoţi şi episcopul lor, ştiind bine că aceasta înseamnă otravă pentru pacea Bisericii, ci facem trimitere la Î.P.S. Serafim, dânsul fiind singurul în măsură, să sfătuiască, să mustre şi să pedepsească.
Dar nu numai atât. Aş mai menţiona aici opinia mitropolitului Augoustinos, cu privire la apartenenţa unui preot la o jurisdicţie sau alta - indiferent de originea sa etnică.
Nu cred că Mitropolitul Augustin ar avea ceva de obiectat, dacă un grec - fie el şi ne teolog - i-ar solicita Î.P.S. Serafim să-l hirotonească pentru una din parohiile româneşti. Nu e vorba aici de o supraestimare a mitropolitului Augoustinos, ci de o convingere personală, căpătată în cei peste 20 de ani, de când ne cunoaştem.
Dacă Î.P.S. Serafim ar fi preferat o convorbire confidenţială cu smerenia mea, ar fi putut afla (tot confidenţial) din care motive „un grup de (patru?) credincioşi ortodocşi români” i-au solicitat sprijinul, iar mai apoi, Î.P.S.Sa ar fi putut cumpăni lucrurile din o cu totul altă perspectivă şi desigur cu mai multă chibzuială.
Nu sunt în măsură, şi nici nu mi-aş îngădui să-i dau Î.P.S. Sale sfaturi, consider însă că nişte lămuriri ar fi fost absolut de trebuinţă, mai ales că însăşi Î.P.S. Sa, în primii ani după ce a venit în Germania, a fost (şi poate încă mai este) confruntat cu simptome asemănătoare din partea păstoriţilor şi a slujitorilor săi.
Că există pretutindeni oameni, care se compară cu semenii lor, că au o impresie cu totul deosebită despre ei înşişi („nu sunt ca acest vameş!”) şi se consideră măsura tuturor lucrurilor, chiar şi cu privire la bunul mers al treburilor bisericeşti (inclusiv lucrul pastoral al preotului - a se citi cenzura preotului), este lucru bine ştiut de toată lumea. Nu cred să existe vreo parohie ortodoxă (nu numai din diasporă) care să ducă lipsă de aşa ceva. Nu este vorba de un fenomen nou şi nici caracteristic numai românilor. Când cineva însă nu-şi poate impune punctele de vedere, afişează falsa  evlavie, în spatele căreia se ascunde de fapt trufia şi purcede la critică destructivă, la defăimare, la gâlceavă (până şi în locaşul de cult!), care tulbură şi strică întotdeauna pacea şi unitatea enoriei.
Mult s-au ostenit Preoţii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa pentru păstrarea integrităţii şi îndeosebi a unităţii parohiilor româneşti, păstorite de dânşii. Ostenelile lor n-au rodit întotdeauna şi pretutindeni, cum şi-au dorit ei şi cum ar fi trebuit. Însăşi parohia de la Freiburg - prin anii ’60 - a fost ispitită de simptomul dezbinării, în înţelesul de  fiecare cu gaşca lui, prin care s-au evidenţiat - de prin anii 1970 până mai deunăzi (poate chiar şi în prezent) - o mare parte dintre românii ortodocşi din München. Se ajunsese până acolo, că preoţii de exil erau consideraţi ca nişte lăutari de ocazie, care oficiau slujbele bisericeşti, nu pentru o enorie, ci pentru o oarecare asociaţie de lucru (cu caracter cultural/politic), care - după cum se spunea - „ţine loc şi de biserică!” 1953-1992 Biserică de exil II
La Freiburg nu s-a ajuns până la desconsiderarea Părintelui Dumitru Popa, n-au lipsit însă meschinăriile româneşti, care i-au îngreunat viaţa şi slujirea.
Ceva asemănător se întâmplă şi în prezent. De pildă, cu ani în urmă, o familie din Freiburg, care are o rubedenie (văr?) - preot undeva în România, s-a gândit (desigur cu dorinţa şi asentimentul aceluia) să-l aducă slujitor la Freiburg, în locul Părintelui Popa şi al subsemnatului. Planul acesta n-a fost discutat nici cu Părintele Popa, nici cu enoriaşii şi nici în biserică, ci pe dinafară (în gaşcă), la umbra zidului bisericii, ori pe la colţ de stradă. Cineva i-a spus Părintelui Dumitru, ce se pune la cale, lucru pentru care Părintele (fără a menţiona nume, deşi le cunoştea) a făcut mustrare colectivă în biserică.
Părintele nu mi-a vorbit niciodată despre acest incident. Am aflat abia în urmă cu câteva săptămâni, de la un enoriaş - martor al celor trăite şi auzite atunci în biserică.
Mai recent, faptul, că unele sfaturi şi dispoziţii necreştineşti venite din partea unor enoriaşi n-au putut fi însuşite şi aplicate, i-a făcut pe aceştia vrăjmaşii preotului, care - spun ei,  „trebuie înlocuit cu un altul”.
Am menţionat şi în altă parte, că nu voi accepta niciodată slujba Sfintei Liturghii tip festival, în care dascălul să cânte, nu ce prevede rânduiala slujbei, ci ceea ce-i sună lui frumos la ureche
Împotriva rugăminţii repetate (între patru ochi), de a se respecta rânduiala slujbei, incidentul s-a repetat trei duminici la rând. N-a ţinut seamă de cele spuse. A treia oară l-am rugat (în timpul slujbei), să respecte regulile tipicului. Aceasta a  însemnat pentru dânsul insultă în prezenţa enoriaşilor, fapt pentru care s-a retras din viaţa parohiei.
Am regretat plecarea lui. Coriştii se plângeau adesea, că este violent cu dânşii în cuvânt şi în faptă, lucru care punea într-o lumină negativă meritul (pentru care îl admiram), de a-şi însuşi o preocupare, pentru care nu fusese în nici un fel pregătit profesional.
Alt enoriaş mi-a cerut să mă lipsesc de colaborarea unui tânăr român (student), care se osteneşte cu înfrumuseţarea sfintelor slujbe, descifrând totodată şi membrilor coralei, tainele muzicii bisericeşti.
Câţi oameni talentaţi şi cu dragoste faţă de cele ale muzicii bisericeşti există oare într-o parohie, pentru ca aceasta să se poată lipsi de unul (în cazul de la Freiburg, unul sau doi!), pentru simplul motiv că nu-i este pe plac unui enoriaş?
În zadar am încercat (verbal şi în scris) elucidarea acestei antipatii bolnăvicioase, pentru care eu n-am putut găsi nici un motiv. Ceea ce mi s-a oferit a fost una din două alternative: ori eu, ori el!
N-am ales nici una, nici alta. I-am explicat, că  biserica nu este moşia preotului şi nici arena ambiţiilor personale şi necreştineşti, după cum nici enoriaşii nu sunt o turmă de necuvântătoare; că au apus  acele vremuri, când slujitorii altarului considerau pe păstoriţii lor prostimea.
Am fost decepţionat, că n-a avut atâta putere de discernământ, ca să înţeleagă acest lucru. Am ţinut seamă totuşi dorinţa enoriaşului şi am dat dezlegare dirijorului şi coriştilor să hotărască dânşii, dacă doresc să colaboreze şi în viitor. Toţi corişrii - fără excepţie -  au dorit acelaşi lucru. Au rămas împreună şi în armonie. Dirijorul cu ştiinţa lui – pe de o parte, coriştii cu toată dragostea şi dăruirea lor - pe de altă parte, şi-au dat toată osteneala, încât astăzi, numai cine nu ştie nu crede, că „îngerii de la cor” (astfel i-a numit o doamnă, care înainte venea mai rar la biserică) nu pot citi notele muzicale. Oare nu se cuvine să ne bucurăm, când lucrurile merg bine?
Alţi doi enoriaşi, care se consideră oarecum pricepuţi şi în treburile bisericeşti (mai ales în cenzura lucrului pastoral al preotului), doritori a fi consideraţi măsura tuturor lucrurilor (ceea ce nu este întotdeauna acceptabil şi nici creştinesc), nu s-au mai simţit acasă în enoria română din Freiburg, deoarece preotul - spun dânşii „nu respectă normele canonice. În biserica de la Freiburg se face erezie” (?!)
În loc să se plângă Mitropolitului Agoustinos de preotul lor (cum prevede rânduiala bisericească), au considerat că defăimarea este mai eficientă.
Între timp au găsit şi compensaţia (citeşte răfuiala) în persoana unui Cucernic Părinte român - din Alsacia vecină, pe care îl recomandă prin intermediul internetului enoriaşilor din Freiburg, spre a fi solicitat pentru sfinţirea caselor sau alte slujbe spre mântuirea sufletului, ca şi când aceştia ar fi dus lipsă de preot şi de slujirea lui.
Cucernicul Neştian - de la Offenburg a menţionat (verbal) numele acestor patru  enoriaşi, care ar fi semnat printre primii lista doritorilor de o a doua parohie la Freiburg. Eu nu le consemnez numele (cum de altfel nici pe ceilalţi nu-i numesc, deşi ar trebui), din respect faţă de dânşii şi în mod deosebit faţă de cineva, al cărui nume nu se cuvine a fi menţionat în legătură cu aceste persoane şi cu comportamentul lor ne creştinesc.
Nădăjduiesc însă că Dumnezeu le va da un semn, să-şi vină în fire (Luca 15,17) şi să realizeze că, modul cum procedează este făţărnicie şi nu are nimic cu frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni.
Căci trebuie spus. Aceşti creştini români şi ortodocşi de la Freiburg, nu au nevoie de o a doua parohie lângă cea existentă şi nici de un al doilea locaş de cult, alături de cel care le stă de 30 de ani la dispoziţie gratuit, desigur pentru slujbele religioase (mai puţin sau deloc pentru servit cafele şi prăjituri după slujba Sfintei Liturghii - cum mi  s-a recomandat şi mai apoi reproşat, că am refuzat astfel de mofturi), ci de evlavie şi multă, multă smerenie.
Reprobabil este şi faptul, că iniţiatorii acestei acţiuni, cu rea intenţie, nu lămuresc nici pe departe pe oameni despre ce este vorba şi mai ales care-i este scopul.
Deunăzi, în biserică, un semnatar al funestei liste mi-a spus un lucru uimitor şi anume, că protagoniştii noii parohii i-au explicat (?!), că proiectul cu pricina a pornit din iniţiativa mea, cu scopul de a înfiinţa o biserică românească independentă de greci, sub Biserica Română din Bucureşti. În plan este şi construirea unei biserici, cu icoane pictate pe pereţi, deoarece actuala biserică aparţine ruşilor şi grecilor, cu care românii sunt în ceartă continuă”.
Creştinul - deşi trece cam odată la 2-3 ani pe la biserică – s-a dovedit şi de astă dată a fi de bună credinţă şi mai ales sincer faţă de duhovnicul său. L-am cunoscut în vremurile în care îi mergea mai bine. Nu există nici cea mai mică îndoială, că dânsul mi-a reprodus - nici mai mult, nici mai puţin - decât ceea ce i s-a spus, adică teologie înaltă până la genunchiul broaştei, despre Biserică şi despre autonomie bisericească!
Auzi! Te miri şi nu poţi înţelege, de ce fraţii de credinţă şi de neam,  teologi cu şcoală înaltă,  nu le toarnă oamenilor în potirul încrederii vinul adevărului, în loc de otravă sufletească.
Căci ce va să însemne „biserică independentă de greci, sub Biserica Română din Bucureşti”? Nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin, decât aceeaşi situaţie, în care se găsesc în prezent parohiile româneşti, care n-au trecut încă de sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Ecumenice - sub jurisdicţia Patriarhiei Române, cu mica excepţie, că acestea se bucură de un anumit statut de autonomie bisericească faţă de Patriarhia Ecumenică Biserică de exil II 1963-1992, statut respectat de Mitropolia greacă din Germania cu acribie.
Tot aici trebuie menţionat şi faptul, că Biserica românilor ortodocşi din exil din Germania, în cei 57 de ani, nu a fost nici o secundă „dependentă de greci”, căci una înseamnă a fi sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Greceşti (adică din Grecia) şi alta înseamnă a fi sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, sub a cărui oblăduire canonică funcţionează toate mitropoliile, arhiepiscopiile şi parohiile greceşti de pe toate continentele!
Cât de (in)dependentă de greci a fost Biserica românilor din Germania o dovedeşte şi faptul, că a fost şi este scutită de orice obligaţie financiară faţă de forurile superioare de conducere (Arhiepiscopia greacă din Anglia, Arhiepiscopia rusă din Franţa, Mitropolia greacă din Germania). Dar cine îşi dă osteneala să-i lămurească pe bieţii enoriaşii dornici, să ştie mai mult, decât se doreşte, ca ei să ştie!? Placa cu grecii şi fanarioţii e mai eficientă şi trebuie să asigure numărul mare al semnatarilor, după umila mea părere, oameni nevinovaţi, dar de bună credinţă, chiar când nu ştiu despre ce  este vorba.
N-aş vrea să fiu înţeles greşit, că trăiesc sub impresia nostalgiei celor şase decenii trecute, când Biserica Românilor ortodocşi din exil din Germania s-a bucurat de statutul canonic, oferit cu mărinimie şi dezinteresat de Patriarhia Ecumenică.
E regretabil însă, că ierarhii români - din ţară şi din diaspora românească - nu menţionează nici măcar în treacăt
rolul Patriarhiei de Constantinopol pentru Biserica Ortodoxă Română în Germania, pentru preoţii şi pentru credincioşii ei în deceniile trecute, nu numai în anii când Biserica din România nu putea să-i ajute pe credincioşii români ortodocşi din Germania, ci şi după 1989, când aceştia puteau să-şi păstreze în continuare într-o biserică liberă identitatea religioasă şi naţională fără pericolul provincialismului” (Prot. Radu Miron): pendulus status.
Am avut parte totuşi de o mare bucurie acum un an (2009), când am auzit afirmaţia unui Înalt Ierarh român, că „Biserica românilor din Germania s-a evidenţiat prin persistarea constantă în canonicitate”.
Ca să nu mai spun de ţărâna uitării (să nu zic indiferenţa), sub care au fost înmormântaţi Părinţii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Popa.
Căci ei au fost cei care s-au ostenit cu multă dragoste şi jertfelnicie, pentru organizarea şi menţinerea Bisericii româneşti din Germania în sânul Ortodoxiei, începând cu anul 1945.
Cu aproape douăzeci de ani în urmă s-a văzut (dar nu s-a spus!), când s-a constituit Mitropolia Ortodoxă Română din Germania cu ajutorul câtorva parohii româneşti, organizate cu mult înainte de către Părinţii Vasiloschi şi Popa sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, că ei nu s-au ostenit nici în zadar şi nici pentru ei, ci pentru generaţiile de români creştini ortodocşi - preoţi şi credincioşi -, care le-au urmat lor, în aşa măsură, că, atunci când s-au mutat din viaţa aceasta în cea de dincolo, ar fi putut rosti şi ei, fără ca vreunul din ei să fie acuzat de lipsă de smerenie,  sintagma scriitorului german Jakob Wassermann (*1873 - 1934):
“Nici o răsplată, oricât ar fi de mare, nu egalează acea mulţumire nespusă, pe care o simte un om care poate spune, arătându-şi opera: <<Vedeţi? S’a făcut>>”.
În alt loc le-am binecuvântat somnul veşniciei cu floarea aducerii aminte, şi am aşezat în dreptul lor sentenţa cu adânci dimensiuni spirituale, rostită de Horia Stamatu,  adevărat, la o cu totul altă ocazie (la moartea Prinţesei Ioana a României), dar care, tot atât de bine, li se potriveşte şi lor: “Moartea înscrie termenul de revizuire a judecăţii asupra persoanei umane. Persoana umană este supusă în existenţă la grele probe ale neadevărului şi ale injustiţiei, determinate de micimile şi patimile firii sau ale societăţii. Odată cu moartea începe „restitutio in integrum” a persoanei. Moartea este pragul dintre neadevăr şi adevăr, dintre nedreptate şi dreptate. Mai ales mai marii acestei lumi şi acei care au apropiat regiunile strălucitoare ale vieţii plătesc mai scump vama graniţei dintre neadevăr şi adevăr, dintre nedreptate şi dreptate.”  memorabilis
Consider trecerea parohiilor româneşti de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, sub cea a Patriarhiei Române, un lucru absolut normal şi natural, dar nu pot fi de acord cu modul cum s-a procedat în alte părţi pendulus status sau cum se probează de două luni la Freiburg, adică pe din dos, pe furiş, prin dezbinare, prin defăimare, cu gâlceavă.
Parohia de la Freiburg n-a fost niciodată dezbinată. N-a existat vreodată, de o parte gaşca popii şi de cealaltă parte - gaşca lui cutare. Dimpotrivă!
Românii de la Freiburg (desigur, este vorba de cei care vin aproape cu regularitate la slujbele din biserică şi care ţin şi susţin biserica) s-au dovedit întotdeauna cu credinţă multă, cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni. De ei nu s-au spus niciodată lucruri negative, ori şi aceasta a dus la creşterea prestigiului enoriei române în faţa autorităţilor bisericeşti şi civile din Freiburg.
Consider că trecerea parohiilor româneşti „rătăcite” sub jurisdicţia Patriarhiei Române s-ar putea face la aceeaşi dată şi nu pe rând; dar şi atunci, numai cu acordul tuturor enoriaşilor şi într-o formă frumoasă şi civilizată, nu cu japca, cum se încearcă în prezent şi la Freiburg.
Trăim de 57 de ani sub acoperişul canonic al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Se cuvine oare să ne mutăm de aici pe furiş, ca oarecând cei nouă leproşi (Luca 17), fără măcar să mulţumim gazdelor?
Foarte adesea se observă, că noi, românii, ne confruntăm cu o problemă apăsătoare, când e vorba să mulţumim cuiva, pentru ceva. Ori, chiar şi atunci când pleci dintr-o casă, în care ai locuit multă vreme şi pe nimic, o mături, predai cheile şi mulţumeşti proprietarului. Atât. Nimic mai mult. Deci, când se va întâmpla predarea şi primirea  noastră, nu s-ar cuveni oare să se facă manierat, în cadru sărbătoresc, de faţă fiind şi cei doi ierarhi  - cel care ne-a păstorit până acum şi cel care ne va păstori?
Nu se face economie nici cu promisiuni de altfel deloc de neluat în seamă.
Enoriaşilor celei de-a doua parohii, Î.P.S. Mitropolit Serafim Joantă le va construi  - „în cinci ani”- o biserică, cu pictură în regulă,  pe care - cred dânşii - Înaltul Ierarh le-o va servi - mai mult sau mai puţin - gratis pe tipsie. Ba îi va scuti şi de alte obligaţii  financiare, cum ar fi de pildă simbria preotului,  pe care acesta o va primi „de la Bucureşti”.
Ei bine, de mai bine de cinci ani ne ostenim să avem locaşul nostru de rugăciune.
Î.P.S. Mitropolit Augoustinos s-a făcut luntre şi punte, la Arhiepiscopul romano-catolic din Freiburg, ca românii să primească o biserică, numai pentru ei.
Să  luăm aminte! Nu pentru „grecii lui”, ci pentru români!  M-a avertizat însă. „Nu-i suficient să primeşti sau să cumperi o biserică. Trebuie să şi poţi s-o  întreţii”
Visul nostru era cât pe aici să devină realitate. Împotriva aşteptărilor noastre, datorită nu unui străin, ci unui conaţional, pe care l-am considerat a fi de bună credinţă (ceea ce n-a fost!), planul nostru nu s-a realizat. Am rămas în actuala biserică, pe care o folosim împreună cu grecii şi cu ruşii, cu care ne împăcăm foarte bine, îndeosebi de când căutătorul de gâlceavă (conaţionalul cu pricina, acum confidentul ruşilor!) se ţine de doi ani departe de viaţa religioasă a comunităţii româneşti, pentru că dirijorul corului nu-i este pe plac!
Faptul, că se evidenţiază salarizarea preotului „de la Bucureşti”, ar lăsa să se creadă, că enoriaşii românilor de la Freiburg le-ar ieşii sufletul sub povara birului pentru întreţinerea preotul lor (!?).
Deşi se cunoaşte adevărul, de douăzeci de ani se propovăduieşte cu rea intenţie, că noi, cei câţiva preoţi români (renegaţii, rătăciţii), am rămas cu parohiile noastre sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, motivaţi chipurile de „leafa primită de la Mitropolia greacă din Germania”.
Nu. Nu iubirea de argint, cum insinuant se afirmă, ci comportamentul detestabil al protagoniştilor mitropoliei române (grupul celor şapte preoţi), ne-a determinat să rămânem deoparte şi să ne vedem de treburile noastre.
Repet şi aici cele spuse în altă parte non licet.
Nici vorbă de vreo subvenţie financiară din partea forurilor bisericeşti competente, în afară de… binecuvântări!
Preoţii români din exil n-au primit vreodată nici măcar un bănuţ de la Patriarhia Ecumenică sau de la Arhiepiscopia Ortodoxă de la Paris, ori de la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania. Câţiva preoţi (nu numai români şi nu numai cei de exil) au primit o vreme un sprijin financiar din partea Comisiei Ecumenice de la München, până când parohiile au ajuns în stadiul, de a prelua şi cheltuielile pentru întreţinerea slujitorilor lor.  Cei nefavorizaţi au beneficiat o vreme (unii beneficiază încă) de ajutorul social oferit de statul german, până când au primit dreptul de şedere şi de lucru în Germania.
Mulţi dintre ei (inclusiv semnatarul acestor rânduri) s-au îndeletnicit - pe lângă munca lor pastorală - cu treburi străine de pregătirea lor profesională. N-au stat cu mâna întinsă, nici la credincioşi şi nici la alte instituţii laice, bisericeşti sau de caritate, ori la niscaiva ministere sau departamente, fie ele şi din altă parte!
Enoria de la Freiburg n-a dispus niciodată de suficiente mijloace financiare, ca să acopere,  măcar cât de cât,  cheltuielile pentru simbria preoţilor slujitori sau să-şi construiască propriul locaş de cult.
Pentru serviciile lor, preoţii s-au mulţumit şi se mulţumesc, cu ceea ce-i  miluiesc enoriaşii pentru serviciile religioase, fiecare după dragostea şi puterea lui, adică în aşa măsură, ca nici preotul să se îmbogăţească şi nici credinciosul să sărăcească. Alte surse de beneficii (contribuţii) nu sunt la îndemână, în afară de dragostea enoriaşilor, dar şi aceasta încorsetată de griji, nevoi şi sărăcie, pe care - fără să greşim - le putem aşeza împreună sub numele reprezentativ Harz IV.
În parohiile în care am slujit în ultimii 20 de ani, enoriaşii n-au fost obligaţi la vreo dajdie lunară sau anuală, pentru leafa preotului.
Aceasta este tradiţia, moştenită de la Părintele Dumitru Popa odată cu enoria română de la Freiburg, tradiţie care a rămas şi va rămâne neschimbată, chiar dacă acest lucru va fi poate un exemplu negativ şi va descuraja pe slujitorii din alte parohii româneşti.

                                                      ***
Cititorul acestor rânduri nu poate spune, că nu le înţelege rostul, decât numai dacă nu este de rea credinţă.
Nu le-am scris ca să mă pun la sfadă cu enoriaşii, după cum nu este vorba nici pe departe de expunerea vreunui talent literar, nici de lipsă de smerenie ori de dragoste creştinească, ci de descrierea unei realităţi dureroase şi ruşinoase, cu care parohia română din Freiburg este confruntată în prezent, realitate cu care enoriaşii cu credinţă, bun simţ, frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, nu se pot identifica.
Departe de mine gândul sau intenţia, de a defăima pe careva sau de a interzice cuiva să semneze lista obscură amintită mai sus sau - ferească Dumnezeu - să investească în construirea unei biserici, în care  noi - „rătăciţii”, poate că nu vom fi primiţi să ne rugăm sau să slujim.
Ca preot, consider că e una din datoriile mele cele mai sfinte, să mă îngrijesc şi să mă ostenesc pentru păstrarea unităţii, a păcii şi a armoniei parohiei, încredinţată mie spre slujire lui Dumnezeu şi oamenilor.
Acest lucru nu poate nimeni să mi-l ia în nume de rău, atâta vreme cât nu nu se împotriveşte vreunui plan obscur.
Dacă vreunul dintre enoriaşii menţionaţi aici (deocamdată fără nume!) se simte cumva nedreptăţit, îl rog de iertare şi îl primesc cu toată dragostea pentru o convorbire tainică, nu doar între patru ochi şi patru urechi, ci ca la spovedanie, la care mai ascultă Cineva.
Iar cele spuse şi auzite să rămână tainice, adică tot ca la spovedanie.
Să nu judecăm, ca să nu fim judecaţi şi dacă e vorba de judecată, s-o lăsăm mai bine în seama lui Dumnezeu, căci El are altă măsură de judecată, mai bună, mai înţeleaptă şi mai dreaptă decât cea a omului.
Pentru că veni vorba de judecată, să nu ne scape din vedere nici cuvintele Mântuitorului Hristos
: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura
(Matei 7, 1-2).
Deoarece nu este vorba numai de judecata oamenilor, ştiindu-L însă pe Hristos Judecătorul cel Drept, să luăm aminte, ca Judecata Lui să nu ne lovească, acolo unde Îl lovim noi în semenii noştri, judecându-i pe aceştia cu ochiul şi nu cu mintea” (Euripide).

Protoiereu Sorin Petcu       Freiburg, în Noiembrie, a. D. 2010

Nu se cuvine!

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis