Parohia ortodoxă română
«Naşterea Maicii Domnului» – Freiburg in Breisgau
Anunţuri speciale – Schimbare de program

Publicaţii noi

C O M M E M O R A T I O
România la o sută de ani de la întregirea Neamului

Duminică, 2 decembrie 2018, după dumnezeiasca Liturghie, enoriaşii parohiei ortodoxe române Naşterea Maicii Domnului din Freiburg sărbătoresc împlinirea a o sută de ani (1918-2018) de la înfăptuirea României Mari prin revenirea provinciilor româneşti aflate sub domnii străine la sânul Ţării-Mamă, şi invită cu toată dragostea pe toţi conaţionalii lor, iubitori de neam şi ţară, să participe la această sărbătoare aniversară.
Sub îndrumarea doamnei Silvia Diana Tătaru, elevii de la Şcoala parohială românească din Freiburg au pregătit un bogat program cultural, pe care îl vor susţine în biserica română Acoperământul Maicii Domnului din Schützenallee 16.
Începând din anul 2016, elevii de la Şcoala parohială românească din Freiburg se fac  remarcaţi pe zi ce trece nu numai prin dorinţa de a învăţa să citească, să scrie şi să vorbească româneşte, ci şi prin talentul şi buna dispoziţie de a participa activ la realizarea programelor cultural-artistice, pe care le-au susţinut cu ocazia diferitelor evenimente religioase sau istorice, legate de viaţa parohiei sau de istoria poporului român.
Am considerat că e mai potrivit ca programul să fie susţinut de către copii, deoarece ei vor fi generaţia de mâine a României şi a Bisericii Române din viitorul apropiat. Ei nu vor fi în stare să gospodărească destinul poporului român, dacă nu vor cunoaşte îndeaproape istoria lui bimilenară, dacă nu vor cunoaşte detaliat limba, cultura, credinţa şi tradiţiile din ţara părinţilor lor.
Nu e nicidecum lucru simplu să le vorbeşti sau să le răspunzi pe-nţelesul lor la întrebări despre Unirea Mică, Unirea Mare, România Mare, sau rostul unei Catedrale a Întregirii Neamului.Pe noi, cei mai învechiţi în zile, stăpânii vremelnici ai României şi răuvoitori cu locuitorii ei, ne-au ţinut departe de istoria neamului nostru, ascunzând sub obroc evenimente esenţiale din trecutul neamului nostru, noi având parte doar de o istorie cioplită sau adusă din bardă. A venit vremea, ca viitoarele generaţii de români să cunoască istoria şi trecutul părinţilor, al moşilor şi strămoşilor lor, ca să ştie cine sunt, de unde vin şi încotro se îndreaptă, bine ştiind că «Amintirea faptelor din trecut devine un exemplu pentru buna chibzuială cu privire la cele din viitor» Plutarh (*45 – †127).
Întrucât programul cultural durează aproximativ o oră, şi ţinând seama şi de virtutea acelor enoriaşi care participă la Dumnezeiasca Liturghie, aşa cum se cuvine, adică pe nemâncate, apelăm la gospodinele înzestrate cu bunăvoinţă, dare de mână şi talent culinar, să pregătească şi să aducă la biserică câte ceva de-ale gurii de post şi bune de crănţănit.

A B E C E D A R U L  de Tudor Arghezi

Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primară şi stă îngândurat pe un scăunel, speriat de literele abecedarului. E într-a şaptesprezecea zi de şcoală. În mâna lui minusculă, condeiul e mult mai greu ca piatra cu care dă în sus, mult mai complicat ca praştia şi ca ţurca şi coinacul. El poate merge pe bicicletă, însă nu poate să ţie condeiul după cum i se cere.
 – Mă ustură deştiul! Se plânge Marinescu, căruia la şcoală îi zice ca lui tată-su, om în vârstă, cu inele, cu ceas la brâu şi cu mustăţi.
Lui i-ar plăcea mai bine să-i zică şi la şcoală Ionel, ca acasă.
Dar nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca până în luna lui septembrie 1927, când au intrat în viaţa lui Programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul……El ştie că de aci înainte totul va merge numai cu program şi certificat şi că orice om strein o să aibă dreptul să se amestece în sufletul lui, desfătat până atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărând programul şi “abecedarul” cu sălbătăcie.
Toată lumea s’a învoit să-i pună în mână un condeiu, un băţ mic cu peniţă în vârf, şi să-l tortureze, silindu-l să facă litere după model.
 Când îl ia de jos, el se uită la condeiu ca la un lucru pe care nu-l poate stăpâni, care poate să ia foc şi să-l ardă pe mâini, cine ştie? Ar vrea să facă un căţel sau o pisică şi trebuie să facă nişte lucruri care se numesc Bi, Di, Fi şi Zed, şi să le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate că sunt aproape la fel.
Şi nedespărţită de toc, e sticla cu cerneală. De unde a mai ieşit şi sticla cu cerneală?  După cât se vede, această apă neagră nu se mai întrebuinţează la altceva nimic, decât la scris.
Dai drumul tocului în cerneală şi-l scoţi mânjit şi cu el te mâzgăleşti pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneală, parcă ar fi fabricat-o el în albie şi în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înainte de Septembrie 1927. Ce caută cerneala în viaţa lui, ca să i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineaţă până seara, nu-i vorba decât de cerneală şi de alfabet. Şi, cerneala asta e un element diavolesc; cu cât te ştergi de ea, cu atât se întinde mai departe. O ai întâi pe două degete, pe urmă vine pe cinci, trece pe mâna stângă, iese pe obraz, o găseşti seara când te dezbraci, pe cămaşă.
 Parcă e vie şi umblă singură. Într-o zi, când a voit să se spele de cerneală, ca să nu-l mai vadă mama lui, se făcuse negru şi săpunul şi mânjise odaia întreagă şi două prosoape şi se prelinsese o pată şi pe căţel, singura rubedenie adevărată, ce-i mai rămăsese intactă lui Ionel din toată familia, intrată în abecedar şi în program. În cele din urmă, el a mai învăţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:
– Ai să rămâi repetent!
Nici nu începuse bine anul şi el se vedea destinat să rămâie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvânt pronunţat cu disperare. Deocamdată, el îşi închipuia că o să rămâie cocoşat sau şchiop şi se temea.
Condeiul lui Ionel e vrăjit. Până nu-l înmoaie în cerneală, el e uşor şi se învârte lesne, ca o furculiţă, şi mai lesne. Îndată ce l-a înmuiat, condeiul se schimbă. Se priponeşte pe caiet şi nu se mişcă, deşi el trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini.
El trebuie dus în sus, apoi în jos, apoi întors de jos în sus şi dus învârtit. Ionel face tot ce poate între scăunelul şi masa lui mică de lucru, scoală scăunelul pe două picioare, îşi opinteşte genunchii în masă, apasă cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine să strănute.
Alaltă-eri, nu ştiu cum s’a sprijinit în toate astea, că au sărit masa, scăunelul, condeiul, cerneala şi abecedarul, deodată toate, în zece părţi, ca dintr’un arc, şi Ionel a rămas repetent în mijlocul odăii, pe spate şi cu picioarele în sus.
—Leneşule! o să-ţi rup urechile, dacă mai faci aşa, s-a răstit, mama lui Ionel. Stai aici lângă mine şi scrie… Fă pe a.
—Nu poci… Nu poci deloc, plânge Ionel, răzbit. Mamă… Vino să te pup…
—Ia, te rog, să fii serios… escrocule!îi răspunde cu cruzime mama lui… -şi Ionel se apleca pe caiet cu nişte lacrimi cât strugurii, atârnate de gene. Trebuie să poţi! Ionel ar vrea să facă pe a.
—Nu-ţi place cartea, ticălosule…
—Ba-mi place, zice Ionel, cu frică şi dezgust.
—O să te dau la fierărie, să cari cu spinarea… L-ai făcut pe a? Cum se face… a?
— A?… a… ştiu!
— Nu ştii nimic,… un cerc şi o coadă.
—Era să spui şi eu… zise Ionel.
— Ia spune atunci cum se face bî?
 — Bî… bî... da… se face… bî... stai, că ştiu:  e cu o coadă de purcel.
 — Desigur că e cu coadă de purcel, dar coada vine la urmă, nu se începe cu coada. Bagă-ţi minţile în cap, îi zice mama lui încruntată, că mă scoţi din răbdări… Tragi o linie de jos în sus, de la stânga la dreapta, şi fără să-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stânga, aluneci în jos, întorci în sus şi faci o codiţă de purcel… Ai înţeles?
Ionel tace.
— Ai înţeles?
Ionel tace.
— Ai înţeles?
Ionel tace.
— Ai înţeles, ori nu ai înţeles?...
— Mă doare aici, îngână Ionel clipind din ochi şi ducând mâna la frunte.
Sfârşitul e întotdeauna înspăimântător. Mama nu-l bate pe Ionel, căci vrea să-l facă să înţeleagă de vorbă, însă îl face «prostule, dobitocule, puturosule; când eram ca tine, ştiam zece poezii pe dinafară», şi câte altele, care-l ruşinează cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, căci el nu a învăţat nici una.
Dar e mult mai grav, că i se fac bagajele, ca să plece, să plece în lume singur, cu geamantanul târâş. O să se facă seară, o să ploaie, şi el o să se ducă pe drumuri pustii, o să meargă aşa mereu, şi o să-l mănânce raţele…!

Textul este preluat din cartea Ţara de departe, vol. I întocmit de doamna Maria Găzdaru din Argentina, tipărit (litografiat) la editura Cueget Românesc din Buenos Aires, în 1956 innovatio; Imaginile sunt preluate din ABECEDARUL editat de Ministerul Învăţământului Public – Bucureşti 1953

Şcoala parohială românească din Freiburg

«Învăţătura e o perlă, o avere mare, pe care rudele n-o pot împărţi între ele,
nici hoţii fura, şi care nu se împuţinează prin dăruire». (din India)

Dăm de ştire tuturor românilor din Freiburg şi din împrejurimi şi pe această cale că, în anul 2016, a fost reînfiinţată Şcoala Parohială Românească Complementară din Freiburg, care  funcţionează pe lângă Biserica Naşterea Maicii Domnului din Freiburg pentru copiii români de vârste diferite, care doresc să înveţe să citească, să scrie, să pronunţe şi să se exprime corect în limba română.
Spunem reînfiinţarea şcolii române, deoarece, între anii 1965-1970, a existat în Freiburg, în cadrul comunităţii românilor ortodocşi din Freiburg, prima Şcoala română complementară, organizată la iniţiativa Prof. Dr. Paul Miron de la Catedra de Romanistică de la Universitatea din Freiburg, cu angajamentul şi sprijinul părinţilor copiilor, spre a preîntâmpina înstrăinarea acestora de cultura românească şi de credinţa ortodoxă. Din lipsă de spaţiu, şcoala a funcţionat după posibilităţile date: în clădirea Fundaţiei Culturale Prinţesa Ioana, în imobilul Bibliotecii şi al Institutului Cultural Român şi foarte adesea în locuinţe particulare.
Cu „luminarea” învăţăceilor de atunci s-au ostenit Părintele Dumitru Popa şi Dr. Petre Vălimăreanu − pentru religie, Ion Cicală − pentru cultura românească (literatură, istorie, geografie), Tatjana Miron şi Dr. med. Torgert Linca −pentru cultura muzicală şi anume Cântările Sfintei Liturghii, Colinde şi muzică populară românească. Prezbitera Aurica Popa i-a iniţiat pe cei mai puţin timizi, în jocurile naţionale româneşti.
Din materialul didactic de atunci s-a păstrat doar unul singur, în două volume, întocmit de către Maria Găzdaru cu titlul nostalgic Ţara de departe, tipărit în anul 1963 în două volume la editura Cuget românesc din Buenos Aires.
Şcolarii de atunci – la început 10 la număr – erau copii români din Freiburg, din München şi din Paris, cei din München şi Paris fiind elevi la şcoala franceză din Freiburg. Pentru citit şi scris, s-au folosit regulile gramaticale şi ortografia românească (nepervertită) de dinainte de ultimul război a toată lumea. Şcolarii de atunci − azi oameni în toată firea− s-au dovedit harnici învăţăcei pe termen lung, căci, nu numai ei, ci şi copiii lor vorbesc şi scriu româneşte mult mai frumos şi mai corect decât mulţi români din zilele noastre, care, din păcate, îşi însuşesc şi folosesc pe zi ce trece un «limbaj de lemn, grădinărit neologistic», prin înlocuirea cuvintelor româneşti, frumoase şi utile, cu cuvinte împrumutate din limbi străine, pe care le pronunţă deficitar, ca să nu spunem prost!
După doi sau trei ani de existenţă, Şcoala românească de la Freiburg şi-a încetat activitatea Nu din lipsa mijloacelor de întreţinere (învăţătorii nu aveau simbrie), ci datorită nemuritorului duh sinistru, din păcate caracteristic românilor, de a suprima fără vreo justificare obiectivă, în afară de slava deşartă, ceea ce alţi conaţionali au făcut bun şi folositor pentru toată comunitatea românească. Duhul distructiv a bântuit toate comunităţile româneşti de pe toate continentele. Acolo unde s-a încercat şi s-a crezut ca reuşită zădărnicirea lui, lucrurile s-au petrecut întocmai cum a spus Mântuitorul Hristos: «Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi, venind, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43–5; Luca 11, 24-26). Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă pretutindeni în comunităţile româneşti. Nu ştiu ce ne-ar împiedica să credem şi să spunem aceasta şi despre comunitatea românească din Freiburg şi împrejurimi. Căci şi la Freiburg oameni incompetenţi, de rea credinţă şi doritori de slavă deşartă, au stricat lucrurile bune făcute de alţii, după care, nefiind pricepuţi şi nici în stare să facă ei înşişi altele mai bune, au chemat pe alţii în aceeaşi măsură bântuiţi de slava deşartă sau poate chiar mai abitir decât ei, să le facă pe plac.
Deşi cu existenţă de scurtă durată, rezultatul pozitiv se vădeşte şi astăzi. Şcolarii de odinioară, de pildă Părintele Radu Constantin Miron (azi Protoiereu al Tronului Ecumenic şi Vicar al Vicariatului parohiilor ortodoxe Române din Germania, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice şi Referent pentru relaţiile ecumenice în cadrul Mitropoliei greceşti din Germania), Andrei Miron (†), Nina Miron, Rodica Veria Popa, Nicu Moşoiu din Paris ş.a. – astăzi vorbesc, citesc şi scriu româneşte, ca oricare alt român născut şi crescut în România, iar pentru cântările Sfintei Liturghii, nu prea au nevoie de partitură (informaţii preluate parţial din Revista Vatra nr. 104 iulie − decembrie 1966).

Un nou început

Cu luminarea învăţăceilor de azi se osteneşte Domnişoara Silvia Diana Tătaru din Freiburg, absolventă a Facultăţii de Filologie din Iaşi şi din Freiburg în Breisgau, precum şi cu studii de Master în biblioteconomie la Humboldt-Universität din Berlin, actualmente bibliotecară la Arhiepiscopia Romano-Catolică din Freiburg.
Domnişoara Tătaru şi-a însuşit munca de «învăţătoare» din iubire şi abnegaţie faţă de tot ceea ce este demn de a fi considerat românesc: cultură, istorie, artă, credinţă, corectitudine, fapt pentru care consider că merită un cuvânt de admiraţie din partea întregii comunităţi româneşti din Freiburg şi cu atât mai mult un cuvânt de mulţumire şi din partea părinţilor copiilor. La rândul nostru, ne înclinăm în faţa acelor părinţi care încurajează pe copiii lor să-şi deschidă inima şi mintea şi spre valorile culturale, istorice şi spirituale româneşti. Căci, fără sprijinul părinţilor, nici Domnişoara Tătaru şi nici şcolarii dânsei n-ar putea să se bucure de niscaiva rezultate bune.

Lucrul acesta l-au vădit programele culturale de Ziua Eroilor la Cimitirul Militar de la Soultzmatt şi de Crăciun, ambele susţinute de către elevii de la Şcoala parohială românească din Freiburg, fapt pentru care s-au bucurat de toată admiraţia enoriaşilor.
Deoarece nu dispunem de o încăpere adecvată, în care copiii să se simtă ca la şcoală, domnişoara Tătaru a «adaptat» mica-i locuinţă la condiţiile unei «Academii pentru cei mici», conştientă de riscul că, după un timp, va constata urmele unor mâini ce s-au sprijinit de pereţi, sau niscaiva grafitti netraductibile, dar în diferite culori. Pe cheltuială proprie, a procurat pentru şcolarii ei cărţi de citire şi de muzică pentru toate vârstele şcolare, lucru pentru care încă o dată îi rostim cuvânt de laudă şi mulţumire.
Întrucât elevii sunt puţini la număr şi de diferite vârste (de la 6 – la 14 ani), iar numărul «colegiului» învăţătorilor neimpresionant, ca timp, altă posibilitate nu există decât ca şcoala să «funcţioneze» aproape exclusiv sâmbăta, dar şi atunci numai dacă programul nu se suprapune cu vreun meci de fotbal, cu vreo destindere la ştrand, sau cu deşteptarea târzie a părinţilor după lucrul prelungit de vineri până aproape sâmbătădimineaţa, încât nu mai reuşesc să aducă copiii la şcoală.
Aceasta şi pentru faptul că sunt părinţi care nu cutează (bine fac!) să lase copiii să călătorească cu mijloacele de transport în comun fără însoţitor adult.
Copiii sunt ajutaţi şi învăţaţi să scrie şi să citească româneşte.
Ca teme pentru acasă copiii primesc, corespunzător vârstelor lor, lecturi din literatura românească mai nouă şi mai veche, pe care ei le prezintă învăţătoarei în rezumat scris spre corectare, dar şi în formă narativă pentru verificarea şi constatarea pronunţiei corecte şi eventual pentru învăţarea unor cuvinte nemaiauzite până acum, pe care ei le cunosc numai sub denumirea germană.
Nici învăţătoarei nu-i este prea uşor, căci şi ea trebuie să ştie cum i se spune pe nemţeşte unui cintezoi, unei mierle, unui piţigoi, unei coţofene, unei gaiţe, sau ce înseamnă ardei, vânătă, pătlăgică (unii ştiu ce sunt tomatele, nu însă şi gogonelele!).
După cum se poate constata din cele spuse până aici, nu ducem lipsă mai de nimic pentru întreţinerea şi promovarea Şcolii parohiale române din Freiburg, în afară de bunăvoinţa, interesul şi susţinerea din partea părinţilor şi a copiilor referitor la acest nobil proiect românesc.
Părinţilor care nu preţuiesc scopul, nici ostenelile în legătură cu Şcoala românească din Freiburg li se cuvin spuse următoarele maxime din filozofia indiană cu privire la învăţătură: «Duşmancă este mama, vrăjmaş este tatăl, al cărui copil nu e dat la învăţătură», după cum «cine nu are învăţătură, ochiul care vede tot, acela într-adevăr este orb».
Personal îmi exprim speranţa, ca cele spuse mai sus să nu rămână cuvinte spuse în vânt, nici măcar pentru urechi care nu vor să audă.

Protoiereu Sorin Petcu − Freiburg în aprilie 2018