Cuvânt
de Ziua Eroilor Români, la Cimitirul militar român
de la Soultzmatt, 11 iunie 2016 de Dr. med. Mihael Neagu Basarab
«Noi credem, şi suntem convinşi, că nu este departe ziua, când idealul pentru care v-aţi dat viaţa va fi realizat. Dormiţi în pace, fraţi scumpi ai neamului nostru, iar noi – precum şi generaţiile viitoare – vă asigurăm că lupta va continua până la îndeplinirea totală a idealului vostru: unirea neamului sub un singur şi unic steag naţional românesc» (Ion de la Vidin)
Stimaţi compatrioţi,
În acest an. în care sărbătorim centenarul intrării României în războiul Reîntregirii neamului, se împlinesc 37 de ani de când se obişnuieşte, în sâmbăta următoare sărbătoririi Înălţării Domnului,
să se strângă aici, în acest cimitir al prizonierilor români din primul război mondial, compatrioţi,
viteji ostaşi, pe care destinul i-a aruncat departe de patria pentru împlinirea căreia au luptat.
Pentru că toţi cei înmormântaţi aici au mers la luptă, în primul rând pentru unirea cu Ardealul, mai apoi bucurându-se acolo, în Cer, unde erau deja, când au aflat, că în marea lui milă, Dumnezeu a îngăduit şi unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu patria mamă.
Aceste parastase din sâmbăta următoare Înălţării au fost mai atent onorate de exilul românesc în perioada ceauşistă, când cei care trăiau în afara graniţelor ţării nu puteau călători în România, fără să-şi rişte libertatea. De aceea, aici, românii din exil se apropiau cu o smerită bucurie de patrie, de reprezentanţi ai neamului nostru trecuţi la Domnul, dar şi de compatrioţi sosiţi aici din întreaga Germanie, din Franţa, din Elveţia, din Italia şi chiar de mai departe.
Au fost vremuri când aici slujeau trei, patru preoţi ai exilului în acelaşi timp; au fost vremuri, când veneau aici pregătiţi să ia cuvântul trei, patru fruntaşi ai exilului românesc anticomunist.
Astfel, la 25 mai 1985, aici au vorbit: dr. Petre Vălimăreanu, directorul revistei Vatra, Dumitru Ionescu, fruntaş al exilului românesc din Elveţia, poetul Ion de la Vidin, şi mai venise pregătit să vorbească şi dr. Alexandru Micle, ales deputat la alegerile falsificate de comunişti la 19 noiembrie 1946, când opoziţia unită a avut 70% din voturi iar guvernul comunist al lui Petru Groza a inversat rezultatele.
Până în 1990, a fost aici un anume elan patriotic, oamenii fiind convinşi că trebuie să lupte până la căderea comunismului, după care ar fi urmat instantaneu dezrobirea României. Era o perioadă în care mulţi români n-aveau studii superioare, dar cele patru sau şapte clase elementare făceau mai mult decât un doctorat plagiat de astăzi. Învăţătorii aveau înainte nu numai suflet mai mult, dar chiar şi mai multe cunoştinţe decât foarte mulţi profesori universitari de astăzi.
Cei veniţi aici, acum 30 de ani, voiau să continue lupta celor îngropaţi aici, aveau încredere în viitor şi în legitimitatea luptei anticomuniste, pe care nu puteau s-o accepte decât ca odată triumfătoare, în viitor. Iată un fragment din discursul poetului ţăran Ion de la Vidin: „Noi credem, şi suntem convinşi, că nu este departe ziua, când idealul pentru care v-aţi dat viaţa va fi realizat. Dormiţi în pace, fraţi scumpi ai neamului nostru, iar noi – precum şi generaţiile viitoare – vă asigurăm că lupta va continua până la îndeplinirea totală a idealului vostru: unirea neamului sub un singur şi unic steag naţional românesc”.
Cu mijloace mai intelectuale, Petre Vălimăreanu serveşte aceleaşi idealuri: „Pentru întregirea Neamului au căzut eroii de aici, pentru întregirea lui, în hotarele lui Eminescu, adică de la Nistru pân-la Tisa, ne străduim şi noi! Pentru dreptate, libertate şi independenţă s-au jertfit ei, pentru aceleaşi faruri luptăm şi noi! Pentru aceste sublime idealuri făcut-au ei toate jertfele, culminând cu sacrificiul vieţii, pe aceeaşi linie ne-am angajat şi noi, sprijinind toate sforţările spre împlinirea sfintelor noastre năzuinţe! Înaintaşii de sub lespezile de aici sunt doar o parte dintre cei ce odihnesc sub alte glii, căzuţi pentru acelaşi crez de-a lungul veacurilor pe toată zarea românească – şi dincolo de ea – de la Sarmizegetusa la Posada, de la Roşcani la Războieni, Călugăreni, la Plevna, Mărăşeşti, Odesa, Sevastopol, până pe culmile din Caucaz! Toţi au luptat sub un singur şi acelaşi steag, stindardul unui singur şi măreţ „partid”: partidul românesc!”.
În dragostea de patrie şi neam, înaintaşii noştri găseau energia şi voinţa să lupte, fiecare după puterile lui, împotriva bolşevismului totalitar impus românilor de sovietici. Din punct de vedere oficial, comunismul a căzut şi acum trăim o tranziţie spre nicăieri şi niciodată, care i-ar fi descurajat până şi pe vajnicii luptători de altădată.
Mare lucru nu putem face. Suntem datori însă, să nu uităm nici o jertfă, nici o strădanie românească spre independenţă, democraţie, libertate, dreptate şi credinţă-n Dumnezeul nostru.
Măcar cu memoria să rămânem alături de înaintaşii noştri, vrednici de toată cinstirea.
Dumnezeu să-i odihnească!