Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagnini
Cel mai bun lucru pentru muritori este ordinea, şi cel mai rău dezordinea. (Hesiod *700)
«Noi, Vartolomeu I….»
Aşa cum s-a menţionat mai devreme (hoc sperans ut….), după scrisoarea din 17 aprilie 1989 către Patriarhul României, Sfântul Sinod a făcut un pogorământ (approbatio).
Scrisoarea din 1 august – acelaşi an (1989), către Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol (hoc sperans ut….), a rămas aproape trei ani fără răspuns, din motive necunoscute nouă. Ceea ce ştim însă este, că scrisoarea noastră a fost luată în consideraţie, abia în urma evenimentelor întâmplate după 1990 – pe plan bisericesc şi politic, la Constantinopol, în România şi în mai toată Europa de Răsărit.
La Constantinopol, după 19 ani de slujire (16 iulie 1972–2 octombrie 1991), Patriarhul Ecumenic Dimitrios s-a săvârşit din această viaţă, iar la 22 octombrie 1991, Sfântul Sinod a ales ca întâistătător al Patriarhiei Ecumenice pe actualul Patriarh – Vartolomeu I.
Părintele Patriarh Vartolomeu s-a născut la 29 februarie 1940, în Imbros (insulă apaţinând teritoriului Turciei).
Instrucţia şcolară (laică) a primit-o în Imbros şi Instambul. După absolvirea Facultăţii de Teologie din Halki (insulă care aparţine teritoriului Turciei), a fost hirotonit Diacon (1961).
A urmat studii de teologie (specialitatea Dreptul canonic bisericesc) la Universitatea din München şi la cea din Roma şi a obţinut titlul academic de doctor în teologie, la Universitatea Papală Gregoriană din Roma, în aceeaşi specialitate (Dreptul canonic bisericesc), subiectul tezei de doctorat fiind: Codificarea Sfintelor Canoane şi Constituţiile Canonice în Biserica Ortodoxă. Lucrarea a fost publicată în 1970, în Atena.
Patriarhul Vartolomeu I cunoaşte şi vorbeşte 7 limbi.
În 1970 a fost hirotonit preot iar după ce l-a ridicat în treapta de arhimandrit, Patriarhul Dimitrios I l-a numit (1972) Administrator (secretar) al Cabinetului Patriarhal.
În 1973, Sfântul Sinod l-a numit şi ales Mitropolit de Philadelphia şi mai târziu (1990) – Mitropolit de Calcedon.
Titulatura oficială, completă, a Patriarhului Ecumenic este: Arhiepiscopul Constantinopolului, al Noii Rome şi Patriarh Ecumenic.
Părintele Patriarh Vartolomeu este – ca şi înaintaşii săi – arhiepiscopul vechii capitale a Imperiului Bizantin, întemeiată de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi Patriarhul Ecumenic, cu înţelesul de „primus inter pares” (întâiul între egali), în relaţiile cu întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale (Rusă, Română, Bulgară, Sârbă, Ierusalim).
Sub jurisdicţia directă a Patriarhului Ecumenic, se află diocezele ortodoxe greceşti din cele două Americi, din Europa şi din Australia, în cadrul acestora fiind integrate şi alte unităţi bisericeşti ortodoxe (vicariate), de diferite naţionalităţi (ruşi, români, ucraineni, germani, sirieni etc.).
***
Biserica ortodoxă română din Freiburg. Masă de altar în stil liturgic romano-catolic din anul târnosirii bisericii (1890)
În România, după revoluţia populară din anii 1989/1990, situaţia politică şi bisericească devenise, într-o oarecare măsură, stabilă şi „transparentă”, iar raporturile dintre Stat şi Biserică se aflau într-un înaintat stadiu de clarificare şi redefinire.
Din izvoare neoficiale am aflat, că mare i-a fost mirarea Patriarhului Vartolomeu, când i s-a prezentat „moştenirea” rămasă de la înaintaşul său –o mulţime de documente, care de ani de zile aşteptau o rezoluţie sau o rezolvare, printre acestea aflându-se şi scrisoarea noastră, din 1 august 1989.
Aceasta a fost pusă pe ordinea de zi a proximei şedinţe a Sfântului Sinod, după care Patriarhul ne-a adus la cunoştinţă hotărârea luată, cu privire la organizarea bisericească a românilor ortodocşi din Germania, prin „Gramata Patriarhală” din 16 iunie 1992 (în limba greacă), al cărei conţinut îl reproducem aici, în traducere românească.
Prea Fericitul Părinte Bartholomeu I
Patriarhul Ecumenic
„† Vartolomeu,
din mila lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Constantinopolului,
al Noii Rome şi Patriarh Ecumenic
Protocol Nr. 396
Prea Cucernicului Protoiereu Dumitru Em. Popa, Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române din Germania, şi Cucernicului Sorin Petcu, secretar, fiilor iubiţi în Domnul şi devotaţi Smereniei Noastre,
HAR ŞI PACE DE LA DUMNEZEU!
Luând în consideraţie cererea Voastră de mai demult, care a fost supusă Bisericii Mame spre aprobare prin memoriul Vostru de la 1 august 1989, Sfântul Nostru Sinod a hotărât în unanimitate, ca parohiile ortodoxe româneşti din binecuvântata ţară a Germaniei, care până acum erau supuse jurisdicţiei Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Gheorghe al Eudociadei, întâistătătorul parohiilor ortodoxe ruseşti în Europa de Vest, aflate sub Preasfântul Nostru Scaun Ecumenic, ca şi ceilalţi credincioşi români fără dependenţă canonică, să treacă de acum înainte sub jurisdicţia singurului ierarh recunoscut al Patriarhiei Ecumenice în Germania, adică a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augoustin al Germaniei.
Vă comunicăm această decizie a Patriarhiei Ecumenice cu bucurie şi Vă îndemnăm, să luaţi legătura cu Înalt Prea Sfinţia Sa, supunându-Vă Înalt Prea Sfinţiei Sale ca Părintelui Vostru duhovnicesc canonic, care veghează pentru sporirea şi creşterea voastră în credinţa noastră ortodoxă neîntinată, dorindu-Vă totodată să creşteţi şi să fiţi întăriţi în Domnul şi în puterea tăriei Lui, sporind în orice faptă bună, bineplăcută Lui.
Împărtăşindu-Vă tuturor, fii iubiţi în Domnul, binecuvântarea Noastră părintească şi patriarhală, Vă urăm din toată inima cele bune de la Dumnezeu, al Cărui har şi milostivire nemăsurată să fie cu Voi.
16 iunie 1992 Bartholomaeus al Constantinopolului, rugător fierbinte către Dumnezeu”.
Protoiereul Dumitru Em. Popa (1913-2004)
Întâistătătorul Bisericii ortodoxe române din Germania (1966-2004)
Î.P.S. Arhiepiscop George Wagner de Evdochiada
(1930 – 1993)
Întâistătătorul Arhiepiscopiei ortodoxe ruse din Franţa
(1981-1993)
Răspunsul Patriarhului ne-a ameţit de trei ori; mai întâi, pentru că răspunsul a venit, când nimeni nu se mai aştepta la o reacţie pozitivă din partea Patriarhiei Ecumenice, în vederea rezolvării „problemei româneşti”, mai apoi, pentru că Patriarhia ne oferea ceea ce noi nu cerusem (trecerea de la o jurisdicţie la alta sau – cum explica părintele Dumitru Popa pe înţelesul celor ce nu puteau(!) să înţeleagă – „trecerea dintr-un buzunar în alt buzunar al aceleiaşi haine”) şi în cele din urmă, pentru că problemele noastre bisericeşti rămâneau – cel puţin la prima vedere – ca şi mai înainte, nerezolvate.
Patriarhul ne-a scris, că Sfântul Sinod a hotărât în unanimitate, ca parohiile ortodoxe româneşti din Germania, care până la data respectivă se aflaseră sub jurisdicţia canonică a I.P.S. Arhiepiscop (Gheorghe) Georg (Wagner) al Eudociadei de la Paris, precum şi credincioşii români fără dependenţă canonică, să treacă sub jurisdicţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Augoustin al Germaniei – Exarhul Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală.
Sfântul Sinod nu a făcut însă nici o menţiune sau diferenţiere, cu privire la preoţii români slujitori şi la statutul lor (cu sau fără carte canonică), neamintind nimic despre ei.
Această „trecere sub tăcere” a fost timp de 40 de ani (din 1953), unul din aspectele „purtării de grijă” a Patriarhiei Ecumenice, faţă de preoţii şi parohiile româneşti din Germania, pe care le-a acceptat sub jurisdicţia ei, nu din dorinţa sau cu reaua intenţie, a de a le „acapara”, cum în chip ruşinos s-a afirmat (şi se afirmă) appellare ad imperatorem, ci din consideraţie pentru situaţia politică din România, de după al doilea război a toată lumea.
Î.P.S. Augoustinos Labardakis, Mitropolitul Germaniei şi Exarh al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol pentru Europa Centrală
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Petru
Faptul, că Patriarhia Ecumenică – în anii de după Congresul bisericesc de la Frankfurt (1979) (Episcopia) – s-a distanţat de „problemele românilor din Germania”, a fost justificat cu teama acesteia, de un conflict deschis cu Patriarhia Română, lucru cunoscut nouă şi confirmat chiar de către reprezentanţii celor două Patriarhii (strădanii zadarnice).
Dar iată că, după doi ani de la evenimentele din 1989 din România, starea politică de excepţie de până atunci devenind întrucâtva stabilă şi transparentă, Patriarhia Ecumenică nu se mai considera îndreptăţită, să-i tolereze pe preoţii români, care-şi puteau reglementa situaţia canonică, fără vreo oprelişte.
După cum se va vedea, Sfântul Sinod nu-i va recunoaşte pe preoţii români refugiaţi din ţară, pe care î tolerase până atunci din motivele amintite mai sus, dar nici nu-i va refuza categoric, ci le va oferi libertatea şi posibilitatea, să-şi redobândească statutul canonic, după dorinţa şi preferinţa fiecăruia.
Dacă nu vor dori să se întoarcă la Biserica Mamă din România şi vor prefera să slujească şi în viitor în parohiile româneşti din Germania, îi va îndemna, să se adreseze individual Î.P.S. Mitropolit Augustin al Germaniei, în vederea rezolvării situaţiei canonice.
Hotărând astfel, Sfântul Sinod şi Patriarhul considerau, că prin această alternativă, vor reuşi să contribuie la restabilirea ordinii în parohiile româneşti din Germania.
Prot. Sorin Petcu, în mai, a.D. 2008
Continuare în: convocatio consilii
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Pavel