non licet!

Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini  

Nu se cuvine!

Păziţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, iar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini
sau smochine din mărăcini?» (Matei 7,15-16)

Cu astfel de cuvinte profetice a descris Mântuitorul pe proorocii mincinoşi, care, îmbrăcaţi în haine de evlavie şi cu Iisus Hristos în gură, dar cu intenţie de dezbinare, aveau să se ridice chiar dintre creştini, nu rareori din rândul celor mai buni, ca să strice Învăţătura lui Hristos şi pacea Bisericii Sale. Dacă am înlocui proorocii mincinoşi  cu fraţi de credinţă şi de neam,  avertismentul acesta ar fi tot atât de potrivit comunităţilor ortodoxe ale fostului exil românesc, în cei peste 60 de ani trecuţi. Căci în aceşti mulţi ani, acestea au fost supuse dezbinărilor de tot felul, îndeosebi politice şi bisericeşti, venite nu de la străini de neamul şi credinţa lor, ci chiar de la conaţionali – unii cu credinţă în Dumnezeu, alţii fără credinţă, laici şi slujitori bisericeşti, unii plini de trufie, alţii înfăşuraţi în veşmântul evlaviei false, dar toţi cu una şi aceeaşi intenţie, de a intriga, de a defăima, de a dezbina.  

Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
 din Freiburg – Germania

Acoperământul
Maicii Domnului
Arhidiacon Gabriel Sibiescu

Îmi exprim aceste păreri, motivat de ceea ce se întâmplă în prezent, pe la marginile comunităţii româneşti din Freiburg.
Un oarecare Cucernic Părinte Adrian Neştian (deci preot român şi ortodox, se înţelege!), în loc să se îndeletnicească cu lucrul pastoral, care i s-a încredinţat, în loc să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în parohia sa din Offenburg, să stăruie asupra lui în toate împrejurările prielnice şi neprielnice, cu timp şi fără timp, în loc să mustre, să certe, să îndemne cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură, îşi dă toată osteneala, să strice rânduiala, pacea şi unitatea comunităţii ortodoxe române din Freiburg, să o dezbine, să o împartă, spre a înfiinţa o a doua biserică, tot românească îînsă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, adică încă una alături de cea existentă aici de 64 de ani şi de 54 de ani sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, lucru pentru care Cucernicul Părinte (ortodox şi teolog!) consideră parohia de la Freiburg a fi necanonică!

Acoperământul
Maicii Domnului (mozaic)
Pr. Gabriel Boroianu, Ploieşti

Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg – Germania

Cucernicul Părinte Neştian spune că a purces la strângerea de semnături de la mulţi români (cărora Cucernicia Sa le-a aflat identitatea cu ajutorul cărţii de telefon) şi că mulţi dintre cei solicitaţi ar fi semnat deja, un număr considerabil dintre aceştia fiind studenţi. Cucernicul Părinte nu divulgă (deocamdată şi oricui) numele semnatarilor, cu excepţia a patru persoane, ale căror nume nu le menţionez (încă) nici eu, pentru că este posibil, ca unii dintre dânşii să fie cu totul străini de acţiunea Părintelui. Ori ar fi lucru de neiertat, să implici persoane cu bun renume (mai ales dacă se pricep cât de cât şi în cele ale Bisericii!) într-o problemă deloc frumoasă şi mult sub demnitatea unui preot român şi …ortodox!Din cele aflate de la enoriaşi reiese că Părintele Neştian strânge semnături de la tot românul, fără discernământ, fie el şi neortodox. Pentru realizarea planului Cucerniciei sale, nu confesiunea este importantă, ci numărul semnatarilor. De pildă, o venerabilă doamnă i-a explicat (prin telefon), că dânsa nu-i interesată nici de prima şi nici de o a doua parohie românească de la Freiburg, întrucât dânsa este de confesiune catolică. Părintele i-a oferit pe loc o alternativă, zicându-i: «N-are importanţă. Principal e să semnaţi. De rstul ne ocupăm noi!». Văzând că venerabila doamnă nu-şi schimbă părerea, Părintele i-a acordat timp de gândire, propunându-i o întrevedere «la o şampanie, ca să discutăm despre Eminescu» (sic).
Părintele îşi justifică acţiunea de dezbinare a parohiei existente şi întemeierea unei a doua, cu împuternicirea pe care ar primit-o de la Chiriarhul său− Î.P.S. Mitropolit Serafim Joantă al Germaniei. Pe Înaltul Serafim l-am întâlnit o singură dată, la o conferinţă. Ne-am salutat reciproc şi doar atât. Alte ocazii n-am mai avut. Dar lipsa de comunicare nu înseamnă lipsa comuniunii în duh, adevăr şi simţire.

Sfinţii mucenici:
Haralambie Trifon şi
Parascheva Romana
Părticele din moaştele lor
sunt  păstrate în biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg

Naşterea Maicii Domnului
Icoană veche, românească

Nu înseamnă însă că Î.P.S. nu se bucură din partea mea de cinstea şi respectul care i se cuvin unui arhiereu. Î.P.S. Sa ştie că noi, cei şase preoţi (Popa, Mehedinţu, Miron, Molnar, Sporea şi semnatarul acestor rânduri), pe nedrept contestaţi de aproape 20 de ani, pentru că am făcut cuvenită ascultare şi am rămas sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, nu ne-am însuşit opiniile cele multe şi negative, puse în circulaţie de numeroşi păstoriţi şi nu mai puţin de  înşişi preoţii de sub jurisdicţia Î.P.S. Sale, nici nu ne-am înregimentat în rândul celor câţiva slujitori − «grupul celor şapte», care îi porunceau mitropolitului să facă greva foamei la poarta preşedintelui republicii (Germania), pentru ca statul german să dea simbrie preoţilor români (vezi infestae declarationes I şi infestae declarationes II).  Nici nu ne-am aşezat semnătura şi numele pe listele şi cererile românilor din diasporă către Sinodul Român, spre a fi retras de la conducerea mitropoliei române din Germania. Dar m-am înşelat amarnic, crezând că iniţiativa Părintelui Neştian nu vine şi de la Mitropolitul Serafim, ci doar de la doi (sau patru?) foşti enoriaşi de la Freiburg, certaţi cu rânduielile bisericeşti şi deci şi cu preotul lor.
Pentru că nu le-au fost acceptate dispoziţiile (unele dincolo de frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni), enoriaşii cu pricina au hotărât înlocuirea preotului cu un altul («preotul nostru»), dar nu cu unul care să-i povăţuiască şi de care să asculte, ci cu unul care să se lase povăţuit (citeşte dirijat) de către ei şi să le fie lor ascultător.

Naşterea Maicii Domnului,
de Arhidiacon Gabriel Sibiescu 

Maica Domnului
(Odighitria sau Călăuzitoarea)
Icoană împărătească

 Dacă  acţiunea începută de dânşii cu enoriaşii în biserică (!) − înainte, în timpul şi după slujbe − n-a dat roadele aşteptate, l-au asaltat pe mitropolitul Serafim cu rugămintea, să le trimită un preot, care să facă slujbă numai pentru dânşii. Ar fi putut ierarhul român să le dea un răspuns negativ? Ar fi putut. Într-o situaţie asemănătoare, a fost atenţionat că strică pacea unei parohii, parte a diasporei istorice cu tradiţie românească frumoasă şi bogată, cu enoriaşi (nu toţi!) minunaţi şi cuminţi (vezi pendulus status). Înaltul Ierarh cunoştea însă altă realitate, pe care a mărturisit-o acolo pe loc, zicând: «Să-mi fie cu iertare, dar nu eu mă amestec în treburile parohiei respective, ci oamenii Înalt Prea Sfinţiei Voastre (e vorba de mitropolitul Augoustinos al Germaniei n.n.)  nu-mi dau pace cu apelul lor».
Pentru că nu le-au fost acceptate dispoziţiile (unele dincolo de frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni), enoriaşii cu pricina au hotărât înlocuirea preotului cu un altul («preotul nostru»), dar nu cu unul care să-i povăţuiască şi de care să asculte, ci cu unul care să se lase povăţuit (citeşte dirijat) de către ei şi să le fie lor ascultător. Dacă  acţiunea începută de dânşii cu enoriaşii în biserică (!) − înainte, în timpul şi după slujbe − n-a dat roadele aşteptate, l-au asaltat pe mitropolitul Serafim cu rugămintea, să le trimită un preot, care să facă slujbă numai pentru dânşii. Ar fi putut ierarhul român să le dea un răspuns negativ? Ar fi putut. Într-o situaţie asemănătoare, a fost atenţionat că strică pacea unei parohii, parte a diasporei istorice cu tradiţie românească frumoasă şi bogată, cu enoriaşi (nu toţi!) minunaţi şi cuminţi (vezi pendulus status). Înaltul Ierarh cunoştea însă altă realitate, pe care a mărturisit-o acolo pe loc, zicând: «Să-mi fie cu iertare, dar nu eu mă amestec în treburile parohiei respective, ci oamenii Înalt Prea Sfinţiei Voastre (e vorba de mitropolitul Augoustinos al Germaniei n.n.)  nu-mi dau pace cu apelul lor».

Iisus Hristos Pantocrator
Icoană împărătească

Nu mult după această explicaţie, s-a constatat că lucrurile se întâmplaseră întocmai.
N-ar fi fost oare mai potrivit din partea Cucernicului Neştian,  înainte de a sparge porţelan preţios (româneşte: să calce în străchini), să întrebe şi să afle mai mult, despre oamenii pe care i-a aşezat în capul listei şi pe care îi consideră potenţiali sprijinitori ai viitoarei parohii?
În ce măsură ar putea Cucernicia Sa să facă ascultare, când persoane, în nici un fel autorizate, dar destul de orgolioase, l-ar corecta în lucru-i pastoral, deşi el ştie că modul cum procedează este corect şi corespunzător normelor canonice bisericeşti ? În ce măsură ar accepta Cucernicul Părinte Neştianu slujba Sfintei Liturghii tip festival liturgic, de pildă,  dascălul să cânte, nu ce prevede Tipicul bisericesc pentru momentele respective, ci ceea ce-i place lui. Care i-ar fi starea sufletească, dacă nu s-ar ţine seama de cuvântul de îndreptare şi îndrumare şi abateri de acest fel s-ar repeta iară şi iară? Cum ar proceda Părintele, când un enoriaş,  într-adevăr cu multă râvnă şi de mare ajutor în treburile parohiei, s-ar crede îndreptăţit să-l pună în faţa alternativelor: «ori eu, ori popa!», damnatul fiind şi el tot cu multă râvnă pentru treburile bisericeşti, dacă nu chiar de mai mare şi de mai bun ajutor pe termen mai îndelungat?

Se pare că Părintele Neştian nu ia aminte la cunoscuta zicală: «Cu întrebarea treci marea». Ar trebui să şi-o însuşească. Este o frântură din înţelepciunea poporului nostru comprimată doar în patru cuvinte, demnă însă de câteva volume de filozofie creştină.
Să nu dea Dumnezeu, ca în spatele iniţiativei Cucernicului Nisteanu să stea cumva slava deşartă şi nici iubirea de arginţi. De câtă admiraţie s-ar bucura din partea celor care n-au văzut şi nu văd cu ochi buni parohia românească de la Freiburg şi au încercat pe toate căile, prin mulţi şi cu toate mijloacele să o convertească, sau cel puţin să o destabilizeze, adică exact ceea ce intenţionează Cucernicul de câteva săptămâni. Probabil că de pe acum adulmecă laudele ce i se vor aduce, că a izbutit, ceea ce nimeni n-a reuşit timp de  64 de ani. Căci de 64 de ani există la Freiburg români şi biserică românească cu statut de e.V. (Asociaţie de lucru înregistrată).
Dacă Părintelui nu-i este suficientă simbria pentru lucrul pastoral din enoria lui, să nu se lase cumva ispitit şi să creadă că parohia de la Freiburg este înstărită. Nu a fost şi nici nu cred că va fi vreodată.
Enoria română de la Freiburg n-a dispus niciodată de suficiente mijloace financiare, ca să acopere măcar cât de cât simbria preoţilor slujitori, nicidecum să-şi construiască propriul locaş de cult. Preoţii au şi lucrat altceva pe lângă munca lor pastorală. N-au stat cu mâna întinsă, nici la credincioşi şi nici la alte instituţii laice, bisericeşti sau de caritate, nici la niscaiva ministere, fie ele şi din altă parte!

Preoţii români din exil n-au primit nici măcar un bănuţ de la Patriarhia Ecumenică sau de la Arhiepiscopia Ortodoxă de la Paris, nici de la Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania, cum pe nedrept s-a spus şi încă se afirmă. Pentru serviciile lor s-au mulţumit şi se mulţumesc cu ceea ce-i miluiesc enoriaşii, fiecare după dragostea şi puterea lui, adică în aşa măsură, ca nici preotul să se îmbogăţească şi nici credinciosul să sărăcească. Alte surse de beneficii (contribuţii) nu sunt la îndemână, în afară de dragostea enoriaşilor, dar şi aceasta încorsetată de griji, nevoi şi sărăcie, pe care, fără să greşim, le putem aşeza împreună sub denumirea reprezentativă în sistemul german de ocrotire şi ajutor  Harz IV.
Împreună cu enoria rusă şi cea greacă, folosim o biserică mare şi costisitoare, care trebuia să dispară şi să facă loc unui tunel.  Până la urmă biserica a rămas, iar tunelul s-a construit cam pe sub temelia ei. Proprietate a unei parohii catolice, a fost reparată, oarecum modernizată şi înzestrată, şi dată în folosinţă minorităţilor ortodoxe din Freiburg, în anul 1980 (vezi – rumänische Präzenz in Freiburg; wir danken allen; wir über uns; andere über uns). Cheltuielile pentru întreţinere şi folosinţă sunt acoperite din fondurile comunităţilor şi cu contribuţia benevolă a membrilor Asociaţiei de lucru Bisericile Răsăritene (Arbeitsgemeinschaft Ostkirchen e.V. Freiburg), înfiinţată în acest scop în anul 1979 (vezi: rumänische Präsenz in Freiburg; wir danken allen; wir über uns; andere über uns).

În primii ani au folosit-o doar grecii şi românii. Ruşi nu erau pe atunci în Freiburg, decât vreo 7 şi foloseau o mică bisericuţă (Peterhofkapelle) în incinta Universităţii. Sârbii şi bulgarii nu erau constituiţi în parohii. Ruşii şi sârbii s-au făcut prezenţi în Freiburg în număr mai mare, abia după 2002. O vreme am folosit împreună aceeaşi biserică. De 3 ani sârbii folosesc alt locaş de cult (biserica evanghelică Sfântul Toma). La început s-au iscat tensiuni între enoriaşii români şi ruşi şi între ruşi şi sârbi, din motive de întâietate şi de absolută necesitate.
Românii, pe baza unei interpretări greşite datorită îndelungatei folosiri, erau convinşi că biserica le aparţine. Sârbii slujeau Sfânta Liturghie de două ori pe lună şi numai sâmbătă seara la ora 18:00. Cerşind de la ruşi ori de la români o duminică, pentru a săvârşi Sfânta Liturghie dimineaţa, ca să se poată împărtăşi credincioşii pe nemâncate, au primit o duminică din programul românilor. Mai apoi au primit biserica evanghelică Sfântul Toma numai pentru ei. Ruşii aveau un comportament rusesc, cam după principiul: «de azi înainte eu sunt sau aş putea deveni stăpân aici. Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să pleci». Românii, nici ei n-au rămas mai prejos. Şi-au zis : «Din cauza ruşilor am fugit de la casele noastre şi suntem pe unde suntem. Acum să plecăm şi de aici tot din cauza ruşilor. Nu. Asta nu facem».
Şi n-au plecat. Au rămas.

Trebuie menţionat în contextul celor spuse mai sus, că unul dintre semnatarii listei Cucernicului Neştian (nu-i dăm încă numele, dar mulţi ştiu despre cine este vorba), a fost cel care a protestat continuu împotriva prezenţei ruşilor «în biserica noastră» şi nu mai puţin împotriva semnatarului acestor rânduri, acuzându-mă de lipsă de interes şi iniţiativă, ca «să-i dăm pe ruşi afară din biserica noastră», ca mai apoi să le caute prietenia şi, spre uimirea noastră, să nu se rezume numai la aceasta!
Cucernicul Neştian spune un neadevăr, când afirmă că românii au conflicte cu ruşii şi cu sârbii (sic), din cauza bisericii, şi de aceea promite că va aduce o biserică din lemn de tip maramureşean, în care se va sluji (în mod special pentru studenţii români) de patru ori pe săptămână şi după toată rânduiala, ocazie cu care se va termina şi cu debandada de la slujbe, în actuala biserică.
Părintele mai este interesat şi pentru salvarea Bibliotecii Române din Freiburg, cu care scop  promite construcţia unui centru cultural, desigur şi acesta – ca şi noua biserică – alături de cel care există deja din 1949.
Dar deoarece problema Bibliotecii Române din Freiburg nu este în mod direct şi  problema enoriei române de aici, un comentariu în legătură cu aceasta nu-şi are rostul în acest loc.
Nu ştiu despre ce fel de haos liturgic vorbeşte Părintele. I-am fi dat dreptate, dacă ar fi fost (dar n-a fost) prezent la una din slujbele, în timpul cărora dascălul a cântat ce-i suna lui frumos la ureche şi-i mergea la suflet şi nu ceea ce era rânduit să se cânte şi ce cunoşteau şi membrii grupei corale.

Cât despre modul de slujire al preotului, nu pot spune nimic, fiind implicat direct, dar se ştie totuşi, că fiecare preot lucrează, în primul rând,  aşa cum l-au învăţat cei rânduiţi pentru aceasta şi ajutat de harul şi de darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Harul este unul şi acelaşi la toţi preoţii, la unii mai bogat, la alţii mai sărac, dar şi darurile sunt mai multe şi diferite, mai bogate sau mai sărace, în măsura în care au fost sau sunt cultivate.
Cât priveşte obraznica afirmaţie, că, în cuvântul rostit la slujba Sfintei Liturghii din 14 martie anul acesta, în biserica din Freiburg, în prezenţa Mitropolitului Augustin, am afirmat că ierarhii români sunt comunişti, pot să spun că aceasta este o minciună sfruntată, inventată de Cucernicul sau insuflată dânsului de altcineva.
Cuvântul rostit a fost conceput în limbile germană şi română şi a fost rostit în limba germană (pe care Cucernicul nu cred să o stăpânească), după ce mai devreme a fost distribuit credincioşilor prezenţi la Sfânta Liturghie.
Aşadar se poate verifica oricând veridicitatea afirmaţiilor Părintelui. În legătură cu această scorneală a Cucernicului sau a altcuiva, e bine ca şi dânsul să ştie măcar acum că, în cei 35 de ani, de când trăiesc în Germania, n-am făcut niciodată o astfel de afirmaţie. Cum îşi poate închipui Cucernicul că, după o astfel de declaraţie, aş mai putea da ochi cu Părintele Patriarh peste câteva zile?! Că au existat şi există slujitori bisericeşti cu două feţe, este lucru de netăgăduit. Ba chiar cunosc un Cucernic Părinte, care (până în 1992) l-a ponegrit pe fostul Patriarh Teoctist din răsputeri, ca după aceea, fără ruşine, să se lase ornat cu Cruce Patriarhală şi să sărute mâna aceluiaşi Patriarh, pe care până atunci îl mânjise cu cuvine dezgustătoare – (vezi infestae declarationes II).

Am menţionat mai devreme, că enoria română de la Freiburg dăinuie de 64 de ani sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Se poate însă ca, pe harta bisericească actuală a Europei de Vest, parohia română de la Freiburg  să îi apară Cucernicului ca oarecând în antichitate Galia lui Asterix şi Obelix, care nu se lăsa cu nici un chip integrată în Imperiul Roman. Ori tocmai aceastî încăpăţânare vrea să o anihileze Părintele Neştian şi cei împreună cu dânsul, adică să ne împingă de la spate ca pe necuvântătoare şi să ne înglobeze cu orice preţ sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Aceasta ar însemna lucru bun, aşa cum am mai spus altă dată în alt loc, pe care-l dorim şi noi, dar nu cu orice preţ şi nu când doreşte Cucernicul şi cu atât mai puţin după metodele viclene şi pidosnice, folosite de dânsul şi de cei care l-au asmuţit pe el şi pe episcopul său asupra noastră. Aceasta se va întâmpla atunci, când nu doar o parte, ci toţi enoriaşii vor dori acest lucru, în frunte cu preotul lor, indiferent cine va fi acela. Nu se cuvine să aruncăm peste bord o tradiţie bisericească şi românească de peste şase decenii, ca pe un lucru fără valoare.
Părintele Neştian nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, ca un fur şi tâlhar, să fure şi să junghie şi să piardă (Ioan 10,10), adică să aducă dezbinare, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, clevetiri,  gâlcevile necurmate (1 Timotei, 6, 4b-5a), adică tocmai ceea ce îi bântuie pe cei care l-au îndemnat să întreprindă această acţiune.

Cineva a spus că «este rău când vin la turmă lupi îmbrăcaţi în haine de oaie, dar mai mare rău este, dacă oile încep să urle alături de lupi». Este lucru ştiut, că românii din diaspora istorică (exil) n-au acceptat ca în bisericile lor să slujească preoţi români de sub jurisdicţia Patriarhiei Române. În prim plan erau motivele politice, dar şi o porţiune de vigilenţă, tocmai din motivele descrise de Mântuitorul cu cuvinte foarte aspre; Se fereau de lupi îmbrăcaţi în haine de oi; voiau să prevină lucruri neplăcute, de pildă, de felul celor petrecute nu de multă vreme în parohiile româneşti de la Karlsruhe şi Düsseldorf (vezi pendulus status).
Părintele Dumitru Em. Popa a respectat dorinţa enoriaşilor săi deşi avea oarecum mustrări de conştiinţă. Nu i-a fost uşor, să-l aibă oaspete în biserică pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie, fără a le fi îngăduit − nici unuia şi nici celuilalt − să coliturgisească.

În acele vremuri nici un preot din ţară în trecere prin Freiburg n-ar fi cutezat să slujească la Freiburg cu Părintele Dumitru Popa, dacă nu avea binecuvântare de la cineva sau de undeva, să facă acest lucru. Părintele Dumitru i-a primit pe preoţii români să coliturghisească, începând de prin anii 2002/2003.
Ne-am bucurat de prezenţa şi dragostea câtorva tineri teologi şi preoţi români (Dr. Theol. Mihai Valică, Gabriel Coroamă, Dorin Covaci ş.a.), care au avut un comportament exemplar. Aceştia au preţuit încrederea pe care Părintele Dumitru le-a arătat-o. În afară de puţin braconaj pastoral (de ce nu, dacă enoriaşii doresc să probeze şi alte experienţe pastrorale?), n-au făcut dezbinare şi nici neorânduială, lucru pentru care le suntem recunoscători. Timpul a fost insuficient, ca să pot publica în pagina parohiei noastre şi despre prezenţa şi slujirea lor în parohiile de la Freiburg şi de la Baden, în Elveţia. Acest lucru se va întâmpla în viitorul apropiat.
Am sperat ca şi alţi preoţi, care vor mai veni pe la noi, să aibă o purtare asemănătoare, să avem încredere în ei, să slujim împreună şi să ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir, nu să aprindem tămâie şi să stropim cu aghiasmă, după ce au intrat şi au ieşit din locaşul de rugăciune.

Ori tocmai acest lucru îl putem spune despre Părintele Neştian, care strică pacea caracteristică enoriei de la Freiburg de şase decenii, dezbină, defăimează, inventează neadevăruri şi probabil multe alte lucruri, pe care încă nu le ştim.
Ori aceasta nu se cuvine! În loc să strice rânduielile statornice al parohiei de la Freiburg, ar face bine, să se mărginească la treburile enoriei care i-a fost încredinţată de Chiriarhul său, să-şi pună sufletul pentru oile sale (Ioan 10,11), ca să plinească lucrarea la care a fost chemat în ogorul Domnului, pentru ca dincolo, aceasta să atârne greu în balanţa Dreptului Judecător.
Dar şi atunci, doar dacă va mai adăuga şi măcar un dram de smerenie!

Protoiereu Sorin Petcu − Freiburg în Breisgau, în septembrie a. D. 2010

Continuare în ut omnes unum sind