Ortodoxia în timpul lui Petru Movilă

Pentru extindere
daţi «Klick» pe imagini

Ortodoxia în timpul lui Petru Movilă*             de dr. teol. Petre Vălimăreanu

Discursul meu e în legătură tot cu nişte mari frământări în lumea ortodoxă, acum mai bine de 300 de ani, în care ca figură centrală apare un Român de-al nostru – Mitropolitul Petru Movilă.
Odată cu slăbirea Imperiului Roman de Răsărit şi dispariţia lui în 1453, slăbeşte şi autoritatea Patriarhului de Constantinopol, şeful suprem al Ortodoxiei, care va trebui de-acum să-şi cumpere şi să-şi răscumpere Scaunul, schimbat fiind după bunul plac al biruitorului păgân, adesea maltratat, şi uneori chiar aruncat în Mare,  cum i s-a întâmplat la 20 iunie 1638, lui Chiril Lucaris, după ce fusese de şapte ori schimbat şi readus, în scaunul patriarhal.
Pentru a-şi putea menţine cât de cât „lustrul”şi a plăti recunoaşterea Sultanului, el va fi nevoit să facă drumuri lungi şi obositoare, în Ţările Române şi la Moscova, în căutare de mile şi pomeni, fapt ce nu era, desigur, de natură să-i cârpească prestigiul.
Din pricini diametral opuse, căci în timpul Cruciadelor şi după, Papatul îşi atinsese culmea gloriei lumeşti, nici Biserica Catolică nu sta mai bine ca prestanţă, devreme ce nemulţumiri interne puteau provoca apariţia unor reformatori îndrăzneţi, capabili să rupă din trupul ei părţi impresionant de mari.
Şi-n timp ce numărul ortodocşilor scădea în însăşi vatra creştinismului, prin convertiri cu sabia la islam, al catolicilor se subţia sub furia reformatoare a unui Luther, a lui Calvin, sau Zwingli.

În violenta concurenţă ce a urmat, catolicii căutau o compensaţie în lumea ortodoxă, unde şi protestanţii se trudeau să-şi facă prozeliţi.
În această războire s-a ajuns până la desfiinţarea Episcopiei Catolice de la Alba Iulia (1556), cu confiscarea averilor şi alungarea preoţilor şi călugărilor, de către o Dietă unde tronau deja adepţii lui Luther, care reuşiseră să pună mâna pe saşi, şi calvinii ce aveau de partea lor multă ungurime, ba chiar pe însuşi Principele Ardealului, cu marea nobilime.
Catolicii şi-au scos paguba în Polonia, unde la Lublin mai întâi (1596), apoi la Brest, la adăpostul regelui catolic, toată ierarhia ortodoxă, afară de episcopul de Lemberg şi Premysl, au trecut, la 12 Iunie 1596, la uniaţie.
Domnii Moldovei, aveau o atitudine binevoitoare faţă de catolici. Petru Şchiopul chiar îi scria Papei, la 1 Ianuarie 1588, că-i va trimite soli pentru „sărutarea picioarelor”, iar Mitropolitul Gheorghe Movilă, contemporan cu el, e arătat de Iorga ca „îngăduitorul şi curtenitorul catolicilor”.
Dar şi concurenţa protestantă este aici reprezentată până în scaunul domnesc, prin Despot Vodă şi Iancu Sasul.
Starea Ortodoxiei era destul de tristă. Clerul, cu foarte mici excepţii, era ignorant; poporul, îmbibat nu de dogme, ci de superstiţii, ceea ce nu făcea decât să uşureze asalturile adversarilor.
În Moldova, Iezuiţii se instalaseră la Iaşi, iar Franciscanii la Bacău, încă din 1588.
În Transilvania, mitropolitul era supus super-intendentului calvin, căruia-i jura, la numire, să respecte „unele puncte”, toate de extracţie calvină, „sperjurul” fiind ameninţat cu destituirea şi temniţa, cum s-a şi întâmplat uneori.
În Polonia, din care făcea parte şi Rusia de Sud, ortodoxă din început şi „muma întregii creştinătăţi ruseşti”, catolicismul, protejat de rege, făcea ravagii printre rutenii ortodocşi.
În comemorarea a 300 de ani de la Mărturisirea Ortodoxă, Părintele Profesor Nae Popescu menţionează că după Unirea de la Brest, celor rămaşi în Ortodoxie li s-au închis bisericile, sau au fost „vândute altor naţii, chiar la Evrei, de la care Ortodocşii trebuiau să le închirieze”, botezurile se făceau pe furiş, cam ca astăzi în ţările robite; morţii erau dezgropaţi din cimitire, socotite acum „unite”, iar credincioşii lipsiţi de orice drepturi.

Şi tocmai acum, Calvinismul capătă o nouă şi puternică armă prin publicarea la Geneva, în 1629, de către Cornelius Hoga, consul olandez la Constantinopol, a unei mărturisiri „ortodoxe”, atribuită chiar Patriarhului Ciril (Chiril) Licars, figură bine cunoscută atât în Polonia, unde fusese, vreo şase ani, rector al Şcoalei (Şcolii) Teologice din Vilna, cât şi în Principatele Române, unde hălăduise ani de zile, „mărturisire” pe care ar fi putut-o subscrie Calvin însuşi!
În aceste triste împrejurări, apare pe cerul Ortodoxiei, în persoana Românului Petru Movilă, astrul care avea să pună ordine în lumea ortodoxă, paznicul şi salvatorul ei, tatăl teologiei ortodoxe moderne.
Era al 4-lea fiu al Domnitorului Simeon Movilă, nepot al lui Ieremia Vodă, şi al Mitropolitului Gheorghe Movilă, frate cu Moise Movilă şi cu alţi doi voievozi, Mihail şi Gavriil, care au domnit în Moldova şi Muntenia, strănepot al legendarului Aprodul Purice.
S-a născut la 21 Decembrie 1596. Nestabilitatea vremilor îl face să peregrineze de timpuriu şi repetat, peste hotare, între Târgovişte şi Lemberg.
Prima lui pribegie, la patru ani, a fost cauzată de înaintarea fulgerătoare a lui Mihai Viteazul până sub zidurile Hotinului. De pe la 1611, când Tomşa Vodă tăia la boieri ca la berbecii îngrăşaţi, el părăseşte definitiv Moldova, îndreptându-se spre Liov.
Destinat carierii armelor, ia parte la mai multe lupte, sub comanda hatmanului cancelar al Poloniei.
Dar un pelerinaj, de Sfântă Maria anului 1622, la hramul  de la Lavra Pecerska din Kiev, îi mută axa vieţii, făcându-l să schimbe spada, pe crucea lui Iisus.
A fost omul providenţial pentru Biserica rusească, pentru Ortodoxie în general şi pentru Rusia în toate privinţele, încât unii istorici se întreabă, pe bună dreptate, care dintre cei doi Petru, „cel Mare” sau Movilă, merită în adevăr numele de „cel Mare”.
În 1627, după cinci ani de reflecţie şi pregătire, a fost deci tuns în monahism, apoi făcut arhimandrit şi numit stareţ al Lavrei Pecerska, care era stavropighie, depinzând direct de Constantinopol.
Prima mare victorie a tânărului arhimandrit a fost în anul 1632, cu ocazia alegerii unui nou rege în locul defunctului Sigismund al III-lea.
Dieta era compusă din reprezentanţi ai nobilimii şi ai clerului. El a organizat solidaritatea electorilor ortodocşi cu protestanţii, condus de Ianus Radziwill, constrângând astfel pe Vladislav, care avea nevoie de voturile lor, să promită abrogarea tuturor măsurilor restrictive contra ortodocşilor şi să le restituie bisericile şi episcopiile luate de uniţi.
Persecuţia durase 40 de ani! Mai mult. Dieta l-a ales, cu unanimitatea celor 49 de deputaţi „arhiepiscop şi mitropolit al Kievului, al Galiţiei şi al întregii Rusii”, deşi ştia că nu e nici rus şi nici polon: „Noi alegem şi prezentăm mai întâi – citim în hotărâre – pe prea piosul părinte Petru Movilă, Prinţ al Ţării Moldovei, arhimandrit de Pecerska…”etc. Sfinţirea a avut loc la 23 Aprilie 1633, în ctitoria Movileştilor din Liov, iar intrarea în Kiev la 5 Iulie următor.

Bibliografia autorilor, care s-au ocupat de viaţa şi faptele Mitropolitului Petru Movilă, cuprinde peste 200 de nume. Mai recent s-au ocupat pe larg de această temă Monseniorul Octavian Bârlea, într-o lucrare scrisă în limba latină, şi Episcopul Teofil Ionescu, în franceză, ca teză de doctorat.
Activitatea tânărului mitropolit e vastă. El organizează viaţa monastică, face şcoli pentru cler, copiate după ale iezuiţilor dar adaptate Ortodoxiei, îndepărtează pe preoţii bigami etc. Ca arhimandrit, înfiinţase un Colegiu, având latina ca limbă de predare, colegiu ce va servi ca model celui de la Iaşi, cu aceleaşi materii de predare ca la colegiile iezuite: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia şi teologia; acum, ca mitropolit, el îl transformă în Academie, care va deveni astfel cea mai veche universitate modernă ortodoxă.
Tot ca arhimandrit tipărise între altele, la 1629, Liturghierul, cu explicarea dogmatică a slujbei, arătând valoarea şi sensul riturilor; acum lărgeşte activitatea tipografică, pentru uniformizarea cultului şi luminarea minţilor întru apărarea Ortodoxiei, asediată din toate părţile.
În acest scop înfiinţează tipografii la Kiev, Liov, Moghilău şi alte centre, din care ies peste 50 de cărţi, una mai necesară decât alta. Nu-i locul să le înşirăm aici. Ne limităm a aminti de traducerea Cazaniei Patriarhului Calixt şi de o carte de polemică contra Uniţilor, intitulată „Lithos” (Piatra), în care aminteşte de o seamă de datini şi obiceiuri din Moldova, ca tăiatul moţului, sau de hramuri de biserici, de Mitropolia lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia, etc.
Multe din manuscrisele întrebuinţate erau aduse din Ţările Române, care, cum remarcă Nicolae Iorga, „îşi pierdeau astfel şi bogăţiile lor literare şi artistice”. Şi este, „spre folosul poporului nostru rusesc, cum scrie acum feciorul voievodului moldovean”, adaugă, cu amară ironie, tot marele nostru istoric.
Dar opera lui capitală rămâne „Mărturisirea Ortodoxă”, carte de învăţătură şi nu de polemică; un catehism cu atât mai necesar în lupta contra propagandei catolice şi protestante, cu cât adversarii erau bine înarmaţi pe acest teren.
Catolicii îşi aveau Mărturisirea de la Conciliul din Trento (Trient); Summa lui Petrus Canisius era larg răspândită; Luteranii aveau Catehismul lui Luther, Calvinii pe al lui Calvin, Uniţii înşişi aveau mărturisirea în duh catolic, pe când la Ortodocşi, colac peste pupăză, mai apăruse şi Mărturisirea calvinizată a Patriarhului ortodox (Chiril Lukaris), adică tocmai de unde îşi aşteptau ajutor!
Singurii stâlpi ai Ortodoxiei erau Simbolul Credinţei din veacul al 4-lea şi Dogmatica lui Ioan Damaschi, din veacul al 8-lea, aşa încât lucrarea lui Movilă, pe bună dreptate primeşte locul al 3-lea în Mărturisirile Ortodoxe de Credinţă (de Credinţă Ortodoxă).
Mărturisirea lui Movilă era compusă din 261 de întrebări şi răspunsuri, toate bazate pe Sfânta Scriptură, pe Sfinţii Părinţi greci, mai ales pe Sfântul Damaschin, şi pe cele 7 Sinoade Ecumenice, mergând pe firul celor trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, cu explicarea Crezului, a rugăciunii Tatăl Nostru, a celor 9 Fericiri şi a dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Cercetată de Sinodul de la Kiev, deschis la 8 Septembrie 1640 în biserica Sfânta Sofia, Mărturisirea, fie că n-a întrunit o unanimitate de consens, fie că s-a simţit nevoia unei confirmări şi mai înalte, a ajuns în examinarea Sinodului de la Iaşi şi apoi al celui patriarhal.

De ce s-a întrunit Sinodul la Iaşi şi nu la Constantinopol, sau în Polonia?
Pentru că la Kiev domnea regele catolic al Poloniei, iar la Constantinopol Sultanul, care n-ar fi fost bucuroşi de o manifestare ortodoxă. Iaşul se găsea la calea jumătate; în plus, Vasile Lupu s-a oferit să suporte toate cheltuielile.
La Iaşi s-au întrunit deci, delegaţii Patriarhiei Ecumenice, anume fostul mitropolit de Niceea, Porfirie, şi Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog ortodox de pe atunci, om care mai fusese prin Ţările Române, participând între altele, la 23 Septembrie 1632, la sfinţirea lui Varlaam ca Mitropolit al Moldovei, când ţinuse şi predica ocazională, delegaţii Mitropoliei din Kiev, anume Isaia Kozlovski, Ignatie Oksenovici şi Iosif Kononovici, ierarhii Moldovei, în frunte cu învăţatul Mitropolit Varlaam, urmat de episcopii Evlogie al Romanului, Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor, Sofronie Pociaţki, rectorul Academiei de la Iaşi, stareţii mânăstirilor, etc.
Şedinţele s-au ţinut în trapeza bisericii Trei Ierarhi şi au durat 43 de zile, de la 15 Septembrie la 27 Octombrie 1642.
Prezida Vasile Lupu, înconjurat de boierii mari ai Divanului, printre care Grigore Ureche. Din Muntenia n-a venit nimeni, date fiind raporturile proaste de atunci dintre domnitorii respectivi.
Mărturisirea a fost redactată în limba latină. Cu două corectări, la capitolul despre Purgatoriu şi despre momentul transformării pâinii şi vinului în corpul (Trupul) şi Sângele Domnului, privite ca latinizante, Mărturisirea a fost aprobată şi (,) tradusă de Meletie în greacă, apoi a luat drumul Constantinopolului unde, la 11 Martie 1643, a primit aprobarea Sinodului, prezidat de Patriarhul Partenie şi a celorlalţi trei Patriarhi: Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi Paisie al Ierusalimului: «Noi am găsit această carte conformă cu dogmele Bisericii lui Hristos, în plin acord cu sfintele canoane, fără ca nimic din ea să se opună la ceea ce Biserica admite» – arată hotărârea Adunării. «Cu aprobarea unanimă a Sinodului, noi o prezentăm ca fiind în toate punctele foarte demnă şi ortodoxă, sfătuind pe toţi creştinii din Biserica Apostolică a Orientului să o citească şi s-o urmeze».
E consacrarea ei oficială de către cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe. Lucrarea învăţatului mitropolit român primea astfel aprobarea întregii Ortodoxii.
Unii dintre teologii ruşi mai caută să micşoreze meritul lui Movilă, susţinând, dar fără urmă de dovezi, ci mai mult dintr-o strâmtime şovinistă, că Mărturisirea ar fi rezultatul colaborării mai multor teologi. Acelaşi lucru s-a întâmplat când, în ultimul Război, Mitropolitul Visarion Puiu a avut superba activitate de la Odesa, redeschizând, cu fast, bisericile din Transnistria; nici un teolog rus din Exil n-a arătat vreun semn de bucurie! De unde se vede că „cinstea muscălească nu e legată numai de regim”…

Nici unul dintre cărturarii moldoveni n-a lăsat note despre mersul şedinţelor, pe care îl cunoaştem doar dintr-o relatare a olandezului Scogardi medicul lui Vasile Lupu.
Textul latin al Mărturisirii  s-a pierdut. Cartea s-a tipărit abia după un sfert de veac, la 1667, în limba greacă, la Amsterdam prin îngrijirea şi cheltuiala dragomanului Panaiotis Nicussios. A fost apoi tradusă în mai multe limbi şi scoasă (tipărită) în numeroase ediţii. În româneşte, ea s-a tipărit pentru prima oară la Buzău, cu data de 3 Decembrie 1691, din (la) îndemnul lui Constantin Brâncoveanu, sub patronajul mitropolitului Teodosie, tradusă fiind de Logofătul Radu Greceanu, împreună cu fratele Şerban şi Stolnicul Cantacuzino. A fost prima traducere într-o limbă modernă! Altă ediţie s-a tipărit la Snagov, în 1699, cu o prefaţă a Patriarhului Dositei al Ierusalimului. Ultima ediţie în limba română datează din 1930. Traducerea Elian tiparita: „Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe”, Bucureşti, 1981, 193 p. Retiparita Chisinau : Stiinta, 1996.
NB După ediţia din 1930 a fost tradusă de către bizantinologul Alexandru Elian şi retipărită în anul 1981 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea Prea Fericitului Justin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).
În lupta contra protestantismului a avut şi Varlaam o iniţiativă, cu „Răspunsul la Catehismul Calvinesc”, care se tipărise în 1640 la Alba Iulia, şi din care mitropolitul Moldovei găsise un exemplar la Udrişte Năsturel, cu ocazia unei vizite de împăciuire a Domnitorilor.
Pentru aprobarea acestui «răspuns» s-a ţinut un Sinod de ierarhi munteni şi moldoveni, la Iaşi (sau la Suceava), în 1644 (sau 1645), la care a luat parte şi Mitropolitul Teofil al Munteniei. «Răspunsul» a fost tipărit în anul 1645.
Pentru ilustrarea figurii lui Varlaam, la al cărui îndemn Vasile Lupu înfiinţase în 1640 Colegiul de la Iaşi (în casa din Uliţa Ciobotărească, «lângă hălăşteul Bahluiului», cumpărată cu 2.000 lei, de la boierul Mihail Furtună, la 15 Aprilie 1641), e de-ajuns să arătăm că în 1639 el figura printre cei trei candidaţi la Scaunul Patriarhal din Constantinopol.
Cu Ţările Române, Movilă a continuat să aibă legături. Lui Matei Basarab i-a înlesnit tipografiile de la Câmpulung, Govora şi Târgovişte, şi lui Vasile Lupu pe cea de la Iaşi, trimiţându-le şi meşteri tipografi. Lui Vasile Lupu i-a trimis de asemeni, dascăli pentru Colegiul întemeiat de acesta la Iaşi, în frunte cu rectorul de la Kiev, Sofronie Pociaţki.
Fratelui lui Moise Movilă, ajuns în 1631 Domn al Moldovei, i-a dedicat un „Triod ales”, însoţit de nişte sfaturi religioase şi politice, care amintesc pe ale lui Neagoe Basarab către fiul Teodosie.
O biserică construită pe una din moşiile sale din Ucraina, a dedicat-o (închinat-o) Sfântului Ioan de la Suceava.
În penultimul an al vieţii sale, la 1645, Petru Movilă a revăzut Iaşul copilăriei, cu ocazia căsătoriei uneia din fetele lui Vasile Lupu, Maria, cu prinţul lituan, şi calvin, Ianus Radziwill, căsătorie la care a participat şi mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. Cu acest prilej, el a şi ţinut un „Cuvânt duhovnicesc”, ce se păstrează, parte în limba polonă, înţeleasă de mire, şi două treimi în limba română, pentru nuntaşi şi gazde.
Petru Movilă s-a stins (din viaţă) la 22 decembrie 1646, după o păstorire de numai 13 ani.
Învăţatul profesor Dimitrie Găzdaru, o glorie a ştiinţei româneşti în lumea liberă, a publicat un studiu asupra contribuţiei noastre, decisive, cum subliniază dânsul,  la progresul Rusiei, citând, alături de Dimitrie şi  Antioh Cantemir, de Spătarul Milescu, de Herăscu şi alţii, pe Petru Movilă.
Dar spiţa românească a contribuit puternic, în acelaşi sens, şi în celelalte ţări vecine, în ale căror graniţe, prin vitregia vremurilor, aşa de maştere cu noi, n-a fost îngăduit ca strălucitele însuşiri ale marelui Petru Movilă, să fie puse în slujba neamului care l-a zămislit, a neamului nostru românesc.

Dr. Petre Vălimăreanu, Frankfurt, Germania 1979 

* Conferinţă la Congresul Bisericesc de la Frankfurt am Main –  19-21 octombrie 1979 la înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe Române din Germania vezi Episcopia

Dr. teol. Petre Vălimăreanu
(*12.07.1909 – † 30.10.1994)