Stimaţi compatrioţi,
Ne-am adunat astăzi aici, a 35-a oară, pentru a comemora, în sâmbăta următoare Înălţării Domnului, pe cei 687 ostaşi români, îngropaţi aici ca prizonieri de război.e-am adunat astăzi aici, a 35-a oară, pentru a comemora, în sâmbăta consecutivă Înălţării Domnului, pe cei 687 ostaşi români, îngropaţi aici ca prizonieri de război.
Se cuvine să ne amintim acum şi faptul, că atunci, când oamenii de stat, creştini cu frica lui Dumnezeu, aduceau acestor ostaşi căzuţi în captivitate, făpturi făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, câte ceva de mâncare, ca să nu moară din cauza lipsurilor inerente pe timp de război, riscau să fie împuşcaţi pentru vina, de a fi încercat să susţină inamicul.
De fapt, toţi aceşti prizonieri de război îngropaţi aici au murit din cauza mizeriei, dar mai ales din cauza foametei şi a epidemiei de gripă spaniolă, care a făcut în anul 1917 nouă milioane de victime. În acele timpuri, totul era limpede şi clar, ambiguităţile au apărut mai târziu.
În ultimele luni ne-au mai părăsit câţiva obişnuiţi ai acestei manifestări, româneşti şi creştineşti, sau ai altor manifestări similare. Au trecut în lumea drepţilor, prea repede, unul după altul: dr. teol. Alexandru Augustin Bidian, Cicerone Ioaniţoiu, Caranfil Spânachi.
Sufletele lor au cunoscut deja, direct, sufletele celor care sunt îngropaţi aici, aşa cum, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge şi noi să le cunoaştem . Sunt încredinţat, că majoritatea celor îngropaţi aici sunt acum în Rai.
Cel care a organizat pentru prima dată acest pelerinaj cu parastas la Soultzmatt, Remus Radina, a murit în urmă cu câţiva ani.
Dumnezeu îi pune pe unii să sufere puţin înainte de moarte, ca să le ierte mai uşor greşelile, dacă nu s-au căit destul în timpul vieţii.
Este vorba despre greşeli, săvârşite fără voie sau pe care noi nici nu ştim că le-am făptuit. Şi-atunci, pentru a merita Cerul, celor care ne căim pentru păcatele de care suntem conştienţi, Dumnezeu ne dă puţină suferinţă, pe care noi trebuie s-o primim cu bucurie, ca pe un fel de garanţie a iertării păcatelor noastre, făcute fără voie şi chiar fără ştiinţă.
De multe ori, suferinţa ne anunţă iertarea şi ne măsoară păcatele neştiute. A primi suferinţa cu disperare sau cu revoltă este un indiciu, că suntem prea înfumuraţi sau că nu credem destul în Dumnezeu. Dumnezeu nu se ascunde, dar nici nu ne iese în întâmpinare, dacă nu ne gândim la El.
Să ne reculegem aici aprinzând o lumânare, pentru odihna sufletelor celor care-şi merită odihna, spre a deveni părtaşi cu ei. Nu este deloc inutil să aprinzi o lumânare, chiar pentru iertarea păcatelor sfinţilor, cum au fost Constantin Brâncoveanu sau Ştefan cel Mare, cei care i-au condus în luptă pe strămoşii celor îngropaţi aici.
I-am evocat de mai multe ori pe părintele Dumitru Popa, pe Petre Vălimăreanu şi Caranfil Spânachi, oameni, care şi-au construit propria valoare într-o lume ostilă, dar cu respect faţă de ideea de valoare.
Trăim astăzi într-o lume, ce oscilează între a fi indiferent sau vag, aparent binevoitoare, dar din care morala se retrage treptat, pe măsură ce religia este brutal împinsă spre folclor. Este bine să rămânem cât vom mai putea, pe linia înaintaşilor noştri, profitând de faptul, că cei asemenea lor, astăzi, n-ar mai fi prigoniţi.
Dr. Mihai Neagu – 31 mai 2014