Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
«Nu te făţărnici înaintea oamenilor, şi buzelor tale ia aminte. Nu te înălţa, ca să nu cazi şi să aduci necinste sufletului tău. Căci va descoperi Domnul cele ascunse ale tale şi în mijlocul adunării te va înjosi. Pentru că nu te-ai apropiat cu inimă curată de frica Domnului, şi inima ta este plină de vicleşug»
(Isus Sirah, 1 20-31).
Declaraţii duşmănoase – Partea a II-a
Neobosit a fost şi părintele Simeon Felecan în această campanie calomnioasă, îndreptată împotriva Patriarhiei Ecumenice, a Mitropolitului Augoustinos şi a celor trei preoţi, neascultători (sic) faţă de dânsul şi faţă de aşa-numitul grup de iniţiativă.
Părintele Simeon se evidenţiase până în 1989 prin critica virulentă, la adresa ierarhilor români, îndeosebi a Patriarhului Teoctist. Spiritul critic la adresa ierarhiei române, de care a dat dovadă până în 1990, va fi fost şi criteriul, după care directorul departamentului român de la postul de radio Europa Liberă – dl. dr. Nicolae Stroescu-Stânişoară – i-a facilitat părintelui Simeon cooptarea în emisiunile cu caracter religios, în locul părintelui dr. Viorel Mehedinţu (Dură, Realităţi, p. 17).
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg
Foto Adrian Preda
La conferinţa de la Heidelberg, din 27 ianuarie 1990 Quo vadis?, părintele Simeon (dar nu numai dânsul) considera «alungarea Patriarhului Teoctist» salutară pentru Biserica Română, în fruntea căreia urma să vină un alt patriarh, curat şi nepătat, de persoana şi trecutul căruia urma, să fie condiţionată realizarea unităţii bisericeşti a românilor din diasporă, într-o mitropolie «cu autonomie deplină», aceasta constituind şi premiza reabilitării canonice a preoţilor (vagantes = hoinari), refugiaţi din România din motive politice.
Până la jumătatea anului 1992, părintele Simeon şi ceilalţi preoţi din grupul de iniţiativă au declarat în cadrul Adunărilor Generale de la Freiburg (1990 şi 1992), că nu intenţionează să revină sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Însă, în cazul în care această revenire ar fi fost posibilă, nu ar fi putut să se întâmple, înainte ca Patriarhia Română să fi fost de acord cu condiţiile, pe care grupul de iniţiativă le-ar fi pus acesteia (omni festinatione; turbulenta contio).
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg în Breisgau
Foto Adrian Preda
«Acum este momentul – propunea părintele Simeon la 13 iunie 1992, în Freiburg – când Patriarhia de la Bucureşti a retras pe Episcopul Hriţcu de la Paris, să ne grăbim să ne alegem episcopul nostru. Dacă nu ne vom grăbi, ei îşi vor alege alt episcop, şi atunci nu reuşim să realizăm nimic din ceea ce ne-am propus. Noi trebuie să folosim strategia de moment, şi acest moment potrivit este acum, când putem să învârtim această Biserică de acasă pe degete, s-o determinăm să facă ce dorim noi, adică să ne alegem episcopul nostru, care să fie sfinţit şi totodată să ne fie recunoscută şi autonomia bisericească.»(turbulenta contio)
Întrebat fiind de către părintele Dumitru Popa, dacă intenţionează să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Române, părintele Felecan a declarat, în numele său şi în numele celorlalţi preoţi: «Nu trecem nici cu Patriarhia de la Bucureşti şi nici cu cea de la Constantinopol», iar părintele Mitu a adăugat şi motivul explicativ: «Pentru că este acelaşi lucru; însuşi Patriarhul Teoctist de la Bucureşti se află sub jurisdicţia Patriarhului de la Constantinopol» (sic) turbulenta contio.
Câtă vreme părintele Simeon şi ceilalţi preoţi în situaţia dânsului nu au fost în posesia cărţii canonice, au acceptat statutul de preoţi toleraţi, cu îngăduinţa părintelui Dumitru Popa şi a Arhiepiscopului Georg Wagner de la Paris şi cu buna ştiinţă a Patriarhului Ecumenic.
Văzând că de la Arhiepiscopul Wagner nu primeşte recunoaşterea sau introducerea în canonicitate, părintele Felecan s-a arătat dispus, să treacă nu numai cu parohia, ci cu întreaga Eparhie sub jurisdicţia Arhiepiscopului Mark, care la rându-i, aparţinea Bisericii Ortodoxe Ruse, din afara graniţelor.
Dacă ţinem seama, de stadiul înaintat al convorbirilor pregătitoare în această direcţie cu Arhiepiscopul Arndt Mark, credem că această schimbare ar fi avut loc, dacă părintele Popa şi credincioşii şi-ar fi dat încuviinţarea cuvenită (nulla res).
Într-un interviu luat părintelui Simeon Felecan de către dl. Radu Preda şi publicat sub titlul profetic «Biserica trebuie să ne unească, nu să ne dezbine», în ziarul Cotidianul, din 16 iulie 1993, la rubrica «Biserica Diasporei», părintele Simeon – spre decepţia şi regretul iubitorilor de adevăr – vorbeşte tendenţios de o «diasporă traumatizată».
Factorii traumatizanţi au fost după părerea dânsului: interesele personale sau de grup şi «un element cu totul surprinzător. Patriarhia de la Constantinopol a dispus intrarea sub jurisdicţia Mitropolitului grec Augoustinos din Germania a preoţilor şi parohiilor româneşti, care nu aparţin Patriarhiei de la Bucureşti….. Grupul de la Freiburg, ascultător, părintele Vicar Dumitru Popa, fără a consulta pe cei 10 preoţi ai eparhiei, a acceptat jurisdicţia Mitropoliei greceşti, împreună cu preotul dr. Viorel Mehedinţu şi preot Sorin Petcu».
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg în Breisgau
Foto: Adrian Preda
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfinţii mucenici: Haralambie, Trifon şi Parascheva Romana Părticele din Sfintele lor moaşte se află în biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg
Oare ce-l va fi împiedicat pe părintele Simeon, să spună adevărul cu privire la statutul juridic al mitropoliei greceşti din Germania, care sta în directă dependenţă de Patriarhia Ecumenică, aşa cum se afla şi Arhiepiscopia Rusă de la Paris?
De ce a trecut sub tăcere şi neadevărata-i declaraţie din 8 august 1992, către Comisia Ecumenică (hoc animo ad Augoustinum), în care anunţa menţinerea Eparhiei Române sub jurisdicţia exarhului Patriarhiei Ecumenice – Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris, când în realitate, decizia de a trece sub Patriarhia Română era deja de mult luată?
De ce a trecut sub tăcere destituirea părintelui Dumitru Popa, din postul legitim de Vicar eparhial, şi uzurparea funcţiei de conducere a Eparhiei?
Aceeaşi măsluire a adevărului o va repeta şi în articolul «Memoria ca patrie. Premisă pentru o mitropolie ortodoxă românească în Europa Apuseană», publicat în revista Deisis, nr. 1, din anul 1995, p. 19, unde declara negru pe alb: «În urma deciziei constantinopolitane, am fost puşi în faţa unei foarte concrete alternative – acceptarea jurisdicţiei greceşti (ca singura reprezentantă canonică a Patriarhiei Ecumenice) sau unirea cu Patriarhia Română, care să-şi creeze o unitate canonică proprie, nouă, pentru Europa Apuseană. Decizia grupului de iniţiativă de a se uni cu Biserica mamă a produs unele dintre cele mai spectaculoase reacţii în chiar rândul diasporei româneşti. O parte a acesteia vedea unirea cu Patriarhia de la Bucureşti ca o abdicare de la libertatea avută până acum. Sunt invocate motive de ordin politic, inclusiv aşa-numita culoare comunistă a Patriarhului Teoctist».
Apropo de „libertate”. Părintele Simeon a evitat să menţioneze şi gogoaşa despre «mitropolia cu autonomie deplină», cu care i-a ademenit pe neiniţiaţi la începutul „acţiunii”.
Părintele Simeon a trecut sub tăcere şi alte elemente esenţiale, de pildă că salvarea Cucernicilor Părinţi necanonici a venit din partea Mitropolitului Nicole Corneanu, care le-a deschis perspectiva reabilitării canonice. Acesta le-a promis şi în scris – acolo unde va fi nevoie – intervenţia personală la ierarhii români, în vederea eliberării (obţinerii) mult doritei cărţi canonice (libera legatio).
Mitropolitul le va fi numit probabil şi alte condiţii, pe care dânşii trebuiau să le îndeplinească, de pildă revenirea sub jurisdicţia Patriarhiei Române cu parohii cu tot, pentru ca acestea să se poată organiza ulterior într-o unitate bisericească de rangul unei episcopii sau arhiepiscopii. Altcumva, fără parohiile răpite de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice n-ar fi fost posibilă înfiinţarea Mitropoliei. În 1990, existau în Germania patru parohii (München, Offenbach, Nürnberg şi Salzgitter) şi trei preoţi, sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Române de la Paris (Patriarhia Română).
Căci iată, ce ne scria mitropolitul Nicolae al Banatului, după ce ne vizitase în februarie 1992, la Freiburg (ca persoană privată!): «Am mai arătat că mulţi preoţi aflaţi în Germania şi în alte ţări ale Europei Centrale şi Occidentale n-au carte canonică, ceea ce le îngreunează intrarea în legalitate. Sunt în măsură să anunţ că toţi aceştia o pot cere direct, ori prin instituţia bisericească de care depind, de la Patriarhie sau de la Eparhia de la care au plecat şi li se va elibera fără întârziere. Dacă ar apărea dificultăţi, m-aş implica în rezolvarea cazului respectiv…». Şi tot în aceeaşi scrisoare, Mitropolitul Nicolae menţiona şi «disponibilitatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru orice formulă canonică dorită de cei în cauză» (libera legatio).
„Iată Omul” (Ioan 19,5)
Darul parohiei Evanghelice Sfântului Ioan Evanghelistul din Pforzheim cu ocazia târnosirii bisericii (9/10 iulie 2016)
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Naşterea Maicii Domnului
Foto: Iulia Vintilă
Retrospectiv privind lucrurile, aceste s-au petrecut întocmai.
Un an mai târziu, părintele Simon Felecan va declara deschis: «Biserica-Mamă…. s-a arătat nu numai receptivă, ci şi dispusă să satisfacă nu numai dorinţele noastre, ci şi pretenţiile noastre» (în Viaţa monahală, an. IV, nr. 10-12 (18) octombrie – decembrie 1993 p. 15 la Dură, File, p. 16).
Altă salvare (!?), venită de la Mitropolitul Nicolae Corneanu, a fost şi aşezarea numelui său pe documentele de constituire a mitropoliei, ca asociaţie bisericească.
Corespunzător normelor juridice germane, acestea trebuiau să fie semnate de către şapte persoane (minimum), probabil cu domiciliul stabil în Germania. Unul dintre Cucernicii Părinţi s-a abţinut să semneze, deoarece n-a avut împuternicire pentru aşa ceva din partea parohiei sale. În locul lui a semnat Mitropolitul Nicolae, care – atunci ca şi azi – avea domiciliul stabil în România, la Timişoara (Dură, File, p. 13).
Doi ani mai târziu, după ce s-a constatat, că nu toate parohiile româneşti din diasporă au acceptat trecerea sub jurisdicţia Patriarhiei Române, după ce chiar şi preoţi ai Arhiepiscopiei Române din Franţa (sub jurisdicţia Patriarhiei Române) au criticat politica de conciliere dusă de Patriarhia Română, cu preoţii necanonici din Germania şi nu mai puţin motivat de critica primită, în legătură cu «uneltirile duhovniceşti», urzite personal cu concursul preoţilor necanonici, din parohiile din străinătate (Germania), Mitropolitul Nicolae Corneanu de la Banat, care – cum s-a arătat mai înainte, a fost de la bun început implicat (părintele Cernăuţeanu a numit astfel de implicaţii „imixtiuni grosolane”) în procesul reorganizării bisericeşti a românilor din diaspora europeană – a recunoscut, că «într-adevăr, Patriarhia Română a acţionat în pripă, nu numai atunci când i-a reprimit în Biserica Ortodoxă Română pe aceşti preoţi din Germania, dar, mai ales, când le-a dat încuviinţarea şi sprijinul ei de-a înfiinţa mitropolia şi a alege mitropolit, ceea ce a dus şi la o mai mare dezbinare în rândul românilor ortodocşi din Europa» (Mitropolitul Nicolae Corneanu, Răspuns, nu polemică, în Timişoara– Internaţional, nr. 29, 1994, p. 8, citat după Dură, File, p.18).
După ce au primit toate asigurările de la Patriarhie – şi probabil şi din alte părţi – că dânsul şi ceilalţi preoţi îşi vor recăpăta canonicitatea, părintele Simeon Felecan «şi-a descoperit peste noapte propriul patriotism, pe care şi l-a manifestat cu prefăcătorie dezgustătoare» (Dură, File, p. 15).
După revenirea Patriarhului Teoctist la conducerea Bisericii Române, în aprilie 1990, părintele Felecan s-a dovedit apărător devotat al acestuia. Se spune, că numai în anul 1992 a făcut două călătorii în România şi de fiecare dată, a fost primit de acelaşi Patriarh Teoctist, a cărui „alungare” din Scaunul Patriarhal, părintele Felecan o considera cu doi ani mai devreme, salutară pentru binele Bisericii Române – Quo vadis? (Dură, File, p. 17, 19-20).
La 1 iunie 1992, împreună cu părintele Alexandru Pop, părintele Felecan a semnat în numele aşa zisului «comitet de iniţiativă», scrisoarea adresată Regelui Mihai I al României, în care i se aducea la cunoştinţă acestuia că «Patriarhia de Constantinopol doreşte să-şi extindă jurisdicţia peste toată diaspora din Europa, deci şi peste cea românească» ( appellare ad imperatorem).
La 19 decembrie 1992, deşi deja de patru luni nu se mai afla sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, la Bucureşti, la festivităţile închinate reactivării Mitropoliei Basarabiei fiind doar participant, părintele Simeon Felecan declara cu profundă indignare: «Fraţii noştri din Basarabia luptă cu o Biserică uriaşă, care nu ştiu dacă ne-a iubit vreodată….». «Noi în Germania ne luptăm cu o Biserică soră, cea grecească, a cărei jurisdicţie a fost recunoscută de o parte din preoţii noştri din Germania» (Reactivarea Mitropoliei Basarabiei, «Noi vrem să ne unim cu Ţara», articol nesemnat, în revista Vestitorul, anul V, nr. 86, din 15 ianuarie 1993, p. 2; Dură, File, p.15).
Astfel, pe bună dreptate crede părintele Dură, că părintele Felecan s-a prezentat în faţa sinodalilor români, deghizat în «apărător al diasporei ortodoxe române din Europa» şi că a fost ca atare crezut, căci după festivităţile din 19 decembrie 1992, a fost împodobit cu cea mai înaltă insignă onorifică a Bisericii Române – Crucea Patriarhală (Dură, File, p. 14).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Adormirea Maicii Domnului
Foto: Luigi Lanzo
Freiburg în Breisgau
anul Domnului 2010
Slujbă arhierească la Freiburg
Am aflat de această mare cinste, cu care l-a învrednicit Patriarhul Teoctist pe părintele Simeon, mult mai târziu, din studiile documentare semnate de către părintele dr. Ioan Dură. M-a surprins plăcut, ba chiar m-a uimit, mărinimia Patriarhului faţă de un fiu rătăcitor şi guraliv, care, după ce-l discreditase în faţa întregii lumi, a mers să ceară (desigur între patru ochi!) şi să primească iertare de la venerabilul ierarh. Şi a şi primit.
Nespus de mult mi-ar fi plăcut însă să aud, că părintele Simeon l-a rugat pe Patriarh de iertare din aceleaşi loc, de unde îl discreditase mai înainte, adică de la microfonul postului de radio Europa Liberă, ca astfel – şi de data aceasta – tot românul de pretutindeni să audă şi să ştie, că părintele Felecan, care mai devreme s-a mândrit în cuvânt, mai apoi, s-a smerit şi a făcut metanie tot prin cuvânt, ca aceasta să fie bună pildă pentru noi toţi
Pentru că una este, să înfrunţi pe cineva în faţa oamenilor şi să te mândreşti cu laudele primite pentru curajul tău, şi alta este, să-ţi ceri iertare de la acelaşi, într-o convorbire tainică, între patru ochi, când nu trebuie să te ruşinezi de nimeni.
Căci iubirea de sine şi slava deşartă, hrănite mai devreme de admiraţia martorilor, nu se ştirbesc nicidecum printr-o recunoaştere a vinei, la loc ferit de ochii curioşilor şi urechile indiscreţilor.
Cu foarte mulţi ani în urmă, când mi se părea, că eram cât de cât citit în cele ale Scripturii, tatăl meu mi-a dat «o povaţă pentru toată viaţa ta» – cum spunea el – pe care eu nu o descoperisem până atunci, prin lecturile mele de tot felul şi nici de la profesorii mei, formulată aşa de frumos şi înţelept: «Dacă vorbeşti de cineva care nu este de faţă, să vorbeşti de aşa fel, ca aceleaşi lucruri să le poţi spune întocmai şi când este el de faţă, ca să nu fi considerat mincinos şi bârfitor. Făcând aşa rămâi în adevăr, renumele cuiva nu suferă în vreun fel, iar tu te vei bucura de cinstea oamenilor».
Povaţa părintelui meu n-am uitat-o. Am găsit-o plină de înţelepciune. Mă însoţeşte şi azi şi o recomand şi la scaunul de spovedanie, înainte de dezlegarea «păcatelor mici, de toate zilele».
Primul principiu enunţat aici – rugămintea de iertare, în aceleaşi împrejurări în care s-a făcut o nedreptate, cu fapta sau cu cuvântul, nici acesta nu e de la mine. Este una din poveţele (tot) pentru viaţă rostite de mult preţuitul meu prieten – părintele Manea Cristişor (†) fost profesor de Drept Canonic bisericesc, de la Seminarul teologic din Buzău.
Părintele dr. Ioan Dură este obiectiv când menţionează că «lupta» părintelui Felecan şi a celor câţiva preoţi români ortodocşi în Germania – aflaţi ca şi dânsul în afara rânduielilor bisericeşti – nu era împotriva Bisericii greceşti, ci împotriva celor trei preoţi ortodocşi români (Popa, Mehedinţu, Petcu n.n.), din aceeaşi Germanie ca şi dânsul, aflaţi însă în bună rânduială şi ascultare, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, «în urma liberei solicitări a P. C. lor şi a parohienilor lor» (Dură, File, p. 14).
P.F. Părinte Teoctist Arăpaşu (1915-2007)
Patriarhul României
1986-2007)
Freiburg, anul Domnului 1990
Slujbă arhierească cu
Î.P.S Augoustin Labardakis
Mitropolitul Germaniei şi
Exarh al Patriarhiei Ecumenice
pentru Europa Centrală
Consider, că ar fi fost poate mai potrivit (nici acum nu este prea târziu!), să se menţioneze undeva faptul, că Mitropolia română din Germania n-ar fi putut să se constituie ca atare, numai cu patru parohii existente aici mai demult, dacă acestora nu li s-ar fi alăturat şi altele şase, înstrăinate de Eparhia română de la Freiburg, de către cei şase preoţi necanonici.
Mai mult decât potrivit ar fi fost (şi nici pentru lucrul aceasta nu va fi niciodată prea târziu!), ca într-una din multele publicaţii, fie ele şi de mic tiraj, în care s-au ridicat mulţime de osanale celor cu merite deosebite la înfiinţarea Mitropoliei române din Germania (pe care nu le poate contesta absolult nimeni), să se menţioneze măcar în treacăt şi Biserica română de exil, existentă aici ca atare de peste şapte decenii (începând din1946, iar din 1953 sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice), cu nepreţuitul ei rol în viaţa credincioşilor, întru păstrarea credinţei şi tradiţiilor creştine ortodoxe, a culturii româneşti şi a conştiinţei naţionale şi nu mai puţin pe ostenitorii în ogorul Domnului – clerici şi mireni – îndeosebi pe cei doi preoţi români – Protoiereii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa, care, cu multă lepădare de sine, au purtat zi de zi «crucea exilului», slujind lui Dumnezeu şi oamenilor şi făcându-se tuturor toate.
Căci, aşa cum am remarcat mai sus, la începutul acestui studiu documentar, în «cuvântul către cititori», dacă Biserica Ortodoxă din România, în cei 45 de ani de dictatură comunistă, a reuşit să asigure credincioşilor ei doar asistenţa pastorală (dar şi aceasta cu ce preţ!) şi prin aceasta să-i câştige şi să-i păstreze în sânul ei, nevătămaţi sufleteşte, nu mai prejos a fost misiunea şi meritul Bisericii românilor din exil, fiindu-le acestora în egală măsură, izvor de hrană duhovnicească, patrie, factor cultural, politic şi religios, chiar dacă a fost nevoită de circumstanţele istorico-politice, să se aşeze sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice şi nu a Bisericii-Mame din România.
Nimic, din ceea ce am găsit noi preoţii veniţi mai târziu, n-ar fi fost posibil fără spiritul de jertfelnicie şi lepădare de sine, a celor doi protoierei şi al tuturor românilor ortodocşi, iubitori de Biserică şi de Neam.
Cititorului nu-i va fi scăpat intervenţia şi rugămintea d-lui dr. C. Nagacevschi, adresat preoţilor participanţi la Adunarea Bisericească de la Freiburg, din 13 iunie 1992, să «folosească un limbaj civilizat» (turbulenta contio).
Părintele Felecan şi-a păstrat obiceiul, de a vorbi alături cu adevărul şi dispreţuitor la adresa celor trei preoţi, dar şi la a celor care nu i-au împărtăşit părerile, şi după ieşirea dânsului din Vicariat, dovadă fiind infatuata declaraţie înregistrată pe bandă-video în 1996, la München, la adresa d-lui avocat Vlad Negreanu, fostul său epitrop-casier: «Iar Negreanu-n colonie, nici n-a fost, nici n-o să fie!».
Dl. avocat Vlad Negreanu a fost unul dintre românii care nu au împărtăşit ideea trecerii parohiei române de la München, sub jurisdicţia Patriarhiei Române. În primăvara anului 1993, ajutat şi de alţi români cu aceleaşi puncte de vedere, a reorganizat parohia românească (a treia parohie ortodoxă română în capitala Bavariei), cu hramul Învierea Domnului, de al cărui bun mers se osteneşte şi în prezent, spre marea dezamăgire a părintelui Simeon Felecan, că nu toţi enoriaşii săi de odinioară au crezut cuvintele sale.
Părintele Felecan afirma, fără nici cel mai mic discernământ, că cei trei preoţi (Popa, Mehedinţu şi Petcu) «sunt hirotonisiţi (sic) de episcopul Wagner de la Paris, şi nu de un episcop român, şi era firesc să-şi asculte stăpânul» (în Curierul Românesc, anul V, nr. 8, august 1993, p. 3, după Dură, File, p .51). Iarăşi un neadevăr! În realitate, numai părintele dr. Viorel Mehedinţu şi părintele Traian Văleanu au fost hirotoniţi de către Arhiepiscopul Georg Wagner de la Paris. Pe părintele Dumitru Popa l-a hirotonit Arhiepiscopul Georg Tarasov, iar pe autorul acestor rânduri Mitropolitul Augoustinos al Germaniei.
Freiburg, anul Domnului 1988 Slujba Dumnezeieştii Liturghii săvârşită de către părintele Dumitru Popa în sobor cu preoţi români refugiaţi în Germania
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfânta Fecioară Maria (analoghion)
Cât priveşte negativa noastră însuşire – din perspectiva Părintelui Simeon – şi anume «ascultarea faţă de episcopul nostru», înclinare, de care dânsul n-a dat dovadă nici înainte de a veni în Germania, nici cât timp a fost tolerat de către episcopi neromâni şi – după cât se aude – nici după ce s-a reaşezat sub oblăduire canonică românească, ei bine, cu ascultarea de episcopul nostru, cu adâncă smerenie ne lăudăm.
Şi nu din mândrie deşartă, nu din oportunism, de frica cuiva sau din motive pecuniare (cum s-a spus şi se mai spune) ne-am distanţat de «grupul de iniţiativă», iar înclinaţiile Cucernicilor Părinţi – îndeosebi ale părintelui Felecan – consemnate şi de către Cucernicul Părinte Cernăuţeanu, în obiectiva psihogramă menţionată mai sus (infestae declarationes I), ne-ar fi împiedicat, chiar de-am fi dorit să nu ne ascultăm «stăpânul».
Părintele dr. Ioan Dură a cercetat foarte atent documentaţia întrunirilor preoţilor, pompos numite de aceştia «congrese», ca să constate, că acestea au fost de fapt numai ale preoţilor, adică fără o participare efectivă a credincioşilor.
«Grupul de iniţiativă» al preoţilor necanonici i-au exclus pe credincioşii din parohiile lor, de la participarea efectivă la lucrările pregătitoare în vederea înfiinţării mitropoliei, fără-ndoială pentru a evita un refuz categoric al acestora de a-i urma. Ori noi, tocmai de încuviinţarea şi sprijinul credincioşilor, n-am vrut să ne lipsim.
Ne-am distanţat de «acţiunile» aşa numitului «grup de iniţiativă», după ce ni s-a semnalat din rândul enoriaşilor noştri, să nu luăm cumva vreo hotărâre grabnică şi fără acordul tuturor credincioşilor şi să trecem sub jurisdicţia Patriarhiei Române, înainte de a se fi împlinit aşteptatele schimbări, pe plan politic şi bisericesc.
Această atenţionare i-a fost adresată şi Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului nu de către părintele Dumitru Popa – cum s-ar aştepta cineva să audă – ci de către un enoriaş, mai precis dr. teol. Petre Vălimăreanu, în cadrul convorbirii de la Freiburg, în luna februarie 1992 ( libera legatio).
Noi consideram, că procesul de conciliere şi de redefinire a Bisericii românilor din exil trebuia început, numai după ce se vor fi găsit modalităţi, acceptate în aceeaşi măsură de toată lumea: preoţi, credincioşi, Patriarhia Română.
N-am putut împărtăşi aceleaşi viziuni, pe care «grupul de iniţiativă» le avea deja din 1990, cu privire la relaţiile cu Patriarhia Română sau la funcţia şi autoritatea viitorului ierarh. De pildă, n-am acceptat planul propus de către părintele Felecan, «să folosim situaţia de moment şi să învârtim Biserica Română pe degete, s-o determinăm să facă ce dorim noi, adică să ne alegem episcopul nostru, care să fie sfinţit şi totodată să ne fie recunoscută şi autonomia bisericească» (turbulenta contio).
N-am putut accepta nici una din năstruşnicile idei al Cucernicilor Părinţi, de pildă, că episcopul ales şi numit de noi (!) – oricine ar fi fost acela – ar fi trebuit să-şi îndeplinească funcţia, ţinând seama de directivele noastre, ale preoţilor sau ale Vicarului, sau – cum se preconiza de către unul dintre Cucernicii Părinţi din «grupul de iniţiativă» – să-i cerem episcopului, să facă greva foamei la poarta Preşedintelui Germaniei Federale, ca să oblige statul german să plătească Cucernicilor Părinţi români din Germania salarii, asemenea sistemului de salarizare a preoţilor din România, de care beneficiază în aceeaşi măsură şi slujitori de altă naţionalitate şi confesiune.
Nu ne-am angajat nici în campania de denigrare, organizată mai târziu de către preoţi şi enoriaşi din parohiile mitropoliei, împotriva episcopului lor, şi nici pe petiţiile adresate Patriarhului Teoctist şi Sinodului Român, să-şi retragă mitropolitul din Germania, nu ne-am pus semnăturile.
N-am pus niciodată sub semnul îndoielii, preoţia lucrătoare a confraţilor români. Numai în privinţa bunului caracter al unora dintre dânşii am fost şi rămânem întrucâtva mai rezervaţi, chiar cu riscul, de a fi învinuiţi de lipsă de smerenie şi dragoste creştinească.
N-am sfătuit pe vreunul dintre enoriaşii parohiilor noastre, să evite primirea Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, în bisericile păstorite de către Cucernicii Părinţi, dependenţi de Patriarhia Română şi nici nu le-am proorocit «bătaia lui Dumnezeu», dacă merg cumva, să se roage sau să înfrumuseţeze slujbele cu cântarea în biserica «ălorlalţi» – grecofilii.
N-am spus şi nu spunem enoriaşilor, să nu frecventeze slujbele săvârşite în alte biserici româneşti, decât cele în care slujim noi, motivând că acelea n-ar fi biserici adevărate, cum, fără ruşine şi discernământ, se spune despre parohiile noastre. Astfel de afirmaţii dăunătoare şi multe altele de felul acestora n-am făcut şi nu vom face.
Am inclus aceste câteva informaţii, despre cele spuse de către Cucernicii Părinţi – ortodocşi şi români ca şi noi – despre noi, despreMitropolitul şi despre Patriarhul, sub a căror ascultare canonică ne aflăm de bună voie şi nesiliţi de cineva sau motivaţi de niscaiva privilegii, ca să se ştie, că inconsecvenţa, duplicitatea, amatorismul, toate împreună conjugate, cu lipsa de smerenie şi iubirea de slavă deşartă, observate la Cucernicii Părinţi, ne-au determinat să rămânem «încuiaţi în afara Împărăţiei» („Iată, Mirele vine…”, Denia Canonului Mare).
Această marginalizare administrativ-jurisdicţională, în care am rămas de bună voie şi nesiliţi de nimeni, spre pacea noastră şi a enoriaşilor din parohiile păstorite de noi, nu ne-a determinat şi nu ne face nicidecum, să nu mai fim români sau să simţim cumva mai puţin sau deloc româneşte. Dimpotrivă! Ne ostenim să ne menţinem pe linia tradiţiei bimilenare a Bisericii Române şi a Bisericii românilor de exil, care întotdeauna s-a vrut şi s-a ştiut alături şi în slujirea credincioşilor ei.
Slujim şi predicăm exclusiv în limba română, conştienţi fiind, că Biserica diasporei româneşti – spre deosebire de alte organizaţii sau cluburi, care după împrejurări sau din diferite motive se înfiinţează sau se desfiinţează – a fost şi a rămas singurul factor constant, izvor de cultură şi spiritualitate ortodoxă şi românească, la îndemâna tuturor românilor, de la mic până la mare, trăitori departe de ţara şi de neamul lor.
Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg in Breisgau, în iulie a. D. 2008
Continuare în: positio mentis
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Iisus Hristos Împăratul lumii, Pantocrator
(analoghion)