Protoiereul Emilian Vasiloschi (1886 – 1966)
Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
În loc de prolog
«Nici un merit nu rămâne ascuns, şi faptul că rămâne nu-i nici o pagubă pentru el. Va veni ziua care îl va da la iveală ascuns şi înăbuşit de răutatea veacului său. Cine se gândeşte la contemporanii săi, s-a născut pentru puţini: vor veni după aceea mii de ani, multe mii de popoare: pe acestea să le ai în vedere.» (Seneca)
Memorabilis
Am făcut loc în această rubrică, alături de părinţii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa, şi celor trei slujitori de la Biserica română din Paris: Mitropolitului Visarion Puiu, Arhimandritului Graţian Radu şi Arhiepiscopul Teofil Ionescu.
Pe Mitropolitul Visarion şi pe Arhimandritul Graţian i-a legat o inextricabilă prietenie, de cei doi Părinţi din Germania – Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em. Popa, fiindu-le acestora, minunaţi sfetnici de taină în treburile bisericeşti.
Pe Vlădica Teofil nu l-am trecut cu vederea, nu pentru că ar fi făcut ceva bun pentru Biserica românilor din Germania, ci dimpotrivă, pentru a evidenţia faptul, că o pregătire teologică, oricât de atotcuprinzătoare ar fi ea, nu aduce nici un folos, atunci când cel care o are – fie el chiar şi vlădică – nu se bucură şi de „sărăcia cu duhul”, adică de smerenie, ci este înclinat mai mult spre cuvintele Ecclesiastului: «Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Totul este deşertăciune şi vânare de vânt» (Cap. I, vers. 2 şi 14).
Mitropolitul Visarion Puiu (1879 – 1964 )
Arhiepiscopul Teofil Ionescu (1896-1975)
Principiul a fost dintotdeauna şi rămâne valabil, în zilele noastre şi în timpurile care vor veni după noi, fără a ţine seama de tagma din care facem parte – mireni, preoţi sau episcopi. Aceasta este raţiunea, pentru care am inclus în istorisirea vieţii Bisericii românilor din Germania şi acele fapte, nu tocmai ortodoxe, ale unor credincioşi – mireni şi clerici, de pildă Vlădica Teofil Ionescu „şi cei împreună cu dânsul”, desigur nu pentru a-i defăima pe aceştia sau pentru a-i supune judecăţii noastre, ci din respect pentru veridicitatea evenimentelor cuprinse în lucrarea de faţă, conştient de riscul, că cele relatate pot apărea, ca fiind prezentate exclusiv dintr-o parte, deci subiectiv, ştiut fiind, că nimeni nu poate judeca o pricină sau să-şi dea o părere, înainte de a afla lămurit, ce spun ambii împricinaţi.
Referitor la aceasta, Aristofan spunea, că: «Până nu asculţi pe amândoi, nu poţi să judeci», iar Schopenhauer deasemenea, socotea că: «O judecată justă, cu privire la lucrurile întâmplate, o prevedere justă, cu privire la lucruri viitoare, putem avea numai atunci, când ele nu ne privesc deloc, deci, când ele nu ating câtuşi de puţin interesul nostru».
Mântuitorul Hristos avertizează: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Matei 7,1-2).
Este un avertisment de origine divină; sunt cuvinte rostite de către Dumnezeu. Ele dau speranţă sufletelor noastre, veşnic dornice de dreptate, dacă nu în lumea aceasta, măcar în cea de dincolo, adică după ce pornim în suprema călătorie.
Protoiereul Dumitru Em. Popa (1913-2004)
Arhimandritul
Valerian Zamfirescu-Paladi
Slujitorii de la Capela Română din Leipzig, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, iar mai aproape de noi, părinţii Vasiloschi şi Popa s-au ostenit cu multă dragoste şi jertfelnicie, pentru organizarea şi menţinerea Bisericii româneşti, de la începuturile ei în această ţară (de la jumătatea secolului al 19-lea), până în zilele noastre, şi au marcat prin devotamentul lor viaţa acestei instituţii divino-umane.
Pentru că ei nu s-au ostenit în zadar şi nici pentru ei, ci pentru generaţiile de români creştini ortodocşi – preoţi şi credincioşi, care le-au urmat lor, în aşa măsură, că, atunci când s-au mutat din viaţa aceasta în cea de dincolo, ar fi putut rosti şi ei, fără a fi acuzaţi de lipsă de smerenie, sintagma scriitorului german Jakob Wassermann (*1873 – † 1934): «Nici o răsplată, oricât ar fi de mare, nu egalează acea mulţumire nespusă, pe care o simte un om care poate spune, arătându-şi opera: «Vedeţi? S-a făcut”».
Le binecuvântăm somnul veşniciei cu floarea aducerii aminte şi aşezăm şi în dreptul lor, aforismul cu adânci dimensiuni spirituale, rostit de către Horia Stamatu, la o cu totul altă ocazie, dar care, la fel de bine li se potriveşte şi lor:
«Moartea înscrie termenul de revizuire a judecăţii asupra persoanei umane. Persoana umană este supusă în existenţă la grele probe ale neadevărului şi ale injustiţiei, determinate de micimile şi patimile firii sau ale societăţii. Odată cu moartea Începe restitutio in integrum a persoanei. Moartea este pragul dintre neadevăr şi adevăr, dintre nedreptate şi dreptate. Mai ales mai marii acestei lumi şi acei care au apropiat regiunile strălucitoare ale vieţii plătesc mai scump vama graniţei dintre neadevăr şi adevăr, dintre nedreptate şi dreptate». Horia Stamatu, Ioana Doamna (la moartea Prinţesei Ioana* 24.IX.1907 †19.II.1963), în Fapta, foaie de luptă românească pentru ziua de azi şi de mâine, decembrie 1963.
Protoiereu Sorin P e t c u – Müllhim a. D. 2006
Mitropolitul Visarion Puiu
Testamentul Mitropolitului Visarion Puiu
Protoiereu Emilian Vasiloschi – necrolog
Protoiereu Emilian Vasiloschi – bografia
Protoiereu Dumitru Em. Popa – necrolog
Protoiereu Dumitru Em Popa -biografia
Arhiepiscopul Teofil Ionescu
Arhimandritul Graţian Radu
Ieromonahul Graţian Radu (1911-1992)