Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Pentru a îndeplini lucruri mari, trebuie să trăim ca şi cum n-ar trebui să mrim niciodată.
(Luc de Clapiers, Marquis de Vauvenargues 1715-1747)
Părintele Protoiereu Dumitru Emanoil Popa* Necrolog
Părintele Dumitru Emanoil Popa s-a născut la 13 iulie 1913, la Aldeni, în judeţul Buzău, ca fiu de dascăl şi nepot de preot al satului, şi a încetat din viaţă anul acesta, înainte de a împlini 91 de ani, marţi 13 aprilie, a treia zi de Paşti, după ce, în noaptea de Înviere, căzând în altar, şi-a fisurat colul femural.
L-am cunoscut pe părintele Popa când trecuse bine de 70 de ani, același dintotdeauna, ca stil de viaţă: un om foarte cumsecade, glumeţ, cu frica lui Dumnezeu, pentru greşelile sale, pe care se străduia deci să nu le mai împlinească, dar râvnitor să ceară Domnului iertare pentru cei ce i se mărturiseau, însuși căindu-se pentru păcatele lor.
Şi-a început studiile liceale cu o bursă la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti, terminându-le însă la Buzău, după care a urmat cursurile Politehnicii din Bucureşti, până aproape de licenţă.
Pentru că era cunoscut, ca făcând parte dintre cei care asigurau aprovizionarea Cantinei Legionare, în ianuarie 1941 a fost obligat să se ascundă şi să se refugieze în Germania. În numărul 10 din octombrie 1952, al revistei Vatra, editată pe atunci la Roma de către dr. teol. Petre Vălimăreanu, părintele Popa a evocat aşa numita „rebeliune” din ianuarie ’41 care, deja după 11 ani, începuse să fie falsificată, chiar de către unii participanţi, din diverse interese sau debilităţi: „Se striga «jos Roşianu!» şi de către unii care nu ştiau cine e respectivul. La ambasada germană au strigat în cadenţă: «Heil Hitler!», la Preşedinţie: – «trăiască generalul Horia Sima!», la Palat au cântat «trăiască Regele!». La Mihai Viteazu, pe soclu, studentul Virgil Ionescu citea manifestul şefului studenţimii Viorel Trifa, care stătea lângă statuie”.
Dumitru Em. Popa (1913-2004)
„Oaspeţi ai Reichului”
(autocaricatură)
În Germania, iniţial, părintele a locuit la Rostock cu regim de oaspete al Reich-ului, având drept de locuinţă şi loc de muncă, cam la liberă alegere, cu obligaţia, normală pentru străini în timp de război, de a anunţa la poliţie, dacă ar fi avut chef să părăsească pentru o perioadă anume de timp oraşul de reşedinţă. Traiul la Rostock nu era prea aspru.
În 1942, Părintele a editat aici revista „Bomba”, poate că prima revistă a exilului românesc, cu un pronunţat caracter umoristic şi mai mult în versuri. Tot cam în această perioadă, povestea un compatriot trimis la studii militare în marele Reich şi devenit mai apoi „simist”, era o circulaţie mare de tineri români, mulţi încercând să-şi reia studiile întrerupte în România, căutând deci o facultate care să-i primească. De regulă, locuiau într-o cameră, cu un pat imens, în care dormeau cinci, şase sau chiar şapte tineri români. Uneori, în astfel de peregrinări după un loc de muncă sau de studiu, se mai rătăcea şi câte-o camaradă. Părintele Popa o punea să doarmă la perete, el ocupând spaţiul următor, ca garant al neprihănirii camaradei, urmând apoi ceilalţi tineri, unii dintre ei prea zvăpăiaţi, ca să se poată avea încredere totală în ei.
„Oaspeţi ai Reichului”
(autocaricatură)
Revista Bomba
Când am verificat exactitatea informaţiei, Părintele nu mi-a spus numele camaradei, ci numai faptul că aceasta se stabilise ulterior în Argentina. Camaradul simist, de altfel un om de cuvânt, născut în zodia leului, mi-a relatat cele de mai sus cu un aer uşor ironic iar cu o altă ocazie, mi-a povestit cât de uşurat s-a simţit că n-a trebuit să-şi ţină cuvântul, când o doamnă, căreia îi propusese să-i cumpere o haină de blană, plină de iubire i-a spus, că nu simte lipsa blănii respective.
Un om, care are dificultăţi să-şi ţină cuvântul, chiar dacă şi-l ţine întotdeauna, nu poate înţelege modul de funcţionare şi motivaţia mistică a desăvârşirii morale, care l-a caracterizat pe părintele Popa, sunt sigur, încă de la o vârstă fragedă.
După ce aventurierul terorist Horia Sima a plecat la Roma clandestin, împreună cu sutele de legionari din Germania, cu intenţia, de a negocia câte ceva cu Mussolini, care, bineînţeles, nici nu l-a primit în audienţă, părintele Popa a fost internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald.
După bombardamentul aliaţilor, din ziua de 24 august 1944, şi moartea consecutivă a mai multor mii de internaţi, între care Ernst Thälmann, prinţesa Mafalda a Italiei, dar şi câţiva camarazi: Zaharia Duhu, Voinea, Graur, Gh. Papanace, Călin etc., ruşii au ocupat lagărul şi au luat, ca de peste tot, şi arhivele, pe care încă le ţin secrete, spre a împiedica până în cel mai propice moment, din punct de vedere comercial, aflarea circumstanţelor exacte, în care au murit milioane de internaţi, desigur mai puţin decât civilii germani (copii, femei, bătrâni) ucişi în bombardamentele asupra oraşelor), deşi păstrarea secretă a unor arhive, după mai mult de 60 de ani de la evenimentele nu prea secrete la care se referă, poate isca bănuieli, oricărui om de bună credinţă.
„Congresul Presei”
(autocaricatură)
Dumitru Em. Popa (1913-2004)
În august 1952, după fix 8 ani de la episodul Buchenwald, în revista „Vatra”, părintele Popa evoca pe două pagini Ultimele zile la Buchenwald, unde erau internaţi şi vreo 400 de români în mai multe barăci, dintre care una, numită Ferma, era locuită de către soţiile unor legionari mai gospodari, care n-au acceptat să fugă din ţară, după rebeliune, cu mâna goală. Pentru aceştia, salvarea vieţii presupunea, printre bagaje, şi jumătatea hărăzită fiecăruia.
Desigur că, fiind toţi tineri şi mulţi glumeţi, din când în când, fermierii mai erau luaţi peste picior, ca să nu înflorească prea tare invidia, plantă necunoscută „mexicanilor”, dar cu rădăcinile adânc înfipte în sufletele multor brigadieri.
Din amintirile părintelui Popa aflăm date obiective de istorie, cum ar fi incendierea în bombardament a vilelor lui Daladier şi Leon Blum.
Mi-a povestit Părintele un episod din bombardament, neamintit în „Vatra”. Un camarad, înspăimântat după căderea primelor bombe, s-a repezit la părintele Graţian şi l-a implorat să-l ia sub patrafir (epitrahil n.n.), ca să-l apere Dumnezeu şi pe el. La care părintele Graţian i-a replicat: „Pleacă de-aici, păcătosule; cade bomba pe tine şi mă omoară şi pe mine!”.
Părintele descria cu exactitate stilul de atac al aliaţilor; cum de luni de zile, pe deasupra lor treceau mereu escadrile, care bombardau centre urbane mai intens populate şi cum deodată, un avion s-a desprins din formaţie şi a desenat, chiar deasupra lagărului, cu fum alb pe cerul albastru, un cerc.
Apoi a început măcelul. Printre camarazii supravieţuitori, menționați de către Părinte, se numără: prof. I. G. Dimitriu, Ghiţă Costea, Bujorel Hoinic, N. Şeitan, A. Gorănescu, Basarabescu, Aurel Ionescu, Fănică Cojocaru, moş Teban, Mica Vasile cu frate-său, dr. Stoia, căpitan Comănescu, Gh. Sârbu şi, sub strungul la care lucra el, camarazii: Spânache, Simedru, Dănilache şi povestitorul, care a adaugat la acestea şi faptul, că, fără bombe căzând împrejur, nici măcar el singur n-avea loc sub strung. De la Vălimăreanu ştiu că, în lagăr, francezii erau cel mai bine informaţi cu mersul frontului, posedând clandestin un aparat de radio la care ascultau ştiri, pe care apoi le povesteau şi românilor.
Dumitru Em. Popa (1913-2004)
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg (1885-1889)
Un alt aspect din ultima parte a războiului, formarea şi acţiunile Armatei Naţionale Române (de fapt – numai vreo două batalioane, cărora li se zicea regimente), extrem de puţin cunoscut istoricilor români (deşi este vorba de «spălarea obrazului»), beneficiază de numeroase pagini în „Vatra”, în nr. 26-35 (februarie–noiembrie), din anul 1953, sub formă de amintiri proaspete de pe front.
La 14 februarie 1945, în lagărul de instrucţie de la Kaufholz, a sosit ordinul de plecare pe front. Comandantul companiei, în care era integrat ca sublocotenent Părintele, era sublocotenentul Dancău, oltean, invalid de război, Colonelul german -Ludwig Adalbert le-a spus: «Cruţaţi tinerii!», ceea ce, decodificat, însemna: «Oricum, războiul e pierdut». Părintele era abătut, pentru că prietenii, Traian Miron şi Grigore Scorochirja, mutilaţi de război, rămăseseră la Regimentul 2.
În seara zilei de 15 februarie, când trenul lor pleca spre Gmün, dr. Victor Apostolescu se ţinea de glume. Când Părintele l-a întrebat: «Unde mergem, domnule doctor?», acesta i-a răspuns. «La rai, măi tată!».
În dimineaţa zilei de 16 februarie, când trenul traversa un colţ al Cehoslovaciei, populaţia era obosită, dar a devenit dintr-o dată prietenoasă, când a aflat că, de fapt, ostaşii din vagoane erau români.
În seara zilei de 17 februarie, ajungeau la Leipzig, iar în dimineaţa de 18 februarie, erau deja la nord de Berlin. Trenul începuse să fie atacat de aviaţia bolşevică iar un avion rusesc a fost doborât la Stettin.
La 19 februarie, trenul a ajuns în Neu-Stettin. Tunurile se auzeau din ce în ce mai tare. Părintele nu-şi dădea seama, dacă armata se apropia de front sau frontul de armată. Erau imagini paşnice. În drum spre Falkenburg, sergentul Blaga Iosif spunea poveşti, soldaţii coceau cartofi, iar grupa lui Elisei fierbea secară. În gară, un nou atac aerian s-a soldat cu patru morţi şi zece răniţi, printre care sublocotenentul Piţigoi şi adjutantul Voinea. Militarii români n-aveau încă arme, ci doar grenade. În vagon cu părintele Popa se aflau: părintele Graţian – «haiducul cu suflet de copil», Ciuntu, căpitanul Niţoiu, sublocotenentul Dobrescu. Se cunoaştea deja staţia de destinaţie – Tempelburg. Alt atac aerian, tot şapte avioane, un rănit. Părintele era singurul ofiţer guvernamental din detaşamentul care, mărşăluind, a ajuns la Krossinsck, în dimineaţa zilei de 20 februarie. La 3 martie, aflându-se pe malul Oderului, românii au aflat, că divizia lor a trecut de sub comanda lui Skorzeni, sub cea a locotenent-colonelului Kempin. Din batalionul căpitanului Opriş s-au iniţiat două acţiuni, de partea cealaltă a fluviului, una sub comanda adjutantului Voinea Mihai, iar cealaltă sub comanda sergentului t.r. Blaga Iosif, împreună cu sergenţii Gheorghiu Nicolae şi Elisei Teodor şi cu soldatul Chistol. Aceste grupe au confirmat, că ruşii au ocupat satul Fiddikow. Căpitanul Dreve a comandat părintelui, să-şi facă o echipă, să treacă Oderul şi să aducă un prizonier. Părintele a cerut voie să treacă râul mai spre dimineaţă şi mai la nord, unde nemţii mai ţineau un cap de pod, apoi a format o echipă alcătuită din sergentul major State Virgil, sergenţii t.r. Blaga Iosif şi Slătineanu Eugen, sergenţii Elisei Teodor şi Gavrilă Ion și soldaţii Chistol Nicolae şi Pungă Vasile (ultimul ştiind ruseşte). Din amplasamentul mitralierei grupei I, soldatul compozitor Tulbure cânta. Satul ardea. Sergentul major Ghiţu Ion – bihorean, s-a oferit voluntar. Au plecat toţi spre Friedrichsthal. După ora 13.00, au mâncat la Garz am Oder. Blaga le-a spus celorlalţi, că simte că nu se va mai întoarce şi le-a cerut, când va fi momentul, să-i cânte „Plânge printre ramuri luna”.
Dumitru Em. Popa (1913-2004)
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfânta Fecioară Maria
(icoană pe analog)
La ora 14, cu o barcă la care vâsleau doi bătrâni din Volksturm, grupul a atins păpurişul dintre Odere. Deşi au fost atacaţi de artilerie, au ajuns la malul opus, la Marwitz, sat sub controlul căpitanului Grăul, comandantul unui batalion din regimentul 2 paraşutişti. Grupul Părintelui a luat poziţie pe şoseaua Marwitz–Pakulent. În Kranzenfeld, la 3 km de Marwitz, Părintele s-a prezentat la comanda batalionului german. În duelurile de artilerie, care au avut loc, la 5 martie, sergentul Blaga Iosif, instructor legionar, a devenit erou.
Datorită modestiei lui exagerate, părintele Popa nu a povestit împrejurările în care a obţinut Crucea de Fier, dar a relatat circumstanţele decorării altor compatrioţi, ca, de pildă, Alexandru Tănase (Ică), din Băbenii Vâlcei, pentru cucerirea insulei din faţa Schwedt-ului. După 6 ani la Aiud, începuţi sub Carol al II-lea, şi după alţi ani, în prima linie, în batalioanele de la Sărata şi stepa calmucă, Ică a fost executat la Jilava, după ce venise – sub comunişti, să continue lupta în ţară. Părintele nu ştia, că nu Horia Sima anunţa la Bucureşti, unde vor fi paraşutaţi partizanii sosiţi din Occident, ci oamenii lui Philby, care vindeau şi ei ruşilor, mai ales ceea ce nu era în măsură să îngrijoreze şi să sporească vigilenţa serviciilor secrete britanice.
În cursul celor nici trei luni de război, mai ales după «defecţiunea» (capitularea) ungurilor şi ruperea frontului la Balaton, ostaşii companiei părintelui Popa au fost trecuţi în linia a doua, ca „vânători de care”, aripa stângă fiind constituită dintr-o formaţie din armata lui Vlasov, iar cea dreaptă – din compania sublocotenentului Valeriu Dobrescu.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Iisus Hristos Împăratul lumii – Pantocrator
(icoană pe analog)
Dumitru Em. Popa
la cositul fânului
După ce o vreme a fost prizonier de război, într-un lagăr de lângă Hanovra, părintele Popa îşi câştiga pâinea, ca muncitor agricol în Germania iar în martie 1948 a ajuns la Paris. Aici s-a angajat în activitatea de organizare a unei părţi a exilului, cea mai turbulentă şi mai periculoasă, din cauza prozelitismului, pe care-l practica Horia Sima, pe care părintele nu s-a sfiit să-l atace direct şi în presă, riscând foarte mult, pentru că şeful „brigadierilor”adunase în ceea ce-i ţinea loc de caracter, o serie de păcate capitale, care aveau totuşi darul să-i atragă pe mai toţi aventurierii, inadaptabilii şi psihopaţii, care au reuşit până la urmă să compromită grav Mişcarea Legionară.
Încă din 1952, „Vatra” publica un schimb de scrisori, între părintele Popa şi Ilie Gârneaţă, căruia Părintele îi cerea, să acţioneze mai energic pentru îndepărtarea din Mişcare a compromiţătorului Sima. De asemenea, în rubrica „Doruri şi necazuri”, ataca o serie de cărţi tipărite „pentru denaturarea adevărului”.
Revolta lui era însă autocenzurată, punând mereu bemolul ironiei şi chiar al autoironiei, cum se vede şi din acest fragment, citat din nr. 7 al revistei, anul 2, pag. 9-10: „Chestiunea cea mai delicată rămâne şefia Legiunii. La cules de vie la Bardin, camarazii căzuseră de acord. Am încercat cântecul cu toate numele şi am văzut că numai aşa mergea: «Don Mitică să trăiască şi Garda de Fier». Dar hai să zic că accept şi asta; cum facem cu gradele, deoarece rablele codreniste nu vor să ţină seama de spuma comandantului. Eu zic să fie recunoscuţi şi din cei din urmă două exemplare, ca să se poată face sudura între generaţii, şi pentru asta propun pe nea Iancu Fleşeriu, ca unul care s’a dovedit cu mari calităţi de reformator…”
În acelaşi articol, Părintele îi ataca puternic pe ultimii doi regi ai României, afirmând: „Arestarea lui Antonescu nu trebuie văzută drept ceva pozitiv, numai pentru că acesta era adversarul legionarilor”. Iar când i s-a ripostat, că Ferdinand şi Carol I au fost regi buni a replicat: „Nu cumva vom pune gâscanii la icoană, pentru că oarecând strămoşii lor au salvat Capitolul?!” şi ca să nu se creadă, că ar fi fost doar steril-nostalgic, a adăugat: „Cine poate nega suflul românesc, de care este plină întreaga fiinţă a prinţului Nicolae?”
Analiza democraţiei româneşti interbelice a Părintelui, ar fi putut fi citată de către comunişti, cu efecte mult mai convingătoare, decât minciunile acestora, pentru că dădea exemple concrete de preoţi mardeiaşi electorali şi traficanţi de influenţă, ceea ce comuniştii nu puteau băga de seamă, fiindcă erau exact în stilul lor, deşi preoţii respectivi aparţineau, unii ţărăniştilor şi alţii liberalilor.
Nu era vorba despre o poziţie radical antidemocratică a părintelui Popa, ci mai mult de o atitudine critică, faţă de anumite racile ale democraţiei, cum se va vedea din finalul acestui articol – epistolă: „Să nu credeţi că vă scriu aceste lucruri, pentru că îmi place să mă aflu în treabă sau să mă mândresc în sinea mea, cum aş fi făcut-o poate la 18 ani, că gândurile mele apar în gazetă. Din aceste idei trunchiate veţi putea constata, că sunt anumite doruri, ce ne frământă. Se vede pretutindeni această situaţie nenorocită care, în loc să ne ducă «din creastă’n creastă», ne duce din groapă’n groapă… Cu cât trece vremea, cu atât mai mult dihonia roade din noi, şi pojghiţa urii, care a pus stăpânire pe sufletele noastre, a început să se’ncrusteze. Şi dacă acum câţiva ani, era foarte uşor de înlăturat, acum e mai greu şi vom ajunge poate la imposibil”.
„Peste Oder, peste Rin”
(autocaricatur)
Ion Ipser
Sfântul Arhanghel Mihail
Aproape 20 de ani a rămas părintele Popa la Paris, chiar dacă anii de agitaţie politică au fost, mai ales, cei de la început.
În legătură cu celebrul Georgel Demetrescu, prieten bun cu Petre Ţuţea, despre care i-am cerut amănunte, mi-a povestit următoarele trei întâmplări, la care a fost de faţă:
1. Arhimandritul Martinian Ivanovici l-a pomenit pe Carol al II-lea în biserică, după ce-l căsătorise la Lisabona cu Lupeasca, fapt pentru care, a fost dat afară de către credincioşi. Deși, în majoritatea cazurilor, ca forţă de opinie, legionarul Georgel s-a pronunţat pentru „liniştire”, un alt legionar, mai temperamental, l-a pocnit. „Nea Georgel, o luaşi pe coajă”, a băgat de seamă un fost frate de cruce. „Ce să-i faci, aşa-i la rivuluţie!” a explicat Georgel, ceea ce tocmai i se-ntâmplase.
2. Horia Sima explica legionarilor la o şedinţă, că o nouă lege franceză scutea de impozite, timp de 9 ani, pe oricine s-ar fi dus în Corsica, pentru a prelua una din fermele rămase fără stăpân, după război, şi-şi invita ascultătorii să se pună pe picioare economic, în insulă. La care Georgel Demetrescu, mai din fundul sălii, a replicat: „Comandirule, oamenii mari vin din Corsica, nu se duc acolo!”.
3. După o conferinţă a lui Gafencu, în sala Georges V, la ieşire, în hol, un ovrei care nu-l mai văzuse demult pe Georgel, deşi erau buni prieteni, de bucuria revederii, expansiv, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Georgel a privit în jur cu subînţeles şi a rostit cu voce tare: „Acum, să mai spună cineva, că nu m’am deznazificat!”.
Părintele Popa glumea des, ştia să povestească cu haz, deşi vorbea încet şi era foarte serios. În schimb, o grămadă de oameni neserioşi nu glumesc niciodată. Capcanele limbii române se adresează numai celor care nu simt limba, ci doar o învaţă.
Ion Ipser
Sfântul Arhanghel Gavriil
Presbitera Hrisa (Aurica) Popa
În 1953, Părintele s-a căsătorit cu Aurica Cutrula din Veria, apoi li s-a născut fiica – Veria Rodica, viitoare absolventă a facultăţii de filologie din Strasbourg, iar zece ani mai târziu, era bine aşezat la rosturile lui, în Paris. În cei peste 20 de ani, de când luaseră calea pribegiei, majoritatea preoţilor legionari muriseră, cei rămaşi în viaţă fiind răsfiraţi în toată lumea. Astfel, la vârsta de 50 de ani, Părintele s-a văzut în situaţia, de a fi obligat de către refugiaţii români din Germania, să devină preot.
Hirotonia a oficiat-o Arhiepiscopul rus Georg Tarasov, întâistătătorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Ruse, din Paris, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
Devenind preot, Părintele nu s-a schimbat. Şi înainte îl iubise pe Dumnezeu, mai mult decât orice, dar acum, harul lui Dumnezeu continua să lucreze în el, de data aceasta – oficial.
Eu îl consider pe părintele Popa cel mai cinstit om pe care l-am cunoscut și continui să mă gândesc cu admiraţie şi cu dragoste la el, încercând să utilizez această admiraţie, ca un instrument de purificare morală a mea.
E foarte important ca, îmbătrânind, să nu devii excesiv de caricatural, să nu te copleşească mici metehne, cu consecinţe din ce în ce mai îngrozitoare, să nu-ţi sporească lăcomia sau orgoliul, sau egoismul, sau, Doamne fereşte!, toate astea împreună, pentru că, de multe ori, ca să distrugă pe om, păcatele se sprijină între ele, ca nişte complici, care, împreună, dau o lovitură.
E bine, ca fiecare dintre noi să aibă un model moral, care să-l ajute, prin simplul fapt al existenţei lui, pe drumul autodepăşirii, spre desăvârşire. Nimeni nu poate deveni mai bun, sau mai cinstit, spunându-şi: „Sunt mai bun decât X sau decât Y”. În acest fel, batem pasul pe loc sau decădem. Când îţi spui: „Părintele era mai bun decât mine, mai cinstit decât mine”, chiar dacă Părintele a murit şi chiar dacă nu-ţi dai tot timpul conştient silinţa, o parte din harul Părintelui lucrează, fără ca tu să-ţi dai seama, în tine. Iar dacă tu însuţi, din când în când, mai faci câte-un bilanţ, neapărat obiectiv, şi te mai şi străduieşti puţin, ajungi din ce în ce mai aproape de roadele mântuirii.
Presbitera Hrisa cu fiica Veria în ziua botezului
Nimic nu izbândeşte fără muncă (Sophokles)
Cu vreo şapte, opt ani în urmă, un ofiţer CIA român, francmason de grad înalt în America, a venit la mine ca pacient. Fiind acest român şi om inteligent, am stat mai mult de vorbă. Fiind eu de bună credinţă, nu m-a surprins că era foarte curios. Venea de la Stuttgart, dar publicase o carte la (tipografia) Coresi, cu mai mulţi ani în urmă. Inevitabil, s-a discutat şi despre securişti. La un moment dat, mi-a spus foarte viu, poate cu prea multă energie spirituală: „Am auzit că şi la voi, la Freiburg, părintele Popa ar cam avea legături cu securitatea!”. Am zâmbit, uitându-mă la el cu multă milă, şi i-am replicat: „În părintele Popa am mai multă încredere decât în mine”.
S-a relaxat imediat. Analizând ulterior discuţia, care oricum nu era prea obişnuită în monotonia vieţii cotidiene, mi-am dat seama că, dacă numai din jigodism i-aş fi răspuns: „Da, şi eu am auzit”, ar fi fost clar pentru el, că şi eu am nimerit de fapt la Freiburg, într-o misiune de învrăjbire şi suspicionare reciprocă a componenţilor exilului. Şi mi-am dat seama că e tot una, dacă misiunile astea le dă securitatea sau dracul.
După hirotonire, părintele Popa s-a stabilit la Freiburg, unul dintre cele mai puternice centre ale exilului românesc, slujind însă şi la Düsseldorf, Köln, München, Hamburg, Berlin, Salzgitter şi în alte oraşe germane, iar în Elveţia, la Baden şi la Geneva.
Activitatea de preot nu s-a rezumat însă doar la oficierea Sf. Liturghii, botezuri, nunţi şi înmormântări. Părintele a continuat o susţinută muncă de sprijinire a românilor din diasporă, de pildă prin editarea timp de şase ani a buletinului parohial „Zori de Zi”, cu D. C. Amzăr ca redactor responsabil. De asemenea, a înfiinţat o şcoală românească, după modelul celei de la Paris, unde era profesor Petre Vălimăreanu, iar printre elevi se aflau şi copiii profesorului Paul Miron. Nu s-a putut implica prea mult în activitatea bibliotecii, nefiind în relaţii bune cu Virgil Mihăilescu, dar cu Petre Vălimăreanu, Caranfil Spânachi, profesorul Prodan, chiar și cu maiorul Păunescu, iar mai aproape de zilele noastre, cu dr. Crişan Muşeţeanu, a reuşit să împlinească anumite programe culturale, care au fost de folos comunităţii româneşti.
Nu mai insist asupra aportului întregii familii a Părintelui la funcţionarea tipografiei „Coresi” a lui Niki Constantinescu, unde s-au tipărit multe zeci de cărţi bune, întreprinderea fiind, numai din punct de vedere financiar, falimentară.
Acum, când autorităţile de la Bucureşti vor să bifeze ca realizată, operaţiunea de spălare a păcatelor, desigur – numai ale înaintaşilor lor, căci ei n-au, nu prea ne mai pot ajuta, căci entuziasmul nostru sfânt s-a cam consumat în reumatisme şi dacă ne-o mai fi rămas câte ceva în adâncul ridurilor feţelor noastre, e numai entuziasm de extracţie laică, fără acel spirit de sacrificiu, din care unii mai păstrăm cu grijă câte-o picătură, pentru o eventuală ultimă eroică zvâcnire.
Iniţial, serviciul religios s-a desfăşurat pentru românii din Freiburg, în capela Universităţii. Acolo a oficiat Părintele – de pildă, în 1969, căsătoria lui Petre Vălimăreanu sau parastasele cuvenite martirilor şi eroilor neamului, precum şi a refugiaţilor din Freiburg, decedaţi departe de ţara natală.
Începând cu data de 18 octombrie 1980, slujbele religioase s-au ţinut în biserica Maria Schutz, vezi Reporter – Ortodoxia.de devenită – prin mărinimia Bisericii Catolice şi a Bisericii Evanghelice din Freiburg, locaş de rugăciune pentru „minorităţile ortodoxe din Freiburg”– greci, români, ruşi, sârbi.
Predarea cheii bisericii a avut loc într-un cadru festiv, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către Î.P.S. Augoustinos, mitropolitul Germaniei şi Exarhul Patriarhiei Ecumenice, pentru Europa Centrală, înconjurat de un sobor de preoţi, din care au făcut parte părintele Popa, părintele Viorel Mehedinţu, părintele Nikolai Koschynski, părintele Radu Constantin Miron, de la Mitropolia greacă din Bonn, şi preotul comunităţii greceşti din Freiburg (vezi Rumänische Präsenz in Freiburg – Ortodoxia.de şi Reporter – Ortodoxia.de
Oricum ar fi copiii, ei sunt dragi părinţilor (Sophocles)
Bad Ems 1966
Părintele Dumitru Popa
slujind Dumnezeiasca Liturghie
Biserica Evanghelică a fost reprezentată de către decanul şcolilor – părintele Karl-Heinz Schirmer, iar Arhiepiscopia Romano-Catolică, de către episcopul vicar Karl Gnädiger.
Când a împlinit vârsta de 70 de ani, părintele Popa a fost sărbătorit, alături de Monsegneurul Octavian Bârlea (născut la 5 mai 1913), în „Vatra”, sub semnătura lui Radu Cornăţeanu, dar şi în cadrul parohiei din Freiburg, duminică 17 iulie 1983, când, după slujbă, maiorul Alexandru Păunescu a prezentat activitatea Părintelui, într-un discurs omagial. Cităm, din „Vatra”: „La Paris s’a alipit de biserică, ţinând strana, cum de copil obişnuise în satul părintesc; minusculul «apartament», de lângă turla (bisericii n.n.), în care hălăduiau stoluri de porumbei, devenise oază de băjenari flămânzi, pe care cu pricepere de om păţit, îi culegea, cunoscuţi – necunoscuţi, din ograda bisericii, cam după fiecare slujbă. Iar când biserica română liberă din Germania era pe cale să rămână de izbelişte, Dumitru Popa n’a pregetat, să cedeze insistentelor rugăminţi ale prietenilor de aici, lăsându-şi baltă toate rosturile, abia înfiripate, spre a începe o nouă treabă de pionierat, chiar dacă tinereţea nu stă pe loc. Şi a început-o colindând Germania, de la Freiburg la Hamburg, oriunde era chemat pentru botezuri, cununii, parastase, înmormântări ori Liturghii. Rareori a putut fi în familie de sărbătorile împărăteşti. Casa a continuat să-i fie, şi aici, punct de sprijin pentru mulţimea noilor veniţi…. Iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ni-l ţină încă mulţi ani în plină sănătate şi vigoare; ca norocul, de a avea conducător spiritual pe acest om întreg, să se prelungească până vom putea, cu toţii, săruta sfântul pământ al patriei eliberate……” .
După ieşirea din biserică, la un restaurant câmpenesc, au ţinut discursuri: preotul evanghelic Karl-Heinz Schirmer, consilierul Păcurariu, profesorul Carl-Gerold Fürst (decanul Facultăţii de teologie din Freiburg), Cicerone Ioaniţoiu, avocatul Radu Budişteanu şi Petre Vălimăreanu.
Răspunzând, Părintele i-a invitat pe toţi, tot acolo, în anul 2000.
Freiburg în Breisgau, Slujba Aghiasmei celei mari la râul Dreisam
Slujbă de pomenire la mormântul unui conaţional
Cităm dintr-un frumos discurs rostit de către părintele Popa, în biserică, la 10 Mai 1971: „Aşezat la marginea de răsărit a lumii creştine, la răscrucea tuturor intereselor politice, în calea tuturor răutăţilor şi în bătaia celor patru vânturi, neamul românesc a avut de îndurat învolburarea evenimentelor vânturate de istorie şi n’a rezistat decât datorită credinţei şi armăturii sale sufleteşti, conştient că trăieşte aici, pe aceste meleaguri «din mila lui Dumnezeu şi din ascuţişul săbiei sale»”.
În ultimii 15 ani de viaţă, şi-a purtat discursurile mai mult în suflet. De fapt era unul şi acelaşi discurs, pe care-l învăţase în prima tinereţe, în România, cuvinte, în care credea tot atât de mult ca şi în Cel de Sus. Acelaşi discurs, astăzi, îl poartă din ce în ce mai puţini români în sufletele lor, dar el continuă să existe, importanţa lui nu scade, chiar dacă astăzi, conjunctural, problemele au ajuns să se pună altfel.
Cu ocazia sărbătoririi Unirii Principatelor, a Marii Uniri de la Alba Iulia şi cu diferite alte prilejuri, Părintele a rostit cam acelaşi discurs mobilizator, îmbărbătător, consolator.
Cuvintele erau, desigur, mereu altele. Dar ideile au fost întotdeauna aceleaşi, din testamentele martirilor şi eroilor neamului. S-a întâmplat de mai multe ori ca, în mai puţin de o lună, Părintele să oficieze anumite parastase, în trei, patru biserici.
De pildă, în iunie – iulie ’71, pentru Ilie Gârneaţă şi Ghiţă Stoica, Părintele a slujit la Paris (cu părintele Boldeanu), la München şi la Freiburg.
„Vatra” consemnează şi aspecte mai puţin agreabile, despre exilul românesc. De pildă, duminică – 16 ianuarie 1972, în timp ce părintele Popa oficia la biserică parastasul de 35 de ani pentru Moţa şi Marin, Emilian, Acrivu, Mihăilescu şi alţi camarazi de nuanţă simistă făceau chef cu lăutari, în localul camaradului Orendovici, ca şi cum cei doi eroi de la Majadahonda ar fi murit, aşa cum povesteşte poetul Mircea Dinescu, greşit informat intenţionat, de către stăpânii fostelor şi actualelor organe, fapt care i-a revoltat pe cei care nu ştiau, cum au comemorat în realitate chiar unii camarazi, tragicul eveniment.
Se povestesc, sau nu se povestesc asemenea situaţii? ! Mai poate cineva să-nveţe ceva pozitiv şi să se-ndrepte din astfel de întâmplări? ! Consider, că anumite credinţe mai pot fi totuşi întărite şi, câtă vreme aşa ceva este posibil, nu trebuie ascunse greşelile. De altfel, nici nu-i nevoie să fii de dreapta, ca să nu-ţi fie indiferentă o evoluţie spre jigodism a neamului românesc. Nu trebuie pentru asta, să fii român verde, e suficient să nu fii putred.
Freiburg în Breisgau 1979
Slujba Sfintei Învieri în capela Sf. Mihail, în cimitirul vechi
München 2 iunie 1971
Slujbă de pomenire la mormântul lui Virgil Ionescu
În 1976, Consiliul Ecumenic din Geneva, care deconta biletele de tren ale preoţilor ortodocşi din exil, a ajuns în dificultate filantropică sau şi-a însuşit alte obligaţii, incompatibile cu continuarea acestui mod de ajutorare a credinţei creştine prigonite. Biserica română a făcut un apel, fără mari ecouri, la credincioşi. Important mi se pare doar faptul, că, până la urmă, Dumnezeu a găsit o soluţie pentru această problemă astfel, încât până spre vârsta de 90 de ani, părintele Popa a continuat să oficieze slujba Învierii, de pildă, la Freiburg, ori la Baden în Elveţia, şi, a doua zi dimineaţa, slujba de Paşti la Düsseldorf.
La aproape 90 de ani, la Denia celor 12 Evanghelii, lua în spate crucea în biserică, refuzând orice ajutor.
Ca Toma necredinciosul, am fost apoi în altar, special ca să-i evaluez greutatea, fiind tentat să cred că este goală, întocmită din placaj. Şi totuşi are peste 20 kg şi este din lemn masiv.
În 1980, părintele Popa a vizitat Australia, oficiind şi acolo Sfânta Liturghie, botezuri, parastase, fiind un exemplu de creştin şi de păstor, pentru românii pribegiţi în al şaselea continent.
În ultimii 20 de ani ai vieţii, în fiecare an, de Înălţare, în fruntea unui sobor de preoţi, părintele Popa oficia parastasul, la cimitirul prizonierilor de război români, de la Soultzmatt, ţinând iniţial şi cuvântări.
Desigur, o viaţă atât de bogată în evenimente şi trăiri ca a Părintelui, nu poate fi epuizată într-o conferinţă. Personalităţi culturale de primă mărime ale exilului au fost prohodite de catre Sfinţia Sa, şi citez aici numai pe Pamfil Şeicaru.
A trăit momente foarte periculoase şi foarte dureroase. De pildă, tatăl său a fost înmormântat la Aldeni în anul, în care Părintele urma să împlinească 70 de ani (la 13 februarie 1983). Nu-l mai văzuse de peste 40 de ani şi era un foarte bun fiu.
Mulţi compatrioţi, care nu l-au înţeles sau i-au invidiat nobleţea sufletească, înţelepciunea sau umorul, l-au duşmănit mocnit sau chiar l-au atacat.
La parastasul de 40 de zile al mamei mele, înainte de începerea slujbei, fiica mea a intrat cu pomelnicul în uşa altarului. Poate că făcuse chiar un pas în interiorul altarului, căci Boţoc, unul dintre ajutoarele la slujbă ale Părintelui, a început s-o certe aspru. Părintele a spus doar: „Iau asupra mea păcatul!” şi a închis incidentul.
Desigur, cu un asemenea şef, Boţoc nu putea fi mulţumit. Şi ca el au fost mai mulţi. Părintele ştia însă, că în comparaţie cu suferinţele binefăcătoare ale Mântuitorului, ceea ce putem îndura noi, oamenii, sunt doar necazuri, cu care Dumnezeu ne dă şanse de perfecţionare, de întărire a cugetului şi a simţirii, de ne îmbătrânire spirituală.
De aceea, nu s-a temut niciodată, că, pe calea plăcută Domnului, unii considerau, că Părintele se semeţea sau, pur şi simplu, nu-l înţelegeau şi aceasta îi înfuria.
Mai sunt multe, multe amănunte, care inevitabil scapă nemenţionate aici. De pildă slujbele din Vinerea Mare şi de Înviere, din biserica cimitirului vechi din Freiburg, întâlnirile cu prinţul Nicolae, ciocnirile cu Virgil Mihăilescu şi cu gradele legionare, acordate de Sima.
Când dorinţa de a face statornic numai bine nu e văzută, mâhnirea nu-i copleşitoare, cum se întâmplă, când bunele intenţii sunt răstălmăcite. Oamenii practici şi-n putere din zilele noastre, nici nu se mai încurcă cu intenţii bune, ştiind din capul locului la ce interpretări se expun.
Şi totuşi, din când în când, cauzele bune îşi cer susţinători mai insistenţi. Marea mea spaimă este însă dacă aud într-adevăr, sau doar mi se pare că nu sunt surd. Griji totuşi nu-mi fac, căci ştiu să identific cauzele bune.
De Ziua Eroilor Români (1981)
Slujind Dumnezeiasca Litur- ghie în Cimitirul militar român (1914-1918) de la Soultzmatt
Prezent la înmormântarea Mitropolitului Visarion Puiu
În legătură cu sfârşitul Părintelui, pot spune că, după o suferinţă scurtă, vie, suportată mai bărbăteşte decât puteau stoicii precreştini, Părintele ne-a părăsit, cred, mai îndurerat de grija noastră, a celor rămaşi fără acela, ale cărui dezlegări puteau să aline şi să îndrepte.
La slujba din biserică, ţinută vineri 23 aprilie, anul acesta, părintele Popa a fost prohodit de către preoţii: Viorel Mehedinţu, Miron Radu Constantin, Vasile Molnar, urmaşul său în parohie Sorin Petcu, un preot rus şi doi preoţi greci.
Din proxima vecinătate, în odăjdii evanghelice, dădea onorul Părintelui, din proprie iniţiativă, pentru mântuirea sa şi ca dovadă de respect pentru el însuşi, preotul evanghelic Karl-Heinz Schirmer.
Am aflat mai târziu, că la Aldeni, unde a fost îngropat împreună cu preoteasa lui, Aurica Popa, decedată cu câţiva ani înainte, Părintele a fost prohodit de mai mulţi preoţi, în frunte cu episcopul Dunării de Jos, Cassian, care şi-a făcut doctoratul în parohia părintelui Dumitru.
Dr. med. Mihai Neagu, Freiburg 2004
Protoiereul Dumitru Em. Popa – date biografice
*Necrolog prezentat cu ocazia Adunării Generale a Bibliotecii Române din Freiburg în Breisgau – octombrie 2004
Mormântul familiei părintelui Dumitru Em. Popa
în cimitirul din Aldeni