Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Preoţii români, slujitori la Capela Ortodoxă Română din Lipsca
Din cele relatate în expunerea precedentă, cu privire la istoricul Capelei române de la Lipsca – Leipzig, reiese că, în cei aproape 20 de ani de existenţă, au slujit acolo trei ieromonahi – Arhimandriţii: Ghenadie Ţeposu, Valerian Zamfirescu-Paladi şi Partenie Clinceni
1. Arhimandritul Ghenadie Ţeposu, al doilea fiu al soţilor – preot Nicolae şi Elena – s-a născut la 13 aprilie 1813, în satul Potoceni, la cca. 30 km depărtare de oraşul Buzău. Se trăgea dintr-o veche familie de preoţi. La botez a primit numele de Gheorghe. A rămas orfan la vârsta copilăriei.
Neavând avere, preoteasa Elena s-a retras cu cei doi fii la Câmpulung, unde trăia fratele ei mai înstărit – Constantin Aninoşanu, de fel, se pare din Aninoasa, după cum şi numele vădeşte această bănuială. În vremea aceea, moşia Aninoasa era administrată de soţii Daniil şi Sultana Cantarol. Aceştia l-au luat pe Gheorghe să-l crească şi să înveţe carte la şcoala din Aninoasa, unde Gheorghe a învăţat să scrie şi să citească.
Dornic de învăţătură mai temeinică, a venit la Bucureşti, „unde auzise el că sunt şcoli mai înalte”. Nu se ştie dacă, şi la care din şcolile din Bucureşti, şi-a potolit setea de ştiinţă. Nu se cunosc nici împrejurările, care l-au determinat la vârsta de 20 de ani, să îmbrace haina monahală, luând numele de Ghenadie, cu metania la Schitul Nifon – judeţul Buzău, nu departe de frumoasa mânăstire Ciolanu. Aici va fi urmat seminarul monahal, însuşindu-şi printre ale teologiei şi limba greacă, „mult preţuită pe acele vremuri”, fiind poate una din imediatele posibilităţi de a avea acces la scrierile Sfinţilor Părinţi, cunoscute până atunci (cu mici excepţii), exclusiv în cele două limbi de cultură veche – greaca şi latina – care, din anul 1844, începuseră să fie adunate şi publicate de către preotul francez din Orléans – Jacques-Paul Migne, în colecţia „Patrologiae cursus completus series latina (217 volume) et series graeca” (161 volume).
A fost hirotonit diacon de către arhiereul Timotei Troados, pe seama mânăstirii Sfântul Ioan din Focşani. De aici vine la Bucureşti, unde mânăstirea Sfântul Ioan din Focşani avea un metoc – la Udricani. În 1837, ocupa postul de cântăreţ la mânăstirea Mărgineni, din judeţul Dâmboviţa, apoi în 1840 este numit diacon (sau ierodiacon?), la biserica Sfântul Ioan cel Mare din Bucureşti, unde se slujea româneşte şi greceşte. Aici cunoaşte pe „vestitul dascăl de elineşte”– Feri, cu ajutorul căruia şi-a îmbogăţit cunoştinţele de limbă greacă, urmând în acelaşi timp „clasele umanitare” la şcoala publică a statului. De aici trece cântăreţ la biserica Sfântul Ilie Gorgani, unde era epitrop Coengiopul, „Starostele Lipscanilor, şi în acelaşi timp epitrop al Capelii române de la Lipsca”. Coengiopul, apreciind calităţile ierodiaconului Ghenadie, mai ales că ştia şi greceşte, l-a recomandat pentru postul de superior al Capelei române de la Lipsca.
Capela ortodoxă română
Sfântul Arhanghel Mihail
din Lipsca/Leipzig (1858-1881)
După ce Mitropolitul Nifon al Ungro-Vlahiei, la cererea epitropilor, l-a hirotonit preot cinstindu-l şi cu rangul de arhimandrit, Ghenadie a venit la Lipsca (1852). După prima liturghie săvârşită în româneşte şi greceşte, a fost întrebat de greci, „dacă nu cumva este grec de origine” . Ghenadie le-a răspuns că este român, că a trăit numai în ţară şi că „nici Dunărea n-a văzut-o”.
La Lipsca s-a bucurat de dragostea şi respectul tuturor. Pe lângă treburile legate de biserică, s-a dedicat studiului diferitelor discipline; a învăţat bine limbile: elină, latină, greacă modernă, germană, franceză, italiană şi ebraică şi „cu temei” filozofia şi teologia. Dumnezeu îl dăruise şi cu deosebitul talent al oratoriei. Se spune că predicile sale, pline de elocvenţă, erau ascultate şi apreciate şi de către „oratorii distinşi din localitate”. Dacă această mărturie ar putea fi verificabilă, am putea crede că Ghenadie predica şi în altă limbă decât cea română şi greacă, cel puţin la ocazii deosebite.
Conflictele dintre cele două comunităţi ortodoxe de la Lipsca – română şi greacă – în timpul şederii lui aici, unul dintre acestea din cauza ţinutei vestimentare, s-au soldat cu înfiinţarea unei Capele ortodoxe române, numai pentru nevoile bisericeşti ale românilor.
În 1863, revenit la Bucureşti, i s-a încredinţat postul de paroh (superior) şi predicator al bisericii Sfântul Gheorghe Nou, care, „cât e de spaţioasă, în toate duminicile şi sărbătorile, era ticsită de lume. În timpul săptămânii, bucureştenii vorbeau despre cuvântările lui Ghenadie, ca despre cel mai mare eveniment al zilei şi pe toţi îi auzeai îndemnându-se reciproc: «Să mergem duminică să ascultăm pe Ghenadie»”.
După plecarea lui Ghenadie, ca episcop vicar (locotenent) al Episcopiei din Buzău (1864), publicul bucureştean a subliniat pierderea aceasta prin cuvintele: „La Bucureşti ninge, plouă! Iar la Buzău curge rouă”.
În acelaşi an (1864), Ghenadie a fost ridicat la treapta de arhiereu al Episcopiei Romanului, iar în anul următor (1865), a fost rânduit episcop al Argeşului, în locul lui Neofit Scriban, care a demisionat pe ziua de 15 mai, ca protest contra numirii necanonice a episcopilor şi mitropoliţilor şi contra sinodului necanonic din 1864. De la episcopia Argeşului, a plecat cu supranumele Argeşiu, dat de credincioşi, probabil din preţuirea şi dragostea pentru el.
Alături de episcopul Melchisedec al Dunării de Jos, Ghenadie a condus predominând şedinţele sinoadelor din 1865 şi 1867. Pe ordinea de zi a şedinţelor sinodului se aflau probleme majore, privitor la cultura teologică naţională şi la noua organizare bisericească, ce se impuneau după Unirea celor două Principate (1864).
În 1868, Ghenadie a demisionat de la eparhia Argeşului, constrâns de acuzaţii de imoralitate, „ce i se înscenaseră de către duşmanii săi” şi a venit la Bucureşti. A locuit pe Calea Moşilor, în apropiere de biserica Sfântul Gheorghe Nou, trăind retras cu desăvârşire şi „mângâindu-se numai cu studiul şi meditaţiunea”.
În 1874 a luat fiinţă revista Biserica Ortodoxă Română, buletinul oficial al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ghenadie a fost numit preşedintele comitetului de redacţie, funcţie pe care a îndeplinit-o cu competenţă până la sfârşitul vieţii (1877) .
De la 12 la 16 august 1875 (stil nou), a avut loc la Bonn Congresul Vechilor Catolici, sub preşedinţia eruditului teolog şi istoric bisericesc Johann Joseph Ignaz von Döllinger (1799-1890). Cu cinci ani mai devreme, avusese loc Conciliul I Vatican, când s-a decretat dogma infailibilităţii papale, ceea ce a dus la sfâşierea Bisericii Romano Catolice, cei care nu au acceptat hotărârea Conciliului (clerici şi mireni) numindu-se Vechii catolici.
Vechii catolici nu excludeau posibilitatea de a se uni cu Biserica Ortodoxă; aceştia ţinuseră deja în 1874, la Freiburg (Germania), un prim Congres, la care participaseră reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, urmând ca la conferinţa de la Bonn (1875) să participe reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de către episcopii Ghenadie Argeşiu şi Melchisedec al Dunării de Jos. Delegaţia română a locuit în Grand Hotel Royal, unde s-au ţinut conferinţele particulare, acestea fiind prezidate de către episcopul român Ghenadie, care a reprezentat Biserica Ortodoxă Română „cu multă demnitate”.
În aprilie 1877, a fost numit Episcop-Vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, după ce postul respectiv devenise liber, prin demisia arhiereului Calist, funcţie în care a rămas doar 7 luni, până la săvârşirea din viaţă, care s-a petrecut la 30 noiembrie 1877.
Ghenadie era considerat „un bun bisericaş, cunoscător adânc al rânduielilor bisericii, un cântăreţ vestit şi un talentat predicator”. Nu obişnuia să-şi scrie predicile, ci improviza, astfel că de la el s-a păstrat doar un singur fragment dintr-o predică, rostită în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, la Duminica lăsatului sec de carne, „care s-a putut prinde în biserică de către stenografii Mureşanu şi Cerchez”. De la Ghenadie s-au păstrat doar patru lucrări scrise:
1. Explicaţia Evangheliei din I-a duminică a marelui post (Ioan, 43-45), rostită în aceeaşi biserică – Sf. Gheorghe Nou – în 1864 şi publicată de asemenea, după note stenografiate;
2. Evanghelia populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament, o traducere din originalul grecesc cu comentariu (argumente şi reflecţiuni morale), Bucureşti 1868;
3. Albina muzicală, Bucureşti, 1875, o carte pe note muzicale bisericeşti, cuprinzând podobiile celor 8 glasuri, „făcute (transcrise?) a se cânta întocmai ca în greceşte” şi alte „cântări serbătorale” (la praznice şi sărbători n.n.) din Triod, Penticostar, Octoih şi Mineie”.
În prefaţă este sancţionată decadenţa muzicii bisericeşti, ceea ce justifica apariţia acestei cărţi de muzică bisericească bizantină ;
4. Liturgica sau explicaţia serviciului divin, Bucureşti 1877, carte tipărită în anul săvârşirii din viaţă a lui Ghenadie, poate un motiv în plus, ca în ea să fie inclusă şi biografia lui.
Biblioteca lui Ghenadie a fost de valoare, devreme ce a fost primită la Biblioteca Centrală, de unde apoi a fost transferată la Biblioteca Academiei Române.
În catalogul însoţitor sunt consemnate 189 de cărţi, unele în mai multe volume, „toate sunt în nemţeşte şi franţuzeşte, afară de două, precum şi un manual de liturgică de Ghenadie Enăceanu, care sunt în româneşte”. Numai referitor la identificarea personajului dintr-un portret, executat în ulei de către pictorul Constantinescu (?), şi păstrat tot la Academie, „deasupra cuierului din faţa scărilor, pe care te urci spre a intra în sala de lectură”, nu s-a ajuns la o părere comună, unii spunând că este portretul episcopului de Buzău – Dionisie Romano, alţii afirmând că portretul este al lui „Ghenadie Argeşiu”.
Calinic Miclescu (1822-1886
Mitropolitul Moldovei
(1865-1875)
Mitropolitul Principatelor Unite
(1875-1886),
Preşedintele Senatului
(1876-1879)
2: Arhimandritul Valerian Zamfirescu-Paladi
Nu dispunem de date biografice, privitor la anul naşterii şi al morţii ultimului superior al Capelei Române de la Lipska. Era originar din Basarabia. Prin botez primise numele Vasilie iar de mic copil trăise în mânăstirea Noul Neamţ.
De acolo, cam între 1830-1832, este adus împreună cu Alexandru – fratele său mai mare – în Moldova, dincoace de Prut, de către trei călugări, rude cu ei: Inochentie, Sofronie şi Gordie Strechie şi care se aşază cu ei în mânăstirea Cozancea, din judeţul Botoşani. Aici, împreună cu fratele său Alexandru, „au învăţat carte preoţească” (probabil că au frecventat şcoala mânăstirească sau seminarul monahal).
Alexandru s-a căsătorit cu Ecaterina – fiica preotului Zamfir Bogăţoiu – şi a devenit preotul satului. Vasilie a rămas în preajma celor trei călugări, rudele lor.
Între 1848-1850, au trecut toţi patru la Mânăstirea Neamţ, „ducând cu dânşii – după bune mărturii – câţiva saci cu carboave ruseşti, pe cari le aduseseră cu dânşii din Rusia”. La Neamţ, Vasilie a urmat „şcoala mânăstirească” şi tot aici a intrat în monahism, luându-şi numele Valerian.
Era „figură prezentabilă, deştept la minte şi bun slujbaş bisericesc”, calităţi de care s-a ţinut seamă, fiind foarte curând hirotonit ierodiacon, după care a ieşit din mânăstire, rămânând ucenicul devotat al episcopului de Huşi – Calinic Miclescu, pe care l-a urmat la Iaşi şi mai apoi la Bucureşti, când acesta a devenit Mitropolit Primat.
A trăit o vreme şi în preajma mitropolitului Iosif Gheorghian. Nu ştim care dintre aceşti ierarhi l-a hirotonit ieromonah, onorându-l şi cu rangul de Arhimandrit. În 1863, Arhimandritul Ghenadie Ţeposu – superiorul Capelei române de la Lipsca, a fost chemat în ţară. În locul lui, în 1864, a fost trimis Arhimandritul Valerian, „bărbat probat şi cu distinse calităţi fizice, intelectuale şi bisericeşti”.
La Lipsca, pe lângă treburile legate de capelă, Valerian a studiat filozofia şi a dobândit titlul de doctor în filozofie, cu lucrarea în limba germană: „Das Verhältnis der Freiheit zum Naturalismus” von Arhim. Valerian, Leipzig, 1880.
Lucrarea, care cuprinde 303 pagini, s-a păstrat şi în manuscris, „scris cu mâna lui, foarte frumos”. Din prima pagină, expune tema pe care voieşte a o trata şi anume: Despre raportul dintre filozofia antesocratică şi filozofia mai nouă, în ceea ce priveşte libertatea voinţei omeneşti (Über das Verhältnis der vorsocratischen und neuern Philosophie zur Prinzipfrage nach der menschlichen Willensfreiheit). Manuscrisul se afla în 1927 în posesia profesorului de teologie Vasile Pocitan, care anunţa oficial depunerea acestuia la Academie, spre păstrare. La Lipsca, Arhimandritul Valerian a slujit ca superior între anii 1864-1878.
Arhimandritul
Valerian Zamfirescu-Paladi
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg – Germania
zidită între anii 1885-1889
3: Arhimandritul Partenie Clinceni
Reproducem datele biografice despre Arhimandritul Partenie Clinceni cuprinse în descrierea istoricului Capelei ortodoxe române de la Lipsca. Acestea sunt menţionate cu siguranţă în dosarul nr. 44/1878, din arhiva Mitropoliei Ungro-Vlahiei.
A se vedea şi https://basilica.ro/159-de-ani-de-la-naşterea-fostului-mitropolit-al-moldovei-partenie-clinceni/
Studiase teologie, la Atena. Pe vremea aceea era protosinghel. Ca să vină superior la Capela română de la Lipsca, s-a folosit de practici nu tocmai „ortodoxe”. A rămas aici numai doi ani. În 1880 a fost transferat de la Capela română de la Lipsca – la Capela română din Paris, în locul lui revenind Arhimandritul Valerian Zamfirescu-Paladi.
În continuarea istoricului Capelei, aşternut pe hârtie cu 17 ani mai devreme, de către Arhimandritul Ghenadie, în amintita condică a capelei – azi dispărută, Partenie face următoarea însemnare:
„Prea Cuviosului Arhimandrit Ghenadie Ţeposu – mai târziu locotenent de Buzău şi apoi episcop de Argeş – a succedat prea cuviosul Arhimandrit Valerian, până la anul 1878, când a fost înlocuit cu subscrisul, care a rămas aici până la 1880, Martie 1, prin transferarea, în aceiaşi calitate la capela din Paris; iar în locul subscrisului a fost numit iarăşi prea cuviosul arhimandrit, Valerian. Am notat acestea spre memorie, astăzi anul 1880, 28 Februarie – 11 Martie, Lipsca. (ss) Arhimandrit Parthenie.”
Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în mai 2006
Continuare în Biserica română de la Berlin 1938 – 1945
Partenie Clinceni
(1847-1910)
Mitropolitul Moldovei
(1902-1908)