Pentru extindere
daţi Klick” pe imagini
«Meritul, deschizând cerul celor ce nu merită să moară, încearcă să meargă pe o cale oprită,
dispreţuind în zborul său gloata şi pământul ud.» (Horaţiu)
Părintele Emilian Vasiloschi – Necrolog*
Oricât de firesc deznodământul, mai ales la această vârstă, moartea neaşteptată a părintelui Vasiloschi ne-a zguduit pe toţi, făcându-ne să simţim şi mai amarnică singurătatea, izolarea într-o străinătate de care nu ne putem lipi, într-un destin ce pare tot mai fără întoarcere.
Era ca o pavăză, ca o protecţie a generaţiei părinţilor, acea generaţie, care a trăit din plin febra speranţelor naţionale cele mai legitime şi a ajuns să înfăptuiască o Românie Mare, cu hotarele cele mai larg permise, de împrejurările de după primul război mondial.
Părintele Vasiloschi a văzut lumina zilei în „vesela grădină” a lui Alecsandri, în Sinăuţii de Sus, la 29 octombrie 1886, descinzând dintr-o familie de preoţi, dârza tagmă care, alături de învăţătorime, a ţinut aprinsă, în provinciile înstrăinate ca şi în ţară, făclia conştiinţei şi a aspiraţiilor româneşti.Vechiul Regat, care parcă-şi modelase anume conturul, ca să poată păstra îmbrăţişate ţinuturile smulse, continu a rămâne farul românismului şi după ce, în prima fază a războiului de întregire, fusese redus la o Moldovă îmbucătăţită. În acea fază dureroasă, cu aliaţi îndepărtaţi şi şovăielnici şi bolşevismul la fereastră, ne-a venit mângâierea Basarabiei; în acel „triunghi al morţii”, care nu lăsa speranţei mari justificări, continuau a se scurge Români, care se puteau salva din regiunile robite. Aşa a sosit, în toamna anului 1917, şi tânărul Emilian Vasiloschi, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, fost profesor la liceele din Câmpulung şi Rădăuţi.
Arhipresviterul mitrofor Emilian Vasiloschi
(1886 – 1966)
Întâistătătorul Bisericii ortodoxe române din Germania
(1941-1966)
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Maica Domnului
(Icoană pe analog)
Hirotonit de către Mitropolitul Pimen, preot pentru Lespezi, sfinţia sa s-a ocupat cu repararea bisericilor din „târg” şi din cătunul Bursuc şi a înfiinţat un cor de plugari şi târgoveţi, pentru concerte populare. La 1 ianuarie 1920 a fost transferat la biserica Toma Cozma din Iaşi, biserică zidită în 1807, şi numit revizor eparhial al Mitropoliei, unde a rămas circa 20 de ani. Aici a înfiinţat „Ateneul Popular Păcurari”, cu bibliotecă de vreo 3000 de volume şi săli de conferinţă, cor, şezători, lectură; a luat iniţiativa ridicării unei statui lui Eminescu, care s-a şi inaugurat în 1930; a scos revista „Daruri”, cu colaborarea celor mai de frunte condeieri ieşeni; a restaurat biserica şi casele parohiale, cu sădiri de pomi, straturi de flori, garduri vii şi viţă de Cotnari; a funcţionat ca profesor, de germană şi religie, la liceele Internat, Militar, Naţional, Ortodox de fete; a fost o vreme consilier comunal, ales de bisericile Iaşului; la „Manufactura – Fabrica de Tutun”, a instalat o vastă bibliotecă cu sală de lectură, având într- un colţ, un frumos altar cu vechi icoane ortodoxe, a format un cor al muncitorilor şi o echipă de teatru, tot a muncitorilor, cu care s-a prezentat şi în alte localităţi, dar mai ales în Iaşi şi în Bucureşti.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Adormirea Maicii Domnului
La 1 februarie 1940, părintele Vasiloschi a fost transferat la Biserica Icoanei din Capitală şi numit consilier patriarhal, referent la secţia culturală; dar aici nu a stat mult, căci la 1 ianuarie 1942 a fost numit preot la Berlin, în locul preotului Vascan. Aici a reuşit să obţină pentru Români, măreaţa „Jerusalemkirche”, unde a înfiinţat un cor bisericesc, dirijat de Sergiu Celibidache, cu care a dat mai multe concerte, dar biserica a fost complet distrusă de bombardamentele din februarie 1945.
Tăria sufletească a părintelui Vasiloschi s-a vădit mai ales în exil. Cu legăturile solide ce-l uniseră cu unii dintre noii demnitari, gen Sadoveanu, s-ar fi putut întoarce fără primejdie în ţară, unde, cu unele concesii, nici n-ar fi dus-o rău. A preferat însă să rămână aici, alături de masa băjenarilor, locuind, după ce dispusese de adevărate palate în Iaşi şi Bucureşti, prin barăci şi alte umile adăposturi, străbătând Germania şi Austria, cu timp şi fără timp, pe ger, pe ploaie ori zăduf, mergând oriunde era chemat, oriunde era nevoie de prezenţa sa.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfinţţii mucenici Haralambie, Trifon şi Parascheva Romana
Preotul Emilian Vasiloschi,
presbitera Valeria şi nepoţelul Florin, fiul Olticăi
„După prăbuşirea din 1945 (notează prof. Cârsteanu, în ziarul Der Süd-Ostdeutsche München, la 15 septembrie 1966), preotul Vasiloschi mergea din lagăr în lagăr, înfiinţa în multe lagăre capele şi făcea slujbe religioase în biserici ortodoxe şi evanghelice”. Nu l-am auzit nici măcar o dată plângându-se de enorma „declasare”, totul rezolvându-se cu o reuşită glumă sau anecdotă.
Cum nu l-am auzit plângându-se nici de teribila tragedie a familiei, cu un copil rătăcitor prin ţară şi alţi trei în pământ, dintre care, unicul fecior, Florin, ofiţer aviator, căzut în Rusia (1943), iar Oltica, apreciată pictoriţă, jertfită în primăvara anului 1960, pentru a înlesni înmugurirea unui nou lăstar de viaţă, Florinuţ.
Singura durere ce nu putea fi ascunsă era cea provocată de neînţelegerea şi răutatea oamenilor – durere care, probabil, i-a grăbit şi sfârşitul. Dar a ştiut să menţină Biserica română din Germania în afara învălmăşelii, ferind-o de neorânduielile din alte părţi.
Norocul părintelui Vasiloschi, aş zice chiar marele noroc, în lunga-i viaţă, i-a fost soţia. E un noroc pe care singur şi l-a făcut, alegându-şi tovarăşă de viaţă din aceeaşi sănătoasă tagmă, fiică de preoţi din neam în neam, care l-a sprijinit cu multă dragoste, cu vrednicie, demnitate şi multă, foarte multă discreţie. Fie-mi îngăduit a afirma, poate nepotrivit cu momentul, că la puţini logodnici am văzut atâta abnegaţie şi mai ales atâta afecţiune, ca la bătrânii Vasiloschi. Aceeaşi delicată atenţie aveau, pentru cei străini de familie, uşa mai mult decât modestei lor locuinţe fiind mereu deschisă, tuturor, la vreme de masă şi odihnă.
Să rugăm pe Dumnezeu să odihnească în pace pe preotul nostru; iar Dumneavoastră Doamnă, care Vă despărţiţi după o vrednică convieţuire de peste o jumătate de veac, să ştiţi că nu rămâneţi singură. Toţi cei care V-au cunoscut, V-au apreciat şi V-au iubit, în această teribilă încercare Vă stau alături.
Dr. Petre Vălimăreanu
*Necrolog publicat în revista „Vatra”, nr. 104, iulie – decembrie 1966, p. 25-26
Părintele Iconom Stavrofor Emilian Vasiloschi – Biografia
Düsseldorf, a.D. 1963
Slujbă de pomenire la mormântul fiiecei sale, Oltica. În imagine: părintele Vasiloschi, presbitera Valeria, părintele Dumitru Popa (având funcţia de dascăl bisericesc),
dr. teol. Petre Vălimăreanu, Nicu Moşoiu şi alte persoane necunoscute.