Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
«Când cineva poate face ce vrea, este o mare primejdie,
ca nu cumva să voiască ce nu trebuie». (Plutarh * 46 – † 127)
Cu astfel de gânduri
La Adunarea Bisericească din 13 iunie 1992, Cucernicii Părinţi fără Carte canonică au declarat, că nu se supun necondiţionat Hotărârii Patriarhale şi Sinodale, din 22 aprilie 1992.
Condiţiile urmau să fie formulate de comun acord, cu preoţii şi credincioşii din parohii, şi comunicate în scris Mitropolitului Augustin al Germaniei. Speranţe zadarnice!
În seara aceleiaşi zile de 13 iunie 1992, Cucernicii Părinţi au comunicat părintelui Dumitru Popa, telefonic, prin intermediarul lor – dr. C. Nagacevschi, că dânşii resping totuşi definitiv Decizia Patriarhală şi rămân la planul stabilit de mai înainte!, de a realiza „unitatea canonică-spirituală a diasporei româneşti din Europa”.
Cum o astfel de înştiinţare, venită prin telefon şi intermediar, putea fi oricând retractată sau desminţită, părintele Dumitru Popa a aşteptat să treacă trei săptămâni (secundum consilium), până să comunice oficial Mitropolitului Augoustinos şi Comisiei Ecumenice de la München, hotărârea Adunării bisericeşti din 13 iunie 1992, inclusiv conţinutul înştiinţării prin telefon, din aceeaşi zi.
Spre sfârşitul lunii iulie însă, s-a primit la Mitropolia din Bonn– prin fax – o scrisoare, din partea „Grupului de iniţiativă pentru unitatea spiritual-canonică a românilor din diaspora europeană”.
Scrisoarea a fost trimisă în limba română, însoţită de o stângace traducere în limba germană. Versiunea românească purta data de 2 iulie 1992, iar cea germană – data de 27 iulie 1992.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfânta Fecioară Maria
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Petru
Iată ce comunica „Grupul de iniţiativă” Mitropolitului Augustin:
„Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit Augustinos,
La data de 13 iunie 1992, la Freiburg, a avut loc Adunarea Eparhială a Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa centrală. La această întâlnire a fost prezent şi Preotul Radu Constantin Miron – delegat de Î.P.S. Voastră, care ne-a citit un «Salut». Din acest «Salut » am luat la cunoştinţă, că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol:
1. A fost solicitată în repetate rânduri de comunităţile româneşti din Germania să-i acorde jurisdicţia canonică, şi «o conducere duhovnicească şi protecţie pastorală».
2. A hotărât ca aceste comunităţi ortodoxe române din Germania să treacă sub jurisdicţia Î.P.S. Voastre.
3. Mulţumim Patriarhiei Ecumenice de atenţia acordată şi în special Vă mulţumim Î.P.S. Voastre, pentru interesul (subl. n) pe care l-aţi arătat întotdeauna faţă de noi.
Situaţia diasporei româneşti se prezintă astăzi cu totul altfel, şi intenţia preoţilor ortodocşi români din Europa Occidentală este, ca Patriarhia Mamă – Română – să ne acorde jurisdicţia şi protecţia, după cum de altfel V-aţi pronunţat chiar Î.P.S. Voastră, la întâlnirile dintre noi la Wesseling, Freiburg şi München.
Încredinţaţi fiind, că înţelegeţi situaţia, în care se află preoţii şi comunităţile ortodoxe române, din diaspora europeană, şi că ne veţi sprijini în efortul, de a ne găsi rostul nostru firesc, într-o unitate spirituală alături de Biserica-Mamă – Patriarhia Română, cu smerenie Vă îmbrăţişăm. Aachen, 2 iulie 1992”
Scrisoarea a fost semnată de către nouă Cucernici Părinţi: Alexandru Câmpeanu (Regensburg), Gavril Cernăuţeanu (Freiburg), Liviu Dărăban (Siegen), Simion Felecan (München), Vasile Iorgulescu (Strasbourg), Mitu Lazăr (Köln), Dan Miron (Hamburg), Lucian Pârjol (Berlin), Alexandru Pop (Aachen) şi a fost trimisă Mitropolitului Augoustin prin fax, de către părintele Alexandru Pop de la Aachen, abia către sfârşitul lunii, însoţită fiind de o insuficientă traducere în limba germană (traducerea legalizată poartă data de 26.07.92).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Pavel
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Evanghelist Marcu
Scrisoarea a fost semnată de către nouă Cucernici Părinţi: Alexandru Câmpeanu (Regensburg), Gavril Cernăuţeanu (Freiburg), Liviu Dărăban (Siegen), Simion Felecan (München), Vasile Iorgulescu (Strasbourg), Mitu Lazăr (Köln), Dan Miron (Hamburg), Lucian Pârjol (Berlin), Alexandru Pop (Aachen) şi a fost trimisă Mitropolitului Augoustin prin fax, de către părintele Alexandru Pop de la Aachen, abia către sfârşitul lunii, însoţită fiind de o insuficientă traducere în limba germană (traducerea legalizată poartă data de 26.07.92).
Traducătorul (autorizat dar neobişnuit cu limbajul tehnic bisericesc – de pildă formula de adresare „Î.P.S. Părinte Mitropolit Augustinos” a redat-o cu „Eure Heiligkeit Priester Mitropolit Augustinus”, care s-ar traduce „Sfinţia Voastră Preot Mitropolit Augustin” a reprodus întocmai ideea, deja în versiunea românească confuz formulată, cum că parohiile româneşti au solicitat în mai multe rânduri jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, deşi acestea se aflau de patruzeci de ani sub oblăduirea acestei Patriarhii, inclusiv afirmaţia, că însuşi Mitropolitul Augoustinos a hotărât să ia parohiile româneşti sub jurisdicţia sa: „Somit nahmen wir zur Kenntnis, dass die ökumenische Patriarchie von Konstantinopel: öfter von den rumänischen Gemeinden aus Deutschland gebeten worden ist, diese unter kanonische Jurisdiktion zu nehmen, und dass Sie beschlossen haben, diese rumänischen Gemeinden aus Deutschland unter Ihre Jurisdiktion zu nehmen” (subl. n.).
Deşi se afirmase pe înţelesul tuturor, atât la conferinţa de la Bonn – 20 mai 1992, cât şi la cea de la Freiburg – 13 iunie 1992, că hotărârea Sfântului Sinod priveşte exclusiv parohiile române din Germania, de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, nu se poate găsi o explicaţie plauzibilă pentru faptul, că scrisoarea aceasta a fost semnată şi de către doi Cucernici Părinţi (Vasile Iorgulescu şi Dan Miron), care împreună cu parohiile păstorite de dânşii (una – în Franţa la Strasbourg, cealaltă – în Germania la Hamburg) nu se separaseră niciodată canonic de Biserica-Mamă (Patriarhia Română) şi nici nu solicitaseră vreodată jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Cei doi preoţi depindeau de la bun început de Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Franţa, sub jurisdicţia Patriarhiei Române, cu care acum intenţionau să reia (sic) relaţiile, care în realitate nu fuseseră niciodată întrerupte sau abandonate.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Bartolomeu
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Iacob
Cu privire la menţionatele declaraţii al Mitropolitului Augoustinos (la Vesseling, Freiburg şi München), acestea au fost făcute la şedinţa Consiliului Eparhial – München 1989 (nulla res) şi în predicile rostite cu ocazia slujbelor de hirotonie a autorului acestor rânduri (Vesseling 1989 şi Freiburg 1990), dar nicidecum în înţelesul menţionat aici: „după cum de altfel V-aţi pronunţat chiar Î.P.S. Voastră”, deoarece nu era de competenţa Mitropolitului Augoustinos, să se pronunţe într-o problemă internă a Patriarhiei Române. Mitropolitul şi-a exprimat atunci speranţa, că (toate) parohiile româneşti din diasporă, într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, se vor putea reintegra în sânul Bisericii-Mame din România.
Mitropolitul Augoustinos a luat cunoştinţă de cele comunicate şi fără vreun comentariu i-a trimis scrisoarea şi traducerea cu pricina şi părintelui Dumitru Em. Popa – la 29.07.92 – rugându-l, să-şi exprime şi dânsul părerea în scris şi cât mai devreme.
La 8 august 1992, Comisia Ecumenică din München, care administra fondul de ajutor financiar al preoţilor ortodocşi din exil, era înştiinţată printr-o scrisoare, semnată de către şapte preoţi ai Eparhei („Grupul celor şapte”) de schimbarea esenţială petrecută în viaţa Bisericii românilor ortodocşi din Germania şi consecinţele imediate, legate de aceasta.
Scrisoarea purta antetul Eparhiei: „Rumänisch-Oorthodoxe Dioezese für Zentraleuropa”, cu deosebirea, că adresa oficială a Episcopiei (dintotdeauna domiciliul părintelui Dumitru Popa în Freiburg) era înlocuită cu adresa părintelui Simeon Felecan, din München.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Evanghelist Ioan
Scrisoarea începea cu menţionarea celor 10 preoţi ai Eparhiei, dintre care numai opt slujeau în una sau mai multe parohii, având funcţia administrativă de preot-paroh: Alexandru Câmpean – Regensburg, Liviu Dărăban – Siegen, Simion Felecan – München, dr. Viorel Mehedinţu – Neckargemünd, Lazăr Mitu – Köln, Lucian Pîrjol – Berlin, Alexandru Pop – Aachen şi Dumitru Popa – Freiburg, alţi doi preoţi (Gavril Cernăuţeanu şi Sorin Petcu de la Freiburg) fiind menţionaţi pe listă cu atributul „fără parohie”, cu toate că şi la Adunarea bisericească din 13 iunie, se comunicase oficial numirea pr. Petcu, pe postul de al 2-lea preot – la Freiburg.
S-a evidenţiat deasemenea, că cei 10 preoţi erau recunoscuţi (sic) de conducerea Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală, precum şi de către conducătorul acestei Eparhii, preotul Dumitru Popa.
În pofida faptului, că dânşii îşi făceau datoria cu conştiinciozitate, dintre cei zece (preoţi), numai trei (Dumitru Popa, Viorel Mehedinţu şi Simeon Felecan) se bucurau de sprijin financiar, din fondul pus la dispoziţie de Comisia Ecumenică, ceilalţi şapte slujitori câştigându-şi cele necesare traiului – pentru ei şi pentru familiile lor – lucrând altceva, altundeva.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Evanghelist Matei
S-ar fi cuvenit însă, să fie menţionat şi eventualul ajutor social, primit în calitate de refugiaţi în căutare de azil politic, ca să nu se lase impresia, că Eparhia sau părintele Popa îi exploata, iar dânşii erau muritori de foame. La Comisia Ecumenică se ştia desigur, că toţi refugiaţii primeau ajutor social, sub toate formele (bani, îmbrăcăminte, alimente, asigurare de boală etc.), până la recunoaşterea statutului de „azilanţi”, respectiv, până când îşi găseau de lucru. Comisia ştia deasemenea, că aceştia nu slujeau la parohii fără a fi fost cât de cât remuneraţi, fie din fondurile parohiilor, fie de la credincioşi direct. Faptul, că lucrau ilegal, adică fără autorizaţia de lucru (aceasta se elibera, abia după recunoaşterea azilului, ceea ce dura luni şi chiar ani de aşteptare), venea în conflict cu legile germane. Comisia cunoştea aceste aspecte, dar nu le-a dat în vileag, pentru că rostul ei era altul.
Părintele Popa era învinuit, că deşi a fost rugat de mai multe ori de susnumiţii preoţi, să comunice Comisiei Ecumenice prezenţa şi activitatea lor în serviciul Eparhiei, dânsul a refuzat, ne luând în consideraţie nici propunerea acestor preoţi, ca fondul acordat de Comisia Ecumenică să fie repartizat corespunzător.
Semnatarii reaminteau (Comisiei Ecumenice) că, fondul respectiv fiind pus la dispoziţia Eparhiei de Comisia Ecumenică, urma ca aceasta să dispună de el, după cum considera de cuviinţă. Numai, că „din păcate, Preotul Popa dispune de acest fond, pe care-l împarte după bunul plac, fără ştirea şi încuviinţarea Consiliului Eparhial. Aceasta face, ca preoţii să fie nedreptăţiţi, în timp ce soţia Preotului Popa – Aurica Popa, este subvenţionată din acest fond cu toate, că dânsa nu are nici o funcţie sau activitate în cadrul Eparhiei. Problema împărţirii frăţeşti a mijloacelor materiale a fost adusă în discuţie, de mai multe ori, în adunările generale eparhiale, dar de fiecare dată, s-a spus – fără a se menţiona motive şi argumente logice – că «ceilalţi preoţi nu pot beneficia de ajutor».
Văzând, că preotul Popa nu ţine seama de ceilalţi preoţi, noi cei 7 preoţi, care constituim majoritatea, am hotărât, la Adunarea din 29 februarie 1992 – la Köln, ca ajutorul financiar, oferit Eparhiei noastre de Comisia Ecumenică, să fie repartizat în părţi egale tuturor preoţilor, care conduc o parohie înregistrată. Printre semnatarii protocolului este şi Preotul Simion Felecan – München, unul dintre preoţii favorizaţi până acum, care însă, cu toate acestea, a fost de aceeaşi părere cu noi. De la 13 iunie 1992, când a avut loc Adunarea generală la Freiburg, la care au participat preoţii Eparhiei noastre şi delegaţii parohiilor, situaţia Bisericii Ortodoxe Române din Germania s-a schimbat semnificativ. Preoţii Dumitru Popa, Viorel Mehedinţu şi Sorin Petcu, fără consimţământul celorlalţi preoţi sau al Consiliului eparhial, sau al Congresului Bisericii noastre, au făcut cunoscut, că dânşii şi întreaga Eparhie pentru Europa Centrală, se retrag de sub jurisdicţia canonică a episcopului G. Wagner, şi se subordonează jurisdicţiei mitropolitului grec, Augustinos, de la Bonn. Ca urmare a acestei schimbări canonice (als Folge dieser kanonischen Wandlung!?), dânşii au comunicat, că Eparhia ortodoxă română, pentru Europa Centrală este desfiinţată şi schimbată în «Vicariatul parohiilor ortodoxe române» – aceasta este dorinţa şi ordinul (der Wunsch und die Verfügung) mitropolitului grec Augustinos.
Ceilalţi 7 preoţi, împreună cu reprezentanţii parohiilor, au respins unanim această schimbare canonică (diese kanonische Veränderung), şi s-au declarat în mod expres, pentru păstrarea Eparhiei sub jurisdicţia Episcopului G. Wagner, a exarhului ecumenic.
În septembrie – conform cu Statutul – va avea loc Congresul Eparhiei pentru Europa Centrală, cu scopul de a alege un nou Consiliu.
Noi Vă aducem la cunoştinţă, că Preotul Dumitru Popa, care nu mai aparţine la Eparhia pentru Europa Centrală, nu mai reprezintă interesele Eparhiei; el s-a lepădat de conducerea, de soarta şi de răspunderea faţă de parohiile ortodoxe române din Germania. Noi credem, că această hotărâre ilegală, a preotului D. Popa, de a părăsi, fără bază juridică Eparhia, are o singură explicaţie, anume aceea că el vrea să dispună de ajutorul financiar şi în viitor.
Domnul Profesor C. Nagacevschi – membru în Consiliul eparhial şi delegatul Eparhiei la Comisia Ecumenică – nu a fost de acord cu această acţiune arbitrară a preotului D. Popa şi a refuzat s-o accepte. Când a văzut, că este respins de conducerea Eparhiei, preotul D. Popa, a numit pe preotul Viorel Mehedinţu vistiernicul Vicariatului şi a luat în primire toată contabilitatea, de la domnul Profesor C. Nagacevschi. Nouă ni se pare şi aceasta (o acţiune) ilegală, întrucât preotul Viorel Mehedinţu nu poate să fie în acelaşi timp şi preot şi vistiernic, pentru că acum nu există nici o structură legală a Vicariatului, nu există cenzori, care să controleze contabilitatea Vicariatului şi nu există nici un Statut legal, care să fie controlat de legiuitorul german.
Având în vedere această nouă situaţie, rugăm Comisia Ecumenică, să analizeze situaţia Bisericii ortodoxe române din Germania şi să ţină seama de interesele tuturor acelora, care îşi îndeplinesc cu credincioşie datoriile bisericeşti. Nu se poate, să aşezi pe unii de-a dreapta şi pe alţii de-a stânga; însuşi Hristos Mântuitorul a respins această pretenţiune.
Congresul preoţilor români ortodocşi ai Eparhiei ortodoxe române pentru Europa Centrală a încredinţat conducerea Eparhiei, până la Congresul Eparhiei, din septembrie 1992, preotului Simion Felecan; dânsul este şi reprezentantul Eparhiei la Comisia Ecumenică, împreună cu domnul Ion Cicală. Simion Felecan – Bussardstr. 28, 8025 Unterhaching, Tel. 089/6114643, Ion Cicală – Horvitzstr. 5, 8000 München 83, Tel. 2102597, Hochachtungsvoll”.
Au semnat preoţii: Câmpeanu, Cernăuţeanu, Dărăban, Felecan, Lazăr, Pârjol şi Pop.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Evanghelist Luca
Aurica Popa
Scrisoarea confirma bănuielile, cu privire la intenţiile părintelui Felecan, de a-şi însuşi definitiv conducerea Bisericii româneşti din Gerrmania, ca după aceea, să dispună de destinul ei, după cum va vrea sau după cum probabil i se ceruse. Pentru aceasta, trebuia mai întâi să fie decapitată, prin înlăturarea părintelui Dumitru Popa de la conducerea ei. S-a încercat această strategie, mai întâi pe cale paşnică, în virtutea vechilor prietenii, după cum spunea chiar părintele Dumitru: „Cei de la München – o noapte întreagă – au încercat, să mă determine, să-i predau conducerea Bisericii Părintelui Felecan. Dar n-au reuşit să mă convingă. De atunci ne-am cam răcit…!”.
Dacă viclenia, înveşmântată în haina blândeţii, s-a dovedit insuficientă, s-a trecut fără neruşinare la anarhie.
Scrisoarea „Celor şapte” era plină de contradicţii, insinuantă, lipsită de duh creştinesc şi depăşea chiar şi cea mai îndepărtată limită a bunului simţ.
Ar fi putut fi considerată „o glumă proastă”, dacă n-ar fi fost semnată de către şapte preoţi, slujitori ai Adevărului, sub al căror epitrahil, creştinii – în genunchi – mărturisesc adevărul despre ei înşişi, în timp ce dânşii – Cucernicii Părinţi , intenţionat nu slujesc adevărului!
Întrebarea – chiar şi numai retoric pusă – oare cum s-ar fi comportat Cucernicii Părinţi faţă de Eparhie, faţă de părintele Dumitru Popa sau faţă de Mitropolitul Augoustinos, dacă la mijloc n-ar fi fost vorba de arginţi, de a primi, şi de a primi cât mai mult, va rămâne de-a pururi fără răspuns.
Când au cerut să fie primiţi în Eparhie, li s-a spus de la bun început, că nu există posibilităţi de salarizare. Au ştiut, au acceptat, au semnat, au slujit.
Între timp, ar fi trebuit să constate şi dânşii, că în calitate de preot pentru românii din exil, foarte adesea ai musafiri neaşteptaţi, fără bani, înfometaţi, însetaţi, colbăiţi, transpiraţi, care nu au unde să-şi plece capul, să se odihnească, bolnavi, în căutare de sănătate sau de lucru etc. etc.
Doamna Aurica Popa (foto stânga), de care era vorba în jalba Cucernicilor, era arhicunoscută pe o rază de 120 km, în toate birourile administrative şi în clinicile din Freiburg, Offenburg, Lörrach şi altundeva, pe la care însoţea pe cheltuiala proprie, pe „românaşii noştri” fugiţi de urgia din ţară. Făcea „diaconia” (slujirea aproapelui) nu pentru că nu avea de lucru, acasă sau altundeva, ci pentru că era „Maica Preoteasă” şi româncă în acelaşi timp.
Când s-a săvârşit din viaţă, profesorul Paul Miron de la catedra de Romanistică de la Universitatea din Freiburg, într-o scrisoare de câteva rânduri către părintele Dumitru, i-a închinat un succint epitaf, poate că singurul şi cel mai frumos:
„Dragă Părinte,
Năprasnica veste, că doamna Popa a murit, am aflat-o încă în ţară, unde am fost până alaltăieri.
La întoarcere, pe calea foarte lungă, m-am tot gândit la destinul ei, chemată din munţii Greciei, să-şi caute strămoşii în Carpaţi.
Şi asta a fost calitatea ei cea mai de seamă, să unească pe cei mai depărtaţi, să străbată drumurile împrăştierii noastre printre străini.
Îi voi rămâne recunoscător, ca şi Sfinţiei Tale, că m-a învăţat să caut şi eu cărările frăţiei şi că, la toate rătăcirile mele, n-a găsit cuvinte de dojană. Ar fi trebuit să profit mai mult de bunul ei simţ, dar se vede că aproape locuind, departe ne-au fost rosturile.
Dumnezeu să o odihnească în pacea Lui!
Paul”
Aceasta a fost una din multele meniri ale presbiterei Aurica Popa: „să unească pe cei mai depărtaţi, să străbată drumurile împrăştierii noastre printre străini”.
Casa şi leafa părintelui Popa (pe care o invidiau şi o râvneau Cucernicii Părinţi) au fost continuu la dispoziţia românilor în trecere prin Freiburg, în căutare de azil sau alergând după alte himere.
Părintele motiva această culanţă faţă de toţi, fără deosebire, spunând că el este preot şi ceilalţi sunt «români de-ai noştri».
Masa lui era mereu întinsă şi bogată, nu numai pentru ai casei, ci şi pentru oaspeţii sosiţi pe neaşteptate, ca oarecând masa lui Avraam, sub stejarul Mamvri (Facere 18), doar cu deosebirea, că Patriarhul a fost vizitat la drum de seară, numai de TREI şi numai odată…..! Şi pentru ca să se ştie: leafa pe care o primeau cele două preotese (Vasiloschi şi Popa), de care se simţeau păgubiţi Cucernicii Părinţi, era de cca. 200 mărci germane lunar.
Dr. Paul Miron
(*1926 – † 2008)
Profesor de Romanistică la Universitatea din Freiburg
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Simon Zilotul
Fără a ţine seama că – 12 zile mai devreme (2/27 iulie) – aceiaşi Cucernici Părinţi comunicaseră în scris Mitropolitului Augoustinos „intenţia preoţilor ortodocşi români din Europa Occidentală, de a înfăptui unitatea spirituală bisericească sub jurisdicţia Patriarhiei Române”, faţă de Comisia Ecumenică, dânşii declarând, că aparţin în continuare Eparhiei ortodoxe române de la Freiburg, adică Episcopiei, care – până la 22 aprilie 1992 – se aflase sub jurisdicţia Î.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner de la Paris, iar după aceasta, ca urmare a Deciziei Sinodului Patriarhiei Ecumenice (şi nu a preotului Popa şi a celorlalţi doi slujitori!), fusese supusă jurisdicţiei Mitropoliei greceşti de la Bonn, în consecinţă, tot sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, sub care preoţii semnatari – ţinând seama de cele comunicate de dânşii Mitropolitului Augoustinos – nu mai voiau să rămână!
În scrisoare, erau trecuţi sub tăcere factori foarte importanţi: de pildă, nu se menţionau repetatele cereri ale conducerii Eparhiei către Patriarhia Ecumenică, în care i se solicita acesteia sprijin în rezolvarea problemelor bisericeşti ale românilor din Germania, ori părintele Felecan le cunoştea foarte bine, mai ales că şi dânsul întocmise la vremea cuvenită o destul de lungă listă cu problemele, pentru care se căuta o soluţie cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice şi a Arhiepiscopului Georg Wagner de la Paris (hoc sperans ut….). Lista cu pricina şi altă documentaţie de la părintele Simeon se păstrează în arhiva bisericii de la Freiburg.
Nu era menţionată nici Hotărârea Patriarhiei Ecumenice, cu privire la transferul Eparhiei de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Ruse de la Paris, sub Jurisdicţia Mitropolitului Augoustinos al Germaniei. Dimpotrivă. În scrisoare era menţionat, că transferul s-ar fi făcut la dorinţa şi ordinul mitropolitului Augustin („dies sei der Wunsch und die Verfügung des griechischen Metropoliten Augustinos”), ca să nu mai vorbim şi de maliţioasa observaţie: „Vă mulţumim Î.P.S. Voastre, pentru interesul pe care l-aţi arătat întotdeauna faţă de noi”.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Andrei
Freiburg 29 octombrie 1988. Părintele Dumitru Popa
(cu veşminte albe) slujind Dumnezeiasca Liturghie în biserica Maria Schütz, în sobor cu preoţii exilului, refugiaţi din România şi fără carte canonică:
De la stânga la dreapta:
Pr. Lucian Pârjol,
Pr. Mihai Crăcinescu Broos,
Pr. Mitu Lazăr,
Pr. Simeon Felecan.
Pr. Alexandru Pop.
În aceeaşi scrisare se spunea, absolut contrar celor declarate mai sus, că „preoţii Dumitru Popa, Viorel Mehedinţu şi Sorin Petcu, fără consimţământul celorlalţi preoţi sau al Consiliului eparhial, sau al Congresului Bisericii noastre, au făcut cunoscut că dânşii şi întreaga Eparhie pentru Europa Centrală se retrag de sub jurisdicţia canonică a episcopului G. Wagner şi se subordonează jurisdicţiei mitropolitului grec Augustinos, de la Bonn”, ceea ce ar fi însemnat, ca cei trei preoţi să treacă, cu Episcopie cu tot, sub jurisdicţia mitropolitului grec de la Bonn, nu în urma dispoziţiei („Verfügung”) acestuia, ci din proprie iniţiativă.
Nu era menţionată nici scrisoarea Cucernicilor Părinţi, din 2/28 iunie 1992, al cărei conţinut este reprodus în întregime la începutul acestui capitol, în care dânşii confirmau (parţial eronat) cele ştiute mai de demult sau mai recent, şi anume că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a fost solicitată în repetate rânduri de comunităţile româneşti din Germania, să le acorde NU jurisdicţia canonică (pe care o aveau de 40 de ani), ci sprijin, ca să poată soluţiona problemele interne de ordin canonic (în primul rând recunoaşterea preoţilor („hoinari“ – „vagantes”) şi că, în cele din urmă, Sfânta Patriarhie a hotărât, ca aceste comunităţi ortodoxe române din Germania să fie transferate sub jurisdicţia mitropolitului Augoustinos.
Nu se menţiona deasemenea – şi aceasta intenţionat – nici planul făurit, fără-ndoială lăudabil şi dorit de toată lumea, dar nu cu astfel de metode, şi pus în aplicare oficial, începând din luna februarie 1992 (sau poate chiar mai demult ?), de a realiza „unitatea spirituală alături de Biserica Mamă – Patriarhia Română”.
Ori, dacă e vorba de unitate, de ce „alături?”
Ori, dacă dânşii ar fi declarat, că în viitorul apropiat se vor integra în Biserica-Mamă din România, n-ar mai fi fost consideraţi preoţi de exil şi deci, fără motiv de a beneficia de ajutor financiar, din fondul Comisiei.
Ori, scopul scrisorii tocmai acesta era – asigurarea fondului cu pricina.
Pentru ca părintele Dumitru Popa să nu fie cumva ispitit, ca şi în viitor să dispună de ajutorul financiar „după bunul plac şi fără ştirea şi încuviinţarea Consiliului Eparhial”, Cucernicii Părinţi au găsit mai potrivită destituirea lui, din funcţia de Vicar al Bisericii Ortodoxe Române din Germania.
Freiburg 29 octombrie 1988 Părintele Dumitru Em. Popa după Dumnezeiasca Liturghie săvârşită în sobor cu preoţi români refugiaţi în Germania
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Toma
După deloc smerita lor cugetare, părintele Popa nu mai (poate) reprezenta interesele Eparhiei, pentru că „s-a lepădat de conducerea, de soarta şi de răspunderea, faţă de parohiile ortodoxe române din Germania” (sic).
Şi, pentru că în treburile Eparhiei, ordinea are prioritate, demiterea Părintelui n-a fost hotărâtă de către episcopul care l-a numit în funcţia de Vicar, ci de „Congresul preoţilor ortodocşi români”, format din cei şapte Cucernici Părinţi, pe care, la venirea lor aici, Părintele i-a primit cu braţele deschise şi cu toată dragostea, cam cum a primit oarecând un tată pe fiul rătăcitor, „i-a îmbrăcat în haina cea dintâi, a pus inel în degete şi încălţăminte în picioarele lor, a tăiat viţelul cel gras şi s-a bucurat pentru dânşii, pentru că erau preoţi, erau români de-ai lui, neam din neamul lui, cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, ca şi el, năpăstuiţi de vitregia vremurilor, ca şi el, aruncaţi de soartă printre străini, ca şi el” (vezi Luca 15, 22-23), motive pentru care, fără încuviinţarea expresă a Episcopului, dar cu ştirea acestuia, i-a aşezat în fruntea parohiilor lui.
Şi, pentru ca treburile Eparhiei să-şi aibă rânduiala lor cea bună, „Congresul preoţilor ortodocşi români din Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa centrală (adică grupul celor şapte preoţi) a încredinţat conducerea Eparhiei, până la Congresul Eparhiei din septembrie 1992, preotului S. Felecan; el este, de asemenea, reprezentantul Eparhiei în faţa Comisiei Ecumenice, împreună cu Domnul Ion Cicală”.
Semnatarii scrisorii nu au menţionat nici locul şi nici data, când s-a ţinut amintitul Congres al preoţilor, care, printre altele – neştiute de noi– a luat o aşa de mare decizie: destituirea Vicarului legitim al Eparhiei, ca să facă loc imposturii!
Nu este exclus să fi avut loc o „consfătuire” preoţească, la care vor fi participat, pe lângă „grupul celor şapte”, şi alte câteva persoane, pe care au numit-o „congres”, pentru a-i da mai multă greutate, ocazie cu care au hotărât şi demiterea părintelui Popa din funcţia de Vicar.
Dacă ţinem seama de data scrisorii către Comisia Ecumenică, această consfătuire va fi avut loc înainte de întrunirea preoţească de la Königswinter (1-4 octombrie 1992), la care cei trei preoţi (Popa, Mehedinţu şi Petcu) n-au mai fost invitaţi.
O documentaţie asupra „congresului” de la Königswinter nu se păstrează în arhiva bisericii din Freiburg.
Cu numirea în funcţia de conducere – chiar şi numai provizorie – a Eparhiei, părintele Simion Felecan şi-a văzut împlinit în cele din urmă doritul vis, de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române din Germania.
Comisia Ecumenică a trimis scrisoarea spre luare la cunoştinţă părintelui Popa şi probabil şi Î.P.S. Mitropolit Augoustinos.
Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în iunie a. D. 2008
Continuare în: exclusio
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Filip