În mare grabă
Orice faptă pripită dă naştere le greşeli din care rezultă mari pagube
(Herodot Halicarnas *490/480 – †ca. 430/420 î.d. Hristos), sau
«Graba strică treaba» (Zicală românească).
Adunarea Eparhială (extraordinară) de la Freiburg – 30 iunie 1990
Adunarea Generală Eparhială extraordinară s-a întrunit încă odată la 30 iunie 1990, la Freiburg. Obiectivul urmărit a fost şi de data aceasta „un sondaj de opinie”, în perspectiva reorganizării bisericeşti a diasporei româneşti.
În procesul-verbal întocmit cu această ocazie, sunt consemnate numele a 42 de persoane participante, dintre care 10 preoţi: Dumitru Em. Popa şi Sorin Petcu (Freiburg), Simion Felecan (München), Lazăr Mitu (Köln), Alexandru Pop (Aachen), dr. Viorel Mehedinţu (Frankfurt/M.), Alexandru Câmpean (Regensburg), dr. Mircea Basarab (München – Patriarhia Română), Vasile Iorgulescu (Strassbourg – Patriarhia Română), Gabriel Cernăuţeanu (Freiburg – Biserica Catolică-Ortodoxă din Franţa, de sub jurisdicţia episcopului Germain).
Părintele Dumitru Popa a considerat şi de data aceasta, că ar fi potrivit ca la această întâlnire să participe şi preoţii de sub jurisdicţia Patriarhiei Române sau de sub alte jurisdicţii, mai mult sau mai puţin ortodoxe.
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg în Breisgau
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Petru
Pe ordinea de zi s-au aflat două subiecte de discutat:
1. Poziţia Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală, faţă de noile evenimente din România.
2. Diverse.
Din procesul-verbal întocmit de către dl ing. Aurel Stancu de la Freiburg, care între timp, a emigrat în America, am selectat numai documentaţia relevantă pentru lucrarea de faţă.
S-a dat citire mai întâi procesului-verbal, încheiat cu ocazia întâlnirii cu Î.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner la 26 martie 1989 – la München, după care au urmat comentarii pe marginea acestuia şi cu privire la situaţia bisericească din acel moment.
Părintele Simion Felecan a evidenţiat situaţia „delicată” a Episcopiei, aflată canonic sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice : „Î.P.S. Arhiepiscop Wagner– a spus P.C. Sa – este episcopul nostru, acceptă această dependenţă (a noastră de dânsul n.n.) pe deoparte, dar pe cealaltă parte refuză să acorde carte canonică preoţilor ortodocşi veniţi din România, din cauza tiraniei comuniste şi a conducerii pro-comuniste a ierarhilor din Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti. Aceşti preoţi au venit aici fără carte canonică, tocmai fiindcă nu au mai putut suporta această trădare a credinţei de către ierarhii Patriarhiei din Bucureşti. Î.P. S. Wagner motivează acest refuz prin faptul, că Patriarhia de la Constantinopol întreţine relaţii cu Patriarhia de la Bucureşti şi se fereşte de un conflict deschis”.
Părintele Simeon Felecan a menţionat totodată, că Arhiepiscopul Wagner ar fi spus, că „ar fi bucuros să scape de noi”, ba chiar „ar fi sugerat” să revenim sub jurisdicţia Patriarhiei Române.
Domnul dr. Nicolae Stroescu- Stânişoară (director la postul de radio Europa Liberă şi membru în consiliul parohial de la München– Patriarhia Ecumenică) a confirmat cele spuse de către părintele Felecan cu privire la declaraţia Arhiepiscopului Georg Wagner. Acesta ar fi făcut această declaraţie cu ocazia întâlnirii din 26 martie 1989 – la München, precizând că „el (Arhiepiscopul n.n.) ar fi de acord să revenim sub obedienţa faţă de Patriarhia din Bucureşti”.
Nimeni dintre cei prezenţi n-a reclamat neconcordanţa dintre aşa zisa „declaraţie” a Arhiepiscopului Wagner, menţionată de către părintele Felecan şi domnul dr. Stroescu-Stânişoară, şi opiniile aceluiaşi Arhiepiscop, faţă de Patriarhia Română şi faţă de Episcopia românească din Germania, consemnate în procesul-verbal din 26 martie 1989, care se citise câteva minute mai devreme şi care a fost redactat, cu ocazia întâlnirii şi convorbirii cu Arhiepiscopul, un an mai devreme la München, întâlnire la care au participat atât părintele Simion Felecan, cât şi domnul dr. N. Stroescu-Stânişoară.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Sfântul Apostol Pavel
Cruce pentru binecuvântare, darul Patriarhului Justinian al României
Ori, în susnumitul document nu este menţionat, că Arhiepiscopul ar fi declarat sau „sugerat” aşa ceva; numai dacă această declaraţie nu va fi fost făcută în cadrul unor convorbiri particulare cu părintele Felecan şi cu dl. dr. Stroescu, declaraţie de care, părintele Popa şi credincioşii, nu era nevoie sau recomandabil să ştie (!). Căci, iată ce este menţionat în procesul-verbal din 26 martie 1989:
„P.C. Pr. S. Felecan a propus Î.P.S. Sale (Arhiepiscopului Georg Wagner n.n.), ca din partea Bisericii noastre să se trimită o scrisoare către Patriarhia Română prin care să cerem ca Biserica Ortodoxă Română respectiv ierarhia să-şi ia rolul în serios faţă de atitudinea Guvernului Român, privind viaţa şi libertatea religioasă în România. Această propunere a fost susţinută şi de Dl. Dr. C. Nagacevschi pe considerentul, că o schimbare de opinie a Bisericii din ţară faţă de un regim ateu ar putea avea urmări pozitive şi cu privire la atitudinea (acesteia) faţă de Biserica Românilor din exil, care la rândul ei ar susţine această iniţiativă. Î.P.S. Sa a declarat că nu poate să împărtăşească această idee a unei scrisori colective, întrucât această scrisoare ar putea avea un efect negativ asupra Bisericii noastre şi Î.P.S. Sa ar fi poate primul care ar putea avea de suferit consecinţe în calitate de Episcop eparhiot al acestei Biserici româneşti. Î.P.S. Sa nu este însă împotrivă, ca o astfel de scrisoare să fie scrisă de o persoană particulară, din rândurile noastre”. Dl. Dr. Stroescu subliniază noile accente, care se pun în viaţa religioasă a Bisericii Răsăritene, în mod deosebit în Biserica Rusă, după ce curentul reformator al «Perestroicii», proiectat şi susţinut de Mihail Gorbaciov, a cuprins şi pătura de jos a poporului şi este împărtăşit şi de cercurile bisericeşti. Dl. Stroescu consideră, că «Perestroica» ar putea oferi şi Bisericii posibilitatea de reformă, şi această ocazie trebuie folosită şi de celelalte Biserici Ortodoxe surori, cum ar fi şi cazul Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. Sa a declarat că astfel de tendinţe şi opinii îi sunt cunoscute deja, dar deocamdată, nu crede că se va putea realiza ceva din ceea ce se preconizează, cel puţin nu într-un viitor apropiat. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă din România, situaţia ei este cunoscută tuturor. Biserica nu se bucură de libertate, iar mulţi dintre ierarhi sunt angajaţi politic”.
Sfântul Epitaf,
darul vrednicului de pomenire Părinte Justinian Marina, Patriarhul României, făcut bisericii române din Feiburg în anul 1966. Foto: Adrian Preda
Sfintele vase
(potir, disc, copie, steluţă),
darul Prinţului Nicolae al României
Deci în propunerile făcute la München, cu privire la relaţiile Episcopiei cu Patriarhia Română, a fost vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o scrisoare, la care Arhiepiscopul nici măcar n-a vrut să fie părtaş. Dacă Arhiepiscopul va fi făcut „sugerarea” cu pricina, înseamnă că a şoptit-o tainic numai părintelui Simeon şi d-lui Stroescu, căci de această „clemenţă arhierească”, părintele Dumitru Popa auzea abia după mai bine de un an de la întâlnirea cu Arhiepiscopul la München.
Nimic nu ne împiedică să credem, că Arhiepiscopul ar fi putut declara, că „ar fi de acord ca să revenim sub obedienţa Patriarhiei Române”, dar numai în situaţia, în care părintele Felecan, dl Stroescu şi probabil şi dl dr. Conastantin Nagacevschi îi vor fi făcut cunoscute intenţiile personale, de a iniţia şi susţine trecerea sub jurisdicţia Patriarhiei Române, lucru dealtfel devenit evident, deja în decursul discuţiilor din acea zi de 30 iunie 1990, şi care avea să se realizeze întocmai patru ani mai târziu (1994).
Am menţionat în capitolele precedente, că Arhiepiscopul Georg Wagner, din cauza presiunilor din partea ierarhilor români, ar fi consimţit, ca românii să treacă sub jurisdicţia altui ierarh ortodox, dar niciodată n-ar fi „sugerat” ideea jurisdicţiei Patriarhiei Române, cunoscând contextul politic şi bisericesc al românilor din România şi din diasporă.
Pe de altă parte, Arhiepiscopul nici nu s-ar fi putut opune unei astfel de hotărâri, deoarece libertatea, de a ieşi de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice orişicând, era şi este una din clauzele înţelegerii dintre părintele Emilian Vasiloschi şi Patriarhul Ecumenic Atenagora, încă din anul 1953.
Domnul dr. Nicolae Stroescu–Stânişoară a subliniat, că este foarte trist, că Biserica Ortodoxă Română din exil se află în această situaţie tragică şi că este de dorit, să scăpăm de acest „cameleonism al Episcopului Grec”. „Este urgentă nevoie – a spus dânsul – să găsim altă formă de organizare, fără compromisuri, căci credincioşii români din exil îşi pierd încrederea în noi, şi cei mai buni se îndreaptă către catolici sau uniţi, care sunt bine organizaţi, iar în cazul cel mai rău alţii devin sectanţi.”
Domnul dr. Nicolae Stroescu-Stânişoară a mai mai relatat, că a participat la conferinţa pe ţară a preoţilor din Biserica Ortodoxă Rmână (15-17 mai 1990– la Bucureşti ?), ca invitat al unui oarecare preot Tănase, şi că a avut posibilitatea, să discute cu reprezentanţii comitetului de organizare (P. C. Preoţi Stoica şi Niculce), „care doresc cu adevărat o înnoire a vieţii bisericeşti. Aceştia au invitat câte cinci preoţi din fiecare Eparhie, pe toţi episcopii şi chiar pe Ex-Patriarhul Teoctist”.
Domnul Stroescu nu a putut oferi prea multe amănunte, întrucât a participat numai la o parte din discuţii. A amintit însă faptul, că „a fost remarcat, în trecere, de Ex- Patriarhul, care, deşi nu se cunoscuseră mai înainte, totuşi, trecând prin mulţime, l-a recunoscut (sic) dintre cei cu care era împreună, şi i-a adresat cuvinte binevoitoare” (subl. n.).
Sfinte vase (disc, potir, steluţă, copie şi liguriţă) darul Părintelui Justinian Marina, Patriarhul României
Arhidiacon Gabriel Sibiescu
Sfântul Apostol Simon Zilotul
Domnul dr. Nicolae Stroescu-Stânişoară a mai relatat, că a avut o convorbire particulară cu dl profesor de Bizantinologie – dr. Emilian Popescu şi alte convorbiri cu „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Ortodoxiei” (Româneşti n.n.), din care fac parte preoţii Anania, Stăniloae, Botea, Voicesu, „care i-au spus că sunt împotriva revenirii lui Teoctist ca Patriarh”. Domnia sa a mai menţionat pe pictorii Bernea şi Baconschi, care i-au spus personal că sunt conducătorii unei „grupări de opoziţie netă”.
D. Radu Roşeanu (Frankfurt) a relatat, că a fost la Patriarhia Română şi la Departamentul Cultelor „într-un sondaj personal” şi a încercat să prezinte problemele noastre (bisericeşti n.n.), dar nu a primit un răspuns satisfăcător.
Părintele dr. Viorel Mehedinţu considera, că ideea de a lua legătura cu Patriarhia Română e timpurie, întrucât aceasta avea o atitudine de ignorare şi chiar ostilă faţă de Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală:
„Este de neînţeles – a spus P.C. Sa – ce scop a avut vizita în Germania a Părintelui Constantin Galeriu, care a mers direct la unii preoţi din exil şi a discutat cu dânşii, dar nu a luat legătura cu Părintele Dumitru Popa – Vicarul Eparhiei, deşi i s-a vorbit în acest sens, dându-i-se chiar şi numărul de telefon”.
Pe de altă parte, Patriarhia de la Bucureşti susţinea –chiar aici în Freiburg – o altă Biserică de apartenenţă dubioasă, promiţându-i ajutor pentru construirea unui locaş de cult (era vorba de aşa numita Biserică Ortodoxă-Catolică de limbă germană „deutscher Zunge” – aflată sub jurisdicţia Episcopului Germain de la Paris, recunoscut canonic numai de Patriarhia Română n.n.).
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan
Î.P.S. Arhiepiscop
Georg Wagner de Eudocia
în vizită canonică la comunitatea ortodoxă română din München în anul 1989
Părintele Simeon Felecan a solicitat concentrarea discuţiilor pe subiectul principal de pe ordinea de zi:
„Noi am venit aici să discutăm conform ordinei de zi, poziţia Eparhiei Ortodoxe Române din Exil pentru Europa Centrală faţă de noile evenimente din România. Noi trebuie să discutăm, nu să ne închidem în noi înşine, trebuie să ştim în ce calitate a venit Pr. Galeriu, ce doreşte patriarhia. Dacă ştim putem judeca ce vrem; nu suntem obligaţi să şi acceptăm; noi vom putea pune condiţiile noastre; Galeriu este membru al Grupului de Reflecţie; noi trebuie să ajutăm oamenii de bine. Acest dialog trebuie să pornească, noi urmărim să facem paşi înainte pentru realizarea unităţii dintre noi. La Geneva a fost Conferinţa Ecumenică. Ortodocşii au trimis un grup de dialog. Cine i-a împuternicit?” („grămăticul” însărcinat de către părintele Dumitru Popa cu întocmirea procesului-verbal – dl ing. Aurel Stancu– n-a menţionat nici despre care Conferinţă de la Geneva ar fi fost vorba, şi nici cine au fost ortodocşii, care au trimis acolo o delegaţie „fără ştirea noastră”<sic> n.n.).
Părintele Sorin Petcu a precizeazat, că venirea părintelui Constantin Galeriu în Germania stă în relaţie cu declaraţiile făcute de către părintele Felecan la Televiziunea Română, ocazie cu care P.C. Sa şi-a exprimat indignarea, că Patriarhia Română nu a întreprins nimic, pentru a lua legătura cu Biserica Română din exil.
Părintele Felecan a confirmat declaraţia respectivă şi a redat textual ceea ce a spus la TVR: „mă surprinde atitudinea Patriarhiei care, dacă a avut intenţiile bune pe care le afirmă, nu a făcut nici cel mai mic gest pentru înfăptuirea lor”.
Pr. Sorin Petcu şi-a exprimat părerea, că la momentul respectiv, n-ar fi existat motive serioase să se grăbească trecerea sub jurisdicţia Patriarhiei Române, atâta vreme cât situaţia politică în ţară era încă instabilă, iar raporturile dintre Stat şi Biserică nu erau încă precis definite într-o nouă Lege a Cultelor votată în Parlamentul Român.
Biserica românilor din exil avea deja statut canonic, fiind sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, astfel, că până la căutarea şi aflarea altei jurisdicţii, mai recomandabilă ar fi fost «organizarea noastră bisericească» pe plan local, începând cu demersurile pentru obţinerea cărţilor canonice pentru preoţii refugiaţi.
Părintele Alexandru Pop a respins opinia şi propunerea părintelui Petcu, cu toate că acestea erau în interesul Eparhiei şi în mod deosebit în avantajul preoţilor refugiaţi, inclusiv al părintelui Alexandru: „Acesta este punctul de vedere al Dumneavoastră personal – a declarat părintele Alexandru.. Noi (subl. „grămăticului”) suntem cei ce nu avem carte canonică. P.S. Episcop Wagner vine şi nu vine, aprobă şi nu aprobă, suntem tacit toleraţi, suntem sub orice critică. Noi (subl. „grămăticului”) suntem cei care am creat aici parohiile şi am organizat lăcaşurile de cult cum am putut. Avem scrisoare de la Părintele Dumitru Popa că eparhia nu ne poate ajuta (financiar n.n.). Germanii nu ne iau în serios şi nu ne respectă. Unde este Procesul – Verbal de la Heidelberg? Cei care ne reprezintă trebuie să fie împuterniciţi, recunoscuţi de toţi şi capabili să ne reprezinte interesele cu competenţă”.
Observaţiile părintelui Alexandru Pop au nevoie de câteva precizări, întrucât nu sunt întru totul obiective şi precise.
De pildă, cu acel „Noi”, părintele Pop îşi asigura lui şi celorlalţi confraţi slujitori, mai mult merit decât li se cuvenea, întrucât, cu excepţia parohiilor de la Aachen şi Regensburg, organizate într-adevăr prin grija şi osteneala de P.C. Părinţi Pop şi Câmpean, celelalte parohii: München, Düsseldorf, Köln, Freiburg, Stuttgart, Frankfurt, Karlsruhe, Berlin, Salzgitter, existau şi funcţionau de ani de zile, unele încă din vremea părintelui Emilian Vasiloschi, pe care dânşii le-au luat în primire gata făcute şi bine organizate.
Părintele Alexandru nu lăsa loc la nici cea mai mică bănuială, că în acel „Noi” ar fi fost inclus şi factorul esenţial – credincioşii. Dealtfel, aceştia (opinia lor) n-au fost niciodată incluşi pe deplin în planurile de reorganizare a Bisericii lor, după cum se va vedea mai departe.
Î.P.S. Arhiepiscop
Georg Wagner de Eudocia
în vizită canonică la comunitatea ortodoxă română din München în anul 1989
Protoiereul
dr. Viorel Mehedinţu
Bine de ştiut este şi aceasta, că părintele Dumitru Popa a spus fiecărui preot refugiat (inclusiv autorului acestor rânduri), care a venit şi a solicitat să fie primit în Episcopie, înainte de a-i da binecuvântarea să slujească într-o parohie, că nu poate obţine nici un fel de ajutor financiar de la Eparhie sau de la Comisia Ecumenică.
De pildă, părintele Alexandru Câmpean de la Regensburg a venit de mai multe ori (imediat după 1980) la München şi la Freiburg (însoţit de către dr. C. Nagacevschi), ca să discute cu părintele Dumitru Popa despre condiţiile de salarizare, în cazul că ar cere azil politic şi ar sluji ca preot în cadrul Episcopiei. Părintele Popa i-a răspuns de fiecare dată, că „Eparhia nu-l poate ajuta”, astfel că părintele Câmpean s-a întors în ţară de fiecare dată nerealizat şi poate şi dezamăgit, dar totodată şi bucuros poate, că acolo ori nu s-a ştiut de intenţiile „de ducă” ale Cucerniciei Sale, ori n-au fost luate în serios, ca mai apoi, spre sfârşitul aceloraşi ani ’80, să rămână în Germania cu azil politic şi să lucreze în ogorul Domnului, fără a mai lua în seamă lipsa mult râvnitelor „condiţii”, dar de care, mai târziu îşi va reaminti şi după cum se va vedea, le va solicita cu orice preţ, chiar şi cu preţul nerecunoştinţei.
Atitudinea binevoitoare a Arhiepiscopului Wagner, faţă de Episcopie şi faţă de situaţia preoţilor fără carte canonică, era la limită. După legiuirile bisericeşti, Episcopia română pentru Europa Centrală era necanonică şi deci de neluat în seamă, adică bisericeşte, aceasta pur şi simplu nu exista, iar clericii, care o înfiinţaseră în condiţii necorespunzătoare legilor bisericeşti, erau pasibili de pedeapsă.
Aceleaşi legiuiri bisericeşti prevăd, că preotul (sau episcopul) care şi-a părăsit parohia (sau episcopia) fără încuviinţarea episcopului, (sau a mitropolitului, respectiv a sinodului) nu trebuie să fie primit să slujească în altă parohie sau eparhie. Ori părintele Popa, cu ştiinţa şi încuviinţarea tacită a Arhiepiscopului Georg Wagner şi împotriva legislaţiilor bisericeşti, a primit pe preoţii refugiaţi din ţară şi i-a recomandat credincioşilor din parohiile fără preot, unde s-au stabilit şi au slujit, iar Arhiepiscopul le-a oferit ceea ce nici lui nu i se îngăduia să ofere, adică i-a tolerat, în aşteptare de timpuri mai prielnice.
Mai mult nu putea să le ofere, iar validitatea slujbelor săvârşite de dânşii n-a fost pusă niciodată şi de nimeni sub semnul întrebării, căci prezenţa şi lucrarea harului preoţiei lor nu erau condiţionate, de cartea canonică sau de deţinerea acesteia.
Părintele Pop observa pe nedrept lipsa persoanelor împuternicite, recunoscute de toţi, competente şi capabile să ne reprezinte, devreme ce Eparhia avea în aparatul administrativ trei preoţi cu statut canonic şi deci recunoscuţi, iar membrii Consiliului Eparhial erau persoane cu pregătire intelectuală superioară – unii dintre dânşii chiar cu studii teologice înalte – şi se bucurau de un deosebit prestigiu în cercurile bisericeşti, politice şi culturale din Germania.
Întrebarea părintelui Alexandru Pop „unde este procesul–verbal de la Heidelberg?”, chiar şi numai retoric pusă, era mai mult decât îndreptăţită, pentru că nimeni din cei prezenţi acolo – nici măcar cei care se considerau şi atunci pricepuţi în toate şi competenţi pentru mari isprăvi – n-au prevăzut cel mai elementar lucru în asemenea situaţii, anume redactarea procesului-verbal.
Î.P.S. Arhiepiscop
Georg Wagner de Eudocia
în vizită canonică la comunitatea ortodoxă română din München în anul 1989
Vesseling 26 decembrie 1989; Sorin Petcu, hirotonia întru diacon de către Î.P.S. Augoustinos Labardakis mitropolitul Germaniei
După un an sau doi, un Cucernic Părinte declara cu o ocazie asemănătoare şi din păcate, nu cu multă smerenie, că „noi scriem aici istorie”.
Părintele avea dreptate, dar iată că istoria noastră nu este completă! E regretabil, că la Heidelberg nu s-a întocmit un proces-verbal. Acelaşi lucru s-a întâmplat – cum se va vedea – cu ocazia convorbirii avute la Freiburg în 1992, cu I.P.S. Mitropolit Nicolae – de la Banat, dar nu din neglijenţă, ci pe considerentul, că Mitropolitul Nicolae – întrebat fiind, în ce calitate anume a venit la Freiburg şi doreşte să vorbească cu reprezentanţii Episcopiei noastre– a declarat că venirea I.P.S. Sale în Germania, întâlnirea şi convorbirea sa cu noi sunt de natură privată, ori în asemenea cazuri nu e nevoie de întocmirea unei documentaţii, care nu ar avea nici un folos.
Pentru că discuţiile deviaseră de la tema principală, dl dr. Constantin Nagacevschi a propus revenirea la subiectul de pe ordinea de zi şi reformularea acestuia, în următoarele trei întrebări, la care cei prezenţi erau rugaţi să răspundă:
1) Este necesar să revenim la Biserica-Mamă sau nu? În caz afirmativ, când şi în care condiţii?
2) În ce formă vor începe negocierile, cum se vor formula condiţiile şi cum se va purta dialogul?
3) Este necesară prezentarea unitară a Bisericii Ortodoxe din exil, indiferent de jurisdicţia sub care se află?
De exemplu, în Germania (unde trebuia realizată unitatea mai întâi subl. n.) existau trei jurisdicţii: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Română şi Biserica Ortodoxă Rusă din afara frontierelor. „Sunt de părere, a precizat dl C. Nagacevschi, că puncte de interes comun pot fi găsite şi, că trebuie făcută o distincţie în comportarea fiecăruia. Sunt de părere, că în grupul nostru (?! subl. n.) putem include pe Pr. M. Basarab, care a avut o ţinută corectă şi ne-a fost în multe ocazii favorabil. Şi mai sunt şi alţii ca dânsul. Abia după aceea trebuie realizat un punct de vedere comun cu celelalte Biserici din Franţa, Belgia, Spania, Italia. Dacă cineva dintre noi va discuta cu Patriarhia de la Bucureşti, şi nu va cunoaşte acest punct de vedere comun, ce impresie îşi va face aceasta, dacă nu suntem organizaţi şi uniţi?”
Înainte ca participanţii să răspundă la întrebările de mai sus, P.C. Pr. Sorin Petcu i-a rugat să ţină seama de faptul, că în România încă nu se cunoştea noua legislaţie, cu privire la libertatea religioasă, Legea Cultelor nu era încă elaborată, nu se ştia care va fi atitudinea Statului faţă de Biserică, după cum necunoscute erau şi punctele de vedere al Patriarhiei cu privire la diaspora românească.
Pe de altă parte, a spus dânsul, la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva se vor lua hotărîri cu privire la statutul canonic al întregii Diaspore Ortodoxe; dacă fiecare diasporă va depinde de Biserica Naţională (Biserica-Mamă) sau, împreună, se vor afla sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice sau a altei Patriarhii.
Cât priveşte situaţia preoţilor români, refugiaţi în vara anului 1989 (n.n.), s-a iniţiat, cu ajutorul Mitropolitului Augoustinos al Germaniei, obţinerea pe cale oficială a cărţilor canonice pentru aceştia, deşi nici unul dintre P.C. Părinţi prezenţi la Adunare nu a arătat interes pentru realizarea acestui lucru.
Părintele Sorin Petcu considera că, la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva, ar fi fost binevenită participarea unei delegaţii din partea Bisericii Române din exil, pentru a expune personal şi obiectiv problemele şi interesele din perspectiva diasporei româneşti.
Sorin Petcu
Gramma (confirmarea)
hirotoniei întru diacon
Freiburg, 11 februarie 1990, Sorin Petcu
hirotonia întru preot
La prima întrebare s-au exprimat următoarele opţiuni:
6 persoane (un preot şi 5 mireni) au optat pentru unirea cu Biserica-Mamă fără alte condiţii: „Întrebarea e de prisos, căci noi nu ne-am simţit şi n-am fost niciodată despărţiţi de Biserica-Mamă, ci de actuala ierarhie”;
4 persoane (2 preoţi şi 2 mireni) au optat pentru unirea cu Biserica-Mamă, dar numai după ce aceasta va îndeplini anumite condiţii, de pildă, „fără actuala ierarhie” sau după ce ierarhia îşi va schimba atitudinea faţă de credincioşi sau faţă de Frontul Salvării Naţionale;
5 persoane (4 preoţi şi 1 mirean) au optat pentru unirea cu Biserica-Mamă, dar abia „după un anumit timp în care să se verifice atitudinea ierarhiei faţă de credincioşi. Biserica din Bucureşti va trebui să dea dovadă de bună-credinţă şi să respecte principiul autodeterminării (sic) preoţilor. Se impune să aibă un minimum de onestitate şi să dea cărţile canonice preoţilor care n-au mai voit să stea sub un regim comunist şi au plecat în străinătate”;
4 persoane (2 preoţi şi 2 mireni) au optat împotriva unirii cu Biserica-Mamă: „În actuala situaţie nici nu se pune problema acestei reuniri. Considerăm că e necesar ca Biserica să se separe de Stat şi să se organizeze pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi a poporului român credincios”;
23 de persoane (un preot şi 22 mireni) nu au răspuns la această întrebare.
Cu privire la necesitatea unirii tuturor Bisericilor de limbă română din exil, indiferent de jurisdicţia sub care funcţionează (întrebările nr. 2 şi 3), dl dr. Constantin Nagacevschi a propus formarea unei comisii din 3 sau 5 membri, care să discute problema acestei uniri, să contacteze toate parohiile de limbă română din Eparhie şi la proxima Adunare Eparhială să prezinte un raport asupra rezultatelor obţinute.
În timp ce pr. S. Petcu considera că ar fi mai bine ca o delegaţie să participe la Conferinţa de la Geneva, părintele Alexandru Câmpen era de părere, că mai necesară ar fi comisia propusă de către dl dr. C. Nagacevschi.
În contextul acestui schimb de păreri a intervenit părintele Simion Felecan, exprimându-şi indignarea faţă de totala lipsă de interes şi de activitate, din partea noastră a tuturor: „Trebuie să nu rămânem închistaţi, să nu stăm cu mâinile în sân, să fim deschişi la cele mai diferite păreri. Numai aşa vom putea păşi înainte, vom ajunge să stăm de vorbă. Am constatat, că în răstimp de un an, nici un preot nu mi-a telefonat sau mi-a scris, ca să discute cu mine. Cartea canonică o putem obţine numai de la Bucureşti, după cum s-a văzut mai înainte. Trebuie să intrăm în legalitate, căci sunt preoţi care au carte canonică, dar nu au Parohie, de exemplu Părintele Petcu, şi preoţi care au parohie, dar n-au carte canonică”.
Afirmaţia părintelui Simeon Felecan era virulentă, agresivă şi lipsită de smerenie (românii mai numesc virtutea smereniei şi bun simţ n.n.) şi nu era întâmplătoare.
Spre aducere aminte menţionăm că, 14 luni mai devreme (martie 1989, la München), Arhiepiscopul Georg Wagner recomandase preoţilor necanonici, să depună dosarele personale; menţionăm de asemenea recomandarea părintelui Dumitru Popa, la reşedinţa Arhiepiscopiei din Paris, cu buna intenţie de a căuta şi a găsi o modalitate, ca aceştia să intre în posesia cărţilor canonice. Cucernicii Părinţi n-au luat însă în consideraţie sfatul Arhiepiscopului.
Mitropolitul Augustin al Germaniei, care nu ne era în nici un fel dator cu vreun serviciu, în afară de un ajutor creştinesc, chiar s-a oferit în acelaşi an 1989, să le fie de ajutor la obţinerea cărţilor canonice, dar P.C. Părinţi au ignorat mâna întinsă spre ajutor. În cadrul Adunării Eparhiale, părintele Felecan se declara indignat de faptul, că încă mai este nevoit să trăiască în afara „legalităţii” deşi „are parohie”, după cum tot în afara „legalităţii” erau şi preoţii cu carte canonică, dar „fără parohie”, cum i se părea P.C. Sale, că este cazul autorului acestor rânduri.
Freiburg, 11 februarie 1990, Sorin Petcu
hirotonia întru preot
Sorin Petcu,
Gramma (confirmarea)
hirotoniei întru preot
Cu altă ocazie (13 iunie 1992), după cum se va vedea (turbulenta contio), părintele Simion va condiţiona validitatea şi integritatea harului preoţiei, de statutul de a fi preot paroh într-o parohie.
Afirmaţia părintelui Smeon Felecan era un reproş adus indirect Mitropolitului Augoustinos, care nu l-ar fi hirotonit pe P.C. Pr. Petcu pe seama unei anumite parohii, cum prevăd Legiuirile Bisericeşti. Numai că Î.P.S. Arhiepiscop Georg Wagner, în scrisoarea din 4 noiembrie 1989, către I.P.S. Mitropolit
Augustinos, îl ruga pe acesta să-l hirotonească „pe candidatul Sorin Petcu diacon şi preot pentru Episcopia Noastră”, la rugămintea expresă a părintelui Dumitru Popa.
Acelaşi Arhiepiscop Wagner, cu scrisoarea nr. DA 93-90, din 21 februarie 1990, deci 10 zile după actul hirotoniei, i-a comunicat părintelui Dumitru Popa, aprobarea cererii P.C. Sale din 30 noiembrie 1989, prin care solicita numirea P.C. Pr. Sorin Petcu la parohia din Freiburg, ca preot auxiliar ajutător (Gehilfe) – vezi approbatio.
Părintele Sorin Petcu a precizat aceste „amănunte” şi i-a atras atenţia părintelui Felecan, că face afirmaţii neîntemeiate, şi totodată şi-a exprimat nedumerirea, cu privire la reproşul părintelui Simeon, că nimeni nu i-ar fi telefonat, ca să discute cu dânsul: „Nu ştiu în ce calitate trebuie să Vă telefonăm noi pe Dumneavoastră, şi nici ce fel de probleme am putea discuta cu Dumneavoastră. Sfera Dumneavoastră de activitate se mărgineşte la parohia de la München… de aceea Vă rog să rămâneţi numai la ceea ce sunteţi: preotul parohiei din München”.
Reacţia Părintelui Felecan a fost vehementă: „Eu am văzut încă de la Adunarea de la Heidelberg, că nu sunteţi de acord cu părerile mele. Dar noi nu vrem să aşteptăm. Vrem să lucrăm. Sunteţi aici în Germania de 10 ani. Ce aţi făcut atâta vreme pentru România şi pentru credinţa noastră?”.
Discuţia (deloc onorabilă pentru doi preoţi şi în prezenţa credincioşilor n.a.) a fost întreruptă de remarca, foarte obiectivă dealtfel, a domnului dr. Nicolae Stroescu-Stânişoară: „Sunt neplăcut impresionat de această discuţie care, din păcate, a luat un caracter de răfuială personală. «Ţara arde şi baba se piaptănă». Regret că am participat la această adunare şi sunt hotărât să nu mai vin la adunările Dumneavoastră”.
În legătură cu formarea Comisiei propuse de dl dr. C. Nagacevschi, nu s-a luat nici un fel de hotărâre, cum dealtfel nici nu era prevăzut, cu excepţia întocmirii şi publicării unui comunicat, despre rezultatul sondajului de opinie realizat în cadrul Adunării Eparhiale Extraordinare, prin osteneala şi grija dlui dr. Nicolae Strescu- Stânişoară, şi despre care nu avem cunoştinţă dacă a fost întocmit şi publicat.
Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, februarie 2008
Continuare în: coniuratio acerdotum
Sorin Petcu: numirea umirea pe postul de preot ajutător în biserica română din Freiburg