Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Biserica Ortodoxă Română din Germania 1945 – 1953
«Cei de rând nu încep nimic, fiindcă se tem de piedici; cei mediocri, după ce au încput, se lasă, respinşi de piedici ; dar cei aleşi între aleşi nu părăsesc ceea ce au început, chiar dacă sunt opriţi de mii de peidici» (Proverb indian).
După distrugerea definitivă a bisericii şi a casei parohiale din Berlin (21 iunie 1944), activitatea bisericească şi culturală a comunităţii româneşti din Berlin a încetat.
De la românii care au trăit acele vremuri în Berlin ştim, că şi comunitatea româneasca de aici s-a dizolvat. O parte dintre membrii ei s-au întors în ţară, cu toate că evenimentele de la 23 August 1944 din România, nici pe departe nu le promiteau un viitor plin de speranţe. Foarte mulţi s-au refugiat în zonele de ocupaţie americană, engleză şi franceză, unde au fost internaţi în lagăre de refugiaţi. Nici părintele Emilian Vasiloschi nu s-a întors în ţară, ci a rămas credincios principiului pastoral „unde e turma acolo e şi păstorul”, urmându-şi credincioşii pe drumul destul de bolovănos al bejeniei. Îl vom reîntâlni, nu după multă vreme, în zona de ocupaţie engleză.
Protoiereul
Emilian Vasiloschi
(1886 – 1966)
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg – Germania
zidită între anii 1885-1889
Din septembrie 1944, până la 9 mai 1945, funcţiona la Viena, din iniţiativa lui Horia Sima, un aşa zis „guvern de exil”. În acelaşi timp, tot la Viena, se afla refugiat politic Mitropolitul Viasarion Puiu, care – probabil la îndemnul lui Horia Sima – încerca organizarea unei Biserici Ortodoxe Române, pentru românii din exil.
În acest scop, Mitropolitul a propus părintelui Vasiloschi să-l ajute, însă Părintele nu a răspuns chemării acestuia, cu toate că între dânşii existau vechi legături de prietenie şi colaborare, din vremea în care Înaltul Prelat era întâistătătorul scaunului mitropolitan din Bucovina.
Nu se cunosc motivele acestui refuz, dar credem, că părintele Vasiloschi a preferat să aştepte, după sfârşitul războiului, clarificarea situaţiei politice nu numai în Germania, ci în întreaga Europă şi îndeosebi în România, unde, după 23 August 1944, se instalase o nouă orânduire politică de tip comunist şi era de aşteptat, ca Biserica, fără deosebire de confesiune, să fie supusă unui control riguros din partea organelor de stat, ca ierarhia să fie forţată să devină instrumentul regimului, pentru scopuri politic-ideologice ne mai putându-se vorbi de libertate religioasă, în adevăratul sens al cuvântului.
Prevăzând că astfel de consecinţe se vor răsfrânge şi asupra vieţii religioase a românilor pribegi (nu era vorba de un număr neînsemnat de refugiaţi români!), părintele Vasiloschi a considerat potrivit, să renunţe la subordonarea canonică faţă de Patriarhia Română.
Desigur, din perspectiva canoanelor bisericeşti – un act de neascultare, dar cine ar putea da un răspuns plauzibil la îndreptăţita întrebare: I s-ar fi îngăduit, sau ar fi putut oare Patriarhia Română, să păstreze sub jurisdicţia ei Biserica românească din Germania sau din altă parte a Europei libere, ai cărei credincioşi militau împotriva ocupaţiei ruseşti, împotriva exterminărilor în masă a fraţilor de acasă în închisorile şi lagărele de tipul Piteşti, Aiud, Jilava, Salcia etc.?
Eu consider, că acest lucru n-ar fi fost posibil. Nu ştim, prin ce minune Părintele n-a fost pus pe „lista neagră” ca să fie caterisit, sancţiune, de care mitropolitul Visarion Puiu n-a fost scutit.
Nu ştim cu certitudine, nici dacă în intenţia părintelui Vasiloschi a fost vorba de o ieşire definitivă sau doar provizorie, de sub jurisdicţia Bisericii Mame. După plecarea lui din Berlin, informaţiile care s-au păstrat sunt scrise de însuşi Părintele, cu cerneală, pe foi volante, multe din acestea fără dată, ceea ce însă, nu ne împiedică să ne facem o idee, cu privire la viaţa religioasă a românilor din refugiu.
În cuprinsul unei astfel de note, printre punctele prevăzute a fi puse pe ordinea de zi a unei şedinţe (nu ştim dacă este vorba de o adunare parohială locală sau o consfătuire, la care participau şi reprezentanţi ai altor Biserici ortodoxe), este şi statutul canonic juridic al Bisericii românilor din Germania şi nu greşim crezând, că părintele Vasiloschi a sperat în revenirea comunităţilor româneşti din Germania în sânul Bisericii Mame
Mitropolitul român
Visarion Puiu
(1879-1964)
Preotul român
Mihail Ştefârţă
(*? – + 1979)
În susnumita notiţă, pe lângă analiza situaţiei românilor din Germania şi a relaţiilor cu Bisericile neortodoxe de aici, sunt prevăzute: înfiinţarea centrelor parohiale la Hannovra, Bonn-Köln, Freiburg, München-Freising, cu capele ortodoxe amenajate provizoriu (icoane, cruci, obiecte de cult); cooptarea instituţiilor, asociaţiilor şi a publicaţiilor româneşti, în lucrarea de organizare a Bisericii şi colaborarea cu preotul Mihail Ştefârţă de la Capela română Mihail Sturdza din Baden-Baden (probabil cu intenţia de a stabili centrul administrativ al Bisericii Ortodoxe Române din Germania, la Baden-Baden?); frământările Bisericii de la Paris, Biserica din America; încercările de la Londra („apeluri zădarnice”) şi „descotorisirea şi de Î.P.S.(?!) Leon, şi de I.P.S. Visarion, şi de Truţă”, dobândirea recunoaşterii Bisericii ca persoană juridică şi „păstrarea jurisdicţiei canonice de până acum sub Patriarhia Română”, „dar şi a independenţei”.
Vorbind despre „independenţă” bisericească (inexistentă în dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe), va fi avut oare în gând Părintele, statutul de autonomie bisericească? Acest lucru n-ar fi exclus, ţinând seama că, în perioada 1945-1953, Biserica românilor din Germania şi-a însuşit un statut de „autonomie”, considerându-se, după cele consemnate de părintele Dumitru Em. Popa, în anul 1979, în Cartea de Aur a Bisericii Ortodoxe Române din Germania (ridicată în acel an, la rang de Episcopie), „sub oblăduirea canonică a mitropolitului român Visarion Puiu” care, între timp se mutase din Austria în Elveţia.
Nu ştim, dacă afirmaţia părintelui Dumitru Em. Popa era şi întemeiată, deoarece părintele Vasiloschi nu menţionează nicăieri această situaţie canonică sub oblăduirea Mitropolitului Visarion. Nici nu putea dealtfel, devrme ce, nici Mitropolitul însuşi nu avea un statut canonic clar.
Capela ortodoxă română
Mihail Stourdza
din Baden-Baden
(1863-1866)
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Sfântul Apostol Simon Zilotul Biserica română din Freiburg
Nu ştim, când şi unde s-a refugiat părintele Vasiloschi după dezastrul de la Berlin (ianuarie – februarie 1944). În toamna aceluiaşi an, era încă la Berlin, după toate probabilităţile într-un lagăr de refugiaţi, dacă ţinem seama de o cutremurătoare menţiune, scrisă de Părintele în ziua de Duminică, 22 octombrie 1944, în legătură cu slujba de înmormântare a pruncului „Eugen, născut, August 1943 – † 20 Octombrie 1944, fiul lui Ivaniuc Ilie şi Domnica din Bucovina, actualmente adăpostiţi ca refugiaţi în lagărul de locuinţe Berlin-Lankwirtz, Seydlitzstr. 30, (localul şcolii), Tel. 735101 164). În acest lagăr sunt vreo 148 Români refugiaţi din Bucovina, trăind în condiţii cu totul neîndestulătoare, neigienice şi chiar primejdioase sănătăţii şi moralei. Bărbaţi, femei, fete, copii, claie peste grămadă. Bolnavi – chiar de febră tifoidă – de-a valma cu cei sănătoşi. Copilaşul mort stă pe masă într-o cameră unde dorm vreo 30 inşi. Copiii capătă hrană insuficientă de 2 ori pe zi. Fata mai răsărită între ei este domnişoara Zamfira Onase. Preot Emilian Vasiloschi.”
Cât va fi rămas în Berlin sau în apropiere şi care i-a fost activitatea în tot anul 1945, nu ştim. Îl vom reîntâlni abia în anul 1946, în zona de ocupaţie britanică, într-unul din lagărele de refugiaţi, nu departe de localităţile Watenstedt – Lebenstedt – Braunschweig.
Din procesul-verbal întocmit la 3 ianuarie 1946 reiese, că părintele Vasiloschi organizase o comunitate bisericească – o „expozitură parohială a lagărelor şi localităţilor Watenstedt – Lebenstedt – Braunschweig (Germania), cu centrul parohial vremelnic la Watenstedt”, al cărei consiliu s-a constituit la data sus amintită, sub preşedinţia „P.C. Părinte iconom stavrofor Emilian Vasiloschi, paroh al fostei Biserici din Berlin, preot-duhovnic al Românilor dreptcredincioşi din Germania”.
Este primul document, în care părintele Vasiloschi este menţionat în calitatea de „fostul paroh al bisericii din Berlin” şi în prezent „preot-duhovnic al Românilor dreptcredincioşi din Germania”.
În procesul-verbal este menţionată existenţa a câtorva sute de „români dreptcredincioşi”, care locuiesc în grupuri mai mari în lagărele din Watenstedt-Hallendorf, apoi în localităţile Braunschweig, Lebenstedt-Salzgitter, Hannover, alte sute în vestul zonei şi nenumăraţi în celelalte zone.
Este menţionat totodată faptul, că, in lipsă de preot ortodox „pentru îngrijirea duhovnicească şi religioasă”, credincioşii au fost nevoiţi să apeleze „în cazuri urgente”, la preoţi sau pastori de confesiuni străine.
Prezenţa părintelui Vasiloschi, în mijlocul şi la dispoziţia lor, le deschidea noi perspective pentru organizarea bisericească pe plan mai amplu.
Din iniţiativa şi cu osteneala personală a câtorva credincioşi (căpitan Opriş Nicolai, locotenenţii Creţu Dinu şi Domilescu Jurca, creştinii Luncanu Constantin, Daniliuc Ştefan, Etinger Vasile, Strugariu Ilie şi Florea Busuioc, precum şi maistrul zugrav Broş Florin) şi după sfaturile părintelui Vasiloschi, a fost construită în lagărul Watenstedt „o modestă capelă românească, în care s’-au făcut şi se fac serviciile îndătinate în Duminici şi sărbători, precum şi rânduielile slujbelor şi Te-Deum-urilor la zilele de sărbători naţionale – patriotice -româneşti.”
Arhidiacon Gabriel Sibiescu: Sfântul Evanghelist Ioan
Biserica română din Freiburg
Arhidiacon Gabriel Sibiescu: Sfântul Apostol Andrei
Biserica română din Freiburg
Consiliul parohial (format din 14 persoane) îşi lua angajamentul, să sprijine acţiunea misionară a părintelui paroh şi să desăvârşească lucrarea începută la capelă; adică să-i fie de ajutor Părintelui „în a menţine şi cimenta ordinea morală între membrii comunităţii noastre, împiedicând chiar prin eventuala noastră intervenţie personală săvârşirea unor acte, sau purtări de incorectitudine şi nedemnitate, cari ar putea să se producă, şi veghind la păstrarea unei vieţi creştineşti demne între cei ce aparţin acestei comunităţi. La nevoie vom institui o «poliţie a moralei şi demnităţii», care va supraveghea viaţa publică din cartierele parohiale; iar cazuri de abateri grave din calea bunei cuviinţe şi a moralei le vom judeca în planul Comitetului nostru, sub preşedinţia Părintelui paroh, sancţionând abaterile fie prin mustrări aspre, fie prin intervenţie la autorităţile competente”.
Cât priveşte capela, consilierii se obligau să ducă la bun sfârşit „măcar lucrările strict necesare, de pildă, completarea mobilierului bisericesc, executarea câtorva picturi la tâmplă (iconostas sau catapeteasmă n.n.), zugrăvirea mai multor icoane praznicare «lucrarea şi zugrăvirea Crucii mari a Răstignirii şi a imaginii Epitafului, lucrarea unei cristelniţe din tablă de zinc, îmbrăcarea cuvenită a Sfintei Mese a Altarului, a iconostaselor, a sfeşnicelor, a analoagelor, punerea perdelelor la uşile catapetesmei, a năframelor la icoane, împodobirea şi îmbrăcarea interiorului capelei». La fel vom îngriji a se aduce cele strict necesare săvârşirii slujbelor religioase (lumânări, vin, prescuri etc.). Vom îngriji să avem un cântăreţ bisericesc permanent. Tot aşa ne vom sili a înjgheba un mic cor bisericesc, vom interesa mereu lumea din cartierele noastre ca să-şi îndeplinească datoriile creştineşti, cercetând slujbele la capelă, săvârşind slujbele de sfinţire a caselor lor, legiuindu-şi viaţa prin botezarea sau trecerea la ortodoxism (corect «ortodoxie» n.n.) a copiilor lor, prin cununarea religioasă, prin oficierea parastaselor şi pomenirilor celor răposaţi etc. Întrucât exercitarea misiunii religioase-bisericeşti de către Părintele Em. Vasiloschi este îngăduită şi aprobată de autoritatea superioară competentă din această regiune (Serviciul Religios al Guvernului Militar Aliat) pentru toată zona englezească noi înţelegem să sprijinim pe Părintele şi în această direcţie, în limita puterilor noastre, făcând să se înfiripeze o acţiune unitară şi solidară creştinească între Românii acestor regiuni în scopul reglementării şi menţinerii unui nivel demn de înaltă ţinutăa morală şi patriotică, câtă vreme împrejurările ne vor mai menţine pe aceste meleaguri. Am hotărât să formăm un fond al capelei noastre, din contribuţii benevole, iar ca epitrop-casier delegăm pe dl. Daniliuc Ştefan. Drept care am încheiat prezentul proces verbal” .
Pentru majoritatea românilor din refugiu, Biserica a reprezentat, poate atunci mai mult ca oricând, un colţ de patrie, astfel că, mişcaţi de acest sentiment, ei n-au lăsat să treacă marile sărbători ale anului fără a le cinsti cu toată cuviinţa, aşa cum apucaseră „din moşi strămoşi”.
Din vremea aceea ni s-a transmis povestea unei întâmplări amuzante, petrecută în timpul Sfintei Liturghii – în capela din acest lagăr. Din iniţiativa Consiliului parohial, s-a organizat o serbare a datinilor româneşti de Crăciun şi Anul Nou, cu un program destul de bogat. Serbarea a avut loc în ajunul Crăciunului anului 1945, în sala mare a lagărului, cu un public destul de variat: români, reprezentanţi ai autorităţilor militare engleze şi o delegaţie din partea organizaţiei UNRA (similar cu Crucea Roşie), venită să vadă la faţa locului, în ce condiţii trăiesc refugiaţii în lagăre.
Delegaţia era condusă de o doamnă din Anglia. Părintele Vasiloschi a vorbit româneşte şi nemţeşte despre datinile creştineşti de Crăciun la români, după care au urmat: piesa de teatru Irod Împărat, interpretată de: sublocotenent Precupeanu Gheorghe (Irod), locotenent Damilescu Jurca, sublocotenent Dimitri Constantin şi sublocotenent Ionescu Cuza (cei trei magi), sergent major Viziteu Gheorghe (Stratulat) ş.a., apoi cântece de Colinde, executate de un grup de copii, cu Steaua tradiţională, şi de un grup de flăcăi (cei mai mulţi prizonieri de război) şi s-a încheiat cu Pluguşorul, Capra, Ursul etc. Responsabilul cu regia a fost locotenentul Dinu Creţu, care dirija şi corul bisericii (!).
Oaspeţii au fost plăcut impresionaţi de programul prezentat de români, în mod deosebit doamna din Anglia, care conducea delegaţia din partea UNRA, şi care, deja de cu seară şi-a exprimat dorinţa, să participe a doua zi şi la slujba de Crăciun în capela românilor. A doua zi, după sosirea delegaţiei, Părintele a început Sfânta Liturghie, ajutat de corul condus de susnumitul locotenent Creţu. Părintele a observat că maestrul Creţu dirija cu foarte prea mult elan, numai că nu ştia cum să-l mai tempereze pe dirijor, fără ca asistenţa să observe.
Pe la jumătatea Ecteniei mari, Părintele, în loc să rostească textul cuvenit, l-a atenţionat pe dirijor – desigur pe româneşte – zicându-i pe melodie psaltică: „Dă, Creţule, mai încet din mâini, că te vede inglezoaica, Domnului să ne rugăm”, lucru care i-a amuzat foarte pe românii prezenţi acolo şi mai târziu pe toţi care au auzit povestea.
La 17 ianuarie 1946, un număr de 19 români, în calitate de „reprezentanţi ai părinţilor copiilor români din lagăr”, la iniţiativa părintelui Vasiloschi, se întrunesc în şedinţă şi hotărăsc înfiinţarea unei şcoli româneşti, în care să se predea lecţii de religie. Pentru aceasta părintele Vasiloschi a pus la dispoziţie locaşul capelei şi s-a angajat „să predea învăţământul religios în şcoală, fără deosebire de confesiune, dar numai în limita timpului disponibil”.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu: Sfântul Apostol Bartolomeu Biserica română din Freiburg
Liturghie arhierească
în Capela ortodoxă română
Michail Stourdza
din Baden-Baden (1951)
Din perioada 1946-1948, nu dispunem de nici un fel de informaţii, cu excepţia unei singure menţiuni, consemnată într-un proces-verbal din 26 octombrie 1950, cu privire la participarea părintelui Vasiloschi ca întâistătător şi „reprezentant al Bisericii noastre ortodoxe Române din Germania”, la importantele adunări ale căpeteniilor Bisericilor creştine din Exil, convocate de marile Biserici ale Apusului, începând cu Congresul mondial al Bisericilor creştine, ţinut în august/sept. 1948 la Amsterdam (Olanda).
Ştim că a participat şi la Conferinţa reprezentanţilor comunităaţilor ortodoxe din Europa de Vest, convocată de Asociaţia pentru ajutorul refugiaţilor de pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc între 11 – 13 iunie 1951, în Baden-Baden (Foto dreapta: În prim plan, de la stânga la dreapta, părintele Emilian Vasiloschi în picioare, cu capul descoperit şi barba colilie).
Conferinţa s-a încheiat cu slujba arhierească a dumnezeieştii Liturghii, oficiată în Capela română Mihail Sturza din acest oraş, de către preoţii ortodocşi participanţi, printre care credem că s-a numărat şi părintele Vasiloschi; cel puţin această impresie ne-o dă fotografia alăturată, publicată în ziarul regional „Bruchsaler Rundschau”, din ziua de vineri – 15 iunie 1951, cu următoarea legendă: „Slujbă ortodoxă în Baden-Baden: Reprezentanţi ai comunităţilor religioase ortodoxe din Europa de Vest şi ai servivului de ajutorare a refugiaţilor din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-au întrunit – cum a fost comunicat – într-o conferinţă la Baden-Baden. Preoţi din diferite Biserici Ortodoxe au slujit în sobor o Liturghie în Capela Ortodoxă zidită de prinţul român Sturza în Baden-Baden” (Foto stânga).
Nu ştim deci, dacă lucrările la capela din lagărul cu pricina au fost duse la bun sfârşit şi nici cât timp a funcţionat şcoala, aşa cum şi-au dorit iniţiatorii, şi nici dacă Părintele Vasiloschi şi-a redus activitatea pastorală, numai în lagărul din Watenstedt sau şi în alte lagăre de refugiaţi. Documentele de care dispunem par să confirme părerea ultimă, după cum se va arăta mai jos. Primele informaţii, după o tăcere atât de lungă, au fost consemnate într-un Proces-verbal al şedinţei de realegere a Consiliului parohial al „Bisericii Ortodoxe Române din zona engleză a Germaniei”, Lagăr A1 – Heerte, la 25 ianuarie 1949, care nu este cuprins în Registrul de Procese- verbale, ci scris pe foaie volantă.
Consilierii desemnaţi se obligau să ajute preotului paroh (Vasiloschi) „la organizarea, înzestrarea şi administrarea capelei româneşti din zona engleză (probabil chiar în Lagărul A1– Heerte n.n.), găsirea materialelor necesare pentru oficierea slujbelor religioase, vegherea şi cooperarea la menţinerea vieţii religioase morale şi păstrarea tradiţiei bisericeşti româneşti între enoriaşii acestei parohii, la eventuala ajutorare a celor lipsiţi, bătrâni, invalizi şi bolnavi, şi la îndreptarea celor rătăciţi.”
Procesul-verbal este semnat, alături de părintele Em. Vasiloschi –în calitate de paroh – numai de către 5 consilieri – în loc de 9, câţi apar în scrisoarea părintelui Vasiloschi, din 26 ianuarie 1949, în limba germană, către Maiorul H. Brigs O.C. II 98 DPACS în Lichtenberg (înregistrată la biroul 98 Displaced Persons Assembly – centre staff – sub nr. 255557), prin care îi comunica acestuia, spre luare la cunoştinţă şi confirmare, realegerea Consiliului parohial, menţionând şi numele celor 9 Consilieri, inclusiv numărul de înregistrare în lagăr a fiecăruia: Ardeleanu Constantin, Florescu Ioan, Diaconu Dumitru, Trifon Vasile, Ungureanu Constantin, Moraru Dumitru, Fusescu Constantin, Florea Tudor, Bucur Gheorghe.
Participanţi la Conferinţa reprezentanţilor comunităţilor ortodoxe din Europa de Vest, care a avut loc între 11–13 iunie 1951, în Baden-Baden
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg
Stilul sobru, în care se adresează comandantului englez al lagărului, lasă să se întrevadă tăria de caracter a părintelui Vasiloschi (am putea spune un om cu coloana vertebrală dreaptă), şi conştiinţa de chemarea şi de misiunea lui, ca preot în slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor.
Părintele nu solicită maiorului aprobarea să convoace adunarea parohială cu scopul, de a realege membrii Consiliului, ci pur şi simplu îi comunică acestuia realegerea lor, cu rugămintea, ca acesta să vrea să ia la cunoştinţă şi să confirme hotărârea adunării parohiale:
„Ich bitte, die Wiederzusammensetzung des Kirchenausschusses freundlichst zur Kenntnis zu nehmen und als solchen bestätigen zu wollen”.
Din anul 1950, deţinem informaţii despre existenţa altei comunităţi ortodoxe române, cu „Oficiul central parohial” în 20b Hahnenklee/Oberharz/Zona britanică.
La 15 octombrie 1950, Consiliul parohial, întrunit în şedinţă, hotărăşte cu ce scop şi de către cine să fie folosite eventualele ajutoare materiale (bani), puse la dispoziţia comunităţii de diferite organizaţii caritative.
Tocmai i se aprobase Părintelui un ajutor trimestrial (iulie-septembrie 1950 DM 500), din partea Bisericii Evanghelice din Germania (HEK – Hilfswerk der Evangelischen Kirche in Deutschland – Stuttgart). Consiliul hotărăşte, ca suma respectivă şi altele care s-ar mai primi, să fie folosite pentru acoperirea cheltuielilor de transport în interes de serviciu („pentru deplasările pastorale bisericeşti ale Părintelui paroh din lunile trecute”).
Aici este locul cel mai potrivit de menţionat generozitatea, cu care Biserica Evanghelică din Germania, de peste mai mult de 50 de ani, a oferit şi oferă ajutoare comunităţilor ortodoxe din Germania.
În ceea ce priveşte Biserica românilor ortodocşi din refugiu din vremea aceea, ni s-a păstrat un singur document, în care este menţionată existenţa, deja înainte de 1950, a unui Comitet de ajutor pentru românii ortodocşi, în cadrul Operei Caritative a Bisericii Evanghelice din Germania (Hilfswerk der Evanghelischen Kirche in Deutschland), condus de dr. Ştefan Teodorescu din Donzdorf. Nu ştim însă, din care motive activitatea acestui comitet a fost oprită (stillgelegt).
La 18 aprilie 1950 a avut loc în Imbshausen o convorbire, între părintele Vasiloschi şi conducătorul numitului comitet (nu ştim dacă este vorba de dr. Ştefan Teodorescu sau de dr. Gerstenmaier –consilierul superior – Oberkonsistorialrat – în Biroul central al Operei de binefacere din Stuttgart precum şi dr. Maurer (din acelaşi Birou?), cu privire la reluarea activităţii de ajutorare de către susnumitului comitet. După această înrevedere, în scrisoarea I/2785/50 din 7 iulie 1950, dr. Maurer comunică părintelui Vasiloschi că s-a aprobat, ca susnumitul comitet să-şi reia activitatea cu condiţia, ca Părintele să procedeze neîntârziat la organizarea Bisericii românilor ortodocşi din Germania, conform cu normele în vigoare, adică înfiinţarea de parohii conduse de preot, cu ajutorul consiliilor parohiale, în cadrul cărora să figureze şi o comisie de cenzori, urmând ca Procesele-verbale încheiate ale şedinţelor de constituire să fie puse şi la dispoziţia conducerii susnumitului birou central din Stuttgart.
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg
Arhidiacon Gabriel Sibiescu: Sfântul Apostol Marcu Biserica română din Freiburg
Scrisoarea dr. Murer ne întăreşte părerea, că la data aceea – 1950, nu putea fi vorba de o aşa zisă „Biserică românească de exil” sub jurisdicţia Mitropolitului Visarion Puiu, devreme ce o organizare temeinică, pe plan local (în Germania), „conform cu normele în vigoare, adică înfiinţarea de parohii conduse de preot, cu ajutorul consiliilor parohial”, era insuficientă sau lipsea cu desăvârşire.
În aceeaşi scrisoare, i se comunica părintelui Vasiloschi şi aprobarea unui ajutor de DM 500 pe trimestru, atenţionându-l în acelaşi timp, că suma poate fi redusă sau anulată, în cazul când mijloacele financiare ale susnumitului birou s-ar micşora peste măsură.
În arhiva Bisericii s-au păstrat doar un singur cupon de mandat poştal precum şi confirmarea părintelui Vasiloschi din 20 iulie 1950, că a primit suma de DM 500, pentru trimestrul 3 (iulie-septembrie).
Părintele Vasiloschi a ţinut seama de condiţiile menţionate în scrisoarea din partea HEK de la Stuttgart. La 26 octombrie 1950, a convocat „Consiliul parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Germania” (regiunea Braunschweig – zona britanică), pentru a discuta şi hotărî constituirea oficială a Bisericii Ortodoxe Române, pentru românii din toată Germania.
În Procesul-verbal este consemnat: „Întrucât majoritatea Românilor refugiaţi în Germania de Vest, cari pân’acum n’au emigrat, sau n’au plecat în alte ţări, şi nici nu s’au repatriat, au trecut în economia germană şi stau sub oblăduirea guvernului federativ german, ca şi cei stabiliţi deja de mai înainte aici, am socotit că, Biserica noastră ar urma să capete o bază şi formă legală în cuprinsul statului german federativ”, urmând ca părintele Vasiloschi – în calitate de „paroh şi conducător” al Bisericii, „să facă cuvenitele investigaţii şi să întreprindă la nevoie şi paşii necesari, pentru eventuala recunoaştere a Bisericii noastre ca «persoană juridică»”.
Consiliul face şi alte constatări, mai puţin îmbucurătoare sau chiar deloc lăudabile: „Biserica românească din Germania este în prezent (1950 n.n.) complet lipsită de orice bunuri şi de surse de întreţinere. Odată cu distrugerea bisericii şi a caselor parohiale din Berlin, s-a pierdut toată înzestrarea interioară, inclusiv bunurile particulare ale Părintelui şi ale familiei sale. Ca urmare imediată a războiului, Patriarhia Română, începând din vara anului 1944, nu a mai pus la dispoziţie nici o subvenţie pentru întreţinerea Bisericii şi a personalului bisericesc din Germania”.
Arhidiacon Gabriel Sibiescu: Sfântul Apostol Filip
Biserica română din Freiburg
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
(Maria Schutzkirche)
din Freiburg
Nici din partea Bisericii Ortodoxe Române din America (USA şi Canada), singura bine organizată în vremea aceea, nu s-au primit ajutoare cuvenite („….nu s-a interesat şi nu se interesează până acum nici câtuşi de puţin de noi”). Biserica românilor din refugiu nu se poate întreţine din mijloace proprii; „populaţia comunităţilor noastre parohiale, răspândită peste toată suprafaţa Germaniei de Vest, este deocamdată complet săracă, constând aproape în întregime din refugiaţi şi şomeri, cari trebuie înşişi sprijiniţi şi ajutoraţi”, lucru, pentru care părintele Vasiloschi este rugat să intervină la instituţiile marilor Biserici apusene, la organizaţiile caritative – filantropice, la guvernul şi autorităţile Statului German Federativ şi „oriunde va socoti potrivit”, să solicite ajutoare şi subvenţii pentru întreţinerea Bisericii şi clerului (îndeosebi pentru înlesnirea continuării activităţii pastorale peste toate zonele libere ale Germaniei), cât şi pentru „vremelnica sprijinire şi ajutorare a nevoiaşilor, bolnavilor, infirmilor, bătrânilor şi şomerilor noştri din Germania, aşa cum de altfel Părintele a şi făcut într’o largă măsură şi până acum… până ce, cu vremea, va fi dată putinţa să se formeze o temelie de existenţă proprie a acestei Biserici şi o normalizare a vieţii credincioşilor ei”.
N.B. Procesul-verbal din 26 octombrie 1950 este ultimul document de bază autentic, descoperit pînă acum în arhiva bisericii române din Freiburg, cu privire la începutul şi condiţiile, în care s-au pus bazele oragizării bisericeşti a românilor ortodocşi din Germania, în aşa numita Biserică Ortodoxă Română de Exil. Documentul atestă întemeierea primelor parohii ortodoxe române, mai întâi in diferitele zone de ocupaţie militare, uşor accesibile părintelui Vasiloschi (nu se putea merge dintr-o zonă în alta fără viză Passierschein, eliberată de administraţia militară de ocupaţie) şi mai apoi, după ridicarea acestei interdicţii, pe întreg teritoriul Germaniei Federale. Ţinând seama şi de alte documente de care dispunem, reiese fără îndoială că părintele Emilian Vasiloschi a fost un om foarte ordonat, în mod deosebit în privinţa treburilor bisericeşti.
Din Procesele -verbale (1938-1945 şi 1945-1953), ale căror texte le-am redat separat, respectând stilul în care au fost scrise, pe alocuri arhaic şi bucovinean (cu excepţia acelor cuvinte pe care programul de scris româneşte le-a corectat automat, adică „cu de la sine ştiinţă”), constatăm şi ne impresionează chiar, cu câtă dăruire s-a angajat la lucrul „în ogorul Domnului”, cum însuşi psalmistul spune: „Râvna casei Tale, Doamne, m-a mâncat” (Psalm 69,11). Părintele Protoiereu Emilian Vasiloschi a fost acela, care organizat Biserica Românilor ortodocşi din toată Germania Federală de după război şi i-a fost întâistătător până la trecerea lui la Domnul, în anul 1966.
Cred, că nu greşim dacă admitem, că în arhiva Părintelui ar fi trebuit să existe şi alt registru (sau mai multe?) de Procese-verbale, în care sunt consemnate date importante din viaţa comunităţilor româneşti, începând cu anul 1950, până în 1966. Această documentaţie, spre regretul nostru, nu se află – aşa cum s-ar fi cuvenit – în arhiva bisericii noastre, şi nici nu ştim în posesia cui s-ar afla.
NB Între timp, documentaţia considerată dispărută fără urme a fost descoperită într-un raft din arhiva bisericii. Dacă bunul Dumnezeu mă va binecuvânta cu timp, sănătate şi putere mă voi osteni cu cercetarea ei mai îndeaproape şi le voi publica în prezenta pagină a bisericii.
Protoiereu Sorin Petcu – Freiburg im Breisgau, februarie 2006
Continuare în Biserică de exil I (1953-1963)
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
(Maria Schutzkirche)
din Freiburg