Pentru extindere
daţi „Klick” pe imgini
Când cineva face totul cu judecată şi lucrurile nu ies după cum a judecat, el să nu treacă la altă procedare, ci să rămână mai departe la aceea ce a hotărât la început (Hipocrate).
Poziţia Patriarhiei Ecumenice
faţă de Eparhia Ortodoxă Română din Germania,
după Congresul Bisericesc de la Frankfurt/M. 1979
I. Interdicţie şi blocare
Prin înfiinţarea unei episcopii ortodoxe române în Germania şi intenţia constituirii unui sinod ortodox român „valabil în exil”, situaţia Bisericii Românilor din Germania a devenit absolut confuză, pentru toţi românii din Europa, din America şi din Australia, mai puţin însă pentru „arhitecţii” Eparhiei.
Primirea numeroaselor felicitări, din partea autorităţilor civile şi bisericeşti locale, i-a întărit pe aceştia în convingerile personale, că au realizat un lucru bun. Chiar şi Mitropolitul Irineu al Germaniei–Exarhul Patriarhiei Ecumenice – a trimis Consiliului eparhial o telegramă de felicitare, desigur convins fiind, că totul s-a desfăşurat cu ştirea şi binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice. Neiniţiaţii în dreptul bisericesc au interpretat telegrama mitropolitului, ca pe un act oficial de recunoaştere a Eparhiei, deoarece aceasta venea chiar din partea exarhului Patriarhului Ecumenic.
Obiectivele urmărite de românii din Exil, prin înfiinţarea Episcopiei ca organizaţie bisericească autonomă a tuturor parohiilor româneşti, din vestul Europei şi eventual din America şi din Australia, cu sinod propriu românesc, nu puteau să rămână ignorate de autorităţile de stat şi bisericeşti din România, având în vedere, că Patriarhia Română avea deja o Arhiepiscopie pentru vestul Europei, cu reşedinţa la Paris, sub jurisdicţia căreia se aflau numeroase parohii româneşti în Franţa, Germania, Elveţia, Austria, Italia, Spania, păstorite temporar de preoţi români, unii – veniţi ca misionari sau strămutaţi cu familia (soţiile fiind de etnie germană), alţii – pentru studii teologice la diferite facultăţi; astfel, vestea înfiinţării unei episcopii româneşti în exil, cu perspective de autonomie bisericească, a lovit ca un fulger în biroul Departamentului Cultelor şi în Cancelaria Administraţiei Patriarhale din Bucureşti.
Biserica ortodoxă română Acoperământul Maicii Domnului din Freiburg, zidită între anii 1885/1889
Iustin Moisescu (1910-1986) Patriarhul României
(1977-1986)
Nici nu se terminase bine congresul bisericesc de la Frankfurt, de care se ocupase îndeaproape atât presa germană, cât şi postul de radio Europa Liberă (probabil şi Deutsche Welle), că Munteanu − unul dintre directorii Departamentului Cultelor, aflând că părintele profesor Ştefan Alexe – Superiorul Capelei române Mihail Sturdza din Baden-Baden – era venit la Bucureşti, l-a convocat de urgenţă la Departament, pentru a afla amănunte mai multe şi mai exacte, despre isprava românilor din Germania.
Fără vreo altă introducere, dar cu temutu-i ton arogant şi autoritar (cunoscut tuturor dintotdeauna), l-a întrebat: „Părinte Profesor Alexe, ce se întâmplă în Germania?”, la care părintele i-ar fi răspuns: „Domnule Director, cum aş putea să Vă răspund ce se întâmplă în Germania, de vreme ce eu mă aflu de peste o săptămână în Bucureşti şi în prezent aici în biroul Dumneavoastră!?”.
Nici autoritatea bisericească din România n-a privit evenimentul din Germania cu indiferenţă, lucru care se întrevăzuse şi de care fusese avertizată deja, înainte de încheierea şedinţelor congresului.
Dimitrios I (1914-1991), Patriarhul Ecumenic
(1973-1991)
În vremea aceea, de doi ani în fruntea Bisericii Ortodoxe Române era părintele Patriarh dr. Iustin Moisescu (1977-1986), iar Patriarh Ecumenic la Constantinopol era părintele Dimitrios I (1972-1991).
Nu se ştie încă dacă, sub presiunile autorităţii politice sau din proprie iniţiativă, Patriarhia Română a intervenit la Patriarhul Ecumenic Dimitrios I, să nu recunoască Episcopia românilor din Germania şi în viitor, să nu mai aprobe nici un fel de hirotonie (de preoţi sau de episcopi) pentru românii din exil, cum se va arăta mai jos.
Nu mai puţin surprins va fi fost însuşi Patriarhul Ecumenic Dimitrios I, aflând poate mai întâi, nu de la exarhul său din Paris, Arhiepiscopul Georg Tarasov, ci de la Patriarhul României, că românii din exil în Germania şi-au făcut episcopie proprie, urmând să li se hirotonească şi episcop. Cel puţin aşa reiese din Procesul-Verbal al şedinţei Consiliului eparhial, din 17 octombrie 1981, ţinută la Freiburg. Nu se ştie, dacă numai în urma presiunilor venite din partea Patriarhiei Române sau şi din alte motive mai serioase, cum ar fi de pildă nerespectarea ordinii canonice, Patriarhia Ecumenică n-a recunoscut niciodată oficial Episcopia română din Germania, dar nici n-a interzis existenţa şi funcţionarea ei ca atare.
Arhiepiscopul George Wagner de Eudocia (1930-1993) Întâistătătorul Arhiepiscopiei ortodoxe ruse din Franţa
(1981-1993)
De pildă, la 8 octombrie 1982, o delegaţie din partea Episcopiei, compusă din: părintele Vicar Dumitru Em. Popa, părintele dr. Viorel Mehedinţu, dl. Caranfil Spânachi şi dl. Valerian Dobrescu, a avut o întrevedere cu noul Arhiepiscop de la Paris, Georg Wagner (1981-1993), urmaşul Arhiepiscopului Tarasov (trecut la Domnul la 22.03.1981), de faţă fiind şi Protoiereul Alexis Kniazeff – decanul Institutului Teologic St. Serge, din Paris.
Pe ordinea de zi au fost prevăzute următoarele trei puncte de discutat:
– clarificarea situaţiei parohiilor ortodoxe române din Australia (parohii care intenţionau să se integreze în nou înfiinţata Episcopie română din Germania, deşi se constituiseră iniţial cu intenţia, de a funcţiona sub jurisdicţia Bisericii Autocefale Române din America n.a.);
– clarificarea situaţiei Eparhiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală;
– sfinţirea de noi preoţi, întrucât în vremea aceea, cele 12 parohii, cu un număr de cca. 20.000 (!) de credincioşi, erau păstorite doar de către doi preoţi.
Faptul, că Patriarhia Ecumenică nu intenţiona sau nu putea recunoaşte oficial Episcopia Română din Germania, era deja ştiut. Părintele Popa a explicat Arhiepiscopului noua situaţie, creată în sânul Bisericii româneşti din Germania, şi nu a ezitat să-i spună că, având în vedere lipsa oricărui sprijin din partea Patriarhiei Ecumenice, totodată ţinând seama şi de statutul de autonomie internă, recunoscut ultima dată cu aproape 20 de ani mai devreme, nu exclude ieşirea Bisericii române din Germania de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Arhiepiscopul Georg Wagner a confirmat membrilor delegaţiei române neplăcerile, pe care le are la Constantinopol din cauza românilor, unde sunt bine cunoscuţi, dar acestea nu pot justifica ieşirea din Arhiepiscopie, întrucât Biserica Ortodoxă Română din Germania (deci nu Episcopia n.a.) face parte din Instituţia, de sub conducerea I.P.S. Sale. „Nimeni nu-i obligă pe români să părăsească Arhiepiscopia, dar dacă dânşii doresc acest lucru, Arhiepiscopia nu-i poate împiedica, să-şi caute alt episcop şi altă jurisdicţie” (Observaţia Arhiepiscopului se află consemnată în Procesul-Verbal al Adunării Eparhiale din 8 octombrie 1982).
S-a precizat, că nou înfiinţata Eparhie Ortodoxă Română pentru Europa Centrală devenise piatra de poticnire a bunelor relaţii bisericeşti, dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Română. Patriarhul Ecumenic era întru totul nelămurit, cu privire la Episcopia românilor. Motivat de presiunile Patriarhiei Române, solicita explicaţii exarhului de la Paris şi totodată îi cerea, ca în caz de neorânduială, să ia măsurile potrivite împrejurărilor.
Arhiepiscopul Georg Wagner n-a împărtăşit opinia Protoiereului Alexis Kniazeff, ca românii din Germania să renunţe la denumirea administrativă de Eparhie, „întrucât Eparhia există, este aprobată de autorităţile germane şi funcţionează sub protecţia lor”. I s-a părut mai potrivit însă, ca românii să nu prea facă uz de termenul Eparhie şi să lase ca lucrurile „să treacă sub tăcere…”.
Ţinând seamă de faptul, că Patriarhia Ecumenică nu mai permitea hirotonia altor preoţi pentru parohiile româneşti din Germania, Arhiepiscopul Georg Wagner s-a declarat gata, să primească sub jurisdicţia lui preoţi români, hirotoniţi de către I.P.S. Episcop Valerian Trifa din America şi a promis, că va confirma această înlesnire într-o scrisoare personală, către susnumitul Episcop, în care îl va ruga, să le fie de ajutor românilor din Germania.
În caz cu totul excepţional, ar fi fost dispus să hirotonească şi el un candidat la preoţie, la cererea şi recomandarea românilor, cu condiţia, ca acesta să fie în posesia cetăţeniei germane, considerând, că Patriarhia Română n-ar mai fi avut nimic de obiectat, ne mai fiind vorba de un cetăţean român. Cât de aprig se înşela Arhiepiscopul cu această presupunere, avea să-şi dea seama peste opt ani, lucru care va fi amintit la vreme potrivită.
Arhiepiscopul n-a trecut cu vederea şi le-a amintit delegaţilor români decepţia, pricinuită de „cazul nefericit” al părintelui Ignat Văleanu, pe care l-a sfinţit preot (pe seama parohiilor din Rheinland: Düsseldorf, Köln n.a.), deşi a avut de întâmpinat multe greutăţi din cauza aceasta, pentru ca nu mult după hirotonie, părintele Văleanu să-şi părăsească parohiile, strămutându-se în America.
Protoiereul Dumitru Em. Popa (1913-2004)
Întâistătătorul Bisericii ortodoxe române din Germania (1963-2004)
Preotul Vasile Boldeanu
(1902-1991)
Superiorul Bisericii ortodoxe române din Paris (1958-1992)
II. În căutare de episcop
Toate străduinţele părintelui Dumitru Popa, de a găsi „omul potrivit la locul potrivit”, adică pe întâistătătorul Episcopiei de curând înfiinţate, „ca să îndrepteze cele ce lipseau şi să aşeze preoţi la parohii, după rânduială” (comp. Tit 1,5), au fost zadarnice.
Se pare, că intenţia, de a înzestra Biserica românilor din exil cu un episcop, era o dorinţă tainică, mai veche, a părintelui Popa şi nu una de circumstanţă, cum s-ar putea crede, motivată după cât se pare şi de interminabila „acţiune de cucerire a Germaniei”, iniţiată de către părintele Vasile Boldeanu, de la Biserica română din Paris, vezi Biserică de exil II).
Printre „favoriţii” părintelui Dumitru, figura şi bunul lui sfetnic şi prieten – părintele Arhimandrit Graţian Radu din America; cel puţin, aşa ne lasă să credem răspunsul acestuia dat părintelui Dumitru, cu scrisoarea din 14 mai 1975:
„Iubitule, …în orice caz, constat că timpul nu-mi mai ajunge să fac cât vreau… şi tu îmi dai ghes cu Episcopatul…. Tu eşti ca fraţii Iacob şi Andrei…. Nu ştii ce ceri!!… (Matei 20,22). Chestia cu Boldeanu, nu cred că ai motiv să te sperii, că de nu s-a făcut până acum episcop nu se mai face… S-ar putea să piardă şi ce i se pare că are. Cred că nu strică, în loc să te uiţi după un episcop, să te uiţi după un om al Domnului pe care să ţi-l faci ajutor şi care să continue lucrul. Adică să faci cu altul ce-au făcut alţii cu tine… Găseşti tu unul să-l bagi la apă!!!!”
Este foarte probabil, ca – după întrevederea cu Arhiepiscopul Georg Wagner– fie Arhiepiscopul, fie părintele Dumitru Popa să se fi adresat P.S. Episcop Valerian Trifa din America, cu privire la hirotonia preoţilor pentru Germania, numai că acesta, în loc să intervină şi să ajute personal, l-a îndemnat pe Părintele, să se adreseze ucrainenilor.
Astfel, în scrisoarea din 30 martie 1983, Părintele Graţian l-a mustrat pe părintele Dumitru, pentru că a acceptat propunerea Arhiepiscopului Georg Wagner, ca Episcopul Valerian Trifa să hirotonească preoţi pentru românii din Germania şi îl sfătuieşte, să nu iasă cu Biserica de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice:
„Iubitule, Ţi-am primit lunga scrisoare care mai adaugă amărăciune la amărăciunea mea! …. Atitudinea Arhiepiscopului George este cât se poate de bizară! Totul este opera perversă a celor de la Bucureşti. Nici nu te gândi a te clinti de pe poziţia moştenită. Rău ai făcut că ai acceptat ideea cu America şi Valerian! Ei cunoşteau situaţia jalnică…! A scris în adevăr Arhiepiscopul George lui Valerian? …..Ai un candidat la preoţie şi este serios? Fă un raport Arhiepiscopului şi cere să ţi-l sfinţească……Ţi-a dat el scris că s-a supărat Patriarhul fiindcă ţi-a dezertat un preot? Gogoşi pe cari tu le înghiţi! Eu cred că trebuie pornită o acţiune de-a lămuri lucrurile pentru totdeauna acolo. Acum sunt tulburat aici dar am început să mă gândesc serios la acest lucru. Deocamdată fă ce zic eu: stai neclintit pe poziţie şi nu mai permite discuţii care lasă să se înţeleagă că sunteţi în căutare de jurisdicţie!! Deci Trifa este la curent cu treaba de-acolo, căci îmi spunea odată că: «Pe Mitică Popa l-a lepădat Constantinopolul! »” .
Arhidiacon Gabriel Sibiescu, Sfânta Fecioară Maria Analog
Biserica ortodoxă română din Freiburg
III. Părintele Arhimandrit Dometie Trihenea
Nu ştim cine-i va fi adus părintelui Dumitru Popa vestea, că la Muntele Atos vieţuieşte un cuvios călugăr român plin de har „şi fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (comp. Tit, 17), pe numele-i de monah, Dometie, care ar avea toate calităţile unui bun episcop pentru românii din Exil.
Părintele Arhimandrit Dometie Trihenea avea metania la Mânăstirea Vatoped, în Sfântul Munte Atos. Era binecunoscut la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, încă de când era stareţ la mânăstirea Zografu, şi aceasta tot la Sfântul Munte.
Din cele ce urmează, se poate crede că părintele Dumitru îl întrebase cândva pe părintele Dometie, dacă n-ar vrea să devină întâistătătorul Episcopiei româneşti, de curând înfiinţată în Germania. Părintele Dometie ar fi refuzat, motivând vârsta sa înaintată.
În scrisoarea din 19 mai 1981, părintele Dumitru revine cu invitaţia şi îl roagă pe Părintele Dometie să ia asupra sa sarcina, de Episcop al Bisericii Ortodoxe Române Germania, scriindu-i următoarele:
„Nu Vă ascundeţi, dragă părinte, după epitetul bătrâneţii, că sufletul nu îmbătrâneşte niciodată. Viaţa la Schit e frumoasă şi e lipsită de ispitele cele mari. De acolo, mergeţi însă singur în Rai, curăţit de orice fel de păcate. Aici însă, aveţi rolul, ca să duceţi cât mai mulţi cu Înalt Preacuvioşia Voastră. Este un strigăt de alarmă al fraţilor Români Ortodocşi din această diasporă. E strigătul celui ce se îneacă şi cere ajutor. Acest ajutor Înalt Preacuvioşia Voastră îl poate da. Luaţi-vă câteva săptămâni de zile şi porniţi într-o călătorie duhovnicească spre noi, unde veţi avea ocazia să vedeţi la faţa locului nevoile fraţilor care au fost obligaţi să fugă de la vetrele lor. Ei au nevoie de asistenţă duhovnicească. Altfel se pierd printre streini fiind nevoiţi, ca atât ei cât şi copiii lor, să îmbrace alte religii streine de neamul lor şi care nu-i altceva decât un blestem”.
La 22 mai 1981, părintele Dometie comunică părintelui Dumitru, că această slujire este „…lucru peste puterile mele la etatea care sunt 73 ani, necunoscând limba germană, numai limba română şi greaca practică limba poporului….. dar în caz că nu se găseşte nimeni, eu nu mă pot face neascultător dragostei Cucerniciei Voastre şi poporului bine credincios” .
Părintele Dometie era un călugăr cuminte, smerit şi de bună credinţă faţă de oameni şi mai ales faţă de cinul din care făcea parte. Şi-a respectat promisiunea, venind în Germania la Freiburg, unde a rămas câteva săptămâni.
Când l-am întâlnit, mi-am închipuit că asemenea înfăţişare vor fi avut mai toţi Părinţii Pustiei, în frunte cu Sf. Antonie cel Mare, Sf. Macarie şi toţi cei împreună cu dânşii. Era suficientã o singură privire, ca să ai impresia că părintele Dometie era unul din ceata acelor părinţi, rămas din greşeală pe dinafară, când cineva a închis grabnic Patericul Atonit. Calistrat Hogaş– de l-ar fi cunoscut– i-ar fi dedicat mult mai multe pagini decât părintelui Ghermănuţă şi poate, că nici romanul lui George Topârceanu „Minunile Sfântului Sisoe” n-ar fi rămas neterminat. Căci părintele Dometie trăia timpuri moderne, dar după rânduieli de pe la jumătatea întâiului mileniu creştin.
O viaţă întreagă, încă din copilărie, trăise la Sfântul Munte, de unde numai foarte rar coborâse printre oameni, iar cu civilizaţia modernă nu va fi avut de-a face nici pe departe. Părintele Dumitru, care i-a aranjat adăpost vremelnic în căminul Academiei Catolice din Freiburg, la sosire, l-a însoţit la reşedinţa-i temporară.
Ca să ajungă la camera rezervată lui, la unul din etajele clădirii, au urcat cu ascensorul. Cum părintele Dometie nu era obişnuit cu „maşinării moderne”, intrând în ascensor a crezut, că se află deja în chilia lui. S-a uitat mirat în juru-i, apoi, gândind cu glas tare, a zis către părintele Dumitru : „Cam neîncăpătoare cameră!”.
A venit la Freiburg în virtutea ascultării – unul din cele trei voturi monahale – şi ar fi făcut cu adevărat ascultare, dacă situaţia Bisericii de aici nu i s-ar fi părut şi lui confuză, cum şi era dealtfel, căci slujitorul bisericesc face ascultare nu numai „în jos”, către poporul bine credincios, ci şi „în sus”, către cel mai sus decât el pe treapta ierarhică – stareţ, episcop, patriarh, sinod. Ori, cum şansele ca Episcopia română din Germania să fie recunoscută ca atare de Patriarhia Ecumenică erau ca şi inexistente, hirotonia unui episcop era de la bun început compromisă.
Părintele Dumitru l-a dus şi pe la doctori, să-l caute de sănătate, toate cheltuielile pentru doctori şi spitalizare fiind preluate de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Freiburg. Prognoza doctorilor n-a fost nicidecum îmbucurătoare, părintele Dometie săvârşindu-se din această viaţă, la scurtă vreme după ce s-a întors la Sfântul Munte.
Protoiereu Sorin Petcu Müllheim, a. D. 2009
Continuare în Războiul cel dintre noi
Muntele Athos – Părintele Arhimandrit Dometie Trihenea (cu toiag şi cruce pectorală) în anul Domnului 1968, stareţ în mănăstirea Zografu, cu obştea din Zografu, printre aceştia fiind şi doi fraţi români: schimonahul Filoftei Rusu (al 4-lea din rândul doi) şi monahul Matia Stoica – arhondarul mânăstirii (al doileal de la stânga)