Jurisdicţia canonică a Diasporei ortodoxe

Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini

Despre jurisdicţia canonică a diasporei ortodoxe*    de Dr. Fil. Dumitru Cristian Amzăr

I. Jurisdicţiile de facto şi jurisdicţiile de jure în diaspora ortodoxă

Diaspora ortodoxă e împărţită în următoarele jurisdicţii:
1. Jurisdicţia Bisericii-mame, din care s-au desprins credincioşii ortodocşi din afara graniţelor Bisericilor autocefale;
2. Jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, care este Biserica-mamă a tuturor Bisericilor autocefale, cu excepţia vechilor Patriarhate ale Răsăritului – Antiohia, Alexandria şi Ierusalimul, dar care şi ele recunosc primatul ecumenic al Constantinopolului;
3. Jurisdicţia aşa zisă sinodală a Bisericii Ruse din Străinătate, cu sediul actual la Jordanville în apropiere de New-York, condusă de un Sinod, în frunte cu Mitropolitul Filaret, dar care nu e recunoscută nici de Biserica-mamă nici de Patriarhia Ecumenică, deşi e vorba de o Biserică cu continuitate apostolică. Din cauză că-i lipseşte canonicitatea, această Biserică e considerată ca schismatică.

Pentru noi, Românii ortodocşi, rămân deci în discuţie numai primele două jurisdicţii: aceea a Bisericii-mame, din care ne-am desprins în urma schimbărilor politice din ţara noastră, începând cu dictatura regală din Februarie 1938 şi sfârşind cu înscăunarea regimului comunist la 6 Martie 1945, şi aceea a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
Ambele Patriarhate posedă succesiune apostolică, se recunosc reciproc şi sunt recunoscute de către toate celelalte Patriarhate şi Biserici autocefale sau numai autonome.
După cum ştim cu toţii, Biserica Ortodoxă Română din Germania, care a organizat Congresul actual, funcţionează din Martie 1938 cu binecuvântarea Bisericii-mame, dar după război a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, unde se găseşte şi astăzi.
În calitatea noastră de ortodocşi români, ar fi trebuit să rămânem şi mai departe sub jurisdicţia Bisericii-mame. Şi am fi făcut-o, dacă cel puţin raporturile dintre Biserică şi Stat ar fi rămas aceleaşi ca înainte de război;  deci dacă Statul ar fi continuat să privească Bisericile române – pe cea Ortodoxă şi pe cea Unită – ca Biserici naţionale.
Cum n-a fost cazul, Superiorul Bisericii noastre, Arhipresvterul şi consilierul patriarhal, Părintele Emilian Vasiloschi, a decis, la sfatul fostului consul general al României la Berlin, George Gallin, să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
Spre deosebire de noi, în Germania, compatrioţii noştri din Franţa, grupaţi în jurul Bisericii române din Paris, au preferat jurisdicţia Bisericii Ruse din Străinătate, după ce toate încercările de a înfiinţa o eparhie ortodoxă română în Europa de Vest au eşuat.
Biserica din Paris întreţine şi o filială în Germania, cu sediul la Colonia (Köln), după cum o parte din ortodocşii români din Statele Unite ţin de aceeaşi Biserică rusă de acolo, în timp ce românii americani din vechea Episcopie fac acum parte din noua Biserică ortodoxă autocefală din America de Nord, care şi-a obţinut autocefalia nu de la Constantinopol, cum ar fi fost normal din punct de vedere canonic, ci de la Moscova, pe când cei care au trecut la noua Episcopie misionară se află sub jurisdicţia Patriarhiei de la Bucureşti.
Acestea sunt cele trei jurisdicţii, între care ortodocşii români din diaspora sunt împărţiţi.
Situaţii asemănătoare au şi celelalte diaspore ortodoxe. Nu dispunem de timpul necesar, pentru a face istoricul acestei situaţii triste, pe care,  în noiembrie 1977,  teologul francez Olivier Clément, profesor la Institutul Teologic Saint Sèrge din Paris, a caracterizat-o pe drept cuvânt ca «detestabilă» (Contactes, Revue française de l’Orthodoxie, XXX-e année, no. 103, 1970, p. 260).
A găsi o soluţie acestei situaţii nefericite din cuprinsul Bisericii noastre ortodoxe nu e de competenţa Congresului nostru. Ea va face obiectul viitorului Sinod Pan-Ortodox, care urmează să aibă loc, dar nu se ştie încă, unde şi când va avea loc.
Ceea ce ne-am propus noi în cadrul acestui Congres este să examinăm, dacă jurisdicţia noastră, pentru care ne-am decis la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, este într-adevăr canonică, adică în conformitate cu Dreptul Canonic Ortodox. Această examinare va avea două aspecte:

II.  Motivele pentru care ne-am rupt – nu fără o mare durere în suflet – de Biserica-mamă;
 Considerentele pentru care ne-am ataşat Bisericii Constantinopolului, care deţine, după cum se ştie, locul de prima inter pares în cadrul Ortodoxiei.

De ce ne-am desprins de Biserica-mamă?
Motivele rămânerii unora dintre noi în străinătate sau a plecării ulterioare a altora din Ţară n-au fost şi nu sunt într-adevăr, cum afirmă şi Prea Sfinţitul Antonie Ploieşteanul, episcopul-vicar al Patriarhiei Române, într-un studiu publicat anul acesta în Studii Teologice, de ordin strict bisericesc.
Oricâte critici s-au adus şi s-ar mai fi putut aduce ierarhiei Bisericii noastre dinainte de război, ele n-au jucat nici un rol în distanţarea noastră de ierarhia înscăunată după război.
Refuzul nostru n-a fost şi nu este un protest contra Bisericii, care se găseşte acum în situaţia creştinilor din timpul persecuţiilor, ci un protest împotriva Statului fără nici un Dumnezeu, sau mai degrabă cu un Dumnezeu fals.
Noul Stat român, păşind pe urmele acelui bolşevic, a denunţat consensul tradiţional de recunoaştere reciprocă şi sprijin mutual, care a caracterizat moştenirea noastră bizantină, transformându-l în obligaţia unilaterală a Bisericii de a recunoaşte şi a sprijini un Stat, care se comportă faţă de Biserică şi religie ca Statul păgân dinainte de Constantin cel Mare şi cel Sfânt.
Noi nu am condamnat şi nu condamnăm Biserica răbdătoare şi îndurătoare, ci Statul, pentru intoleranţa lui inumană faţă de popor, pentru care OMENIA reprezintă supremul criteriu moral.
L-am condamnat şi-l condamnăm pentru că şi-a propus schimbări care nu sunt de competenţa lui.
Nu puterea temporală e chemată să schimbe ceva în firea omenească; căci dacă un aşa zis „om nou” sau mai potrivit zis un alt om, un om aşa cum ar trebui să fie, este posibil, atunci el nu poate fi realizat decât de o putere care depăşeşte timpul şi aceasta este puterea spiritului.
Prin sfinţii şi martirii ei, Biserica a făcut dovada în decursul istoriei că dispune de această putere. Această putere trebuie recunoscută de Stat, de orice Stat, nu numai de cel teocratic.
Statul, care-şi atribuie puteri care-l depăşesc, nu poate fi considerat de supuşii lui în cele temporale, decât ca un Stat uzurpator. Şi de un asemenea Stat ne-am depărtat şi ne-am distanţat noi, refugiaţii şi expulzaţii. Iar puterea spirituală, care nu e din lumea aceasta, dar care se pune în slujba lui, fără să mărturisească pentru adevăr, chiar cu cel mai mare risc de care e capabilă fiinţa omenească, o astfel de putere este egală cu incapacitatea şi neputinţa.
O astfel de autoritate nu-şi merită numele. O Biserică-mamă, care e pentru mulţi, din ce în ce mai mulţi, CIUMĂ şi pentru nimeni MUMĂ, pierde dreptul la dragoste şi fidelitatea fiilor ei duhovniceşti.
Când clerul îşi însuşeşte limbajul Statului şi devine «curea de transmisiune» pentru ideologia lui de clasă, poporul nu se mai poate lua nici măcar după «ce spune popa».
Actuala Biserică, ajutată şi dirijată de Stat – nu numai la noi, ci în toate ţările intrate în eclipsa totală a spiritului – îşi vede misiunea într-un aşa zis «apostolat social», care nu e nici măcar ceva original şi accentuează rolul de «slujitoare».
Să ne permită nouă, fiilor ei rătăcitori in partibus infidelim, s-o întrebăm: Oare pe cine şi cui slujeşte Biserica din România actuală şi din toate statele stalinizate şi satanizate? Până când Biserica noastră-mamă nu va reveni la porunca apostolică «trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Faptele Apostolilor 5, 29), nu ne vom întoarce la vetrele părinteşti – dacă le vom găsi aşa cum le-am lăsat.
Ţin să precizez că prin «oameni» trebuie să înţelegem şi noi astăzi ceea ce au înţeles apostolii întemniţaţi, când Statul, autorităţile le-au interzis să mai propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.
Când se va ivi şi la noi acel «fariseu, numit Gamaliel, învăţător al Legii, preţuit de popor» (Faptele Sfinţilor Apostoli 5,34), care a reuşit să-i elibereze din închisoare, adresându-se astfel autorităţilor: «Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu» (Faptele Apostolilor 5, 38-39).
Iată ce-aveam de spus în legătură cu Biserica-mamă, pe care vom purta-o şi mai departe în suflet, aşa cum ar trebui să fie, nu cum a devenit şi este!

III. Cum justificăm apartenenţa canonică la Patriarhia Ecumenică?

Am amintit că această apartenenţă o datorăm Părintelui Emilian Vasiloschi la sfatul fostului consul general George Gallin. Nu pot spune că hotărârea aceasta, justă în sine, după cum vom vedea imediat, a fost luată cu asentimentul nostru, al refugiaţilor din Germania.
O ştiu din discuţiile uneori contradictorii, pe care le-am avut cu amândoi; contradictorii, pentru că eu am propus altă soluţie şi anume, să ne legăm soarta de Episcopia Ortodoxă Română din America, deşi aceasta rămăsese văduvită de ierarhul ei canonic, Prea Sfinţitul Policarp Moruşca, care cu ocazia unei vizite în Ţară, fusese reţinut şi împiedicat să se mai întoarcă la turma lui cuvântătoare din Statele Unite şi Canada. Părintele Vasiloschi a refuzat categoric această soluţie, fără să-mi comunice temeiurile canonice ale deciziei Sfinţiei Sale.
Tot ce-am auzit de la Părintele Vasiloschi în această privinţă erau lucruri de natură personală, în legătură cu persoana Părintelui Truţă, locţiitorul episcopului reţinut în Ţară, ales de Congresul Episcopiei, şi privitor la episcopul in spe, Viorel Trifa, care a şi fost ales apoi de acelaşi Congres ca succesor al Prea Sfinţitului Policarp, lucruri care au fost departe de a mă convinge că soluţia propusă de mine n-ar fi cea mai indicată.
Problema jurisdicţiei canonice a continuat însă să mă preocupe şi mai mult şi nu mi-am găsit liniştea decât, după ce am reuşit să rezolv problema studiind istoria Consiliilor Ecumenice, fără cea mai mică indicaţie sau sugestie din partea Părintelui Vasiloschi. Ceea ce m-a îndârjit şi mai mult în această direcţie a fost refuzul Părintelui Vasiloschi, de a înfiinţa o asociaţie de cult ortodox pentru Germania liberă şi Austria, sub pretextul, că Sfinţia Sa n-are nevoie de nici o confirmare din partea credincioşilor, pentru a-şi îndeplini funcţiunea de preot şi duhovnic al Românilor ortodocşi din diaspora.
Din aceste motive raporturile dintre noi s-au răcit văzând cu ochii, mai ales după ce, în 1954, am scos buletinul informativ «Frăţia Ortodoxă» în colaborare cu Episcopia din America.
Care e rezultatul studiilor mele, în legătură cu problema centrală a Congresului nostru – Jurisdicţia canonică a diasporei ortodoxe?
Am plecat de la situaţia noastră, creştini ortodocşi în mijlocul unor popoare, creştine desigur, dar de confesiuni deosebite de a noastră, căutând în trecutul Bisericii situaţii analoge, pentru a vedea cum a fost rezolvată problema atunci.
După o scurtă orientare generală asupra timpului celor şapte Sinoade Ecumenice, singurele recunoscute de Biserica noastră, am ajuns repede la istoria acestor Sinoade şi la canoanele formulate de ele.
Problema datează, cum nu se putea altfel, din cele mai vechi timpuri ale erei creştine, care s-a răspândit repede şi dincolo de graniţele Imperiului Roman, adică printre popoarele numite atunci «barbare».
Încă de la Sinodul al II-lea Ecumenic, ţinut la 381 la Constantinopol, s-a pus problema, cine se îngrijeşte de creştinii şi de Bisericile «èn tois barbarikois èthnesi», adică «din mijlocul popoarelor barbare»?
Răspunsul se găseşte la sfârşitul canonului 2 al acestui Sinod, care recomandă să se procedeze şi mai departe «după Rânduiala Părinţilor». În ce consta acea Rânduială? În aceea că primii preoţi şi episcopi erau hirotoniţi de Patriarhul cel mai apropiat, spre exemplu, Biserica din Abisinia a depins la început de Patriarhia din Alexandria (Hefele II, 15-17).
Dar problema s-a discutat pe larg în Sinodul al IV-lea Ecumenic, care s-a ţinut în 451 la Calcedon.
Acest Sinod, unul din cele mai importante din toată istoria Bisericii, prin Canonul 28, în legătură cu creştinii din diaspora, a decis următoarele: «Şi astfel  din Eparhiile Pontului, Asiei (proconsulare) şi Traciei  să fie hirotoniţi de către Sfântul Scaun al Constantinopolului numai mitropoliţii, dar din părţile barbare ale acestor Eparhii (să fie hirotoniţi) şi episcopii, în timp ce fiecare mitropolit din eparhiile pomenite hirotoniseşte pe noii episcopi, după cum prescriu Sfintele Canoane. Însă mitropoliţii eparhiilor pomenite să fie, cum s-a spus, hirotoniţi de arhiepiscopul Constantinopolului, după ce vor fi fost aleşi potrivit obiceiului şi (alegerea) făcut cunoscut acestuia (id est: arhiepiscopul Constantinopolului)».
Vă veţi întreba, de ce alegerile de mitropoliţi din cele trei eparhii, iar din părţile barbare chiar şi alegerile de episcopi, să fie aduse la cunoştinţa arhiepiscopului de Constantinopol, şi nu la cunoştinţa altui arhiepiscop, spre exemplu celui de la Roma, care faţă de primul avea superioritatea de a fi deţinătorul unui scaun apostolic – după tradiţie!
Explicaţia o găsim în prima parte a aceluiaşi Canon 28, în care se confirmă hotărârea celor 150 de episcopi ai Sinodului al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381), de care am vorbit înainte.
Canonul 3 al acestui Sinod constă într-o singură frază şi sună astfel: „Episcopul Constantinopolului să aibă rangul de onoare (tà presbeia, tes times) după Episcopul Romei, acel oraş fiind Noua Romă”.
Partea I-a a Canonului 28 de la Calcedon e mai amănunţită, explicând de ce se cuvine Romei locul (de onoare) întâi, iar Constantinopolului al doilea, sau, cum se obişnuieşte a se mai spune, primul loc după Roma. Iată textul respectiv: «Confirmându-ne întru totul decretelor Sfinţilor Părinţi şi luând la cunoştinţă de canonul (3) citit acum, al celor 150 de episcopi (ai Sinodului al II-lea Ecumenic) în ce priveşte privilegiile prea Sfintei Biserici a Constantinopolului, noua Romă, am hotărât şi decretat şi noi acelaşi lucru. Pe drept au acordat Părinţii Scaunului vechii Rome privilegiile ei, deoarece era capitala Imperiului, şi tot aşa cei 150 de episcopi au socotit (cu privire) Scaunul din Noua Romă, care şi ea e onorată de reşedinţa împăratului şi a senatului, să se bucure de aceleaşi privilegii ca şi vechea capitală a imperiului, (adică) să fie înălţată şi în cele bisericeşti şi să fie a doua după aceea id est: Roma veche» (Hefele II,527/28).

Dar şi mai importantă pentru noi este următoarea întrebare: Ce legătură este între situaţia diasporei de azi şi situaţia diasporei de acum 1500 de ani?
O legătură între cele două diaspore nu există, dar ele se găsesc în situaţii analoge, care permit aplicarea Canonului 28 şi la diaspora noastră din secolul XX. E adevărat, creştinii ortodocşi din diaspora de azi nu trăiesc printre „barbari” sau „necredincioşi”, ci printre creştini, dar aceşti creştini se găsesc sub jurisdicţia altor Biserici, cărora noi, ortodocşii, nu ne putem subordona din motive dogmatice şi canonice.
Noi facem parte din Biserica Răsăritului şi vrem să rămânem în sânul ei, pentru a nu ne pierde, pe lângă patria pământească şi pe cea cerească.
Ştim că Biserica-mamă ne cheamă necontenit; penultimul apel în această privinţă ni l-a adresat Prea Sfinţitul Antonie Ploieşteanul, episcop-vicar al Patriarhiei, cu ocazia unui congres al teologilor ortodocşi din anul 1976 de la Atena, iar ultimul de care am cunoştinţă este acela al noului Patriarh de la Bucureşti, făcut în cursul vizitei sale în Statele Unite, cu ocazia aniversării a 50 de ani de viaţă bisericească a Românilor americani.
Am arătat mai înainte de ce nu putem răspunde afirmativ la aceste apeluri şi de ce credem că locul nostru este, atâta timp cât va dura refugiul, în sânul Patriarhiei Ecumenice.
Se înţelege că Bisericile-mame nu sunt de acord cu această soluţie, pe baza autocefaliei respective, trimiţând „ciobani” şi înfiinţând „stâne” – ca să rămânem la metafora biblică – în diferite părţi ale lumii, unde se găsesc refugiaţi ortodocşi în număr mai mare.
Din păcate Patriarhia Ecumenică nu are o atitudine hotărâtă şi clară în problema jurisdicţiei canonice a diasporei. Astfel, în 1974, în cadrul unei conferinţe care a avut loc la Constantinopol, între Patriarhia Română şi cea Ecumenică a intervenit o înţelegere, în sensul că această problemă să fie deferită viitorului Sinod Pan-Ortodox în pregătire, aşa cum a confirmat recent, cu ocazia unui interwiew acordat unei publicaţii franceze, şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic.
La întrebarea: «Comment voyez-vou l’organisation posible de la Diaspora en Europe occidentale, et tout particulièrement an France?», Sanctitatea Sa a spus totul fără să spună ceva: «Nous ne désirons pas prèjuger de la décision du Saint et Grand Concile, dont l’un des thèmes sera celui de la Diaspora» (SOP no.41: Sept.-Oct. 1979). «Până atunci», conchide Prea Sfinţitul Ploieşteanul, care a făcut parte nu numai din delegaţia B.O.R. la Constantinopol în 1974, ci şi din delegaţia care a vizitat Episcopia Misionară din America în cursul acestui an, în frunte cu Patriarhul Justin însuşi, «până atunci respectăm „statu-quo” şi continuăm să ne purtăm grijă,fiecare de diaspora Noastră».
Până atunci rămânem şi noi unde suntem, din motivele arătate. Nimeni nu ştie cum va rezolva viitorul Sinod Pan-Ortodox problema diasporei. Ceea ce putem prevedea de pe acum este că Bisericile-mame îşi vor revendica cu energie şi presiuni de tot felul, dreptul de a păstori ele oile răzleţe, deşi analogia dintre situaţia diasporei de azi şi aceea a diasporei de pe timpul Sinodului de la Calcedon este perfectă; şi atunci mitropoliţii din Pont, Asia (proconsulară) şi Tracia aveau dreptul să hirotonisească episcopi, dar nu pentru creştinii ce se găseau «printre barbari»; aceştia erau sfinţiţi şi trimişi de Constantinopol.
Nu mai puţin probabil este ca Moscova să revendice cu această ocazie, în mod expres pentru sine primatul ecumenic, pe baza mitului şi a ideologiei Romei a treia împotriva Patriarhiei Ecumenice, având de partea ei mai întâi Patriarhiile şi Bisericile autocefale din blocul ţărilor comuniste, cu excepţia – să sperăm! – a Patriarhiilor, Română şi Sârbă – dar cu sprijinul foarte probabil al Antiohiei.
Pentru menţinerea primatului ecumenic la Constantinopol vor fi desigur Patriarhia Alexandriei şi cea a Ierusalimului. În situaţia actuală, Diaspora nu va putea fi prezentă la acest Sinod. Dar o decizie a acestuia fără consultarea şi respectarea voinţei ei, întemeiate pe Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, nu va face decât s-o arunce în braţele Bisericii sinodale, dat fiind că nici una din actualele diaspore, care s-au declarat pe baza aceluiaşi canon, pentru jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, nu va accepta să treacă sub jurisdicţia Bisericii-mame şi cu atât mai puţin sub jurisdicţia Moscovei, ca o eventuală nouă deţinătoare a primatului ecumenic, – afară numai dacă între timp ţările ortodoxe vor scăpa de plaga comunismului!
Pentru a nu spori deci rândurile schismaticilor din sânul Ortodoxiei, propunem ca Diaspora ortodoxă să fie reprezentată la Sinodul Pan-Ortodox în curs de pregătire. În vederea acestui eveniment de importanţă capitală pentru viitorul Bisericii noastre, Diaspora trebuie să primească în prealabil o organizare canonică în cadrul Patriarhiei Ecumenice, şi anume sub forma unui Sinod, în care fiecare diasporă naţională să fie reprezentată de unul sau mai mulţi episcopi, după numărul de credincioşi şi după ţările în care aceştia s-au stabilit.
Acest Sinod să-şi aibă sediul în ţara cu cel mai mare număr de ortodocşi, care va fi probabil Franţa, în care funcţionează şi un Institut Teologic Ortodox, absolut indispensabil pentru pregătirea clerului. Patriarhia Ecumenică să acorde Diasporei astfel organizate rangul unei Biserici autocefale, cu dreptul de a participa la lucrările şi deciziile viitorului Sinod, în aceleaşi condiţii ca şi actualele Patriarhii şi Biserici autocefale.
Aceasta este, după umila mea părere, soluţia canonică a Diasporei ortodoxe din vremea noastră, soluţie pe care o supunem respectuos atenţiei Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Demetrios al Constantinopolului, precum şi celorlalte diaspore naţionale, care împărtăşesc aceeaşi soartă cu noi, Românii ortodocşi.

* Conferinţă la Congresul Bisericesc de la Frankfurt am Main –  19-21 octombrie 1979 la înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe Române din Germania vezi Episcopia