Pentru extindere daţi Klick pe imagini
Pribeagul* de Dumitru Em. Popa
Era într-un amurg de toamnă,
Aşa pe la cules de vie,
Când o stingheră ciocârlie,
Din când în când suna din strune,
La pieptu-i cald vrând să-şi adune
Micuţii pui, luaţi de furtună.
Iar vântul ce cânta continuu,
În triluri reci prin crengi uscate,
Ducând cu sine-n zări departe
Covor de frunze ruginii,
De prin livezi şi de prin vii,
Purta pe deal al iernii sol
Şi-o doină tristă în „si” bemol.
Era într-un amurg de toamnă,
Cu cer senin, pe vremea cinii,
Sta rezemat de stâlpul porţii
Şi asculta cum urlă câinii!…
Bătrân şi gârbovit de vremuri,
În mâna-i slabă c-un toiag
Cu faţa suptă, ochii limpezi,
Privea în gol bietul moşneag.
Se strâng în jurul lui copiii, apoi încet se strânge satul
Şi toţi se întrebau în sine, dacă e om sau necuratul.
Ca fulgerul se duse vestea; veni şi popa şi primarul;
Bătrânul dascăl de la şcoală, şi vătăşelul şi jandarmul,
Cu pieptul plin de decoraţii şi haine scumpe de paradă;
Doar un biet câine sta de-oparte, culcat în colbul din ogradă.
Şezând pe-o lespede tocită de-a iernii nea, de vânt, de ploaie,
Începe lin să povestească cu voce-nceată şi greoaie
Aci pe malul acestei ape sta casa-n care se născuse,
Aci trăiau cu ani în urmă părinţii care îl crescuse.
Prin geamul adumbrit de iederi, ţâşnea o rază de lumină
Şi-n nopţi târzii de primăvară, balsamul florii de sulfină.
Fuior de amintiri se toarce şi firul se aşterne-n valuri,
De când hoinar, pe prundul gârlii strica la cuiburi de prin maluri,
Cu oile pe dealul Tăunii, cu caii noaptea la păşune,
La seceră pe lunca morii, la struguri, la cules de prune.
Dar pozne câte nu făcuse! La hori, în zi de sărbătoare,
La nunţi, la mese, la botezuri, la cumetrii, la şezătoare.
E mult de-atunci şi multă apă s-a scurs mereu pe-a gârlii vale…
Bătrânii toţi ascultă-n taină la episodul vieţii sale.
Din când în când, o cucuvae, ca un sinistru sol al morţii,
Striga strigoii din văzduhuri, dintr-un salcâm deasupra porţii…
Pe bolta cerului se-nalţă încet, încet, o lună plină,
Croindu-şi cale printre stele, iar peste apa cristalină,
A lacului ascuns în trestii, o lebădă trecea alene,
Ca-n lumea basmelor cu smeii şi cu Ilene Cosânzene!
Într-un târziu, plecă la şcoală, şi-atunci s-a încheiat cu totul,
În suflet mai păstrase satul, cu obiceiul său şi portul.
Iar când izvorul de lumină trezi făptura să renască,
A fost cuprins de vâlvătaie, cu toată glia românească.
Aşa, pe la sfârşitul toamnei, când îi sosi şi lui veleatul,
Cu cuşma pusă pe-o ureche, plecă în oaste la-mpăratul!…
Aşa, pe-a timpului aripă se scurse vară după vară,
Când haina de oştean şi-o schimbă, prin haina universitară.
Şi-n volbura ce uraganul o înălţa de pretudindeni,
S-a anunţat la glas de goarnă prin ploae, crivăţ şi prin grindeni.
Dar când puhoaiele turbate din matca lor se revărsară,
A fost luat de valul vremii şi-a fost purtat din ţară-n ţară.
Când tulnicele desrobirii prindeau din nou ca să răsune,
Când voevozii din pisanii strângeau oştirile străbune,
Pribeag, pe ţărmuri reci purta urgia grelei soarte,
Era o frunză veştejită dintr-un vârtej de frunze moarte.
Apoi, nebănuite piedici şi greutăţi s-au pus în cale,
De toţi acei ce-au fost prieteni, în vremea tinereţii sale.
Aici, tăcu puţin bătrânul, privind în gol peste jugaştrii,
Şi două lacrimi cristaline luceau în ochii lui abaştri.
Stam lângă el cu luare-aminte!… De-abia îmi mai ţineam suflarea,
Şi contemplam în umbra nopţii un plop înalt ca lumânarea,
În care frunze ruginite mai tremurau pe-a sale ramuri,
Iar luna-şi reflecta lumina, în a ferestrelor mici geamuri.
Dregându-şi vocea tremurândă, începe iar al vieţii caier,
Un clopot de la mănăstire, răsună-n dangăte prin aer.
Cu temniţi reci şi chinuri grele i-au răsplătit a sa credinţă,
Ani lungi s-au scurs într-o povară şi o nespusă suferinţă.
Într-o târzie zi de vară, s-a fost pornit pe-a mării valuri,
Mânat de-acelaş dor lăuntric şi-aceleaşi sfinte idealuri.
Un colţ îndepărtat de lume a întâlnit în a sa cale,
Cu vietăţi necunoscute, în a istoriei anale.
Iar când pe bolta-nseninată, a vieţii stea sta să sfinţească,
Cu-n toiegel în mâna-i slabă, proni spre vatra părintească.
Când a păşit pe-a ţării brazdă, părea că are lumea-ntreagă,
Şi lacrămi calde cad în ţărna moşiei sale-atât de dragă.
Îngenunchind în iarba deasă, pătruns de-a ţarinei mireasmă,
Simţi botezul mântuirii în a pământului aghiasmă.
Un curcubeu pe bolta-albastră, sub arcu-i orizontu-ntinde
Şi o scânteie de speranţă în inimă i se aprinde.
Un vânt de toamnă ud şi rece, întoarce frunza prin podgorii,
În şiruri lungi şi nesfârşite spre alte zări se duc cocorii.
Flăcăi şi fete adună-n stoguri strujeni tăiaţi de pe ogoare,
Prin golul norilor s-arată, din când în când, un nimb de soare.
Apoi din sat în sat se duce, oprind prin casele răzleţe,
Trecând prin vaduri cunoscute din frageda lui tinereţe.
În colbul drumului se pierde un nesfârşit convoi de care,
Ce merg tot scârţâind alene, în sus, spre soarele răsare.
Într-un târziu stătu o clipă la o troiţă cu fântână,
Iar un haiduc cu fruntea lată, cu-o sabie goală în mână,
Îl luă cu el… De-aici plecară pe-a codrului cărări ascunse,
Prin peşteri mari, întunecoase şi locuri încă nepătrunse
Măcar de-o rază de lumină. Aci află şi vestea crudă,
Ce-i umplu inima-ncercată de chin, mâhnire şi de trudă,
Că-n satul aşezat sub coastă, azi, nimeni nu-şi aduce-aminte,
De oamenii cu ani în urmă şi cum a fost mai înainte.
Că stăpânirile vrăjmaşe i-au dus departe-n lungi convoaie,
Legaţi de mâini şi de picoare cu lanţuri groase şi greoaie.
Bătrânii dorm sub glia rece, iar toţi cei ce-au putut să scape,
În codru-şi petrec astăzi viaţa, sub brad şi murmur lin de ape.
La ţintirim o piatră veche, roasă de nea, de ploi, de vânturi
Şedea de strajă zi şi noapte, la a părinţilor mormânturi.
Aci sosi tăcut moşneagul şi trist îngenunchie-n ţărână,
Lipind încet de piatra rece, evlavios, fruntea-i bătrână.
Şi căutând cu multă grijă în buzunarul de la haină,
Găsi un pai de lumânare şi, lăcrămând, aprinse-n taină
O luminiţă, ce scânteie ca licuriciul în nopţi de vară.
Stropind ţărâna-n şir de lacrămi, şezu aşa până pe seară,
Şi nimeni n-a putut să ştie, că nimeni n-a putut să-l vadă.
Târziu de tot bătu moşneagul la poarta casei din livadă.
Aşa ne-a povestit bătrânul!… noi ascultat-am noaptea toată,
Nălţându-şi fruntea încreţită, în juru-i face ochii roată,
„Priviţi-o feţii mei la nucii ce-nalţă falnic a lor frunte,
Doar ei mai pot sta mărturie, cum i-am adus de sus din munte.
Erau micuţi, eu flăcăiandru, când i-am sădit aci-n grădină,
Era o noapte-ncântătoare, cu cer senin şi lună plină”.
Cocoşii-ncep să concerteze, să se reverse zorile,
Din plopii de pe iazul morii, răspund cu zarvă ciorile.
Bătrânul vrea din nou să plece pe drumu-i lung, pribeag prin ţară,
Însă jandarmul, omul legii, din locu-i sare ca o fiară.
Urnindu-şi corpul prins în chingă, umflându-şi pieptul plin de graţii,
Pe care, înşirate-n serii stau fel de fel de decoraţii;
În dreapta, cu pistolul gata; cu vocea înecată-n guşă
Ordonă la soldaţi să-l pună în lanţuri grele şi cătuşă.
Şi se reped atunci jandarmii, trântind moşneagu-n colbul străzii
Iar câinele-ncepu să urle, pustiu la porţile ogrăzii.
Legat cu mâinile la spate şi doi jandarmi gata să tragă,
Din gura-i ştirbă, lac de sânge curgea în ţărna atât de dragă.
Cu-n pat de armă dat în spate, îl iau cu ei la primărie.
„E un spion” – striga jandarmul – „şi bun de dus la puşcărie!”
Dar un moşneag, care fusese notar, cunoscător de lege,
Se roagă de jandarmi să-l lase şi mâna-i slabă să-i deslege.
Că zile multe, cine ştie? Dacă mai poate să apuce.
Apoi să moară ca un câine, fără sicriu şi fără cruce?
Aci, la casa cu livadă, cu nucii falnici din grădină,
Aci, unde-a văzut în viaţă şi prima rază de lumină,
Să stea şi el, şi-a vieţii carte aci să şi-o sfârşească,
Să moară îngrijit de lume, în sfânta-i lege strămoşească.
S-a-nduplecat atuncea popa, bătrânul dascăl şi primarul,
Iar pân-la urmă întreg satul, a spus şi el ce-a spus notarul.
Într-o colibă din livadă a fost lăsat să-şi ducă viaţa;
C-un câine, singuru-i tovarăş, pleca în toată diminiaţa,
Şi-n cimitirul fără nume, pe-o lespede sta ziua-ntreagă,
Cu morţii doar mai sta de vorbă, că ei puteau să-l înţeleagă.
Prin colbul drumului când trece, copiii după el sunt droaie,
Îi sar în spate, îl trag de haină, apoi aruncă cu pietroaie
În calea lui şi-n grabă mare, cu larmă sau după ulucă,
Iar el se duce fără vorbă, pe-al vieţii drum ca o nălucă.
De la o vreme şi copiii, nimic nu-i fac şi-n pace-l lasă.
Din calea lui cam fug sătenii şi-ncuie uşa dela casă.
Şi tot ar vrea acum să moară, dar el trăieşte-n ciuda morţii.
Degeaba cântă cucuvaia în plopul de deasupra porţii,
Căci oridecum, lui nu-i cad sorţii…..
De-a morţii coasă cad întruna, bătrâni, flăcăi, fete frumoase,
Iar el, cu-n câine după dânsul, apare-ncet la parastase.
Pe dealuri, prin livezi cu prune, sau prin podgorii mărginaşe,
În fiecare zi de vară, apare moşul în cămaşe.
Tot colindând din holdă-n holdă şi arătând la fiecare,
Aci a fost livada popii, dincoace via lui cutare…
În goana timpului ce sboară, fuiorul vieţii lui se toarce
Iar capul firului subţire în caier nu se mai întoarce.
Când într-o toamnă mohorâtă, căzuse frunza ruginie,
Cu-n toiegel plecă bătrânul în cruda-i pribegie.
Deasupra satului s-opreşte. Privind -napoi, l-îneacă plânsul,
Iar câinele simţind durerea, urla sinistru lângă dânsul.
De-aici, pe cărărui de codru încet se strecura prin cetini.
Doar câinele-i urmează paşii, ca cel mai bun dintre prieteni.
Când năutul îngheţat al iernii cernea pe creste mărgăritul,
Căzând în fundul unei grote, acolo şi-a găsit sfârşitul.
O stâncă mare, colţuroasă, i-a-mpiedicat pe veci cărarea,
Iar peste două nopţi în urmă, şi-a dat şi câinele suflarea.
Un paltin-nalt i-a spus prohodul, ca vestitor o cucuvae,
O rază rece de luceafăr i-a luminat faţa bălaie.
Zăpada liniştit-a nopţii, linţoliu alb de-nmormântare,
Sicriu-i cetina căzută, în lung-a timpului cărare.
Un fier, lăsat de astă vară la stână de ciobani, în strungă,
Suna muşcat de vântul nopţii, cum sună clopotu-ntr-o dungă.
E mult de-atunci, spune povestea, şi-n linişte se scurse anii,
Într-un amurg de primăvară, în peşteră-l găsi ciobanii.
În patru scânduri prinse-n cuie, cu grijă oasele-au fost strânse,
Şi duse-n schitul din poiană, cu două lumânări aprinse.
Un schimnic nalt, cu barba albă, uitat de vreme-n mănăstire,
Din când în când în miezul nopţii, citeşte tainic din psaltire.
Un bucheţel de flori de toamnă şi azi îi străjuie mormântul,
Cavalul sună-n triluri repezi şi prin păduri, doineşte vântul.
Iar în amurg târziu de toamnă, aşa, după cules de vie,
Un câine urlă-n deal la stână şi-n ţarini cânt-o ciocârlie.
* Lagărul de deţinuţi politici – Rostock – în vara anului 1943, reconstituită la 25.05.45, în lagărul de prizonieri de război – Lüneburg