Despre Pascalia Ortodoxa

Despre Pascalia ortodoxă

Calendarul Iulian şi data Sfintelor Paşti

1. Despre data Sfintelor Paşti pe stil vechişi pe stil nou

Sfintele Paşti nu se serbează la o dată fixă din calendarul bisericesc şi nici la o dată comună în întreaga creştinătate.
Această deosebire rămâne oarecum neobservată în ţările, cu majoritatea populaţiei de confesiune ortodoxă. Se evidenţiază însă pregnant în diaspora ortodoxă, îndeosebi în viaţa familiilor mixte.
Acestea  serbează Sfintele Paşti de două ori în an, la date diferite, adesea la un interval de una sau mai multe săptămâni (într-o perioadă de 35 de zile – între 4 aprilie şi 8 mai),  adică o dată după Calendarul Gregorian îndreptat sau pe stil nou şi a doua oară, după Calendarul Iulian neîndreptat sau  pe stil vechi, numit în limbajul popular – Paştele catolic şi Paştele ortodox.
Că o familie serbează Sfintele Paşti de două ori în an ar fi lucru frumos şi înălţător, dacă n-ar interveni conflictul de conştiinţă, de regulă la partea ortodoxă – îndeosebi la femei, care sunt nevoite să mănânce „de frupt” în Săptămâna Mare, pentru că soţul, copiii şi rudele au serbat deja „Paştele lor” şi pentru că  „nu se poate altfel, Părinte, să pregăteşti fără să guşti cozonaci, pască şi ostropel de miel, ca bucuria să le fie deplină, iar tu să te menţii în post şi rugăciune”.
Adesea mai transpiră şi un umor forţat, când careva rosteşte „Hristos a Înviat!” şi i se răspunde ,,Adevărat a înviat! – la voi, la noi încă nu”.
De câtă putere de discernământ are nevoie şi duhovnicul în astfel de situaţii, conştient fiind de starea şi chemarea lui în calitate de administrator al Sfintelor Taine ale lui Hristos, nefiindu-i îngăduit să le dea oricui şi oricum, ca să nu le fie – nici lui şi nici  acelora, „spre judecată sau spre osândă, ci spre tămăduirea trupului şi a sufletului”.
Serbarea Sfintelor Paşti la date diferite stă în directă legătură cu problema celor două calendare menţionate mai sus, aflate în uzul diferitelor Biserici (Catolice, Evanghelice, Ortodoxe), problemă care încă n-a fost rezolvată definitiv în toate Bisericile Ortodoxe.

Puţini dintre creştinii neortodocşi ştiu, că unele Biserici Ortodoxe au de mulţi ani în uzul lor Calendarul Iulian îndreptat, numit impropriu şi Calendarul Gregorian, ca de pildă Biserica Română sau Biserica Greciei. Din  cauza aceasta,  ştiind că românii sărbătoresc Sfintele Paşti odată cu ruşii, ucrainenii şi sârbii ortodocşi, după Calendarul Iulian neîndreptat, sunt surprinşi să afle, că serbează Naşterea Domnului la aceeaşi dată cu ei – „după Calendarul Gregorian” – zic ei, adică la 25 Decembrie şi nu la 7 Ianuarie, odată cu fraţii ortodocşi slavi.
Ceea ce dă însă mult de gândit este faptul, că în fiecare an se face tot mai auzită indignarea multor români ortodocşi din diasporă, cum că ei sărbătoresc Sfintele Paşti  „nu ca toată lumea”, ci la o dată diferită, dar şi atunci – spre decepţia tuturor, numai într-o Duminică, „pentru că în celelalte zile  se lucrează”, iar aceasta numai din cauza faptului, că Biserica Ortodoxă – timp de peste 80 de ani – „n-a fost în stare” să soluţioneze definitiv şi unitar problema calendarului creştin.
Unii enoriaşi consideră potrivit, ca diaspora ortodoxă românească să serbeze Sfintele Paşti la aceeaşi dată ca în Bisericile din Apus, adică după Calendarul Gregorian, aşa cum a serbat însăşi Biserica Română în primii doi sau trei ani după primirea Calendarului Iulian îndreptat (1924) şi aşa cum serbează în prezent Biserica Ortodoxă din Finlanda, fără ca unitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe să fie primejduită în vreun fel prin această deviere .

2. Calendarul Iulian

Calendarul este în principal sistemul de măsurare a timpului, care indică durata şi subdiviziunile lui.
Se întemeiază pe mişcarea aştrilor pe bolta cerească – luna şi soarele, de unde şi ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale soarelui la meridian sau durata completă a rotaţiei pământului în jurul axei sale, cu multiplii şi submultiplii ei: orele, săptămâna, luna lunară (ori sinodică) şi anul tropic.
Se crede că primele calendare au fost întocmite după mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului.
De pildă, calendarul egiptean lunar  avea 354 de zile (plus câteva fracţiuni de ore, minute şi secunde, care făceau aproape o zi), împărţite în 12 luni a 29 de zile, iar în calendarul roman lunar, luna calendaristică avea aceeaşi durată cu luna lunară, adică începutul ei coincidea cu luna nouă.
Evreii foloseau calendarul mixt – lunaro-solar. Luna calendaristică era calculată după mersul lunii pe cer. Şi la ei anul lunar avea 354 de zile. Întrucât anul lunar era cu 11 zile mai scurt decât anul solar, adăugau la doi sau trei ani o lună în plus (a 2-a Adar).
Nu mult înainte de Exilul Babilonic (605, 598/597, 587), evreii au preluat Calendarul babilonian.
În Textele de la Qumran este menţionat calendarul solar de 364 de zile  (52 săptămâni), împărţit în patru trimestre de câte 3 luni  (13 săptămâni). Primele luni şi ultima lună din fiecare trimestru aveau 30 de zile, la fiecare şapte ani adăugându-se o săptămână în plus.
Acest calendar era caracteristic prin faptul, că  începutul anului şi al trimestrelor, precum şi sărbătorile religioase cădeau de fiecare dată în aceeaşi zi din săptămână, iar anul începea toamna, odată cu muncile agricole (arat, semănat).
Egiptenii au fost cei dintâi care s-au folosit de un calendar solar, calculat după mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească – de fapt mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui.
Calendarul egiptean solar era de 365 de zile, spre deosebire de Calendarul roman, care era de numai 355 de zile. Diferenţa de 10 zile în fiecare an între cele două calendare, pe deoparte, precum şi diferenţa faţă de anul solar, pe de altă parte, ambele raportate la datele astronomice cunoscute în vremea aceea, au făcut necesară revizuirea calculelor calendaristice, pe care – fără să greşim prea mult – o putem considera prima îndreptare a calendarului în istoria măsurării timpului, între graniţele geografice ale Imperiului Roman din vremea aceea.
Istoricii Appian Alexandrinul (*90 –†160), Lucius Cassius Dio(n) Cocceianus (*cca 155 – † cca 235) şi scriitorul filozof Ambrosius Theodosius Macrobius (sec. IV/V) menţionează în scrierile lor, că – în anul 47– împăratul roman Gajus Julius Caesar (*13 iulie 100 î.d.Hr. – † 15 martie 44 d.Hr.) a aflat de existenţa anului bisect, din calendarul din Alexandria – în Egipt, provincia în care cultura greacă (elenă) era foarte apreciată. Aceştia afirmă, că – în anul 46 î.d.Hr –  împăratul a mers la Alexandria, unde a discutat cu specialişti în domeniul calendarului egiptean, unul dintre aceştia fiind şi astronomul alexandrin Sosigene.
La cererea împăratului Julius Caesar,  Sosigene a calculat şi a descoperit formula optimală, care a stat la baza reformei viitorului calendar roman, pe care împăratul l-a introdus în uzul imperiului, supranumit şi Calendarul Iulian, şi care a devenit şi calendarul creştinilor.
La calculele Calendarului Iulian, Sosigene a ţinut seamă de doi factori importanţi:  luna lunară şi anul tropic sau astronomic.
Luna lunară înseamnă durata de timp completă a rotaţiei lunii în jurul pământului, ca să revină la aceeaşi fază, adică de la lună nouă la lună nouă, de la lună plină la lună plină, adică aproximativ 29 de zile, 12 ore, 44 minute şi 2,9 secunde.
Anul tropic sau astronomic înseamnă intervalul de timp, în care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară şi are 365 de zile, 5 ore, 48 minute şi 45-46 de secunde.

Din cauza numărului inexact de zile, anul tropic n-a putut fi luat ca unitate de calcul pentru întocmirea calendarului, pentru a se evita situaţia, ca una dintre zile să aparţină la doi ani consecutivi.
S-a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau calendaristic – an convenţional obţinut din anul astronomic (tropic), prin înlăturarea fracţiunii de zi.
Deoarece anul civil nu coincidea exact cu anul astronomic, calendarul a fost corectat sau îndreptat din când în când, într-un fel sau altul, cum se va vedea mai departe.
Greutatea în a restabili concordanţa între anul civil şi anul astronomic a constat în aflarea formulei, după care anul civil-calendaristic (care operează numai cu zile întregi) să fie adus cât mai mult posibil în acord cu anul tropic.
Sosigene a găsit această formulă şi a aplicat-o la calcularea Calendarului Iulian.
Cunoscând durata exactă a anului astronomic (tropic), a calculat coincidenţa cestuia cu anul civil, apoi a calculat şi stabilit pentru viitor, durata anului calendaristic la 365 de zile.
Pentru diferenţa de 5 ore, 48 de minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar depăşea pe cea a anului civil sau calendaristic (în patru ani, aproape o zi), Sosigene a stabilit să se adauge câte o zi în plus la fiecare al patrulea an (care urma să aibă 366 de zile), pe care l-a numit an bisect sau bisextil (lat. bisextus).
Sosigene a stabilit împărţirea arbitrară a anului în 12 luni, care însă nu corespund cu durata de timp completă a rotaţiei lunii în jurul pământului: unele luni au câte 30 de zile, altele câte 31 de zile, iar luna februarie (pe atunci ultima lună a anului) avea în anii comuni 28 de zile şi în cei bisextili (tot la al 4-lea an) 29 de zile.
Între calendarul întocmit de către Sosigene – de 365 de zile şi 6 ore –şi calendarul solar – de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45 de secunde –era o diferenţă de 11 minute şi 14 secunde anual, diferenţă care n-a fost luată în consideraţie, dar care, foarte de timpuriu (din secolul al II-lea), a dat naştere la dispute interminabile până în timpurile noastre, cu privire la data Sfintelor Paşti şi, legat de aceasta, la îndreptarea calendarului creştin.

Calendarul întocmit după calculele lui Sosigene s-a numit Calendarul Iulian, după numele iniţiatorului său, Gajus Julius Caesar – împăratul romanilor, şi a fost introdus în Imperiul Roman în anul 45, după alţi autori – anul 46 î.d.Hr., după numărătoarea clasică romană 709 –respectiv 753 – de la întemeierea Romei – ab urbe condita, adică de la întemeierea oraşului Roma (după scriitorul roman Marcus Terentius Varro  numit şi Reatinus *116 –† 27 î.d.Hr., Roma ar fi fost întemeiată în anul 753 î.d.Hr.).
În Calendarul Iulian întocmit de către Sosigene, echinocţiul de primăvară (când ziua este egală cu noaptea) era calculat la 24 martie, iar începutul anului era 1 martie.
Nu dispun de informaţii documentate, despre timpul şi împrejurările în care începutul anului din Calendarul Iulian  a fost mutat de la 1 martie, la 1 ianuarie. Dar dacă ţinem seama de numele anumitor luni, care exprimă ordinea numerică din Calendarul Iulian, este foarte puţin probabil ca această schimbare să fi avut loc în vremea, în care împăratul era încă în viaţă.
La prima vedere s-ar putea crede (ba chiar se şi afirmă), că numele ultimelor patru luni din calendarul de azi indică ordinea numerică logică a lunilor septembrie – a şaptea, octombrie – a opta, noiembrie – a noua, decembrie – a zecea lună din vechiul calendar roman.
Se ştie însă, că în imperiu exista o tradiţie de peste o sută de ani (începând cu anul 150 î.d. Hr.), care s-a prelungit până la sfârşitul secolului al 2-lea d.Hr., ca numele lunilor din calendarul roman să fie schimbate după numele împăraţilor sau în legătură cu victoriile de pe câmpul de luptă.
De exemlu, în anul 44 î.d.Hr., luna a 5-a (Quintilis) a devenit a 7-a, sub numele iulie (Iulius), în onoarea împăratului Gajus Julius Caesar; luna a 6-a (Sextilis) a devenit a 8-a, cu denumirea august (Augustus), în onoarea împăratului Gaius Octavus Augustus (* 23 septembrie 63 d.Hr. – †19.08.14 d. Hr.); Caligula – alias Gajus  Julius Caesar Germanicus (* 12  – †41 d.Hr.) a numit luna a 7-a (septembrie) Germanicus; Nero – alias Claudius Caesar Drusus Germanicus ( * 37 – †68 d.Hr.) a numit luna a 2-a (aprilie) Neroneus, pe a 3-a (mai) Maius Claudius şi luna iunie (Iunius) Germanicus; Domitian  Titus Flavius (*51 – †96 d.Hr.) a numit luna a şaptea (septembrie) Germanicus şi luna a 8-a (octombrie) Domitianus. Luna septembrie s-a mai numit Antoninus şi Tacticus, iar luna noiembrie a mai fost numită Faustina şi Romanus.
Cel mai excentric s-a dovedit a fi împăratul Commodus alias Marcus Aurelius Commodus Antoninus (* 161–†192 d.Hr.), care a numit cele 12 luni ale calendarului roman (de la ianuarie până la decembrie) după numele pe care şi le-a însuşit personal: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus şi Exuperatorius. Mai toate aceste denumiri au dispărut odată cu moartea celor care le-au impus. Numărătoarea anilor era diferită în provinciile Imperiului Roman.
În Apus, anii nu se numărau după scurgerea logică a timpului, ci de la timpul celor doi consuli aleşi pentru un an. Pe lângă aceasta, mai era în folosinţă numărătoarea, începând de la zidirea oraşului Roma (ab urbe condita – AUC 709), adică din anul 753 î.d.Hr., iar mai târziu, de la Era Diocleţiană, după numele lui Gajus Aurelius Valerius Diocletianus (*cca 243 – †313 sau 316) – împăratul romanilor (284-305).
În Răsărit, era în uzanţă Epoca Seleucidă, în care anul 312 î.d.Hr. era considerat anul Unu, iar numărătoarea anilor începea „de la facerea lumii”, pe care bizantinii o calculaseră a fi fost în anul 5500 î.d.Hr., dată preluată şi menţionată chiar şi în documentele istorice (letopiseţe, urice etc.) româneşti.

III. Data Sfintelor Paşti după Calendarul Iulian

Calendarul Iulian întocmit de către Sosigene a fost preluat şi de către creştini, care i-au făcut anumite corecturi şi adaptări, pentru a corespunde scopurilor religioase.
Au introdus în el sărbătorile specific creştine, au împărţit lunile în grupe de câte şapte zile (săptămâni), după modelul calendarului iudaic, înlocuind astfel octada romană (grupa de opt zile) şi sistemul roman de numerotare inversă a zilelor lunii, prin împărţirea lor în calende, ide şi none.
Calendarul Iulian, întocmit de către Sosigene, socotea anul mediu de 365 şi ¼ zile (365 de zile şi 6 ore). Neglija însă o mică diferenţă de 11 minute şi 14-15 secunde pe an, cu care anul civil sau calendaristic era de fapt mai lung decât anul astronomic (tropic), din care cauză rămânea în urmă faţă de acest.
Cu timpul, mica diferenţă de 11 minute şi 14-15 secunde pe an a devenit mare: după 128 ani se ridicase la o zi, după 384 ani – la trei zile şi tot aşa în decursul secolelor.
Urmarea: la fiecare 128 ani, anul civil – după Calendarul Iulian – rămânea în urma anului astronomic cu o zi, iar la fiecare 384 de ani – cu trei zile.
Această diferenţă nu putea rămâne multă vreme neglijată, îndeosebi datorită serbării Sfintelor Paşti, a căror dată varia de la un an la altul, fiind legată de un termen solar fix (echinocţiul de primăvară) şi totodată şi de o dată variabilă  – prima lună plină de primăvară sau pascală, de după echinocţiul de primăvară.
Serbarea Sfintelor Paşti la o dată comună în toată creştinătatea  a fost subiect de controverse în sânul Bisericii, deja din zorii creştinismului.
La ivirea şi perpetuarea acestora peste secole, au contribuit factori ştiinţifici, culturali, teologici şi nu mai puţin, în secolul trecut, îndărătnicia oamenilor în faţa unor evidenţe de netăgăduit.
La început, a fost vorba de modul diferenţiat de interpretare a scrierilor biblice (Evangheliile), de care s-a ţinut seama la calcularea şi stabilirea datei serbării Sfintelor Paşti, în diferite provincii bisericeşti din Imperiul Roman, deja din primul secol creştin şi totodată şi de modul diferenţiat, de a interpreta şi înţelege conţinutul sărbătorii în sine, de către creştinii din Orient, îndeosebi de către cei proveniţi dintre iudei şi de către creştinii din Apus, proveniţi dintre păgâni.
Nu lipsită de importanţă a fost şi apropierea ca timp şi conţinut religios şi spiritual a Paştilor creştine, de Paştele iudeilor.
După Evangheliştii Sinoptici (Matei 26,17; Marcu 14,12; Luca 22,7), Mântuitorul Hristos a fost răstignit în ziua Paştelui iudeilor. Faptul, că Sfântul Ioan Evanghelistul descrie cronologic evenimentele legate de Sfintele Patimi şi de Răstignirea Domnului , în sensul că a ţinut seama de ziua liturgică din cultul iudaic, care începe din seara zilei precedente, după apusul soarelui, lasă impresia, că Răstignirea Domnului a avut loc cu o zi mai devreme decât Paştele iudeilor. În realitate, cele spuse de către Sfântul Ioan nu se deosebesc de cele spuse de către Evangheliştii Sinoptici, cu privire la data, respectiv la ziua Răstignirii Domnului.
Se ştie, că Paştele iudaic se serba mereu în a 14-a zi din luna Nisan (aprilie), indiferent de ce zi a săptămânii era. În anul răstignirii Domnului Hristos, aceasta a fost vineri.
Evreii foloseau calendarul mixt lunaro-solar. Luna calendaristică era calculată după mersul astrului pe bolta cerului iar anul lunar avea 354 de zile. Întrucât anul lunar era cu 11 zile mai scurt decât anul solar, evreii adăugau la doi sau trei ani o lună în plus (a 2-a Adar). Acest lucru nu se făcea corespunzător unor reguli şi calcule precis stabilite, ci pur şi simplu în urma rezultatelor obţinute în fiecare an de către autorităţi (probabil cele religioase), prin simpla observare a mersului aştrilor (luna şi soarele) pe cer, în funcţie de care stabileau care este luna Nisan.
Motivaţi de faptul, că religia creştină era considerată sectă iudaică, creştinii s-au distanţat foarte devreme de cultul iudaic din templu şi din sinagogă. Pentru a se evita o eventuală confuzie între Sfintele Paşti – cea mai mare serbare creştină şi Paştele iudaic, Biserica a formulat reguli precise, după care să se calculeze şi să se stabilească data serbării Sfintelor Paşti.
La baza calculelor au stat în primul rând Tradiţia Apostolică, Calendarul iudaic şi calendarul astronomic sau Calendarul Iulian.
După mărturiile Sfinţilor Evanghelişti, Patimile şi Răstignirea Mântuitorului au fost în ziua de vineri – 14 Nisan (aprilie), iar Învierea Domnului a avut loc trei zile mai târziu („după Scripturi”), în prima zi a săptămânii, adică duminică.
Pentru a se evita o eventuală eroare de calcul, ceea ce ar fi însemnat, ca Sfintele Paşti să se serbeze de două ori în acelaşi an, s-a ţinut seama de mărturiile consemnate în Sfintele Evanghelii, de data serbării Paştelui iudaic, de începutul primăverii (echinocţiul de primăvară) şi de zilele cu lună plină de după acesta. Aceştia au fost factorii determinanţi, ca Sfintele Paşti (Patimile, Moartea şi Învierea Domnului) să se serbeze ca timp, aproape de Paştele iudaic, adică în prima duminică după luna plină din luna aprilie (Nisan) , şi o singură dată în an.
Lipsa unui calendar uniformizat în toate provinciile bisericeşti din Imperiu a facilitat diferenţierea cu privire la serbarea Sfintelor Paşti, între Răsărit (Siria, Mesopotamia şi îndeosebi Asia Mică) şi Apus (Palestina, Alexandria şi Roma).

În Răsărit exista gruparea creştină a aşa numiţilor Quartodecimani (de la die quarta decima), care respectau o veche tradiţie atribuită Sfântului Ioan Evanghelistul, după care serbau Sfintele Paşti în urma calculelor calendaristice iudaice şi pe baza celor mai vechi mărturii creştine.
Quartodecimanii serbau Paştele Crucii (Πασχα σταυρωσιμον) la 14 Nisan (aprilie), adică în ziua în care şi evreii serbau Paştele lor, iar trei zile mai târziu (16 Nisan) serbau Paştile Învierii (Πασχα αναστασιμον), fără a ţine seama, dacă cele două sărbători cad în zi de vineri sau în zi de duminică.
Quartodecimanii aduceau ca temei biblic pentru practica lor, prescripţiile date de Dumnezeu lui Moise, cu privire la pregătirea şi jertfirea mielului pascal – în luna Nisan –  „luna întâia dintre lunile anului”,  în ziua a 14-a (vezi cartea Ieşirea, 12,2, 6).
În baza acestei porunci dumnezeieşti, creştinii din Asia Mică considerau ziua de 14 Nisan, data corespunzătoare la care să se serbeze patimile şi moartea Mântuitorului.
În amintirea jertfei aducătoare de mântuire a lui Hristos, aceştia serbau în ziua de 14 Nisan, cu masă comună (agapă) şi cu slujba Sfintei Liturghii, precedată de lectura şi interpretarea capitolului 12 din cartea Ieşirea (Exodul, cap. 12).
În Biserica Romei, în Bisericile din provinciile Apusului creştin (majoritatea credincioşilor proveneau dintre păgâni) şi în Biserica Alexandriei (Egipt), Sfintele Paşti – numite şi Paştile Învierii – Πασχα αναστασιμον, se serbau în prima duminică după 14 Nisan – deci după Vinerea Patimilor.
Prin aceasta se evidenţia deosebita însemnătate a Învierii Domnului şi totodată şi o clară diferenţiere între Paştele iudaic şi Sfintele Paşti creştine, ca nu cumva cele două sărbători să fie confundate de către necunoscători.
Practica serbării Sfintelor Paşti în Asia Mică, la o dată diferită de cea din Biserica Romană, a fost privită în decursul timpului ca o abatere evidentă, care perturba uniformitatea tradiţiei liturgice (se afirma deja că Quartodecimanii serbau Sfintele Paşti de două ori în acelaşi an) şi da naştere la controverse şi certuri, care puteau să primejduiască pacea în Biserică.
Prima încercare de a aşeza lucrurile în rânduială au făcut-o Episcopul Romei Anicet (154/155-166  – de origine din Emesa – în Siria) şi Sfântul Policarp al Smirnei († 23 februarie 155 sau 22 februarie156).
Scriitorii bisericeşti: Sfântul Irineu – Episcopul Lyonului († cca 202) – în cartea sa Împotriva ereziilor, (Adversus haereses III 3,4) şi Eusebiu – Episcopul Cesareii în Palestina (*cca 265 – †339) – în Istoria Bisericească (Historia ecclesiastiki V  20, 6), menţionează că Sfântul Policarp fusese  ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, dar nu este menţionat anul când a devenit Episcopul comunităţii creştine din Smirna (azi oraşul Izmir din Turcia).
Aici l-a întâlnit Sfântul Ignatie al Antiohiei (†107) în drum spre Roma, ca mai apoi să scrie două epistole – una către creştinii din Smirna şi o alta către Episcopul lor – Policarp.
Ca ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, era evident, ca Sfântul Policarp să fi fost familiarizat îndeaproape cu tradiţiile liturgice existente în primele comunităţi iudeo-creştine din Palestina, una dintre acelea fiind atribuită însuşi Sfântului Ioan şi aflată de peste 100 de ani la mare cinste la Quartodecimani.
În anul 154 sau 155, la invitaţia Papei Anicet, Sfântul Policarp a venit la Roma, a coliturghisit cu Episcopul Romei, au discutat despre posibilitatea serbării Paştelui la o dată comună, fără însă să fi găsit şi o soluţie acceptabilă de ambele părţi, fiecare rămânând şi urmând tradiţia Bisericii sale.
Sfantul Policarp i-a spus Papei Anicet, că preferă să păstreze practica Quartodecimanilor, argumentând cu tradiţia consacrată în sânul primei comunităţi (iudeo-creştine), în baza mărturiilor Sfântului Ioan Evanghelistul  şi ale ucenicilor Apostolilor, unul dintre aceia fiind chiar el (Policarp).
La rândul său, Papa Anicet a spus că şi el trebuie să păstreze şi să respecte datina moştenită de la înaintaşul său şi consfinţită în Biserica Romei şi Alexandriei.
Cât de veche era „datina” menţionată de către Papa Anicet nu se ştie exact. Sfântul Irineu al Lyonului († cca 202) – ucenicul Sfântului Policarp – crede că serbarea Paştelui în prima duminică după 14 Nisan se practica în Biserica Romei deja din vremea Papei Sixt I (119-126), deci deja din prima jumătate a secolului al 2-lea (Eusebiu, Istoria bisericească, V, 24,14).
Cei doi Episcopi (Anicet şi Policarp) s-au despărţit în pace. Tradiţia bisericească (fixată de către Eusebiu în opera sa despre istoria Bisericii creştine) spune că Sfîntul Policarp, în timpul şederii sale la Roma, a întors la Ortodoxie mulţi eretici valentinieni şi marcioniţi.
S-a întors la comunitatea sa din Smirna şi a murit martir, nu se ştie exact când (după unele documente la 23 februarie 155, după altele la 22 februarie 156), la vârsta de cel puţin 86 de ani, în stadionul din Smirna, în vremea proconsulului Statios Codratos (după scrierile mai recente, în anul 168/169 în vremea împăratului Marcus Aurelius).
În anul 168 s-a iscat o nouă controversă cu privire la data serbării Paştelui, de data aceasta în Biserica din Asia Mică (în Laodiceea în Frigia).
Subiectul discuţiilor nu era practica Quartodecimanilor din Asia Mică şi nici cea din Biserica Romei, ci apărarea celei dintâi (a Quartodecimanilor), de o a treia variantă, susţinută de către unii creştini în baza unei alte tradiţii, cu mare probabilitate tot de origine iudeo-creştină, atribuită altui Apostol al Domnului Hristos şi anume Sfântului Evanghelist Matei.
Aceştia afirmau că Cina cea de Taină a avut loc în ziua de 14 Nisan, când Mântuitorul Iisus Hristos şi Apostolii au serbat Paştele iudaic, iar Răstignirea Mântuitorului a avut loc a doua zi, astfel că Paştile creştine trebuie să se serbeze la 15 Nisan, lucru pentru care s-a ţinut aici,  între anii 165/170, un sinod al episcopilor din Asia Mică (Eusebiu, Istoria bisericească, IV,24,5).
Împotriva acestei practici s-au pronunţat Episcopii Apolinarie al Hyerapolei (161-180) – în Frigia  şi Meliton din Sardes († înainte de 190), care susţineau că răstignirea, moartea şi înmormântarea Mântuitorului Hristos s-au întâmplat la 14 Nisan.
S-a întâmplat însă că, până să se ajungă la o înţelegere comună, valabilă în întreaga Biserică din Răsărit şi din Apus, practica Quartodecimanilor a început să fie aplicată (sporadic) chiar şi la Roma (Eusebiu, Istoria bisericească V, 16,20).
Acest fenomen l-a determinat pe Papa Victor I (186-197) să ia măsuri radicale, în vederea stabilirii unei reguli unitare, valabilă şi respectată în toată Biserica.
În acest scop, s-au ţinut câteva sinoade locale în Răsărit (Cezareea în Palestina, Pont, Corint) şi în Apus (în Galia, la Roma), care s-au pronunţat pentru generalizarea practicii aflate în uzul Bisericii Romei.
Deşi hotărârile sinoadelor s-au comunicat în scris tuturor Bisericilor, pentru a fi aplicate şi respectate, episcopii din Asia Mică, în frunte cu Episcopul Policrat al Efesului, nu s-au supus hotărârilor sinoadelor locale şi au sărbătorit Paştele ca şi până atunci, la 14 Nisan.
Îndărătnicia acestora l-a determinat pe Papa Victor I să-i ameninţe  pe episcopii din Asia Mică cu excomunicarea, întrucât aceştia continuau să menţină practica Quartodecimanilor.
Episcopul Policrat a convocat sinodul episcopilor din Asia Mică, în anul 190, care a hotărât menţinerea datei Sfintelor Paşti la 14 Nisan, conform tradiţiei Quartodecimanilor şi eventual, şi introducerea practicii din Biserica Romei.
În scrisoarea către Papa Victor I, Policrat îi face cunoscut Episcopului Romei că sinodul a ţinut seamă de tradiţia moştenită şi respectată de marile autorităţi din Biserica Asiei Mici, începând cu Sfinţii Apostoli Ioan (Evanghelistul) şi Filip, până la episcopul Meliton de Sardes, precum şi de către episcopii Efesului de până la el, şapte dintre aceştia provenind chiar din familia sa (Eusebiu, Istoria bisericească V, 24,2–8).
Cu privire la ameninţarea cu excomunicarea, Policrat i-a trimis răspuns Papei Victor I, că pe el nu-l înfricoşează nici o ameninţare, căci „oameni mai mari decât mine au spus: trebuie să asculţi mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.
Nu toţi episcopii au împărtăşit stilul în care Papa Victor I voia să facă rânduială dreaptă în Biserică. În urma intervenţiei Sfântului Irineu – Episcopul Lugdunului (Lyon, † 202), care preciza că practica Quartodecimanilor nu constă într-o deosebire de învăţătură de credinţă, ci de practică liturgică, Papa Victor I a renunţat la excomunicare (Eusebiu, Istoria bisericească, V, 23-24).
Intervenţia Sfântului Irineu a preîntâmpinat o eventuală sciziune în sânul Bisericii, fără însă să fi contribuit şi la stabilirea păcii şi ordinii liturgice, căci Bisericile din Asia Mică au rămas credincioase tradiţiei moştenite de la comunitatea primilor creştini şi au sărbătorit Paştele în continuare la 14 Nisan. În zadar s-a încercat, o sută de ani  mai târziu, la Sinodul local de la Arelate (Arles – 314) – în Gallia (Canonul I), generalizarea practicii serbării Sfintelor Paşti de întreaga creştinătate, la o dată comună (în aceeaşi zi şi în acelaşi timp în toată lumea), adică după 14 Nisan, cum se practica în Biserica Romană.
Acest lucru s-a realizat unsprezece ani mai târziu, după sinodul local de la Arelate, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) şi a fost valabil în întreaga Biserică din Răsărit şi din Apus.

IV. Sinodul I Ecumenic (Niceea 325)
a. Prima îndreptare a Calendarului Iulian (computus paschalis)

Sfinţii Părinţi întruniţi în sinod au  ţinut seama de Canonul I al Sinodului de la Arelate (314) şi au hotărât, ca Sfintele Paşti să se serbeze pretutindeni în Biserică, după tradiţia din uzul  Bisericii Romei, întotdeauna într-o Duminică, imediat după 14 Nisan, după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, când ziua este egală cu noaptea.
După hotărârea Sfinţilor Părinţi întruniţi în sinod ecumenic, trebuia ca Sfintele Paşti  să cadă între 22 martie şi 25 aprilie.
În calcularea datei Paştilor, Părinţii Sinodului au luat ca punct de plecare ziua de 21 martie, când a fost echinocţiul e primăvară. După calculele cu mijloace moderne,  în anul Sinodului I Ecumenic (325), echinocţiul de primăvară ar fi fost însă la 20 martie.
Sfinţii Părinţi au mai hotărât separarea absolută a Paştilor creştine, de Paştele evreilor şi au stabilit reguli precise, după care să fie (re)calculată data Paştilor creştine, pentru situaţia în care ambele sărbători ar cădea la o dată comună, după cum urmează:
Dacă se întâmplă ca 14 Nisan sau echinocţiul de primăvară – deci luna plină – să cadă Duminică, Paştile creştine se vor serba în duminica următoare, adică în prima duminică după lună plină, după echinocţiul de primăvară, care – în Calendarul alexandrin – era stabilit la 21 martie.
În nici un caz nu trebuia să coincidă Paştile creştine cu Paştele  iudeilor, care este la 14 Nisan. Dacă se întâmplă totuşi, ca Paştele iudaic să se serbeze la aceeaşi dată, respectiv în aceeaşi Duminică, Paştile creştine se vor serba mai târziu, adică în prima duminică după luna plină din luna următoare şi nicidecum „cu o săptămână mai înainte”, cum eronat (greşeală strecurată din neatenţia lectorului înainte de tipărirea ediţiei a 2-a «completată şi îndreptată»?) este specificat în Istoria Bisericească Universală de către preotul profesor dr. Ioan Rămureanu, ed. a-2-a, Bucureşti, 2004, p.106.
În cazul în care s-ar ţine seama de regula eronat menţionată mai sus, ar însemna că Sfintele Paşti se sărbătoresc de două ori în acelaşi an.
Sfinţii Părinţi au excomunicat pe Quartodecimani şi au hotărât, ca pe viitor, să se considere ca dată a echinocţiului de primăvară – ziua de 21 martie, fără însă a se ţine seama de diferenţa de 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde dintre Calendarul Iulian  şi Calendarul solar.
Calendarul Iulian era calculat la 365 de zile şi 6 ore, pe când Calendarul solar avea 365 de zile, 5 ore, 48 de minute, 46 de secunde. Aceasta a făcut ca – după 128 ani de la Sinodul I Ecumenic – echinocţiul real de primăvară să cadă – după Calendarul Iulian – la 20 martie, după alţi 128 ani – la 19 martie ş.a.m.d. după fiecare 128 de ani, echinocţiul de primăvară rămânând astfel  în urmă cu o zi.
După 380 de ani, Calendarul Iulian rămăsese în urmă faţă de Calendarul solar cu 3 zile, ceea ce a însemnat, că în anul 325,  echinocţiul de primăvară a fost (considerat!) la 21 martie şi nu la 24 martie, cum a fost în anul 46 î.d.Hr.,  în calendarul îndreptat de împăratul Iulius Caesar.

a. Pascaliile sau Tabelele Pascale

Stabilirea datei Sfintelor Paşti urma să se facă după calcule astronomice întocmite de către Biserica Alexandriei şi să se comunice tuturor Bisericilor, prin epistole pascale sau festive – επιστολαι εορταστικαι, iar acestea să le aplice întocmai cum au hotărât Sfinţii Părinţi întruniţi în sinod.
Până la Sinodul I de la Niceea (325), se mai întocmiseră calcule astronomice cu privire la data Sfintelor Paşti şi anume – aşa numitele Pascalii.
Episcopul Hipolyt al Romei († 235 sau 236) întocmise o Pascalie pentru 16 ani – probabil prima în tradiţia liturgică a Bisericii – şi tot lui i se mai atribuie şi o a doua Pascalie pentru 12 ani.
În timpul Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325),  în Biserica Romei era în uzul liturgic o Pascalie pentru 84 de ani (care a rămas în folosinţă până în secolul al 8-lea), iar în Alexandria se folosea o Pascalie pentru 19 ani.
Sinodul I Ecumenic nu a pus la dispoziţie o Pascalie obligatorie în toată Biserica, astfel că s-au folosit în continuare cele existente şi disponibile. Nu s-a ţinut seama nici de faptul, că data echinocţiului de primăvară era diferită de la o provincie la alta, ceea ce a însemnat, că data serbării Sfintelor Paşti a variat şi după Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
Sfântul Ambrozie al Mediolanului (*339 –† 397) menţionează într-una din scrierile sale (Epistola 23,12), că – în anul 387 – Paştile s-au serbat la Roma la 21 martie, la Alexandria – la 25 aprilie şi în celelalte Biserici – la 18 aprilie.
Starea aceasta de neconcordanţă a durat mai mult de 200 de ani şi avea să se schimbe datorită ostenelilor Sfântului Dionisie Exiguul sau cel Smerit (* 470 †– cca 550).
Dionisie a fost unul dintre erudiţii călugări sciţi din Dobrogea de azi, numită în vremea lui – Sciţia Minor. Venise la Roma înainte de anul 496, unde s-a evidenţiat îndeosebi prin activitatea culturală – teologică.
S-a ostenit şi a înlesnit teologilor de limbă latină accesul la scrierile în limba greacă, prin traducerea hotărârilor Sinoadelor Ecumenice de până la el (PL 67, 39-94 147-230), în limba latină, pe care – desigur – o ştia de acasă, din familie.
La traducerile făcute, Dionisie a adăugat şi primele 50 de canoane din colecţia Constituţiile Apostolice (PL 67, 141-148), care au rămas mult timp îndreptarul fundamental de drept canonic în Biserica Apuseană.
Pe baza calendarului întocmit de către Dionisie însuşi, începând calculul de la naşterea Mântuitorului şi ţinând seama de Pascaliile Bisericii din Alexandria şi a celei din Bizanţ, Biserica Romei a introdus Pascalia Alexandrină, ajungându-se prin acest act la o reglementare  a deosebirilor dintre Biserici, cu privire la data serbării Sfintelor Paşti.
Diferenţe de calendar între Biserica Romei şi cea a Alexandriei au apărut totuşi mai târziu, în Biserica Irlandei.
Irlandezii au primit creştinismul cam de prin anul 432, în urma misiunii Episcopului Patricius (* 385 –† 457/464, după alte izvoare 491 sau 493). Sfintele Paşti le serbau după Pascalia pe 84 de ani, revizuită şi îndreptată de către Sulpicius Severus (*363 –† 420). Aceasta fusese mai înainte în uzul liturgic al Bisericii Romei, de unde a fost adusă în Gallia de către Columban (*543–† 615). Între timp, misionarii din ţările anglo-saxone introduseseră în uzul bisericesc Pascalia Bisericii Romane, întocmită în baza calculelor făcute de Bisericile Alexandriei şi Bizanţului şi a calendarului întocmit de către Dionisie Exiguul. Diferenţele au fost înlăturate în anul 729, prin primirea aşa numitei Pascalii alexandrino-dionisiacă.
Diferitele Pascalii au asigurat doar o vreme serbarea Sfintelor Paşti la o dată comună în toată Biserica şi, deşi continuu îmbunătăţite, nu s-au dovedit a fi perfecte, în sensul că nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice, astfel că o nouă îndreptare a Calendarului Iulian devenea după fiecare secol, tot mai necesară.

V. Calendarul Gregorian

Necesitatea îndreptării calendarului a fost remarcată deja spre sfârşitul secolului al 13-lea, atât în Răsărit, cât şi în Apus.
În Răsărit, eruditul călugăr grec Isaak Argyros a constatat că, între anii 1271-1273,  echinocţiul de primăvară era cu 7 zile mai târziu, după data stabilită de Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) şi că serbarea Sfintelor Paşti – cu această întârziere – este o abatere de la hotărârea Pascaliei Niceene, fapt pentru care îndreptarea calendarului era absolut necesară, pentru ca Tabelele pascale să corespundă datelor astronomice.
Propuneri în cest sens s-au făcut şi în secolul următor, în anul 1324, de către istoricul bizantin Nikephoras Gregoras (*1295–†1359/60), de către canonistul grec Mathaios (Matei)Vlastares, în anul 1335,  şi de către filozoful bizantin Gemistos, alias Georgios Plethon (*1360 –†25.06.1452).
În Apus, astronomi, matematicieni, teologi, medici, cum ar fi de exemplu teologul şi filozoful de orgine engleză Roger Bacon (*cca 1220 – †după1292) sau capete încoronate,  de pildă Alfons cel Înţelept – rege de Castilia şi León (* 23.11 1223 –† 04.04.1284) au recomandat autorităţii bisericeşti superioare îndreptarea Calendarului Iulian  şi în acelaşi timp a Pascaliei, arătând că echinocţiul de primăvară ajunge uneori la 12 martie.
Diferenţa dintre echinocţiul de primăvară real (astronomic) şi cel ipotetic (21 martie după Calendarul Iulian) ajunsese în secolul al 16-lea la 10 zile, astfel că luna pascală şi deci data Sfintelor Paşti erau greşit calculate.
Iniţiativa îndreptării Calendarului Iulian a fost luată mai întâi în Biserica Apuseană, la Conciliul de la Basel-Ferrara-Florenz (1431-1439), mai apoi la Conciliul de la Trident1545 -1565).
Ţelul urmărit era crearea premizei serbării Sfintelor Paşti la o dată exactă din anul bisericesc. Propunerea de a îndrepta numai Pascaliile, fără a ţine seama de data echinocţiului de primăvară, nu a fost acceptată.
Reforma dorită a fost posibilă abia un secol şi jumătate mai târziu (1582), în vremea papei Grigorie al XIII-lea (1572-1585), numită şi reforma gregoriană a calendarului sau  Calendarul Gregorian,  opus Calendarului Iulian.
Din comisia de lucru – sub îndrumarea cardinalului Guglielmo Sirleto – au făcut parte (până în 1576) italianul Aloisius Lilius (Luigi Lilio sau Giglio) – medic şi astronom – (*1510 – †1576 –autorul studiului Compendium novae rationis restituendi calendarium), fratele acestuia – Antonio Lilius, iezuitul german Christophorus Clavius (profesor de matematică la Colegiul Roman din Roma), Ignazio Danti, Pedro Chacón, Seraphinus Olivarius Rotae şi Vincenzo di Lauro.
Comisia s-a folosit şi de calculele celor doi astronomi şi matematicieni germani – Johannes Müller (Regiomontanus – *1436–†1476) şi Nicolaus Copernicus (*1473 –†1543) şi îndeosebi de opera lui Copernicus, De revolutionibus Orbium Coelestium (Despre rotaţia aştrilor pe cer), iniţial respinsă de autoritatea bisericească.
Comisia a decis îndreptarea calendarul în aşa fel, ca echinocţiul de primăvară (Primar-Aequinoctium) să fie considerat la 21 martie, urmând ca de această dată să se ţină seama la întocmirea noii Pascalii.
În anul 1582 (anul în care Calendarul Iulian  a fost îndreptat), echinocţiul de primăvară a fost la 11 martie.
Pentru ca în viitor, data de 21 martie să cadă odată cu echinocţiul de primăvară, durata mijlocie a anului solar a fost stabilită la 365,2425 (sau 365 _97/400 zile), în loc de 365,25 zile, cum prevedea calculul de  până la reformă.
Această prescurtare a fost posibilă prin aceea, că – spre deosebire de regula anilor bisecţi din Calendarul Iulian – în Calendarul Gregorian,  dintre anii bisecţi seculari 1600, 1700, 1800,1900, 2000 etc. au fost stabiliţi ca ani bisecţi numai anii, care se pot împărţi la 100 şi care împărţiţi la 400 nu dau un număr natural (exact), iar anii care nu corespundeau acestui sistem de calcul au fost consideraţi ani comuni (de 365 zile).
Astfel în trecut, anii 1600 şi 2000 au fost consideraţi ani bisecţi, spre deosebire de anii 1700, 1800, 1900 – consideraţi ani comuni, iar în viitor, anii 2100, 2200, 2300 şi 2500 vor fi de asemenea ani comuni. Prin suprimarea, din când în când, a celei de a 366-a zi din anii bisecţi, se asigura –pentru o perioadă mai mare de timp (cel puţin pentru 3400 ani) – concordanţa anului civil, cu cel astronomic.
Această regulă de excepţie este aplicată începând cu anul 1700.
În timpul celor 117 ani trecuţi (de la reformă), Calendarul îndreptat a rămas în urmă cu o zi faţă de data exactă a echinocţiului de primăvară, după care acesta pendulează între 19 şi 21 martie.
Raportat la anul 1582, cu privire la durata medie a anului solar, regula anilor bisecţi din Calendarul Gregorian şi durata medie a anului legată de acesta au corespuns exact pentru ultima oară în 1966. Până în anul 2099 diferenţa va creşte la peste o zi şi se va corecta în anul 2100 cu introducerea unei zile.
La stabilirea datei Sfintelor Paşti s-a ţinut seama de calculul făcut de către matematicianul şi astronomul grec Meton (sec. al 5-lea î.d.Hr.), de unde şi numele Ciclul Metonic.
Meton s-a orientat după mişcarea lunii pe bolta cerului şi în funcţie de aceasta a stabilit  durata mijlocie a lunii calendaristice la 29,532 zile (29_8/87 zile).
Calculul greşit cu o zi  din Calendarul Iulian nu a  fost luat în considerare  timp de 310 ani.
La îndreptarea Calendarului Iulian, când s-a calculat data Sfintelor Paşti s-a ţinut seama şi de fazele lunii. După calculele lui Meton, o dată la 19 ani, fazele lunii cad la aceeaşi dată din calendar, ceea ce înseamnă că ziua de primăvară cu lună plină, tot o dată la 312,5 ani (adică 8 zile în 2.500 ani) trebuie să se consemneze cu o zi mai devreme în calendar.
Întrucât, după Calendarul Iulian, 19 ani erau mai lungi cu 0,06 zile faţă de cele 235 de luni sinodice (din Ciclul Metonic), diferenţa dintre data calculată şi cea astronomică cu lună plină crescuse după 16 cicluri (cca 300 ani) cu o zi.
Pentru a readuce echinocţiul de primăvară la 21 martie, data stabilită de Părinţii Sinodului de la Niceea (325) , şi a serba Sfintele Paşti la o dată obiectivă, Papa Grigorie al XIII-lea a hotărât ca,  în anul 1582,  să fie suprimate cele zece zile, cu care anul civil rămăsese în urma anului astronomic, cu păstrarea ordinii logice a zilelor săptămânii.
Pentru introducerea calendarului îndreptat s-a ales luna octombrie, deoarece în această lună nu sunt prea multe zile de sărbătoare şi  de pomenire a sfinţilor deosebit de mari, astfel că după joi – 4 octombrie 1582 (Calendarul Iulian), a urmat vineri -15 octombrie 1582 (Calendarul Gregorian), iar echinocţiul de primăvară a picat în anul următor (1583), la  21 martie, cum a fost în vremea Sinodului I Ecumenic (325).
Odată cu îndreptarea calendarului, începutul anului a fost mutat la 1 ianuarie (de la latinescul  Janua – uşă), data aceasta fiind considerată cea mai potrivită, deoarece este foarte aproape de solstiţiul de iarnă şi de sărbătoarea Naşterii Domnului. Totodată s-a asigurat şi continuitatea vechii tradiţii din Biserica Romei. Se ştie că, în Evul Mediu – în Apus, începutul anului era legat de anumite zile de sărbătoare creştină: Crăciun, Sfintele Paşti, Bunavestire.

VI. Introducerea Calendarului Gregorian
 a. În Biserica Romano-Catolică

Reforma Calendarului a fost promulgată în bula papală Inter gravissimas, din 24 februarie 1582, şi pusă în aplicare la 5/15 octombrie 1582, iar calendarul îndreptat a intrat în istoria Bisericească din Apus şi Răsărit sub numele Calendarul Gregorian, de la numele iniţiatorului reformei acestuia – Papa Grigorie al XIII-lea (1572 – 1585).
Întrucât Calendarul Gregorian a fost introdus de către Papă, a fost valabil mai întâi în Biserica Romano Catolică – respectiv în statele romano- catolice din Apusul Europei.
A fost primit din start (la 4/15 octombrie 1582) numai de Spania, Portugalia şi doar parţial de Italia. În anii următori, majoritatea ţărilor cu populaţie catolică din Europa le-au urmat exemplul.
Prin îndreptarea Calendarului Iulian s-a restaurat într-adevăr ordinea stabilită de către Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325), dar s-a ajuns până acolo, încât timpul să fie calculat diferit (pe stil vechi sau pe stil nou) în întreaga creştinătate.
Biserica Evanghelică şi Bisericile Ortodoxe n-au acceptat Calendarul Gregorian odată cu Biserica Romano-Catolică, din motive confesionale. Au păstrat în uz Calendarul Iulian până la începutul secolului al 18-lea, respectiv începutul secolului al 20-lea, după cum se va vedea.

b. În ţările cu populaţie protestantă şi biconfesională

Ţările cu populaţie protestantă au respins calendarul decretat de Papă, exclusiv din motive confesionale. În unele regiuni, reforma calendarului a provocat dispute şi certuri, îndeosebi în centrele cu populaţie de ambele confesiuni, cum a fost cazul în oraşul Augsburg, în Germania, în anul 1584, unde cearta din cauza calendarului era pe punctul de a fi motivul unui război civil.
În anul 1584, au primit calendarul îndreptat şi cantoanele cu populaţie catolică din Elveţia (cu excepţia cantonului Wallis, care l-a introdus în anul 1655). După 28 februarie 1584, a urmat 11 martie 1584.
În regiunile cu populaţie evanghelică din Sfântul Imperiu Roman, Calendarul Gregorian a fost introdus în anul 1700, adică după 118 ani de la îndreptarea lui.
Biserica Evanghelică din Germania a primit Calendarul Gregorian în anul comun 1700. După 18 februarie 1700, a urmat 1 martie 1700.
Până la această dată, documentele oficiale cu valabilitate de ambele părţi (catolică şi protestantă) purtau dată dublă, de pildă 5/15 octombrie 1582, ceea ce corespunde sistemului „stil vechi/stil nou” , practicat până nu demult şi la noi, în România.
Regatul Danemarcei, care cuprindea şi Norvegia şi Islanda, a introdus Calendarul Gregorian  la 18 februarie/1 martie 1700. Un an mai târziu, au preluat calendarul îndreptat şi cantoanele elveţiene cu populaţie reformată. De la 31 decembrie 1700 au sărit la 12 ianuarie 1701.
Cantoanele cu populaţie biconfesională – Appenzell, Ausserrhoden şi teritoriile protestante din Glarus au introdus calendarul îndreptat mai târziu (1724).
În cantonul Graubünden,  trecerea oficială de la calendarul vechi la cel îndreptat s-a făcut treptat, începând din anul 1760, până în anul 1812, fapt care nu a împiedicat populaţia, ca mulţi ani după 1812,  să păstreze şi să se orienteze după calendarul vechi. De pildă în Apenzell, Anul Nou (Revelionul) se serbează la 31 decembrie – după Calendarul Iulian, adică la 13 ianuarie – după Calendarul Gregorian.
Spre sfârşitul secolului al 19-lea,  Calendarul Iulian a fost preluat în viaţa civilă şi de  alte state creştine din Europa de Răsărit (Anglia (2/14 septembrie 1753; Finlanda –1917, Bulgaria şi Rusia – 1918, Serbia şi România – 1919, Grecia –  1923) şi necreştine din Asia (Japonia – 2/14 septembrie 1873, China – 1912, din 1929 definitiv obligatoriu, Turcia – 1926) şi din Africa (Egipt – 1928).
Demn de menţionat este criteriul deosebit după care calendarul îndreptat  a fost introdus în America şi conform căruia lucrează istoricii americani. După cum se ştie, America a fost colonie engleză până în anul 1752 şi a avut în uz Calendarul Iulian. După obţinerea independenţei (1776), s-a hotărât prin lege recunoaşterea Calendarului Gregorian de la 1582, astfel că istoricii socotesc datele istorice din lume de la 15 octombrie 1852 încoace, fără a lua în consideraţie anul când o ţară sau alta a primit calendarul îndreptat.

c. În ţările ortodoxe

Ţările cu majoritate confesională ortodoxă din Răsăritul Europei au păstrat Calendarul Iulian până în prima jumătate a secolului XX.
După primul război mondial au primit Calendarul Iulian îndreptat, impropriu numit Gregorian, Bulgaria şi URSS – 1918, Serbia şi România – 1919, Grecia – 1923 etc., nu însă şi Bisericile acestora.
În viaţa Bisericilor Ortodoxe (Rusă, Georgiană, Macedoneană, Sârbă, Bulgară, Română etc.) a rămas valabil în continuare Calendarul Iulian neîndreptat, adică pe stil vechi sau ortodox, în opoziţie cu Calendarul Gregorian din viaţa civilă, numit şi stil nou sau catolic.
Aşa se face că în actele publice (corespondenţă, hrisoave, certificate de naştere, botez, înmormântare, diplome etc.) se foloseau ambele calendare. De pildă, după preluarea calendarului îndreptat în viaţa civilă a Statului Român (1919), documentele de orice natură din viaţa civilă şi bisericească erau  datate cu menţionarea expresă, a diferenţei de 13 zile dintre cele două calendare (de ex. 25 decembrie stil vechi / 7 ianuarie stil nou).
Nu ştim în ce măsură s-a ţinut sau se ţine seamă de diferenţa dintre cele două calendare, atunci când se menţionezaă data unor evenimente istorice sau culturale sau când se calculează vârsta unei persoane născută „pe stil vechi” şi  decedată ”pe stil nou”, pentru a se evita o oarecare inexactitate (de 13 zile).
Cu privire la persoane,  sunt de mare ajutor registrele bisericeşti, desigur cu condiţia, ca în acestea să fie menţionată diferenţa de calendar.
Întrucât, după Calendarul Iulian, anii 1700, 1800 şi 1900 au fost ani bisecţi, între acesta şi Calendarul Gregorian există o diferenţă de 13 zile.
Această diferenţă între Calendarul Iulian şi Calendarul solar  devenise atât de evidentă, încât un vieţuitor din Mânăstirea Neamţului se simţea obligat să consemneze pe fila unui Pidalion al mânăstirii, că, pe la anul 1760, echinocţiul de primăvară (izomeria) coborâse de la 21 martie, cât era în timpul Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), la 10 martie, „Pentru că şi noi vedem că izomeria a rămas, cu adevărat, cu 11 zile înapoi”.
Mai mult de o jumătate de secol mai târziu, pe fila unui ceaslov din 1816, Arhimandritul Nichifor de la Episcopia Buzăului a făcut menţiunea, că faţă de Pascalia veche, calendarul este rămas în urmă cu 13 zile, dar i-a scăpat însă un amănunt foarte important, şi anume să menţioneze ziua şi anul când a făcut această însemnare.
Calculele premergătoare îndreptării Calendarului Iulian au confirmat cele menţionate de către cei doi oameni ai Bisericii Române, şi anume că, de la 1582 până în prima jumătate a secolului XX, diferenţa dintre cele două calendare (Iulian şi Gregorian) crescuse de la 10 la 13 zile.

VII. Îndreptarea Calendarului Iulian  în Biserica Ortodoxă
a. Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923)

Odată cu introducerea calendarului îndreptat în domeniul vieţii civile, ţinând seama şi de neconcordanţa dintre Calendarul Iulian şi Calendarul solar, îndreptarea Calendarului Iulian şi primirea acestuia de către toate Bisericile Ortodoxe devenise logică şi mai mult sau mai puţin obligatorie.
În anul 1923, a avut loc la Constantinopol o Consfătuire interortodoxă (Congres interortodox), la care s-a hotărât şi s-a recomandat îndreptarea Calendarului Iulian, după acelaşi principiu, care a stat la baza reformei Calendarului Gregorian în anul 1853, adică prin suprimarea diferenţei – de data aceasta de 13 şi nu numai de 10 zile, din luna octombrie – cu care Calendarul Iulian rămăsese în urma calendarului astronomic.
Prin aceasta s-a asigurat concordanţa anului civil cu cel astronomic, printr-un sistem de calculare (suprimare) a anilor bisecţi, mult mai exact decât cel gregorian; de exemplu, dintre anii seculari 2000, 2100, 2200 etc., vor rămâne bisecţi numai cei care prin împărţire la 9 dau rest 2 sau 9, ceilalţi fiind socotiţi ani comuni; astfel,  2000 şi 2400 sunt ani bisecţi, pe când 2100, 2200, 2300, 2500 etc. sunt ani comuni. Calculul acesta asigură concordanţa anului calendaristic cu cel solar, pe o perioadă de timp de  cca 44.000 de ani.
Între timp, specialiştii în domeniul astronomiei constataseră că, între Calendarul Gregorian (de la 1582) şi calendarul astronomic, există totuşi o diferenţă de 26,02 secunde anual şi că, după 3500 ani, această diferenţă, cu care Calendarul Gregorian va rămâne în urmă faţă de cel astronomic, va ajunge la o zi şi o noapte.
La îndreptarea Calendarului Iulian ortodox (1924) s-a ţinut seama şi de această diferenţă şi s-a stabilit introducerea anilor bisecţi  din patru în patru ani, când la cele 365 de zile se adaugă o zi în plus, iar luna februarie are 29 de zile în loc de 28 de zile.
Prin modul de bisectare, diferenţa dintre calendarul îndreptat şi anul solar se reduce la 2,02 secunde într-un an, ceea ce înseamnă că, după 42.772 de zile – cca 117,18 ani (adică în anul 2041?!) , calendarul îndreptat va rămâne în urmă cu o zi şi o noapte faţă de cel solar(vezi studiul Calendarul bisericesc şi Stilismul, elaborat de către pr. Ioan Mircea, în volumul Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986, p. 708).
Prin suprimarea diferenţei de 13 zile, cu care Calendarul Iulian rămăsese în urma Calendarului astronomic şi totodată şi faţă de Calendarul Iulian îndreptat, s-a readus data echinocţiului de primăvară de la 8 la 21 martie, adică la locul lui din calendarul solar, după cum stabiliseră mai demult Părinţii Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325).
Pentru a se evita o confuzie între Calendarul Iulian îndreptat din Biserica Ortodoxă şi  Calendarul Gregorian din Bisericile neortodoxe, în urma hotărârilor luate la  Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923), calendarul îndreptat se mai numeşte şi Calendarul Neo-Iulian sau Constantinopolitan,  o precizare şi un avertisment în plus pentru tot creştinul ortodox de bună credinţă dar mai puţin documentat, că nu este vorba nicidecum de Calendarul Gregorian numit impropriu şi catolic, deşi şi unul şi celălalt înseamnă acelaşi lucru, deşi şi unul şi celălalt a fost îndreptat corespunzător normelor prescrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii celei Una, Sobornicească şi Apostolească, întruniţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
La Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naţionale. Hotărârea luată atunci, cu privire la îndreptarea Calendarului Iulian, a fost şi este însă valabilă şi pentru Bisericile Ortodoxe, care n-au vrut sau au fost împiedicate să participe la susnumita consfătuire, ceea ce înseamnă că acestea pot introduce calendarul îndreptat la data pe care o vor crede potrivită, din punct de vedere al tactului pastoral.
După Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923), în anul următor (1924) , au primit Calendarul Iulian îndreptat  Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Patriarhia Antiohiei, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Grecească, Biserica Ortodoxă din Gruzia,  Biserica Ortodoxă Albaneză, Arhiepiscopia Ortodoxă a Ciprului, Biserica Ortodoxă din Polonia, Mitropolia Ortodoxă din Cehoslovacia şi Biserica Ortodoxă din Finlanda, iar mai târziu Patriarhia Alexandriei (1928) şi   Biserica Ortodoxă Bulgară (1968).
Dacă informaţiile aflate la îndemână sunt corecte, se poate afirma fără prea mare greşeală că, privitor la reforma calendarului,  Biserica Ortodoxă din Finlanda s-a dovedit cea mai progresivă  dintre toate celelalte.
Cu aprobarea Bisericii Ortodoxe Ruse, a adaptat vechiul Calendar Iulian la cel Gregorian, pe care l-a introdus deja din anul 1917, adică în acelaşi an în care şi statul rus (URSS) a introdus în viaţa civilă Calendarul Gregorian şi deci înainte de Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923).
N-au primit Calendarul îndreptat – Neo-Iulian sau Constantinopolitan, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă,  Mânăstirile din Sfântul Munte Athos (cu excepţia mânăstirii Vatoped), precum şi acei creştini ortodocşi –clerici şi mireni – din Bisericile Ortodoxe,  îndeosebi din România şi Grecia, care au respins din start reforma calendarului îndreptat şi introducerea acestuia în viaţa bisericească. Aceştia au rămas la Calendarul Iulian neîndreptat sau pe stil vechi, de unde şi denumirea de stilişti sau calendarişti şi sunt consideraţi de autoritatea bisericească superioară – disidenţi.
Bisericile Ortodoxe care au introdus calendarul îndreptat au serbat câţiva ani (între 1924-1927) Sfintele Paşti după Calendarul Iulian îndreptat sau pe stil nou, adică la aceleaşi date cu Bisericile neortodoxe (Catolică şi Evanghelică), fapt care scotea frapant în evidenţă diferenţa dintre diferitele Biserici ortodoxe, tocmai cu privire la data celei mai mari sărbători creştine – Învierea Domnului, respectiv Sfintele Paşti.

b. Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Moscova (1948)

Ca să acopere oarecum acest dezacord deranjant, Bisericile Ortodoxe (cu excepţia celei din Finlanda) care au introdus Calendarul Iulian îndreptat au hotărât, prin consens, să facă o concesie Bisericilor Ortodoxe, care au rămas la Calendarul Iulian neîndreptat, şi să serbeze Sfintele Paşti şi sărbătorile legate de ele ca dată, după Pascalia veche (adică după Calendarul Iulian neîndreptat), iar celelalte sărbători din cursul anului bisericesc să fie prăznuite după Calendarul Iulian îndreptat,  rânduială care – deşi lipsită de logică – s-a statornicit în întreaga Ortodoxie, îndeosebi după Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Moscova, din anul 1948,  ocazie cu care s-a hotărât printre altele, ca toate Bisericile Ortodoxe să prăznuiască Sfintele Paşti după Calendarul Iulian neîndreptat şi anume după Pascalia veche (Alexandrină), la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Paştele evreilor, până când toate Bisericile Ortodoxe surori vor adopta Calendarul Iulian îndreptat, iar cu privire la sărbătorile stabile (cu dată fixă n.n.) s-a hotărât, ca fiecare Biserică autocefală să se folosească de calendarul pe care îl are (Calendarul Iulian neîndreptat sau îndreptat).
La Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Moscova, în anul 1948, a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de însuşi Patriarhul Nicodim Munteanu.
Nu cunosc motivele şi nici împrejurările, în care s-a hotărât ca această conferinţă a Bisericilor Ortodoxe să aibă loc tocmai la Moscova, nici problemele prevăzute pe ordinea de zi şi nici hotărârile luate, valabile , dacă nu pentru întreaga Ortodoxie, cel puţin pentru Bisericile Ortodoxe din spatele Cortinei de Fier.
Teologii români au menţionat frecvent această conferinţă şi hotărârile luate atunci, dar cât de obiective sunt oare studiile publicate de dânşii până în anul 1990, când bine ştim că nici pentru eticheta de pe  cutia de chibrituri nu se primea avizul „bun de tipar”, până nu trecea pe sub ochiul vigilent al cenzurii? !
Nu lipsită de importanţă ar fi reconstituirea acelei documentaţii, cu ajutorul puţinilor supravieţuitori şi contemporani cu acel eveniment, cu urmări nefaste pentru viaţa Bisericii Române, documentaţie care până acum 20 de ani n-ar fi putut vedea nicidecum lumina tiparului.
Părintele Vasile Ştefan (†1976) – superiorul Capelei Mihail Stourdza de la Baden Baden – era în vremea aceea Consilier Patriarhal. În convorbirile noastre de taină, amintea adesea – nu fără o undă de mândrie – că Dumnezeu l-a binecuvântat cu „bucuria, de a fi slujit sub trei Patriarhi” (Miron Cristea, Nicodim Mnteanu şi Justinian Marina n.a.), ultimilor doi amintiţi fiindu-le Consilier Patriarhal.
Părintele Vasile n-a făcut parte din delegaţia care a mers la Moscova. Patriarhul rânduise însă, ca la întoarcere să fie prezenţi pe Dealul Mitropoliei consilierii patriarhali, cei de la Arhiepiscopie, protopopii din capitală şi cu mare probabilitate şi corpul profesoral de la Seminar şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, ocazie cu care intenţiona să prezinte şi un comunicat de presă.
S-a întâmplat însă, că un mitropolit rus s-a săvârşit din viaţă şi la pogribania acestuia urma să participe şi delegaţia clericilor români, prezentă la Moscova. Sosit din nou la reşedinţa sa din Bucureşti, Patriarhul Nicodim a prezentat un lapidar comunicat de presă, din care părintele Vasile a reţinut următoarele două amănunte: «Am fost la Moscova – a declarat Patriarhul, l-am înmormântat pe mitropolitul N., iar în Uniunea Sovietică toate sunt bune şi frumoase, aşa cum ştiţi şi voi!», „ori noi ştiam – spunea Părintele Vasile, că în Rusia nimic nu era bun şi frumos”.

c. Calendarul Neo-Iulian şi grupările stiliste

În studiul amintit mai sus,  părintele Ioan Mircea face două afirmaţii – una foarte riscantă pentru vremea aceea (1986), alta greu de împărtăşit, decât numai dacă nu este o scuză pentru îndrăzneala exprimată în prima observaţie.
Iată ce scria părintele Ioan Mircea: „Atitudinea şi exemplul Bisericilor Ortodoxe care nu au adoptat până acum calendarul îndreptat a încurajat pe o serie de credincioşi de la noi şi din alte Biserici Ortodoxe (Grecia), să ţină  în continuare stilul vechi, de unde şi numirea ce li s-a dat de stilişti sau calendarişti.” 
În continuare scrie Părintele: „Hotărârile Conferinţei panortodoxe de la Moscova, înţelese corect, puteau constitui baza pentru soluţionarea problemei şi schismei stiliste în toată ortodoxia, prin revenirea fraţilor în sânul Bisericii, dar aceste hotărâri n-au fost acceptate de stilişti” (p. 704).
Pe părintele Ioan Mircea l-am cunoscut în anul 1973 sau 1974, când şi-a luat doctoratul în teologie la Institutul din Bucureşti, unde eram slujbaş în vremea aceea.
Părintele Ioan Mircea este preot de bună credinţă şi cred că – dacă ar trebui să scrie încă odată pe această temă – observaţiile de mai sus ni le-ar oferi mai clar şi mai obiectiv. Fraţii pravoslavnici din imediatele noastre vecinătăţi, despre care nu era îngăduit să vorbeşti altfel decât numai de bine şi care au rămas la Calendarul Iulian neîndreptat, au fost cei care au au avut atitudinea şi au dat în primul rând exemplul  despre care vorbeşte Părintele.
Cu privire la hotărârile conferinţei, Părintele nu explică îndeaproape, cât de incorect au fost înţelese de către stiliştii din România şi din Grecia, care au rămas la acelaşi calendar neîndreptat ca şi fraţii pravoslavnici de mai aproape (ruşi, ucraineni, bulgari, sârbi) sau de mai departe (Ierusalim, Muntele Athos etc.).
N-ar trebui să existe nici o îndoială, că stiliştii s-au considerat şi se consideră încă nici mai mult, nici mai puţin ortodocşi decât cei cu calendar îndreptat sau neîndreptat, chiar dacă unele evidenţe contrazic aceasta.

d. Obârşia şi manifestarea stiliştilor

Stiliştii, numiţi uneori şi calendarişti, vechii calendarişti (în l. germană Altkalendarier) sunt credincioşi ortodocşi care nu recunosc justeţea şi necesitatea îndreptării Calendarului Iulian şi preferă să ţină în continuare stilul vechi, întocmai ca şi Bisericile Ortodoxe din imediata vecinătate geografică (rusă, sârbă) sau de mai departe (Ierusalim, Muntele Athos).
Deosebirea a constatat în faptul, că stiliştii, fără să ia în consideraţie motivele evidente, care au stat la baza îndreptării calendarului, au făcut din calendar „centrul doctrinei şi vieţii lor religioase, socotind că mântuirea sau osânda veşnică atârnă nu de corectitudinea învăţăturii de credinţă şi de împlinirea Bisericii, ci de respectarea <<sfântului calendar>>, care e cel vechi, nu cel nou”. Prin diferite acţiuni propagandiste au perturbat pacea în Biserică. Şi-au creat ierarhie proprie, considerată de către Biserica Română (cel puţin până în anul 1990) necanonică.
S-a afirmat despre stilişti, că au schimbat aşezăminte de cult ortodox şi de viaţă religioasă, de pildă, că repetă Sfintele Taine (Botezul şi Cununia) la cei care se înregimentează în comunităţile stiliste, sfinţesc bisericile fără antimis şi fără arhiereu, oficiază ierurgii, de pildă slujba înmormântării, ba chiar şi Sfânta Liturghie, fără preoţi (!).
Biserica Română n-a trecut cu vederea aceste alunecări primejdioase din Ortodoxie şi i-a considerat separaţi de Biserica românească, schismatici şi eretici. Alte informaţii, amănunţite şi serioase,  despre relaţiile dintre stiliştii din România şi Biserica Ortodoxă Română în ultimii douăzeci de ani,  nu sunt la îndemână, în afară de cele de pe paginile de internet, dar nici acelea demne de luat în samă, fiind presărate cu argumente îndoielnice şi lipsite de obiectivitate. De altfel, nici n-ar fi relevante pentru scopul cu care a fost întocmit prezentul capitol, despre calendarul bisericesc şi serbarea Sfintelor Paşti.
Faptul, de a include în acest capitol informaţii şi despre mişcarea stilistă din România, se explică printr-o nedumerire personală, cu care sunt confruntat încă din anii uceniciei la seminarul teologic din grădina buzoiană, iar acum, an de an, în activitatea pastorală în diaspora ortodoxă.
Consider mişcarea stilistă din România dovada elocventă, că reformele – de orice natură ar fi ele – nu rodesc deplin, ba chiar deloc, dacă sunt dictate de sus în jos, de la vârful ierarhiei înspre credincioşi, fără o pregătire temeinică a preoţilor, a monahilor şi a credincioşilor, cu privire la necesitatea unor schimbări impuse de evidenţe de netăgăduit.
Părerea aceasta este întărită de cele petrecute la jumătatea secolul al 17-lea în Biserica Rusă, în vremea Patriarhului Nikon – Nikita Mina (*1606 –†1680), dar şi mai în vremurile noastre, în Biserica Romano-Catolică de după Conciliile I şi II Vatican (1869-1870  respectiv 1962 -1965).
Urmând exemplul Bisericii Greciei, Patriarhul Nikon a iniţiat în Biserica Rusă o dublă reformă, care viza revizuirea şi îmbunătăţirea (diortosirea) textelor cărţilor liturgice şi ale Bibliei, precum şi suveranitatea autorităţii spirituale (sinodul) faţă de puterea politică (ţarul rus) în treburile bisericeşti. Reforma, încurajată şi susţinută şi de către ţarul Rusiei – Alexei Mihailovici, a fost declarată realizată şi consimţită abia după ce Sinodul Ortodox Rus s-a întrunit de trei ori (1654-1656).
Nu ştim cât de pregătiţi vor fi fost preoţii, cinul monahal şi credincioşii ruşi, ca să primească din start reforma liturgică. Ştim însă, că mulţi dintre aceştia – încurajaţi de către protopopul Avvacum (*1621– † 1682) – au respins reforma, care – în cele din urmă – a fost obârşia schismei rascolnicilor, divizaţi mai târziu (1654) în două grupări diferite: Popovţii ( Popovcy), care admit ierarhia bisericească şi Bezpopovţii (Bespopovcy), care au înlocuit preoţii, cu călugări laici (!?).
Se ştie, că nici hotărârea Patriarhului Nikon, motivat de către opozanţi să renunţe la reformă, nici sinodul întrunit la Moscova (1666-1667), la care au participat şi Patriarhii Alexandriei şi Antiohiei, care a aprobat reforma, şi nici arderea pe rug a lui Avvacum nu i-au readus pe rascolnici în sânul Bisericii, de care s-au despărţit din motive greu sau deloc de înţeles.
Fenomene asemănătoare s-au produs şi în sânul Bisericii Catolice. După Conciliul I Vatican (1869-1870), comunităţi bisericeşti  din Germania, Olanda, Austria, Elveţia, Polonia, Portugalia, America de Nord şi insulele Filipine au respins reformele promulgate de Conciliu şi au rămas la tradiţia veche a Bisericii Catolice. S-au separat de Biserica Catolică şi s-au constituit  în  Biserici autocefale, cunoscute sub denumirea Biserica Vechilor Catolici (Uniunea de la Utrecht).
Nici reformele promulgate de Conciliul  II Vatican (1962 -1965) n-au fost primite în unanimitate de către toţi clericii şi credincioşii catolici. O parte dintre ei s-au separat şi s-au constituit, în anul 1970,  în societatea preoţilor de tradiţie catolică Fraternitas Sacerdotalis Sancti Pii X (Frăţia Preoţilor Sfântul Pius al X-lea), numită şi Frăţia Pius (în l. germanăPiusbruderschaft), având ca întâistătător pe Arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre (*29 Noiembrie 1905 – † 25 Martie 1991).
Aceştia resping unele puncte din reformele promulgate de Conciliu, cu privire la învăţătura de credinţă, la deschiderea Bisericii Catolice spre mişcarea ecumenică, la libertatea religioasă, colegialitatea episcopilor sau la cultul liturgic – devenit prin reforma liturgică (spun ei) „modernist” . Din 1970, Frăţia Preoţilor Sfântul Pius al X-lea  nu mai are statut canonic în cadrul Bisericii Romano -Catolice, iar preoţii şi episcopii sunt consideraţi vagantes (în înţelesul de clerici hoinari).
Încercările Papei Benedict al XVI-lea, la 21 ianuarie 2009, de a reabilita pe cei patru episcopi hirotoniţi „ilegal” în anul 1988, au rămas (din motive mai puţin teologice) deocamdată fără rezultat.
Ştiam de existenţa mişcării stiliste din România, cunoşteam şi motivele care i-au stat la bază,  mai puţin însă sau chiar deloc ştiam despre abaterile de la rânduielile bisericeşti, liturgice, sau chiar de la învăţătura de credinţă, pe care nici o Biserică Ortodoxă, dintre cele care încă nu au în folosinţă calendarul îndreptat, nu le-ar îngădui cu nici un preţ.
Era ştiut, că stiliştii din România nu erau recunoscuţi de către autorităţile de stat ca şi cult religios de sine stătător (adică cu mărturisire de credinţă, cu slujbe religioase etc., deosebite de cele ale Bisericii Ortodoxe Române). De asemenea se ştia, că şi stiliştii erau – nici mai mult nici mai puţin decât celelalte culte din România –  sub continua observaţie a serviciului de securitate naţională (Securitatea).
Nici la Seminar şi nici la Facultate nu ni s-a vorbit în detaliu despre vreo cruciadă a Bisericii Ortodoxe Române împotriva stiliştilor, nici înainte şi nici după Conferinţa panortodoxă de la Moscova, din anul 1948, în preajma căreia s-a purces la desfiinţarea(!) Bisericii Catolice de rit Bizantin din România (Biserica Unită).
Ar fi fost chiar paradoxal, pe deoparte să stai în comuniune de credinţă şi liturghie cu Bisericile Ortodoxe cu Calendarul Iulian neîndreptat şi pe de alată parte, să militezi pentru dizolvarea parohiilor stiliste, organizate între timp în protopopiate şi episcopie.
Altfel stau sau ar trebui să stea lucrurile de douăzeci de ani încoace. Pagini întregi de internet cuprind păreri interesante pro şi contra, cu privire la stilul nou şi stilul vechi, unele obiective, altele mai puţin sau chiar deloc, împodobite însă cu apelative şi insulte la adresa autorilor, a slujitorilor bisericeşti şi a Bisericii în general, dovadă că, din 1924 până în prezent, lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în mai bine….

Dacă în România, diferenţa dintre Calendarul iulian îndreptat şi cel neîndreptat se observă pe ici pe colo, îndeosebi odată în an, la 15 ianuarie, când românii din Republica Moldova serbează Anul Nou la Poiana Braşov sau altundeva în România, altfel stau lucrurile în diaspora ortodoxă, îndeosebi acolo unde români, greci, ruşi, sârbi folosesc acelaşi lăcaş de cult, cum este situaţia comunităţilor ortodoxe din Freiburg, în Germania.
Creştinii neortodocşi nu pricep, de ce creştinii ortodocşi – români, greci, ruşi, sârbi, bulgari, ucraineni,  etiopieni – serbează Sfintele Paşti la o dată comună, dar alta decât cea din calendarul lor (Gregorian), iar Crăciunul îl serbează la date diferite: unii (români, greci, bulgari) la 25 Decembrie, iar alţii (ruşii şi sârbii) – la 7 Ianuarie.
Din convorbirile cu slujitorii bisericeşti şi cu enoriaşii din comunităţile ortodoxe, cu privire la îndreptarea calendarului într-un viitor apropiat, se poate afla că aceasta nu va fi posibilă nici măcar într-un viitor îndepărtat. Ceea ce nedumireşte este faptul, că nu numai slujitorii dar şi enoriaşii consideră că lucrul acesta este din străbuni şi deci foarte normal, cam cum argumentau în trecut Episcopii Anicet şi Papa Victor I, sau  înaintea  celor doi ierarhi – poetul roman Publius Terentius (*195 ? –†  159 î.d.Hr.) „nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ce face el e bine”  – deşi oamenii cu care vorbeşti nu par a fi nici pe departe ignoranţi.
Dar ceea ce uimeşte, până dincolo de puterea de a înţelege, este aceea, că nu se ţine seama nicidecum de faptul, că îndreptarea calendarului, atât în Biserica din Apus, cât şi în cea din Răsărit, s-a făcut de fiecare dată cu un singur scop: Sfintele Paşti să fie sărbătorite în întreaga creştinătate la aceeaşi dată, pe care au stabilit-o Părinţii Bisericii celei Una şi Sfinte, întruniţi pentru prima oară în Sobor ecumenic la Niceea, în anul 325.
Argumentele sunt ascultate cu interes, însă rămân fără ecou şi până la urmă, nu sunt nimic altceva, decât „vox clamantis in deserto” (Matei 3,3).

Referinţe bibliografice

– Lexikon für Theologie und Kirche, 2. Auflage, Verlag Herder Freiburg, 1986;
– Preot Profesor Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, cu noţiuni de artă bisericească,
    Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1985;
– Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 2004;
– Pr. Ioan Mircea, Pr. Prof. Ene Branişte, Pr. Prof. Dumitru Radu, Calendarul Bisericesc şi stilismul –
studiu colectiv în: Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1985, p. 698-714;
– www.julianischer Kalender – wikipedia
– www.gregorianischer Kalender – wikipedia
– www.altkatholische Kirche  – wikipedia
– www.Priesterbruderschaft St. Pius X. – wikipedia

Protoiereu Sorin Petcu – Freiburg, în august a. D. 2010