Pentru extindere
daţi Klick pe imagini
de Protosinghel Graţian R a d u
Lăsatul secului de brânză era aşteptat cu nerăbdare. De cu vreme, mama gătea tot felul de bunătăţi. Pregătirea avea un caracter aproape tainic. Niciodată nu ne lăsa să ne vârâm nasul prin oale, prin cuptor, sau să contemplăm maşina de gătit…
Dacă întrebam «ce este acolo?» sau «ce faci acolo?», răspunsul era scurt: «O să vedeţi voi dăsară». Drept e că rar aveam ocazia să întrebăm, căci întotdeauna ne făcea vânt din casă, te miri cu ce fel de îndeletniciri pe-afară, aşa ca să terminăm, odată cu căderea întunericului….
Când ne adunam în casă, totul era gata şi cu grijă acoperit. Până la punerea mesei, cătam totuşi să aflăm ce ne aşteaptă, şutulind pe cei mai mici, cari nu avuseseră misiuni pe afară; căci, numai cu mirosul, nu eram siguri să ghicim. Dar nici ei nu prea ştiau ce se află în cutare oală sau cratiţă….
În timp ce ni se recomanda să stăm cuminţi, tata ajuta pe mama să încarce masa; tot el făcea şi rugăciunea. În timpul mesei, trebuia să fim cuviincioşi; nu aveam voie să glumim ori să râdem, căci «Maica Domnului stă sub masă în genunchi şi se roagă ca toţi copiii să crească mari şi să fie cuminţi». Eram liberi să cerem ce doream şi să mâncăm cât ne ţine pielea…
Protosinghelul Graţian Radu (1911-1992)
Lipsea de pe masă, căci nu era loc, dar nu lipsea niciodată de lăsatul secului, un blid enorm de scovergi, pus cu grijă într-o firidă şi acoperit cu un ştergar curat de tort, ca să stea călduţe.
Cam pe sfârşite, mama îl lua şi-l punea în mijlocul mesei. După ce tata făcea rugăciunea de mulţămită, ajuta mamei să mute masa, aşa cum se găsea, mai într-un colţ.
Ni se spunea că, în seara de lăsatul secului, copiii au voie să stea până mai târziu şi să mănânce de pe masă, care ce va pofti…
Ca să treacă timpul, tata ne cerea să scoatem cărţile, să trecem la lampă şi să citim «ceva frumos». Îi plăceau nespus de mult bucățile de istorie; mama, prefera poeziile. Despre războaiele lui Ştefan cel Mare, ale lui Mircea şi ale lui Mihai Viteazul, să fi auzit în fiecare zi tata şi tot nu-l săturau…
Când auzea de Podul Înalt, ne oprea şi începea să ne povestească cum a pierdut braţul stâng în luptele de la Predeal; «vărsat» la serviciul auxiliar, a ajuns în Moldova şi pe la Podul Iloaii, care, după el, era tot una cu Podul Înalt.
Şi astăzi, după 40 şi mai bine de ani (povestirea a fost publicată în 1967), mă minunez de memoria şi talentul cu care ne povestea campania din 1916-1918, ca de la egal la egal, parc-am fi fost nişte veterani de la Rovine, Codrii Cosminului, Posada ori Griviţa…
Această metodă crea în noi un sentiment de apăsare, căci, deşi citeam despre evenimente petrecute cu sute de ani înainte, noi, tot nişte mucoşi eram; de altă parte, ne ajuta să ne coacem: când termina de povestit, parcă mai crescusem cu un lat de palmă…
Înainte ca cei mici să adoarmă ca nişte dovleci, care pe unde-l apuca somnul, mama îi îndemna să mai ia câte-o scovergă. După nimic nu ne părea rău, dacă rămânea, ca după scovergi. Când nimeni nu mai voia nimic, mama aduna totul de pe masă şi dădea la pisici şi la câini; în seara aceea era belşug pentru toţi ai casei…
A doua zi, mama schimba oalele de dulce cu cele de post, iar lingurile le fierbea cu cenuşă … intram în Păresimi. Postul era post până la Paşti. Prunele de toamnă, despicate şi uscate la soare, nucile, merele şi perele, turta frământată cu dovleac, coaptă în cuptor, ne era provizia de amiază la şcoală. Seara, acasă – ciorba de fasole sau de cartofi, cu mărar, cimbru şi pătrunjel, cu murături şi mămăligă caldă; nici azi nu le dau pe nu ştiu ce alte bunătăţi….
În timpul postului, prima surpriză şi schimbare era la 9 martie: Măcinicii. Cu câteva zile înainte, împreună cu tata, adunam cu grebla toţi ogrinjii de la vaci şi de la oi şi făceam câteva grămezi, în grădina din faţa casei. În ajunul Măcinicilor, după ce se întuneca, îi aprindeam − şi trebuia să sărim peste flăcări de trei ori; pentru cei mai mici, făceam grămăjoare mai mici, căci toţi trebuiau să treacă prin focul Măcinicilor. Tot în ajun, tata alegea cele mai frumoase cotoloae (cotolane sau ştiuleţi) de porumb şi noi le curăţam de boabe, pe care le punea apoi să se moaie în apă rece. A doua zi, mama le fierbea bine, le potrivea din sare şi le amesteca cu sâmburi de nucă pisaţi. În ziua aceea, nu ne mai trebuia altceva..….
La Mucenici, dis de dimineaţă, mama avea un rit al ei secret: dintr-o cârpă curată făcea un mototol, îl aprindea şi cu el, fără flacără, afuma toată casa, o înconjura de trei ori, se ducea de afuma grajdul şi vitele, târla de oi, coteţele de porci şi orătănii, pivniţa şi beciul, şi venea în casă să ne afume pe fiecare în parte, începând cu tata.
Trebuia să stăm drepţi, dar cu picioarele puţin crăcănate; ea se apleca şi, de la dreapta la stânga, trecea şomoiogul printre picioarele noastre, în formă de opt. În acest timp murmura ceva, însă nu am putut niciodată să aflu ce zicea; era o taină ce-o moştenise de la maică-sa….
A doua surpriză erau Blagoveşteniile, la 25 martie. Tata se îngrijea din vreme de peşte. Când ne înorceam de la biserică, ne aştepta ciorba de crap cu zarzavat şi tăiată cu zeamă de varză, peşte, prăjit în ulei de sâmbure de nucă, şi mămăligă caldă. Seara, aceeaşi ciorbă şi peşte, fript pe grătar, în blid, cu oţet de prune.
A treia surpriză erau Floriile. Regimul, acelaşi ca la Buna Vestire. De ambele sărbători, tata aducea şi o sticlă de vin. Distribuţia o începea după un ritual precis: începea cu mama şi copiii, el se servea ultimul. Din acelaşi păhăruţ beam toţi, pe rând. Când mama primea paharul, îl ţinea în mâna stângă şi cu dreapta, îşi făcea de trei ori semnul crucii, apoi îl bea. Toţi făceam la fel. Tata punea în păhăruţ, aşa, pentru vârsta fiecăruia, dar fiecare trebuia să bea ce i s-a pus.
Săptămâna Mare trecea repede. Deniile ne adunau la biserică în jurul domnului Învăţător, care era şi cântăreţ la strană. La prohod, ne aranjam în patru grupe, aşa cum ne învăţa el la şcoală. Era lumea noastră, cântam toţi până răguşam, fericiţi când îl vedam cât de mulţumit era…
În Sâmbăta cea Mare, mama fierbea şi roşea câteva căldări de ouă. Seara, ne culcam mai devreme ca de obicei. Când se întuneca dea-binelea, satul dormea. Pe la o vreme din noapte, toată suflarea era în picioare, trezită de sunetul clopotului. Mama ne scula, ne spălam şi ne îmbrăcam, cât se putea mai repede. În drum spre biserică, rândul se îngroşa cu al vecinilor.
După slujbă, tot satul, cu mic cu mare, trecea prin faţa Altarului, de se cumineca: mama înainte, tatăl în urmă, între ei copiii, ţinându-se unul de altul, să nu se piardă. Tot în aceeaşi ordine ieşeam din biserică şi mergeam în cimitir, la mormintele străbunilor.
După ce puneam lumânări pe ele, mama scotea dintr-o trăistuţă un şervet curat, în care avea înfăşurate câteva fâţe de peşte fript. Rupea şi dădea la fiecare o bucăţică. Ţineam peştele în mâna stângă şi cu dreapta ne închinam, făcând smnul crucii de trei ori. Tata zicea Hristos a înviat!, noi răspundeam Adevărat a înviat!, şi mâncam bucăţica de peşte fript, fără nimic altceva. Mama scotea tot din trăistuţă ouă roşii. Nu ni le lăsa în buzunare, ca să nu le spargem la înghesuială…
Mai târziu, m-a interesat mult tradiţia cu peştele fript, care trebuia mâncat în noaptea Învierii, după Sfânta Cuminecătură. Nu am găsit această practică în nici o altă regiune a ţării. Probabil că-şi are originea în Sfânta Evanghelie de la Luca (24, 41-43), unde se spune că Domnul, arătându-Se ucenicilor după Înviere, ca să le dovedească că nu este nălucă, a luat «o bucată de peşte fript» şi a mâncat în faţa lor…
Când totul se termina, se făcea şi sprânceana de ziuă. Cimitirul părea o mare de licurici; şuvoaie de licurici păreau şi cărările ce plecau de la biserică spre sat.
Toţi mergeam spre casă, cu lumânările aprinse în mâini. Tata zicea că se stinge întâi a celui leneş la carte. De se stingea a lui Costică, el sufla într-a mea – şi invers – şi buclucul era gata… Tata râdea cu poftă, iar mama îl bombănea: «De-ai avea mai multă minte ca ei, n-ai băga zâzanie între ei cu poveştile tale, tocmai acum după ce luară-ţi Sfânta Grijanie» ….
Protosinghel Graţian Radu
Lectură preluată din revista Vatra, foaie românească de opinie şi informaţie,
nr. 105, XVII ianuarie−aprilie 1967, 7802 Merzhausen, p. 17-18.
