Gânduri de Crăciun în anul Domnului 2025
„Betleemul a deschis Edenul; veniţi să vedem; aflat-am desfătarea tainică înăuntrul peşterii; veniţi să privim cele din rai. Acolo S-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat puţ
nesăpat din care David mai înainte a dorit să bea; acolo Fecioara născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David. Pentru aceasta la Betleem să mergem, unde S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Icosul Praznicului).
An de an, înainte de apusul anului, creştinii sărbătoresc coborârea lui Dumnezeu la oameni, prin Fiul Său Cel Unul-Născut, Iisus Hristos, Care, acum mai bine de două mii de ani, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria în Betleemul Iudeii, în Ţara Sfântă.
Oamenii din toate timpurile au fost în continuă nelinişte şi căutare a adevărului; au dorit să cunoască adevărul despre Dumnezeu, despre lume, despre ei înşişi, despre destinul lor, de unde vin, încotro merg, care este rostul vieţii vremelnice în lume, ce urmează după ce omul s-a săvârşit din viaţă, dacă există viaţă şi dincolo de moarte.
De la oameni ştiutori de carte înaltă – filozofi, teologi, înţelepţi, au aflat răspunsuri la întrebările lor, nu însă şi garanţia că acestea erau depline şi ultimele.
Răspunsul ultim şi definitiv l-au primit de sus, de la Dumnezeu, Care, „la plinirea vremii”, în actul de supremă chenoză (Filipeni 2,7), Însuşi a luat chip de om, întru asemănare omenească făcându-Se, şi a coborât la oameni, pe pământ (vezi Slujba Botezului, Rugăciunea la sfinţirea apei), şi a şters păcatul strămoşilor, dându-Se pe sine jertfă de răscumpărare, ca prin El, oamenii să fie eliberaţi din robia păcatului.
În Cartea Sfintei Scripturi, circumstanţele căderii în păcat a primilor oameni sunt descrise destul de sumar; stă scris că Adam şi Eva au nesocotit porunca şi avertismentul lui Dumnezeu, să nu se atingă de rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului şi nici să mănânce din el, căci în ziua în care vor mânca din rodul oprit, vor muri negreşit (Facerea 2, 17).
Nesocotirea poruncii lui Dumnezeu a atras osânda asupra protopărinţilor şi asupra urmaşilor lor, moştenire cunoscută sub denumirea de Păcatul Strămoşesc, de care ne eliberăm prin Taina Sfântului Botez.
Odată cu păcatul protopărinţilor, dialogul dintre cer şi pământ, adică
relaţiile dintre om şi Dumnezeu, s-au diminuat.
După căderea în păcat, oamenii au rămas fără călăuză spirituală şi au rătăcit în întuneric pe calea păcatului.
Însă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni n-a încetat nicidecum.
Din convorbirea lui Dumnezeu cu Adam, înţelegem clar, că Dumnezeu n-a voit ca Adam cel căzut în păcat să moară definitiv.
Nu. Dumnezeu a vrut ca Adam păcătosul să se întoarcă, adică să se pocăiască, să rămână viu şi să se întoarcă în Rai, adică să trăiască veşnic. «Tu ai dispreţuit porunca Mea, de aceea te alung, însă să nu-ţi fie frică, căci vreau să-ţi arăt îndurare. De acum trebuie să trăiţi ca străini, afară, în lumea blestemului. Când însă se va plini vremea, pe care Eu am hotărât-o, vreau să vă trimit pe Fiul Meu. El va locui într-o fecioară şi va îmbrăca trup omenesc, şi prin El se va face mântuirea ta şi întoarcerea ta în rai» (Cartea Efrem, Cap. 5).
De această promisiune vorbeşte şi proorocul Isaia. «La plinirea vremii», spune el, «o fecioară, în ciuda şi împotriva legilor naturale ale naşterii oamenilor, deci pe cale minunată, supranaturală, va naşte un Fiu, al cărui nume va fi Immanuel care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu» (Isaia 7, 14).
Bunavestire,
Biserica Banului, Buzău
Oamenii din totdeauna, îndeosebi Israel – Poporul ales, adică poporul iubit al lui Dumnezeu, aşteptau înfriguraţi împlinirea făgăduinţei făcute de Însuşi Dumnezeu strămoşilor oamenilor, că nu-i va da uitării, că îi iubeşte, că îi va ocroti şi că, «la plinirea vremii», va ieşi din singurătatea Sa şi le va trimite pe Unul-Născut Fiul Său.
Dumnezeu mai vorbise cu oamenii, nu direct, ci prin intermediari– îngeri şi prooroci.
În zilele mai de pe urmă, la împlinirea sorocului stabilit şi ştiut numai de către El, în Betleem, cetatea lui David în Ţara Sfântă, s-a deschis uşa cerului, prin care Dumnezeu S-a coborât între oameni, s-a întrupat de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, şi s-a făcut om (Galateni 4,4; Simbolul de Credinţă), ca să-i elibereze pe oameni de păcatul strămoşesc şi să aducă lumii lumina cunoştinţei, adică, Făgăduinţa lui Dumnezeu s-a împlinit, căci Dumnezeu «nu minte» (vezi Tit 1, 2).
Cum S-a făcut Fiul lui Dumnezeu Fiul Omului este taină şi minune venită de sus, de dincolo de graniţele raţiunii omeneşti; este «taina cea din veac ascunsă în sânurile Tatălui», pe care nici îngerii n-au cunoscut-o (vezi Efeseni 3,9), iar omul o poate înţelege numai cu logica credinţei, în înţelesul şi admiterea cuvântului Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria, „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 37).
Nu se ştia timpul când va veni şi nu I se cunoştea identitatea. Îngerul Domnului a fost cel care a desluşit Taina cea din veac ascunsă (vezi Romani 16,25) şi a lămurit identitatea Pruncului născut în staulul din Betleem, înainte ca Acesta să Se nască.
Sfintei Fecioare i-a spus: «Bucură-Te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei, căci ai aflat har la Dumnezeu. Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, Părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit» (Luca 1, 28-35).
După Naşterea Pruncului Iisus, îngerul Domnului le-a vestit păstorilor din preajma Betleemului bucurie mare, zicând: «Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle» (Luca 2, 10-12).
Timpul şi condiţiile în care Dumnezeu a luat chip de om şi a intrat în istoria lumii sunt consemnate pe înţelesul tuturor: «În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif, din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-au înfăşat şi L-au culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei» (Luca 2, 1-7).
Iisus Hristos a intrat în istoria lumii ca Dumnezeu adevărat şi Om desăvârşit, prin actul suprem de chenoză (vezi Filipeni 2,7), adică de smerenie desăvârşită; S-a dezbrăcat de slava Dumnezeirii, fără însă să piardă ceva din substanţa Dumnezeirii (vezi Coloseni 2, 9), Şi-a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc natura umană şi S-a făcut Fiul Omului; S-a coborât din etern şi a intrat în istorie.
Sălaşul vitelor în care Se naşte Hristos reprezintă universul rănit, lumea (Sf. Grigore de Nisa), pentru care Dumnezeu S-a întrupat ca să o restaureze, să-i dea un sens nou, frumuseţe şi demnitate, ca ea să-şi întoarcă iarăşi faţa către Dumnezeu.
Viaţa şi petrecerea lui Iisus Hristos printre oameni au fost fapte istorice. Hristos a trăit în istorie, a vorbit cu oamenii despre Sine, despre Dumnezeu-Tatăl, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut (vezi 2 Timotei 6, 16), dar, a spus El, «cine a văzut pe Fiul, acela a văzut şi pe Tatăl» (Ioan 14, 9), a făcut cunoscută lumii voia lui Dumnezeu -Tatăl, a învăţat despre Dumnezeu-Sfântul Duh, pe care l-a numit „Mângâietorul, Duhul adevărului” şi „Domnul de viaţă făcătorul” (vezi Ioan 14, 6-17), Cel care ne dăruieşte şi ne sfinţeşte viaţa, ne luminează mintea şi înţelegerea spre gândirea cea dreaptă.
Hristos ne-a învăţat despre Sine, că este Fiul lui Dumnezeu, că învăţătura adusă de El este de la Dumnezeu, că El a venit din cer să fie oamenilor călăuză în viaţă, să-i ridice la cer, pentru ca ei să devină din fiii răzvrătirii şi slugile celui rău, fiii lui Dumnezeu şi slujitori ai păcii şi ai iubirii; ne-a învăţat ce şi cum trebuie să credem, să trăim pe pământ responsabili pentru faptele noastre, pentru ca să fim moştenitori ai vieţii veşnice, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Contemporanii Lui Iisus nu L-au recunoscut ca Mesia, deoarece ştiau de unde vine El şi considerau că Îi cunosc originea: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii (verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?».
Fiind stăpâniţi de incertitudinea profeţiilor mesianice, aşteptau împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, că va trimite pe Hristos; însă nu ştiau nici când va veni Acela, nici de unde este El (vezi Ioan 7, 27).
Îl aşteptau pe Hristos şi apropierea Lui, dar, în clipa în care El sta în faţa uşii, nu i-au oferit loc de găzduire. Evanghelistul Luca consemnează ingratitudinea oamenilor din vremea aceea, care nu au avut bunăvoinţa să deschidă uşa unui han, pentru găzduirea Celui care a făcut cerul şi pământul (vezi Luca 2,7).
Sfântul Ioan Evanghelistul a stilizat însemnarea Sfântului Luca, despre situaţia Sfintei Fecioare înainte de a naşte pe Hristos, în apoftegma: «În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit» (Ioan 1, 10-11).
Apoftegma Sfântului Ioan are în vedere lipsa de ospitalitate a caselor de oaspeţi din cetatea Betleem. Fiul lui David a venit în oraşul părintelui Său, S-a născut în staulul vitelor, întrucât pentru El, nu a fost loc în casa de oaspeţi. A venit la ai Săi, dar n-a fost binevenit. Apoftegma Sfântului Ioan are în vedere însă şi lumea contemporană. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care s-a făcut cerul şi pământul, vine în lume, dar nu este auzit, nu este primit, nu este crezut.
Câţi dintre creştini au timp şi loc în viaţa lor şi pentru Dumnezeu? Avem oare un loc în viaţa noastră rezervat numai pentru Dumnezeu, sau am ocupat noi înşine toate ungherele gândirii noastre, ale ocupaţiilor noastre, ale vieţii noastre?
Naşterea lui Iisus Hristos a confirmat făgăduinţa lui Dumnezeu, de a trimite oamenilor un Mântuitor, a probat proorociile mesianice şi în timpurile cele mai de pe urmă, cuvintele Arhanghelului Gavriil către Maria: «Tu vei lua în pântece şi vei naşte fiu».
Naşterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria a marcat reluarea dialogului dintre cer şi pământ şi începutul procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu, El fiind Lumina lumii. Aşa mărturisim în troparul Praznicului Naşterii Domnului pe înţelesul tuturor: «Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus…».
Naşterea lui Hristos înseamnă temelia nouă, pe care Dumnezeu a pus-o destinului omului şi al întregii lumi, Hristos fiind primul Adam, în Care noi, prin botez, devenim oameni noi. Prin botezul nostru în numele Sfintei Treimi, ne lepădăm de omul vechi; ne înnoim pentru viaţa de veci; ne îmbrăcăm în Hristos şi ne umplem de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos.
Ori de câte ori prăznuim coborârea lui Dumnezeu la om, ne apropiem de dumnezeiasca taină cea mai presus de fire şi suntem copleşiţi de un fior sfânt la apropierea de noi a lui Dumnezeu, căci «Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face, ia chipul robului, pentru ca frământătura noastră să crească întru sfinţenia harului ceresc».
Peştera din Betleem devine locul întâlnirii omului cu Dumnezeu şi altarul îndumnezeirii noastre. De acum, lumea începe să trăiască o eră nouă, întemeiată de Hristos Mântuitorul, care «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om» (Simbolul de Credinţă Ortodoxă).
Căci acesta a fost rostul Întrupării lui Dumnezeu: mântuirea omului devenit rob al păcatului şi îndumnezeirea lui, prin împărtăşirea de darurile Sfântului Duh.
Crăciunul înseamnă pentru tot creştinul autentic sărbătoarea credinţei, a iubirii şi a păcii. Prin credinţă primim adevărul despre taina naşterii lui Iisus Hristos, cea mai presus de legile firii omeneşti. Pildă ne este Sfânta Fecioară Maria. Ea a crezut cuvintelor Arhanghelului că va naşte fiu, fără să ştie de bărbat, căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (vezi Luca 1, 32-34), şi a primit să slujească minunii dumnezeieşti (vezi Luca 1,37).
Prin credinţă primim şi noi minunea aceasta, ne închinăm şi-L mărturisim pe Hristos, preamărind Naşterea Lui cea mai presus de fire, cântând cântări de bucurie bine vestitoare: «Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul!» (Catavasii la Naşterea Domnului, Cântarea 1).
Ne sunt pildă Magii de la Răsărit, care cunoşteau profeţiile despre venirea lui Mesia. Văzând că pe firmamentul cerului a apărut o stea nouă, au înţeles că aceasta este semnul că S-a născut Hristos. Au pornit în necunoscut să-L întâlnească pe Regele lumii, Care va întemeia o nouă împărăţie, nu numai pentru poporul lui Israel, ci pentru întreaga omenire.
Magii erau oameni învăţaţi, filozofi. Ştiau să citească şi să interpreteze mersul aştrilor pe firmamentul cerului. Nu le era suficientă bogăţia cunoştinţelor. Doreau să cunoască esenţialul. Doreau să cunoască ce înseamnă a fi om. Doreau să ştie dacă există Dumnezeu, unde şi cum este El; dacă El Se îngrijeşte de mersul lumii, dacă oamenii pot să-L întâlnească, dacă pot să-L vadă, dacă pot să-I vorbească.
Sufletele lor erau pline de curaj în faţa necunoscutului şi pline de smerenia credinţei. Căci vor fi avut nevoie de mult curaj, ca să interpreteze apariţia stelei ca poruncă de plecare în necunoscut, în ţinuturi nesigure, pe drumuri pline de primejdii. Atât de importantă le era căutarea şi aflarea adevărului despre Dumnezeu şi despre om, încât n-au renunţat la călătoria în necunoscut.
Au călătorit pe drumul arătat de steaua minunată şi au ajuns la Hristos, la Lumina cea Mare, care luminează pe tot omul care vine în lume (comp. Ioan 1, 9).
Ca pelerini ai credinţei, Magii au devenit ei înşişi stele şi călăuze pe drumul spre Dumnezeu. Alături de ei s-au aşezat sfinţii Bisericii din toate timpurile. Aceştia au devenit constelaţia lui Dumnezeu, care luminează nopţile acestei lumi, în înţelesul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel către creştinii din Filipi: «Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care să străluciţi ca nişte luminători în lume» (Filipeni 2, 15).
Naşterea Domnului este sărbătoarea iubirii. La Naşterea lui Hristos, întreaga făptură, cerul şi pământul, au cântat cântarea îngerilor: «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire» (Luca 2, 14). Iisus Hristos a surpat zidul ce despărţea pe oameni de Dumnezeu. L-a dezbrăcat pe om de haina urii şi a vrăjmăşiei, l-a îmbrăcat cu haina Duhului şi i-a dat pacea şi iubirea, semne ale Noului Legământ, pe care l-a încheiat cu el în duhul dragostei, care este şi rămâne legătura desăvârşirii (vezi Efeseni 2, 14-16; 4, 16-25; Col. 3, 14).
Obiceiurile cu caracter religios şi cultural din preajma Crăciunului – vizita preotului cu icoana Naşterii Domnului, în Ajunul Crăciunului, apoi binecuvântarea şi stropirea oamenilor şi a caselor lor cu agheasmă în ajunul Bobotezei, Colindele de Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează, toate acestea înmănuncheate, sunt expresii ale credinţei şi ale bucuriei la primirea vestirii că, astăzi în Betleem, cetatea lui David, S-a născut Mântuitorul, Care este Hristos Domnul (vezi Luca 2, 11), «Cel fără de început, cum au spus proorocii».
Crăciunul a fost şi este una dintre cele mai frumoase sărbători din crugul anului bisericesc în lumea creştină, atât datorită tradiţiei darurilor aduse de către Moş Crăciun, ca expresie a iubirii reciproce, cât şi pentru faptul, că sărbătoarea face să reînvie cele mai frumoase momente din copilăria noastră.
Ca pe o peliculă de film se perindă prin faţa ochilor, amintirea momentelor petrecute în comuniune de iubire cu persoane foarte dragi nouă, cu membrii familiei, dintre care unii poate că nici nu mai sunt în viaţa aceasta.
Creştinii conştiincioşi aşteaptă şi întâmpină Naşterea Domnului, punând rânduială în viaţa şi în sufletele lor; postesc, se roagă cu mai multă râvnă ca de obicei, fac acte de pocăinţă şi fapte de milostenie, iartă şi uită greşelile celor care le-au greşit în vreun fel, se spovedesc şi se împărtăşesc cu vrednicie.
Acestea fiind spuse, ar mai fi de menţionat grija faţă de aproapele nostru. Nu este vorba numai de lucruri de neapărată trebuinţă. Sunt oameni, poate chiar în imediata noastră vecinătate, care nu se pot bucura de Crăciun din diferite cauze: o boală incurabilă, plecarea cuiva drag din lumea aceasta, o decepţie într-o relaţie şi multe alte motive, care le întunecă sărbătoarea.
Aceşti oameni au nevoie de un cuvânt de mângâiere şi încurajare din partea noastră; cu aceştia să împărţim bucuria Crăciunului, în înţelesul îndemnului din colindul românesc: «Şi nu uita când eşti voios, române, să fii bun”, adică să ne străduim, ca şi oamenii necăjiţi şi în suferinţă să aibă parte, pe cât se poate, de bucuria Crăciunului.
Ca români, suntem mândri de valorile religioase, morale şi culturale, moştenite de la înaintaşii noştri. Spiritualitatea şi credinţa ortodoxă, graiul românesc original, cultura românească, datinile şi obiceiurile româneşti cu conţinut religios, sunt unicele dovezi neîndoielnice ale identităţii noastre, ca popor român, de credinţă ortodoxă.
Să rugăm pe Dumnezeu să ne binecuvânteze, să petrecem sărbătorile legate de Naşterea Domnului sănătoşi, în pace şi cu bucurie, şi să ne bucurăm de eterna prezenţă în noi şi printre noi, a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a născut în Betleem şi Se cheamă Emmanuel, ce se tâlcuieşte „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1,23).
La bilanţul anului pe sfârşite, să ne bucurăm şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cele bune, de care am avut parte din iubirea şi din milostivirea Lui; să mulţumim semenilor noştri care ne-au însoţit şi ne-au fost aproape la nevoie, la întristare şi la bucurie; să nădăjduim, că în anul 2026, care în curând va bate la uşă, vom avea parte de sănătate, împliniri şi bucurii.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi”. Amin.
La mulţi ani!
Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg, în Decembrie, a.D. 2025
