Sfânta muceniţă Parascheva Romana

Sfânta muceniţă Paraschevi Romana
cu zi de pomenire la 26 iulie

Sfânta muceniţă Parascheva s-a născut  în vremea domniei împăratului roman Adrian (117-138).
După unele tradiţii, s-ar fi născut în jurul anul 117, după altele, mai târziu (140), în Iconium (Konya în Turcia de azi) sau în Roma , din părinţi creştini, greci de origine, cu stare materială îndestulătoare. Părinţii săi erau oameni buni la suflet, milostivi faţă de cei săraci, fapt pentru care, tatăl său Agatonic (sau Agaton)  era numit şi «cel cu inimă bună».
Trăiau într-o localitate, la mică depărtare de Roma. Viaţa de familie le era paşnică şi armonioasă.
Erau însă îngrijoraţi şi trişti pentru că nu aveau copii, care să-i moştenească şi să asigure succesiunea neamului familiei. Însufleţiţi de această dorinţă, Îl rugau pe Dumnezeu să le binecuvânteze căsnicia cu copii.
Dumnezeu a auzit rugăciunile celor  doi de Dumnezeu temători. În a şasea zi a săptămânii, adică într-o vineri, li s-a născut o fată, care a fost botezată tot într-o zi de vineri, ziua în care a pătimit Mântuitorul Iisus Hristos, şi a primit numele zilei de vineri – Parascheva, în limba greacă «Paraskevi», cu înţeles de Vineri, care, în sens literar, înseamnă şi «pregătire» sau ziua de pregătire pentru sfârşitul săptămânii.
Sfânta Parascheva a primit o educaţie aleasă. Dascăli păgâni au iniţiat-o în filozofia vremii, iar mama ei, Politeia, a iniţiat-o şi a educat-o în duhul Evangheliei lui Hristos. Era pasionată de cititul cărţilor.
De timpuriu s-a familiarizat cu învăţăturile cuprinse în scrierile Sfinţilor Apostoli, din care se citea la slujbele religioase, de la care ea nu lipsea niciodată.
Avea un chip fermecător. La vârsta adolescenţei, a luat ca model chipul Preasfintei Fecioare Maria şi a hotărât să trăiască în feciorie şi să-I fie lui Hristos mireasă neprihănită.
Şi-a împodobit sufletul cu frumoase virtuţi, precum postul, cumpătarea, tăcerea, atenţia, milostenia, şi cu multe alte fapte bune plăcute lui Dumnezeu.
Părinţii ei s-au săvârşit din viaţă, când ea împlinise vârsta de douăzeci de ani. Cu bogata moştenire de la părinţi, a procedat după îndemnul Mântuitorului Hristos: «Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor Sale…. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră» (Luca 12, 15, 33-34).

Averea moştenită de la părinţi a împărţit-o săracilor şi celor în lipsă şi nevoi, apoi s-a retras într-o mânăstire, ca să slujească lui Dumnezeu, muncind şi făcând ascultare.
În mânăstire fiind, s-a hotărât să mărturisească pe Hristos deschis, pe faţă, public, chiar şi cu primejdia de a fi omorâtă pentru credinţa creştină.
La vârsta de 30 de ani, cu binecuvântarea maicii stareţe şi a celorlalte călugăriţe, a plecat din mânăstire şi a mers să vestească Evanghelia pretutindeni, în oraşe şi în sate, în numele adevăratului Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos. În vremea aceea, evreii şi romanii îi persecutau pe creştini cu înverşunare.
În Roma era împărat Antoninus Pius (138-161 d. Hr.), numit şi Evlaviosul. Acesta  îi urmase lui Adrian pe tronul imperial, în anul 140.
Antoninus, ca şi predecesorii săi, se închina la idoli. În vremea lui, creştinii nu erau  omorâţi fără a fi fost judecaţi. Dimpotrivă. Erau ocrotiţi de furia celor dezlănţuiţi împotriva lor, după legea romană, creştinii fiind judecaţi numai dacă cineva depunea o plângere oficială împotriva lor. Antoninus a abrogat însă acea lege, creştinii fiind învinuiţi de toate urgiile venite peste locuitorii imperiului, care desconsiderau religia creştină.
În acest timp Sfânta Parascheva propovăduia Evanghelia lui Hristos, îndemnând  oamenii să se lepede de cultul zeilor şi să se convertească la religia creştină. Auzind propovăduirea ei, mulţi greci şi evrei s-au convertit, devenind creştini.
Evreii dintr-un oraş, în care Sfânta Parascheva predica cuvântul lui Dumnezeu, au mers grabnic la împăratul  Antoninus şi au denunţat lucrarea misionară a Parachevei, zicând: «O, Împărate, mulţi ani să trăieşti! Oamenii cunosc legile date de tine, le găsesc bune şi le respectă. Este însă o femeie, al cărei nume este Parascheva, care propovăduieşte pe Iisus, fiul Mariei, pe care părinţii noştri L-au răstignit ca înşelător şi  antidumnezeu. Ea spune că Acela ar fi singur adevăratul Dumnezeu, iar zeii care sunt veneraţi  în vremea domniei tale sunt lemne surde şi fără simţăminte».
Auzind acestea, Antoninus, mânios, a dat poruncă să fie adusă  Parascheva în faţa lui, spre cercetarea învinuirilor. Văzând împăratul chipul ei uimitor de frumos, i-a dispărut mânia. I-a vorbit cu cuvinte linguşitoare, zicând: «O, Parascheva,  puterea marilor zei îmi este martoră, eu laud tinereţea ta, şi te îndemn să aduci jertfă zeilor, care ţi-au dăruit frumuseţea ta. Dacă faci, precum eu te sfătuiesc, îţi voi da multe daruri. Dacă refuzi bunăvoinţa mea faţă de tine, şi nu urmezi poruncilor mele, să ştii că te voi pedepsi cu schingiuiri, de care oamenii se îngrozesc numai dacă aud de ele, darmite să creadă că ar putea să le îndure».

Acestea şi altele i-a spus împăratul, ca să o măgulească. Parascheva l-a binecuvântat pe împărat, făcând semnul Sfintei Cruci, apoi i-a răspuns: «O, împărate! Să nu crezi că măgulelile şi ameninţările tale mă vor convinge să mă lepăd de iubitul meu Domnul Iisus. Căci nu există chinuri, nici pedepse, nici reeducare, care ar putea să mă despartă de iubirea Lui».
Auzind cuvintele ei, împăratul s-a mâniat iarăşi. A poruncit soldaţilor să înfierbânte un coif de metal, până se va face roşu, pe care să-l pună pe capul Sfintei Parascheva. Dar Dumnezeu, care odinioară a ocrotit pe cei trei tineri în cuptorul cel încins din Babilon şi nu i-a lăsat să ardă, a făcut o minune şi cu Sfânta Paraschiva; a turnat pe capul ei rouă răcoritoare, ferind-o de răni şi chinuri, ca semn că Dumnezeu o ocroteşte.
Mulţi greci, martori la judecata şi schingiuirile Sfintei, văzând această minune, s-au convertit atunci, acolo, pe loc, şi au mărturisit credinţa în Iisus Hristos.
Împăratul a poruncit ca aceştia să fie omorâţi în fel şi chip: unora să li se taie capetele, alţii să fie arşi de vii sau să fie înecaţi în Tibru, altora să li se jupoaie pielea de vii.
Astfel au fost ucişi la porunca împăratului cei care au crezut şi L-au mărturisit pe Hristos. Împăratul a poruncit ca Sfânta Parascheva să fie dusă în temniţă şi să rămână acolo, până când el va hotărî cum va mai fi schingiuită şi omorâtă.
În temniţă fiind, Sfânta Parascheva s-a rugat cu lacrimi la Domnul Hristos, zicând: «Ocroteşte-mă, Doamne, să rămân statornică în credinţa întru Tine şi mă izbăveşte de scandalul urii, ca să-mi deschid Ţie sufletul meu».
La miezul nopţii, a venit la ea îngerul Domnului, purtând în mâini o cruce foarte luminoasă, o trestie, un burete şi o coroană de spini. Îngerul i-a zis: «Bucură-te, Paraschevo, curajoasă eroină a Domnului. Nu-ţi fie teamă de chinurile tiranului, căci Domnul nostru, care a luat Crucea asupra Sa pentru mântuirea oamenilor, Care a fost încununat cu cunună de spini, a hotărât să-ţi fie ajutor şi să te elibereze de toată ispita, care vine asupra ta!».
După ce a rostit aceste cuvinte, îngerul i-a eliberat mâinile şi picioarele de legături, apoi a dispărut de la ea. Sfânta a crezut cuvintelor îngerului şi a stăruit în rugăciune până s-a luminat de ziuă.
Dimineaţă, împăratul a poruncit să fie adusă Sfânta Parascheva în faţa scaunului de judecată.
Soldaţii, care au venit să o ducă pe Sfânta în faţa împăratului, s-au mirat, găsind-o eliberată din legăturile de la mâini şi de la picioare.
Adusă la judecata împăratului, acesta i-a zis: «Paraschevo, după chinurile de ieri te-ai învăţat minte, sau rămâi la această prostie?».
Sfânta i-a răspuns: «Crezu tu, preacinstite împărate, că tu ai putea să clatini turnul de nezdruncinat al sufletului meu cu astfel de pedepse şi să-l aduci la tăcere? E mai uşor  să înmoi fierul  decât să îndoieşti conştiinţa mea. Dacă vrei, pune-mă la probă, ca tu să cunoşti puterea Hristosului meu».
Auzind acestea, împăratul, s-a mâniat şi mai amarnic. A poruncit soldaţilor să o spânzure pe Sfântă cu părul capului ei pe un stâlp şi cu torţe aprinse să-i ardă subţiorile şi alte mădulare ale corpului.
Sfânta a îndurat schingiuirile, ocărând pe împărat şi dispreţuind pretinşii dumnezei.
Văzând împăratul că, în pofida chinurilor, Sfânta nu se lasă nicidecum înduplecată, a poruncit să umple un cazan cu ulei şi cu păcură şi să-l ţină deasupra focului până va fierbe în clocot, apoi să o arunce pe Sfânta în uleiul fierbinte.
Toate acestea s-au făcut întocmai după porunca împăratului, dar Sfânta Parascheva, rugându-se continuu Domnului, a rămas nevătămată. Ba mai mult, a spus celor care o chinuiau că se simte ca şi când ar fi într-o baie răcoroasă.
Văzând acestea, împăratul  a rămas uimit în faţa acestei minuni. A crezut că Sfânta a făcut să se răcească conţinutul cazanului prin vrăjitorie, de aceea s-a apropiat de cazan şi a zis către Sfântă: «Stropeşte-mă cu acest ulei, o Paraschevo, care eşti în cazan, ca să mă conving că este fierbinte. Căci de fapt păcura şi uleiul ard, aşa îmi închipui eu. Ceea ce eu văd la tine, tu nu arzi!» . Sfânta Parascheva şi-a umplut mâinile cu acel amestec de ulei şi păcură şi l-a aruncat împăratului în faţă. Îndată pupilele ochilor împăratului au orbit, iar acesta a strigat cu mare glas: «Fie-ţi milă de mine, roaba adevăratului Dumnezeu, redă-mi lumina ochilor mei şi eu cred în Dumnezeul, pe care tu Îl propovăduieşti».
Parascheva s-a rugat pentru împărat, l-a vindecat de orbire şi l-a botezat în numele Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, un singur Dumnezeu.

Minunea aceasta a făcut ca Sfânta Parascheva Romana să fie cunoscută şi cinstită până în zilele noastre, drept vindecătoare a bolilor de ochi.
Împăratul Antoninus, devenit creştin în circumstanţele descrise aici, a eliberat-o pe sfânta Parascheva şi i-a îngăduit să vestească religia creştină prin imperiu, punând totodată capăt persecuţiilor împotriva creştinilor.
Sfânta Parascheva însă a părăsit cetatea Romei, mergând în alte cetăţi şi ţări, unde a propovăduit pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
După moartea împăratului Antoninus Pius, în anul 161, pe tronul imperiului se afla urmaşul acestuia, împăratul Marcus Aurelius (161-180). În imperiu s-a dezlănţuit ciuma – boală infecţioasă şi epidemică, pe care romanii au pus-o pe seama zeilor lor, crezând că aceştia sunt «mânioşi», din cauza toleranţei faţă de religia creştină.
Bănuielile şi învinuirile au dus la schimbarea legislaţiei cu privire la creştini, care, în zeii păgâni nu credeau şi nici jertfe nu le aduceau, astfel că poarta persecuţiilor creştinilor a fost larg deschisă.
Sfânta Parascheva a sosit într-o cetate, al cărei comandant era un bărbat, numit Asklepios. Cu privire la Asklepios, nu ştim dacă este vorba de acelaşi Asklepios, care apare până în anul 157 d. Hr. ca arendaş al provinciei Donauzoll (Germania de azi), mai apoi ca Asklepios Procurator Augustorum  et Faustinae, în vremea împăraţilor Marcus Aurelius şi Lucius Verus (161-169 d. Hr.), întrat  în istorie prin inscripţia săpată în piatră în oraşul Trier (Germania).
Sfânta Parascheva a propovăduit cu foarte mult curaj Cuvântul Adevărului, în cetatea aflată sub comanda lui Asklepios.
Acesta, auzind de Parascheva şi de predicile ei, a poruncit să fie adusă la el, şi aşa s-a şi făcut.
Asklepios a întrebat-o: «De unde eşti tu, Femeie, şi cine este acest Dumnezeu, cel nou pe care tu Îl vesteşti?».
Sfânta Parascheva a rostit numele Mântuitorului Iisus Hristos şi, însufleţită de puterea Crucii dătătoare de viaţă, a răspuns: «De unde sunt eu, o rege, nu este important pentru tine să ştii, nici folositor. Dumnezeul pe care eu Îl propovăduiesc nu este nou, precum zici tu, ci este fără timp şi veşnic; El a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt. El a venit pe pământ să mântuiască lumea, S-a întrupat, a fost răstigni, S-a înălţat la cer, şi iarăşi va veni să judece lumea şi pe fiecare după faptele sale. Pe Acest Dumnezeu Îl propovăduiesc eu, pe Acesta Îl mărturisesc eu ca pe adevăratul Dumnezeu. Pretinşii tăi zei,  n-au făcut cerul nici pământul. Socoteşte-i pierduţi, cum a spus mai înainte Proorocul Ieremia».
Auzind cele rostite de către Parascheva, Asklepios s-a tulburat iarăşi. A poruncit ca Sfânta să fie dusă şi aruncată într-o groapă cu şerpi mari, după alte tradiţii la un zmeu, care trăia în afara cetăţii (un zmeu era un şarpe, care, bine hrănit, după mulţi ani, se mărea devenind înspăimântător, de aici şi numele de zmeu). Când a văzut-o zmeul pe Parascheva a urlat înfiorător şi a împroşcat-o cu mult fum, ca şi cum ar fi vrut să o înghită. Sfânta nu s-a înspăimântat. A făcut semnul Sfintei Cruci şi a strigat către zmeu: «Tu, bestie cumplită, peste tine a venit mânia lui Dumnezeu şi iată se prevesteşte acum  strivirea ta, căci mulţi nevinovaţi  ai înghiţit». Auzind cuvintele Sfintei Parasceva, zmeul a suflat spre ea dar îndată: O, minunea Ta, Hristoase Împărate, cât de mare este darul Sfinţilor Tăi!, zmeul înfiorător a şuierat puternic, s-a rostogolit şi a pleznit în două.
La vederea acestei minuni, Asklepios şi cei împreună cu el au crezut în Domnul Iisus Hristos şi, îndrumaţi fiind de către Parascheva, s-au lăsat botezaţi în numele Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi au preamărit pe Iisus Hristos.

Sfânta Parascheva a plecat din acea cetate şi a mers să vestească pe Hristos în alte cetăţi din alte ţinuturi.
A venit şi a propovăduit Cuvântul Adevărului  într-o cetate al cărei comandant se numea Tarasios. Acesta, care auzise de Sfânta Paraschiva şi despre predica ei, a poruncit să fie adusă în faţa lui şi a întrebat-o, zicând: «Care demon rău te-a adus aici, femeie, ca să defăimezi marii zei şi să propovăduieşti pe un oarecare Dumnezeu necunoscut, unul de ieri şi de alaltăieri, născut acum 150 de ani în zilele împăratului Augustus! Evreii L-au crucificat ca pe un criminal, seducător şi anti-dumnezeu?».
Sfânta Parascheva i-a răspuns: «Nu un duh rău m-a trimis aici , o rege, ca să vestesc adevărul, ci Hristos, adevăratul Dumnezeu. El m-a trimis să propovăduiesc pe Cel fără de timp (veşnic n.n.) după Dumnezeire, şi pe Cel temporar după trup, pe Cel neatins de suferinţă şi pe Cel încercat de pătimire, pe Cel nevăzut şi pe Cel văzut, pe Cel nefăcut şi pe cel făcut: Unul după natura dumnezeiască, Celălalt după cea omenească. Pe Acesta Îl propovăduiesc eu ca Dumnezeu veşnic şi numai pe Acesta Îl mărturisesc, ca Dumnezeu adevărat şi adevărat Om desăvârşit. Pe idolii surzi şi lipsiţi de sentimente, la  care voi, greci neînţelepţi, vă închinaţi cutremuraţi, îi iau în chip de râs şi îi strivesc cu picioarele, deoarece aceştia nu sunt nimic decât lemne fără suflet sau pietre fără simţăminte».
Auzind aceste cuvinte, Tarasios s-a mâniat foarte. Îndată a poruncit soldaţilor să pună într-un cazan ulei, păcură şi plumb, şi să fiarbă amestecul în clocot, apoi să o arunce pe Parascheva în acel cazan. Dumnezeu, pentru Care Parascheva suferea, l-a trimis pe îngerul care, odinioară, în Babilon, a răcorit cuptorul încins cu foc (vezi Daniel 3, 1-30).
Îngerul lui Dumnezeu cu chip de lumină s-a coborât, a stins  focul şi a  făcut întreita amestecătură fierbinte, mai răcoroasă decât apa.
Văzând această minune, mulţi greci au cunoscut puterea lui Dumnezeu.
Dar Tarasie, inconştient, căci el avea inima împiterită, iarăşi a poruncit  soldaţilor: «Luaţi pe această ticăloasă hulitoare de zei şi întindeţi-o pe pământ. Apoi luaţi vine proaspete de bou şi biciuiţi-o până când va jertfi idolilor mari sau va muri în chinuri».
Nici n-a apucat să rostească fraza până la sfârşit, că porunca a şi fost executată. Dar ce a făcut Sfânta? A dovedit tăria sa, arătând ca şi cum s-ar fi bucurat de viaţă şi altcineva ar fi fost chinuit.
Chiar şi după ce soldaţii care o brutalizau pe Sfântă au fost de două sau de trei ori înlocuiţi cu alţii,  Sfânta a rămas statornică. S-ar fi putut spune că, schingiuită fiind, se simţea ca într-o frumoasă grădină.
Tarasios, văzând statornicia Sfintei, s-a ruşinat de martorii supliciului,  pentru că el n-a fost în stare s-o învingă pe această femeie. A poruncit însă, ca Sfânta să fie aruncată în temniţă, să fie întinsă pe podea,  să-i fie ţintuite mâinile şi picioarele, iar pe piept să-i fie pusă o piatră grea.
În această poziţie a rămas Sfânta, aşteptând sentinţa împăratului cu privire la modul cum va fi ucisă.
În acea noapte Sfintei i S-a arătat Mântuitorul Hristos, însoţit de o mare ceată de îngeri şi Arhangheli, purtând lănci, şi care i-a zis:: «Bucură-te aleasă fecioară Parascheva! Să nu te înfricoşezi de chinurile pe care le pătimeşti, căci harul Meu va fi cu tine, ca să te elibereze de toată suferinţa.  Ai încă puţină răbdare, şi tu vei veni, să fii cu Mine în împărăţia veşnică».
Astfel i-a vorbit Hristos Sfintei. I–a vindecat rănile şi a eliberat-o din legături, apoi S-a ridicat la cer.
Cu poruncă de la Tarasie, soldaţii au adus-o pe Sfânta Parascheva în faţa scaunului de judecată. Văzând pe Sfânta nevătămată, fără semne de la rănile ce i se făcuseră cu o zi înainte, Tarasie a fost uimit. Apoi a zis către Sfântă: «Vezi tu, femeie, că dumnezeii mari şi milostivi cu oamenii te iubesc? Căci lor le pare rău de frumuseţea ta, de aceea ţi-au vindecat rănile, ca nu cumva să ai pe corpul tău vreo hidoşenie. Nu fi nerecunoscătoare faţă de ei, ci grăbeşte-te să mergem împreună  în templul lor, ca tu să te închini lor, şi vei primi multe daruri de la mine».
Parascheva  i-a răspuns lui Tarasie: «Nu zeii tăi mi-au redat, o împărate, sănătatea, ci Hristos, adevăratul Dumnezeu, în Care eu cred şi la Care mă închin. Cu toate acestea, dacă tu zici să mergem în templul zeilor tăi, atunci să mergem, să-i vedem pe cei despre care tu spui că trebuie să mă închin lor».
La auzul acestor cuvinte, s-a bucurat Tarasios, crezând că a reuşit s-o convingă pe Parascheva  să-şi schimbe comportamentul de până atunci şi imediat a poruncit alaiului domnesc şi mulţimii să vină grabnic la templu. Entuziasmaţi, grecii i-au urat lui Tarasie viaţă lungă.
Cei veniţi la templu erau curioşi, aşteptând înfriguraţi să vadă ce va face Sfânta. Aceasta a  ridicat mâna dreaptă, arătând spre statuia lui Apollo, şi a zis: «Vrei tu, statuie fără viaţă, să primeşti de la mine jertfă ca un Dumnezeu?».
Rostind aceste cuvinte, Sfânta a făcut semnul crucii. Demonul care locuia în statuie a strigat cu voce puternică: «Nici eu nu sunt un dumnezeu şi nici altul dintre noi, ci singur Acela pe Care tu Îl propovăduieşti este adevăratul Dumnezeu. Noi am fost mai întâi îngeri, dar din mândrie am devenit diavoli şi, de atunci, noi înşelăm  oamenii din invidie, iar ei ne cinstesc pe noi ca pe dumnezei».
Parascheva a întrebat duhul: «Atunci pentru ce mai staţi aici, devreme ce eu sunt roaba adevăratului Dumnezeu?».
Odată cu cuvintele rostite de Parascheva, de la statuile zeilor de pe altar s-a auzit muget, hărmălaie, urlet înfiorător şi vaiet de jale, apoi acestea au căzut şi s-au sfărâmat.
Văzând ce s-a petrecut cu statuile idolilor, slujitorii templului şi alţi martori din mulţimea adunată în faţa altarului au înhăţat-o pe Sfântă, au lovit-o, au târât-o afară din templu şi, înfuriaţi,  au strigat către Talasie: «Omoară pe nelegiuita aceasta care  defăimează zeii noştri, înainte ca ea, să prăbuşească atât templul cât şi pe tine, regele nostru».
Talasie, dând-uşi seama că el  nu va fi în stare, nici cu măguliri, nici cu ameninţări, nici cu alte mijloace, să-i schimbe Sfintei stăpânirea de sine şi credinţa în adevăratul Dumnezeu, a pronunţat sentiţa de judecată, zicând astfel: «Parascheva, dispreţuitoarea zeilor, care propovăduieşte pe amăgitorul Hristos ca Dumnezeu adevărat şi nesocoteşte bunăvoinţa noastră, să fie dusă afară din cetate şi să i se taie ticălosul cap».

După o tradiţie locală din regiunea Epirului, din Grecia, Sfânta Parascheva nu ar fi primit mucenicia la Roma, cum se amintește în «Viața» ei, ci în Thesprotia, în Epir, la malul râului Aheron, unde se ridică astăzi Mânăstirea Sfintei Paraschevi din Pounta.
Tradiţia spune că, după ce soldaţii au târât-o pe sfânta Parascheva în afara cetăţii, până la malul râului Aheron, la locul execuţiei, aceasta i-a rugat să-i îngăduie câteva momente pentru rugăciune.
Soldaţii au fost binevoitori. Ea a îngenuncheat pentru rugăciune, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu cugetul la Dumnezeu, s-a rugat zicând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul nemuritorului Dumnezeu, Care spre mântuirea noastră Te-ai coborât din cer şi ai venit pe pământ, pe Tine Te rog, să mă găseşti vrednică să sufăr şi să  supravieţuiesc torturilor şi pedepselor în numele Tău. Eu pe Tine Te preamăresc că m-ai găsit vrednică să urmez suferinţelor Tale. Ţie Îţi cânt cântare de laudă, că Tu mi-ai dat putere pentru iubirea faţă de Tine să mor moarte de muceniţă. Tu m-ai făcut vrednică de împărăţia Ta. Şi îndată ce eu, din iubirea faţă de Tine, am supravieţuit pedepselor şi schingiuirilor, chiar Tu, Dumnezeul meu, m-ai găsit vrednică de împărăţia Ta. Primeşte smieritul meu suflet, care caută linişte în ceata fecioarelor înţelepte».
După rugăciune, Sfânta Parascheva, cu adâncă bucurie, şi-a plecat grumazul şi un soldat i-a tăiat capul.
Potrivit tradiției, când sabia s-a ridicat deasupra capului ei, Sfânta Parascheva se ţinea cu mâinile de un stâlp de piatră, atât de strâns, încât amprentele mâinilor  ei au rămas  imprimate în piatră.
Creştinii, pe ascuns de frica grecilor, au luat preacinstitul trup al  Sfintei Parascheva, l-au uns cu  mir şi alte mirodenii plăcut mirositoare şi, lăudând şi preamărind pe Dumnezeu, l-au aşezat la loc de cinste în biserica ridicată de către ei, pe locul pătimirilor ei. Mai târziu, capul Sfintei a fost adus în mânăstirea  Sfinţii Arhangheli – Petraki din Atena.
Multă vreme după moartea Sfintei Parascheva, trupul ei – sfintele moaşte, au fost duse la Constantinopol, fiind cinstite de către credincioși până în zilele noastre.
Dumnezeu a făcut-o pe Sfânta Parascheva vrednică de cinstire, prin multele semne şi minuni care s-au făcut la mormântul ei, celor care o rugau cu credinţă pe Sfânta să le fie folositoare.
Mulţi bolnavi veneau la mormântul ei, şi, chiar numai prin atingerea  pământului de la mormântul ei, se făceau sănătoşi. Ologii se îndreptau, orbii îşi recăpătau vederea; cei stăpâniţi de duhuri rele se vindecau, multe femei neroditoare (sterpe) au născut.
Dacă cineva ar vrea să povestească cu de-amănuntul semnele şi minunile săvârşite la mormântul Sfintei Parascheva Romana, ar fi ca şi cum acela ar vrea să numere stelele cerului sau nisipul la malul mării.
Dar nu numai în vremurile de demult, ci chiar şi în zilele noastre, Sfânta Parascheva face minuni cu creştinii care, cu credinţă o roagă să le fie grabnic ajutătoare, în necazurile şi în nevoinţele lor, şi pentru mântuirea sufletului.
Acestea au fost viaţa şi nevoinţele Sfintei Muceniţe Parascheva de la Roma, binecuvântaţi creştini!  Ea s-a nevoit până la moarte de muceniţă, din credinţă neîndoielnică şi din dragoste faţă de adevăratul Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos a socotit-o demnă de preţuire şi de cinstire în lume şi în împărăţia cerurilor.
Sufletul ei cinstit şi strălucitor s-a ridicat către locaşurile veşnice şi a intrat în bucuria fără de sfârşit, la cetele sfintelor femei, în împărăţia cerurilor.

După unele tradiţii  creştine, Sfânta Muceniţă Parascheva a suferit martiriul între anii 138 bis 161, în Ikonium (140), heute Konya în Turcia, sau la Roma (Veneranda von Gallien), de unde şi numele «Parascheva de la Roma», sau Parascheva Romana.
După altă tradiţie, ea a fost omorâtă în vremea împăratului Diokcleţian (284−305).
Konstantin Akropolites i-a întocmit un acatist, iar Johannes von Euböa a scris istoria pătimirilor ei.
În Biserica Ortodoxă, pomenirea Sfintei Parascheva Romana se face la 26 iulie.
Dumnezeu a vrut ca şi românii ortodocşi din Freiburg să o ştie şi să o aibă pe Sfânta Parascheva Romana prezentă în biserica lor; să o simtă alături de ei, de bucuriile, de nevoile, de necazurile şi de întristările lor, şi împreună-rugătoare la Iisus Hristos Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.
În ziua de 10 iulie, în anul mântuirii 2016, cu ocazia sfinţirii bisericii ortodoxe române Acoperământul Maicii Domnului (Maria Schutz) din Freiburg, în Germania, în firida din suportul Sfintei Mese au fost depuse, potrivit tradiţiei Bisericii Ortodoxe,  o părticică din moaştele Sfintei Muceniţe Parascheva Romana, împreună cu părticele din moaştele Sfinţilor Mucenici Haralambie şi Trifon, darul Preafericitului Bartholomei I, Patriarhul Constantinopolului, prin mijlocirea Preasfinţitului Episcop Bartolomeu de Arianz − Vicarul Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Germania,  care a şi târnosit biserica ortodoxă română «Acoperământul Maicii Domnului» din Freiburg în Breisgau, în Germania.

Bibliografie:

Mineiul pe iulie, Sinaxar din ziua a 26-a, Bucureşti 1985, p. 286;
Pătimirea Sfintei Cuvioase Muceniţe a lui Hristos, Parascheva († 140), în Proloagele, vol. II, Craiova 1991, p. 932-933;
O legendă ortodoxă-greacă din Vieţile Sfinţilor, traducere liberă după textul transpus în limba germană de Gerold Flosdorf/Siegen;
Parascheva Romana – OrthodoxWiki
Sfânta Cuvioasă Muceniță Paraschevi din Roma | Doxologia
Text aus einer griechisch-orthodoxen Heiligenlegende –Übersetzt von Gerold Flosdorf/Siegen (Textul unei legende ortodoxe greceşti din Vieţile Sfinţilor, tradus în limba germană de Gerold Flosdorf/Siegen);
Traducere liberă în limba română de către Protoiereul Sorin Petcu.

Protoiereu Sorin Petcu