Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Biserica Ortodoxă Română din Germania de la începuturi până în prezent
– File de istorie –
«Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă;
nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor» (Ecclesiastul I, 11).
Dacă facem abstracţie de existenţa Capelei ortodoxe române din Baden-Baden, zidită în anul 1866 de fostul domnitor al Moldovei Mihail Sturza (1834-1849), cunoscută sub numele „Stourdza Kapelle”, cu o destinaţie bine stabilită de ctitorul ei şi cu un statut (testament) extrem de riguros formulat, din care cauză nu poate fi integrat în studiul de faţă, am putea spune, fără să greşim prea mult, că prezenţa Ortodoxiei româneşti în Germania îşi are începuturile mult mai devreme, deja din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu colonia de români din oraşul Lipsca (azi Leipzig), unii aşezaţi aici statornic, alţii, în majoritate negustori de diferite mărfuri, care frecventau an de an tradiţionalele târguri internaţionale de primavară («de sfintele sărbători ale Paştelui»), de toamnă («de Sinţii Arhangheli Mihail si Gavriil») şi de Anul Nou, din acest oraş.
Negustorii români mai aveau legături comerciale şi cu alte oraşe, la distanţe mai scurte, de pildă Braşov, Sibiu, Lemberg, dar cele mai intensive şi statornice erau cele cu Lipsca. Aici ei desfăceau mărfuri aduse din ţară, iar la întoarcere aduceau cu ei lucruri de manufactură, lipscărie, blăni, ştofe, culori etc., de aici şi semnificativul nume al străzii negustorilor din Bucureşti– Lipscani, vestită prin caracterul ei comercial.
Aceste târguri durau «câte o lună de zile, cel puţin», negustorii români fiind obligaţi adesea, să prelungească şederea lor aici, pentru câteva săptămâni sau chiar luni. Şi cum târgurile aveau loc în preajma anumitor zile mari, de pildă sărbătoarea Sfintelor Paşti, datoriile creştineşti nu puteau fi îndeplinite după «rânduiala ortodoxă» de acasă, astfel că se făcea simţită nevoia asistenţei pastorale la faţa locului. Ne având o biserică ortodoxă a lor, românii au frecventat capela grecilor ortodocşi de aici, lucru înlesnit şi de faptul, că mulţi dintre ei cunoşteau limba greacă.
Aşadar au încheiat o înţelegere cu epitropii capelei greceşti, ca să ajute şi dânşii cu cele de trebuinţă la întreţinerea acesteia, pentru ca în schimb să li se dea şi lor posibilitatea, de «a se închina şi a se înbiserici» şi ei într-însa, atunci când vin pentru târgul de la Lipsca.
Deşi data, când s-a încheiat această înţelegere cu epitropii greci, nu e consemnată nicăieri în chip expres, cred că nu am greşi prea mult, dacă o localizăm cel mai târziu în anul 1818, ţinând seama şi de menţiunea expresă făcută la începutul actului de constituire a Capelei române (1858), când românii, ne mai având dreptul să se folosească de capela grecilor, au fost obligaţi să pună bazele unui locaş de închinare propriu: «Noi, neguţătorii români din Principatele Dunărene, cari venim în oraşul Lipsca, pentru negoţ, văzându-ne acum expulzaţi, cu nedreptate, dela pretinsa capelă grecească din acest oraş, care în spaţiu de mai mult de 40 de ani s-a ţinut cu cheltuielile predecesorilor noştri şi cu ale noastre, ne-am adunat cu toţii în unire de cuget aici în oraşul Lipsca, la anul mântuirii 1858 la târgul de Paşti şi am hotărît cu toţii, a fonda aici o capelă română… »; căci cu vremea, capela grecilor ajunsese să fie întreţinută numai din contribuţiile negustorilor români, fără ca acestora să li se rezerve şi dreptul de a asculta şi oficia sfintele slujbe şi în limba română.
Nemulţumiţi de acest inconvenient, în anul 1852, «cu prilejul târgului de sărbătorile Sfintelor Paşti», negustorii români au comunicat epitropilor greci că, «ei dau cu dragă inimă, ajutorul lor pentru sfânta biserică, dar cer în schimb, ca să se oficieze măcar o parte din sfintele slujbe şi în limba românească, nu numai în greceşte». Grecii au acceptat cererea românilor, pentru că ştiau că «fără români nu vor putea întreţine capela numai cu cheltuielile lor» şi au încheiat cu aceştia şi un contract scris.
Capela ortodoxă română
Sfântul Arhanghel Mihail
de la Lipsca în a.D. 1859
Nifon Rusailă (1789 -1875),
Mitropolitul Ungro-Vlahiei
(1850-1875)
Întrucât nu aveau preot, care să ştie şi greceşte şi româneşte, i-au împuternicit pe români «să aducă din ţara românească un preot, cu cunoştinţele cerute». Astfel, la cererea negustorilor români, Mitropolitul Nifon al Ungro-Vlahiei a numit, la 5 august 1852, preot slujitor la capela ortodoxă greacă din Lipsca pe ieromonahul Ghenadie Ţeposu, de fel din comuna Potoceni, cca. 25 km depărtare de Buzău, cu care scop l-a hirotesit confesor (duhovnic) şi arhimandrit.
Ghenadie era un călugăr distins, erudit, şi se bucura de o deosebită consideraţie în faţa contemporanilor săi. La 20 august acelaşi an (1852), a fost instalat la capela ortodoxă din Lipsca.
Cu el s-au deschis perspectivele existenţei unei comunităţi române ortodoxe în Lipsca şi a zidirii unui locaş de rugăciune propriu, în care sfintele slujbe să se săvârşească în limba română, cum se va arata mai jos.
Venirea ieromonahului Ghenadie la Lipsca era condiţionată de cunoaşterea a două limbi –greaca şi româna, întrucât, prin folosirea unui singur locaş de cult, cele două comunităţi erau obligate să convieţuiască. După cum părintele Ghenadie însuşi mărturiseşte, el a slujit de la început în româneşte şi greceşte, spre deplina mulţumire a ambelor comunităţi.
Nu se cunosc îndeajuns motivele pentru care, în 1863 părintele Ghenadie a părăsit Lipsca, revenind la Bucureşti, probabil pentru a i se încredinţa sarcini ierarhice superioare, cum dealtfel s-a şi întâmplat. Înainte însă de a se întoarce în ţară, a întocmit un amănunţit istoric al acestei Capele ortodoxe, scris pe o condică a capelei, care (condică) s-a pierdut demult. Din acest istoric (singurul dealtfel) am selectat datele, pe care le-am considerat mai importante şi mai relevante pentru cititorii zilelor noastre.
Aşa cum am mai spus, grecii au fost mulţumiţi chiar de la prima Sfântă Liturghie slujită de părintele Ghenadie, de cunoştintele lui în ale limbii greceşti în Liturghie, dar n-au acceptat, ca la slujbe să fie pomeniţi, pe lângă patriarhul Constantinopolului şi regele Greciei, ţarul Rusiei, Chiriarhul său, adică mitropolitul Ungro-Vlahiei şi domnitorul Ţării Româneşti, aşa cum era obiceiul şi cum îi ceruseră şi negustorii români, care mijlociseră pentru venirea lui, ca slujitor român ortodox la Lipsca.
În urma protestelor grecilor şi după sfatul românilor, părintele Ghenadie a scos din diptice numele interpolate, dar s-a hotărât, mai întâi numai în sinea lui, ca la timpul potrivit, să pună la cale zidirea unei biserici ortodoxe la Lipsca, pentru nevoile religioase ale românilor de aici.
Altă divergenţă, între părintele Ghenadie şi epitropii greci, s-a iscat din cauza costumului preoţesc, pe care Părintele evita să-l mai poarte în locuri publice, din cauza copiilor.
Iată ce consemnează părintele Ghenadie privitor la acest necaz: «Între acestea, o mare necomoditate sufeream din cauza costumului meu preoţesc, sau mai bine a-şi zice turcesc; căci cum ieşeam din casă, îndată mă vedeam excortat de copii şi petrecut pretutindeni cu insulta infiltrată la germani „jidan leşesc” Pe dealtă parte, ştiind eu din istoria bisericească, că până în secolul al 6-lea, preoţii şi episcopii nu se distingeau într’un nimic la costume de nimeni, şi chiar după aceea, biserica n’a canonizat niciodată costumul preoţesc, ci a lăsat pe fiecare a se purta cum va voi, numai să fie modest, spre a da mirenilor exemple de simplitate şi nu de lux. Spre a putea dar ieşi afară ca ceilalţi oameni, mă determinaiu a mă înveşmânta creştineşte»”.
Grecilor nu le-a plăcut această abatere, de la frumoasa tradiţie a ţinutei vestimentare a preotului (dealtfel respectată aproape cu sfinţenie şi azi în ţara lor, ca şi în diasporă) şi l-au sfătuit să poarte costumul preoţesc.
Însă Părintele a ignorat sfatul grecilor, iar aceştia au reacţionat cu anularea contractului încheiat cu românii.
Românii l-au apărat pe preotul lor în faţa grecilor şi au propus schimbarea atributului capelei, şi anume ca în viitor aceasta să nu se mai numească grecească, ci ortodoxă.
Propunerea românilor, deşi fusese – în principiu – aprobată de adunarea generală, a fost respinsă de Ministerul Cultelor din Dresda, după ce regina Amalia a Greciei a intervenit la susnumitul minister şi la ambasadorul rus («împeliţatul lor zeu»), în avantajul grecilor, hotarând: «capela din Lipsca, cu toate ale ei este proprietatea numai acelora de naţionalitate elenă, iar toţi coreligionarii lor, de altă naţiune, nu au a face nici o pretenţiune», adică, nici de a mai folosi biserica – s-ar înţelege – devreme ce noii epitropi (greci) au venit la părintele Ghenadie cu intenţia, de a-i reda cheile şi totodată de a-l ruga, să mai rămână (să slujească n.n.) la capelă, «până ce îşi vor aduce preoţi greci».
Capela deţinea la data respectivă (1857/1858) un capital de 12.000 de taleri.
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg
Refuzând cererea grecilor, părintele Ghenadie s-a retras într-o locuinţă privată, aşteptând deschiderea târgului de primăvară (de Paşti), cu care ocazie s-a reîntâlnit cu negustorii români veniţi la Lipsca, al căror reprezentant întru ale bisericii era Ghiţă Hagi Tudorache.
Aceştia, la propunerea părintelui Ghenadie, au hotarât fondarea şi construirea unui locaş de cult românesc la Lipsca.
Cu acest scop s-a iniţiat o subscripţie, fiecare contribuind după posibilităţi, iar cu suma subscrisă (aproape 3.000 taleri), a fost construită (amenajată?) o capelă, cu mare probabilitate într-o clădire mai mare, din strada Ecaterina nr. 6 II (Catharinenstrasse 6, II), deşi în documentaţia folosită, referitor la clădirea capelei, se vorbeşte odată de un imobil propriu, iar altă dată de plata chiriei pentru capelă.
Tot aici locuiau superiorul (preotul) capelei şi omul de serviciu, care ţinea şi loc de dascăl.
Pictura s-a efectuat «în oleiu» de către pictorul Souschen, «locuitor în Lipsca», iar românul D. Nicolae Voicovici, «afară de cei 500 taleri ce se văd în listă, a mai dăruit capelei sfintele vase, iar superiorului o bederniţă».
Obiectele de valoare cu care capela era înzestrată nu sunt menţionate, se ştie însă, că acestea au fost numeroase şi de valoare. Locaşul bisericii a fost sfinţit la 7 septembrie acelaşi an (1858), având hramul «Sfântul Gheorghe». La sfinţire au fost de faţă majoritatea ctitorilor, veniţi aici cu ocazia târgului «de Mihail».
Capela se afla sub jurisdicţia Mitropoliei Ungro-Vlahiei din Bucureşti, fără ca Mitropolitul să aibă alte drepturi «afară de acela, de a recunoaşte şi întări pe preotul ales şi recomandat de negustori»; principiu inconfundabil de clar, consemnat în § I din statutul Capelei: «Capela română din Lipsca, fiind de ritul Bisericii răsăritului şi înfiinţată numai de noi neguţătorii români din principatele Dunărene, stă de-a dreptul în relaţie bisericească cu sfânta Mitropolie din Bucureşti, fără însă ca sfânta Mitropolie să aibă dreptul de a se atinge cât de puţin de averea şi economia ei; care avere rămâne pentru totdeauna sub îngrijirea şi vegherea corpului neguţătoresc din capitala Bucureşti».
Au fost aleşi drept epitropi «7 barbaţi, plini de zel patriotic, care se însărcinară pentru soarta viitorului capelei», s-a întocmit şi aprobat Statutul Capelei şi s-au deschis liste de subscripţie, astfel că, «numai la acel târg se adună capelei un capitălaş mai mult de 3.000 de taleri, care se depuse la d-l Hagi Tudorache, cu dobândă de 10 la sută pe an».
Menirea Capelei era, după intenţia şi aşteptările ctitorilor, mai mult decât aceea, de a sluji ca loc de închinare pentru românii care locuiau aici definitiv sau temporar. Trebuie să ţinem seama, că ne aflăm la doar 10 ani după evenimentele istorice de la 1848, care au trezit conştiinţa naţională şi au hrănit simţitor duhul patriotic al popoarelor din Europa şi deci, şi al românilor din Principate. Ideile de conştiinţă naţională şi duh patriotic românesc, dar şi de păstrare a credinţei ortodoxe, devin transparente şi în textul actului de constituire a capelei:
«În numele Sfintei, celei de o fiinţă şi nedespărţită Treimi. Noi, neguţătorii români din Principatele Dunărene,…. ne-am adunat cu toţii în unire de cuget aici în oraşul Lipsca, la anul mântuirii 1858… şi am hotărât cu toţii, a fonda aici o capelă română, care să fie o mângâiere sufletească, atât pentru junii noştri români ce studiază în ţările acestea, şi care lipsiţi de braţele şi de îngrijirea părintească, dobândesc prin aceasta, mângâierea cea mai mare, putând din când în când, a primi sfânta împărtăşanie şi a auzi Dumnezeiasca slujbă, în limba noastră română, ca pentru aceasta să nu uite în străinătate datinile părinţilor lor». Cuvinte sfinte!
Chiar şi scopul filantropic, consemnat în actul de constituire şi reformulat şi în Statutul Capelei, avea în obiectivul său aceleaşi principii enunţate mai sus, după cum urmează:
§ II. «În astă capelă română, limba domnitoare va fi cea naţională, şi prin urmare, preotul ei, cată a fi român şi adus totdeodată din ţara românească, fiind ales de epitropii Capelei şi recunoscut de Mitropolitul din Bucureşti».
(§ III). «Scopul Capelei acesteia va fi îndoit. Mai de căpetenie, ca biserică zidită pre piatra sfinţilor apostoli, ea va fi o mângâiere sufletească pentru toţi românii ce se vor afla prin părţile locului acestuia; iar ca institut filantropic, ea va înlesni mijloacele, după puterea ei, la unul, la doi, sau şi la mai mulţi juni, fără mijloace, a căror funcţiune va fi de a cânta la capelă, ca să studieze în şcoalele de aici, şi dobândindu-şi ştiinţa cuvenită, să se întoarcă a o reproduce în patria noastră».
Redăm mai jos ultima pagină – scrisă în limba germană – care este de fapt ultima pagină din actul de fundaţie a capelei, şi nu Scrisoarea ministrului Golescu către Protiereul Ghenadie, cum spune legenda explicativă de sub imagine. Cu mare probabilitate, dintr-o greşală de tehnoredactare, legendele celor două documente au fost inversate (vezi mai jos al doilea document).
Capela română de la Leipzig,
Scrisoarea ministrului Golescu
către Superiorul capelei Ghenaadie Ţeposu
„Wir alle Kaufleute aus Walachey und Moldau, die wir diese Stadt in Geschäftsangelegenheiten besuchen,haben in voriger Messe gemeinschaftlich beschlossen, zukünftig in der Europäischen Börsenhalle eine moldo – wallachische Capelle einzurichten, dieselbe mit Gottes Hilfe ist fertig und bereits eingerichtet. Die Auslagen der Einrichtung und Erhaltung derselben übertreffen unsere Leitung. Weswegen wir in unserem Vertrauen gemeinschaftlich wagen, uns auch an die hiesigen geehrten Handelsleute um Hilfe auf Gegenbringung höflichst zu (gestr.: wagen) wenden. Leipzig, den 20. September 1858»
NB Descifrarea textului german a fost făcută de către Părintele Protoiereu Radu Miron de la Brühl.
Însufleţiţi de realizarea aceasta, ctitorii au apelat la guvernul român (ne aflăm înainte de Unirea Principatelor Române), «cerându-i ajutor pentru edificarea unei biserici române în Lipsca». S-a întâmplat, că multe case comerciale române, în urma crizei economice din prima jumătate a anului 1859, au dat faliment, inclusiv Hagi Tudorache, astfel că «petiţiunea» românilor a rămas o vreme fără răspuns.
Un an mai târziu (1860), noul ministru al Cultelor A. G. Golescu, vrând să dea curs «petiţiunii neguţătorilor noştri», a solicitat de la părintele Ghenadie mai întâi planul şi devizul pentru locaşul bisericii, «ca să ştie ce dispoziţiune să ia în privinţa aceasta».
Părintele Ghenadie i-a trimis documentaţia solicitată, dar l-a prevenit pe ministru că: «în Lipsca nu e rebuinţă de o biserică; căci este destul a se putea conserva capela deja înfiinţată cu atâtea cheltuieli şi sudori româneşti, dar care e gata a se închide din cauza crizei comerciale, dacă guvernul nu-i va face o subvenţie anuală, cel puţin de 400 galbeni».
Consiliul ministerial a aprobat cererea, ţinând seama de observaţia părintelui Ghenadie, astfel că «din anul 1861 s’a asigurat existenţa Capelei», fiind trecută de la această dată în bugetul Statului Român, alături de Capela Română din Paris.
Pentru înfiinţarea şi funcţionarea capelei, era nevoie de aprobarea (concesiunea) autorităţilor administrative din Leipzig, dar, cum «Biserica noastră ortodoxă nefiind recunoscută, ci numai tolerată în Saxonia», această aprobare nu a fost dată în scris, ci numai verbal: «Noi nu aflăm vre-o dificultate, ca să înfiinţaţi dumneavostră o capelă în Lipsca», cu menţionarea dreptului de a exercita (şi) cele trei acte religioase (Sfintele Taine n.n.) : botezul, cununia şi înmormântarea.
Capela Română de la Lipsca, actul de fondaţie
Partenie Clinceni (1847-1910)
Mitropolitul Moldovei
(1902-1908)
Dupa revenirea părintelui Ghenadie Ţeposu în ţară (1864), în acelaşi an, a fost numit superior la capela română din Lipsca, Arhimandritul Valerian Zamfirescu-Paladi.
Arhimandritul Valerian era de fel din Basarabia. Vieţuise deja din copilărie printre monahi, mai întâi în mânăstirea Noul Neamţ (în Basarabia?), apoi la Cozancea, în jud. Botoşani şi, mai la urmă, în (mânăstirea?) Neamţ.
Dacă avea studii teologice de vreun fel, nu este menţionat nici măcar în treacăt, dar se ştie, că era doctor în filozofie.
În timpul şederii la Lipsca, s-a bucurat de «o deosebită cinste şi învăţând nemţeşte ca un neamţu».
În anul 1878 s-a întors în ţară, după ce, fără ştirea şi consimţământul lui, a fost înlocuit (dat afară), cu Arhimandritul Partenie S. Clinceni.
Arhimandritul Partenie S. Clinceni studiase la Atena. În 1878 a revenit în ţară şi «dorind a se desăvârşi şi în cultura apuseană, intervine prin organele în drept şi cere să fie numit superior la Lipsca», fără a ţine seamă, că postul solicitat era deja ocupat de 14 ani, de către Arhimandritul Valerian. După intervenţie, şi cu acordul Epitropiei Capelei române din Lipsca, cu sediul în Bucureşti, Arhimandritul Partenie vine la Lipsca şi se prezintă la Arhimandritul Valerian, cu hârtie la mână – cum spunem noi – adică, «cu înaltul decret domnesc Nr. 1705 şi cu ordinul ministerului Cultelor Nr. 644, din 7 Iulie 1878».
Cum era de aşteptat, luat prin surprindere, Arhimandritul Valerian n-a putut să-şi revină prea repede după norocul care, pe neaşteptate, venise peste dânsul, cu multele binecuvântări din partea Epitropiei, a Mitropoliei şi a Puterii lumeşti.
Mai întâi a fost neplăcut surprins, că nici măcar nu fusese avertizat. Apoi, a refuzat să predea Capela şi lucrurile ei, sperând poate, că va fi despăgubit sau ajutat financiar, dacă ţinem seama, de ce notează el doi ani mai târziu, tot la Lipsca şi tot în legătură cu Capela de aici, nevoit fiind până la urmă să-şi amaneteze biblioteca personală (probabil şi pentru banii de drum).
A făcut ascultare, numai după ce Arhimandritul Partenie a apelat la Mitropolit, ca acesta să intervină prin Ministerul de Externe Român, pentru instalarea sa şi după ce în octombrie (1878), acesta comunică la Mitropolie: «…mi s’a predat pe seamă, mai întâi Capela, apoi una câte una, toate obiectele şi camerele Capelei, astfel că ieri m’am instalat definitiv la Capelă».
Pentru a se putea întoarce în ţară, Arhimandritul Valerian, şi-a pus biblioteca personală amanet cu dobândă, care, cum se va vedea, după revenirea la Lipsca (1880) tot ca Superior al Capelei (!?), neputând plăti datoria şi dobânda, a fost vândută, iar el a rămas păgubit.
Cum era de aşteptat, luat prin surprindere, Arhimandritul Valerian n-a putut să-şi revină prea repede după norocul care, pe neaşteptate, venise peste dânsul, cu multele binecuvântări din partea Epitropiei, a Mitropoliei şi a Puterii lumeşti.
Mai întâi a fost neplăcut surprins, că nici măcar nu fusese avertizat. Apoi, a refuzat să predea Capela şi lucrurile ei, sperând poate, că va fi despăgubit sau ajutat financiar, dacă ţinem seama, de ce notează el doi ani mai târziu, tot la Lipsca şi tot în legătură cu Capela de aici, nevoit fiind până la urmă să-şi amaneteze biblioteca personală (probabil şi pentru banii de drum).
A făcut ascultare, numai după ce Arhimandritul Partenie a apelat la Mitropolit, ca acesta să intervină prin Ministerul de Externe Român, pentru instalarea sa şi după ce în octombrie (1878), acesta comunică la Mitropolie: «…mi s’a predat pe seamă, mai întâi Capela, apoi una câte una, toate obiectele şi camerele Capelei, astfel că ieri m’am instalat definitiv la Capelă».
Pentru a se putea întoarce în ţară, Arhimandritul Valerian, şi-a pus biblioteca personală amanet cu dobândă, care, cum se va vedea, după revenirea la Lipsca (1880) tot ca Superior al Capelei (!?), neputând plăti datoria şi dobânda, a fost vândută, iar el a rămas păgubit.
În anul 1879 (luna august), Arhimandritul Partenie înaintează la Mitropolie o dare de seamă, asupra fondului disponibil pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a Capelei, acesta fiind de 5.4000 lei (1.400 lei donaţiile ctitorilor, iar 4.000 lei de la Ministerul Cultelor), arătând că suma aceasta a devenit insuficientă şi solicitând, prin mijlocirea Mitropoliei şi direct de la Ministerul Cultelor, ca pentru anul 1880, să fie alocată «o sumă de cel puţin pe jumătate cât a celei prevăzute pentru Capela din Paris». Pe lânga aceasta, solicita şi un rând de veşminte preoţeşti. În zadar însă, pentru că cererea a rămas nerezolvată.
La începutul anului următor, «prin Înaltul Decret Regal Nr. 575 din 23 Februarie 1880», Arhimandritul Partenie S. Clinceni este trecut, de la Capela din Lipsca, la Capela din Paris, în locul prea Cuviosului Arhimandrit Calistrat Orleanu, ales arhiereu cu titlul de «Bârlădeanu», la Lipsca fiind trimis din nou Arhimandritul Valerian Zamfirescu Paladi.
Arhimandritul
Valerian Zamfirescu-Paladi
Biserica ortodoxă română
Acoperământul Maicii Domnului
din Freiburg
Foto: Adrian Preda
Arhimandritul Valerian revine la Lipsca în ciuda faptului, că doi ani mai devreme fusese concediat în chip umilitor şi pe lângă aceasta mai fusese şi păgubit, şi preia Capela şi cu ea o mulţime de dificultăţi, în primul rând de ordin financiar. Negustorii români deveniseră mai rari la târgurile de la Lipsca, preferând centre comerciale mai în apropiere, iar «rapiditatea căilor ferate, chiar de se duceau acolo» le înlesnea întoarcerea acasă, îndată ce–şi isprăveau afacerile, nefiind nevoiţi să rămână în Lipsca, săptămâni sau luni, ca în vremurile trecute. Odată cu aceasta a scăzut simţitor şi numărul credincioşilor care frecventau Capela. Cei rămaşi, puţini la număr, erau studenţi şi nu dispuneau de mijloace materiale, ca să contribuie şi la întreţinerea ei, «iar neguţătorii care o întemeiaseră (ctitorii n.n.) nu se mai îngrijeau aproape cu desăvârşire de dânsa».
Subvenţia de 400 de galbeni anual, aprobată de ministrul Cultelor – A. G. Golescu, în anul 1860 – respectiv 1861, fusese redusă în 1873 de ministrul Cultelor Chr. Tell la 4.000 lei anual, «tocmai când şi proprietarul localului, în care se afla instalată Capela, ridicase chiria de la 375 la 600 taleri pe an».
Arhimandritul Valerian continuă istoricul capelei, scris de înaintaşul său Ghenadie Ţeposu şi descrie (pe alocurea cu amărăciune, dar şi cu năduf) starea deplorabilă în care a regăsit Capela: aceasta nu mai funcţiona corespunzător normelor Statutului de organizare; nu mai era administrată de către epitropi, ci de către preoţii slujitori, în măsura priceperii, a sârguinţei şi a mijloacelor de care dispunea fiecare. Banii de întreţinere erau trimişi cu mari întârzieri sau deloc. La aceasta se adăugau datoriile, preluate de la predecesorul său Arhimandritul Partenie, la care s-au adunat altele mai noi, inclusiv «dobânda banilor pentru care-mi depusesem cărţile amanet, când m’au dat afară, în 1878, zicând Mitropolia în ordinul ei «că, după cererea Domnilor Epitropi, sunt descărcat de sarcina de preot al Capelii». De aici urma, pe de o parte ruina Capelii, iar pe de alta, vinderea bibliotecii mele, pe care mi-o procurasem în timp de 12 ani. Am tot scris ca să-mi trimită domnii Epitropi suma de 1200 lei, nu ca despăgubire, ci având în vedere timpul de serviciu, modul cum am fost înlăturat şi purtarea ce-am avut-o; însă, nimic, nici un răspuns. În faţa acestor împrejurari critice, am fost nevoit a căuta şi a mă muta în alt local, mai modest, la începutul anului 1881. Dar tot atunci, Ministerul Cultelor, prin adresa Nr. 1714 din 9 Februarie 1881, către Ministerul afacerilor străine, dispune desfiinţarea acestei Capele, zicând: «Având în vedere că la Lipsca nu se mai adună mulţi Români pentru comerciu, cu începere de la 1 Aprilie 1881, am suprimat din bugetul acestui ministeriu subvenţiunea ce se da Capelei Române de acolo, ceea ce s’a comunicat atât superiorului, cât şi epitropiei respective».”
Livia Piso,
Cina cea de Taină
Biserica română din Freiburg
Foto: Iulia Vintilă
În urma acestei comunicări, epitropii capelei au solicitat Ministerului Cultelor, ca prin mijlocirea ministrului plenipotenţiar român de la Berlin, să dispună inventarierea bunurilor materiale ale capelei şi trimiterea obiectelor de valoare (argintăria şi sfintele obiecte) la Bucureşti, «pe adresa d-lui I. Zamfirescu, mare comerciant», iar cele de lemn şi de puţină valoare – să fie vândute.
Ministrul român de la Berlin a delegat cu îndeplinirea acestei misiuni pe Mauriciu Taubes, impiegat la direcţiunea regală a Căilor Ferate Române la Berlin.
Mauriciu Taubes a inventariat obiectele liturgice din biserică şi pe cele din locuinţa superiorului Capelei, a vândut pe cele mai uşoare („de lemn şi de puţină valoare”), iar pe cele de valoare („argintăria şi sfintele odoare”) le-a trimis la 16 aprilie 1881, însoţite de inventar şi proces-verbal „iscălit de M. Taubes şi de superior”, prin intermediul lui I. C. Zamfirescu, Ministerului de Culte, pe lângă adresa Ministerului afacerilor străine nr. 7506, din 25/7 1881. Cu aceasta a luat sfârşit definitiv activitatea Capelei Române din Leipzig (Lipsca), iar superiorul ei de atunci, Arhimandritul Valerian Zamfirescu-Paladi, s-a întors în ţară necăjit, păgubit şi sărac.
Averea capelei române din Leipzig, la data desfiinţării (1881), era de 21.000 lei („în efecte funciare rurale”), la care se adăuga şi valoarea obiectelor bisericeşti, trimise de Mauriciu Taubes la Bucureşti. Administrator era comerciantul I. Zamfirescu. Membrii urmaşi ai fondatorilor de odinioară au hotărât, după cum glăsuieşte un Proces-verbal din 18/30 octombrie 1881, înfiinţarea cu fondul de 21.000 lei, a unui «Institut pentru ajutorarea comercianţilor şi industriaşilor scăpătaţi, în neputinţă de a mai munci», căruia i s-a dat numele «Providenţa».
S-a ales un comitet provizoriu, cu obligaţia de a întocmi statutele, ce trebuiau aprobate de adunarea generală de constituire, iar o altă comisie a fost împuternicită, să distribuie obiectele liturgice aduse de la Lipsca, la diferite biserici, cum era prevazut în § XII, din statutul fostei Capele.
La 8 ianuarie 1882, comisia făcea următoarea comunicare în cadrul adunării generale: «Tâmpla (iconostasul sau peretele despărţitor dintre absida altarului şi naos n.n.) completă, cu icoanele, precum şi amvonul, au fost dăruite bisericii din comuna Pantelimon. Celelalte obiecte sfinte, precum: icoane, odăjdii preoţeşti, potire, policandre, candelabre etc., s-au împărţit, precum se găseşte specificat în fiecare adeverinţă, bisericilor: Bărbătescu-Nou, Oţetari, Scaune, Sfântul Constantin din Calea Plevnei, Sfântul Nicolae Şelari, Capela Bulgărească din Bucureşti, biserica Sfântul Ilie din cătunul Pasărea, comuna Piteasca, plasa Dâmboviţa, din Ilfov, şi biserica din plasa Târgşor, comuna Târgşor, Prahova».
Părintele Prof. Dr. Vasile Pocitan, care a scris un minuţios istoric al Capelei române de la Lipsca, dealtfel singurul studiu cunoscut până acum pe tema aceasta, de care m-am folosit în exclusivitate şi eu, menţionează că, în anul 1927, Sfânta Evanghelie de la Capela română din Lipsca se afla expusă într-o vitrină cu geam, «în micul muzeu al marelui palat al Camerei de Comerţ din Bucureşti».
Nu ştim dacă sediul Institutului a fost de la început în Palatul Camerei de Comerţ şi de Industrie din Bucureşti, unde îl avea în anul 1927. Adunarea generală a Institutului – din 3 februarie – a aprobat statutul de funcţionare şi a delegat pe N. Mandrea, să se ocupe cu ratificarea acestuia de către guvern, respectiv de către Rege. Ministerul Cultelor comunica la 13 februarie 1882, că «M. S. Regele a binevoit a da aprobarea Sa statutelor Institutului, prin înaltul Decret cu Nr. 43 din aceiaşi zi, şi că s’a şi dispus publicarea lor în Monitorul Oficial».
În statute nu era menţionată provenienţa fondului din care fusese înfiinţat Institutul, ci doar menirea acestuia: de a înfiinţa aziluri pentru comercianţii şi industriaşii lipsiţi de mijloace şi în neputinţa de a munci, de a oferi ajutoare băneşti acestora, soţiilor şi copiilor lor minori, ajutor financiar în caz de boală sau pentru înmormântare, întocmirea zestrei fetelor care se măritau, ajutoare financiare sau burse copiilor orfani sau lipsiţi de mijloace, ai căror părinţi au fost comercianţi sau industriaşi, spre a învăţa comerţul sau o ramură industrială oarecare.
La 29 octombrie 1882 a fost ales Comitetul definitiv (12 membri), care a procedat imediat la organizarea sistemului de finanţare. Fondul de 21.000 lei al «desfiinţatei Capele române din Lipsca», la care s-a mai adaugat suma de 1.880 lei, «lăsată prin testament de regretatul T. Verra, tot cu destinaţie pentru Capelă», a fost depus la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, pe numele Institutului de binefacere „Providenţa”.
Prin legea specială din 20 aprilie 1887, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 17 mai – acelaşi an, i s-a recunoscut Institutului, dreptul juridic de „persoană civilă (morală)”.
Cu vremea, capitalul iniţial a crescut simţitor. Dupa 25 de ani de la înfiinţare, Institutul avea în deplină proprietate terenuri, care aduceau un respectabil venit (numai moşia Domneşti din judetul Ilfov aducea pe an un venit de cca. 22.000 lei, «în afară de tăierea periodică a pădurii»). Banii se foloseau în mare parte, la finanţarea operelor de binefacere.
Până la această dată (1907), Institutul cheltuise cu operele caritative suma de 318.045 lei, iar în anul 1912 putea, pe lângă cheltuielile cu caracter filantropic, să ofere la 187 persoane sărace, foşti negustori sau din familii de negustori care au scăpătat, «mici pensiuni lunare de 5, 10, 15, 20, 25-30 lei (unul singur era cu 40 lei)».
În anul 1927, se consemnează un venit de 754.25 lei, iar după scăderea cheltuielilor (691,207 lei) – un excedent real de 63.048 lei. În darea de seamă către adunarea generală pentru anul 1926, printre proprietăţile Institutului sunt consemnate şi imobile rurale şi urbane, numele donatorilor şi sumele oferite, începând cu Regele (5.000 lei), cuprinzând toate Băncile şi terminând cu membrii cotizanţi.
* * *
Episcopul Vasile Pocitan
(1870-1955)
Cu privire la desfiinţarea Capelei române de la Lipsca şi înfiinţarea Institutului „Providenţa”, Părintele Profesor Dr. Vasile Pocitan consemna în 1927 următoarele: «Negustorii români din 1882 însă, – oameni practici ai lumii acesteia – s’au gândit mai mult la hrana trupului, decât la cea a sufletului, înfiinţând institutul de binefacere „Providenţa”, caruia îi zic institut, numai pentru a conglăsui cu statutele de înfiinţar a Capelei. Altfel, este o casă de ajutor a negustorilor şi industriaşilor scăpătaţi şi în neputinţa de a munci, care s’ar fi putut înfiinţa şi fără fondul Capelei. Lucrând astfel, ei au călcat o dorinţă sfântă a înaintaşilor lor, cari aşa au chibzuit şi au lăsat prin statute, pentru totdeauna».
N.B. Am realizat această prezentare istorică a Capelei ortodoxe române de la Lipsca (Leipzig), prin dragostea şi bunăvoinţa Părintelui Protoiereu Radu Constantin Miron – Mitropolia Ortodoxă Greacă din Germania – care, mi-a pus la dispoziţie materialul bibliografic.
Despre Capela ortodoxă română din Leipzig a mai scris: Constantin C. Sporea, Alte rumänische Beziehungen zur Messestadt Leipzig (excerptum), în Societas Academica Daco-Romana – Acta Historica, Tomus I, Roma 1959, p. 51-81. Fotografiile cu interiorul capelei şi cele două documente expuse aici sunt preluate din studiul lui C. Sporea, menţionat mai sus.
Protoiereu Sorin Petcu, Müllheim, în mai 2006
Continuare în Slujitorii de la Capela română din Lipsca
Protoiereul
Radu Constantin Miron