Sfântul mucenic Trifon

Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini

Sfântul mucenic Trifon
cu zi de pomenire în Biserica Ortodoxă la 1 februarie, în cea Romano-Catolică – la 10 noiembrie

Sfântul mucenic Trifon s-a născut pe când împărat la Roma era Alexandru Sever (222-235).
Nu se cunoaşte cu certitudine nici anul, nici locul unde s-a născut. Mai multe tradiţii bisericeşti menţionează diferite localităţi, în diferite provincii din Imperiul Roman: Frigia – în  Asia Mică, Samosata, numită mai târziu Samsat sau Sampsados, azi, dispărută în adâncul lacului de baraj Ataturc din Turcia, Lampsac, Campsada sau Apamea, în Bitinia, astăzi, ţinut pustiu la sud-est de Mudanya, în Turcia.
Părinţii săi, creştini dreptcredincioşi, l-au crescut şi educat în duhul Evangheliei lui Iisus Hristos.
Nu se ştie cu certitudine dacă Trifon, adică cel zdrobit, i-a fost numele primit odată cu Sfânta Taină a Botezului creştin sau supranumele (cognomen), conferit de tradiţia Bisericii, ca expresie a pătimirilor sale.
Tradiţia spune despre el că a fost un simplu păstor de gâşte − «o îndeletnicire potrivită cu vârsta sa».
Însă, încă din adolescenţă era plin de harul Sfântului Duh. Tămăduia orice fel de boală şi avea stăpânire asupra duhurilor necurate: «Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, (diavolii n.a.) fugeau din cei ce pătimeau».
Tradiţia creştină ne spune despre el că a vindecat pe Gordiana, fiica împăratului Gordian al III-lea (238-244). Gordiana era fată frumoasă, învăţată şi înţeleaptă. La vârsta căsătoriei, datorită  frumuseţii şi înţelepciunii ei, mulţi dintre cei mai mari şi slăviţi aristrocaţi doreau să o logodească cu fiii lor.
Tânăra era însă stăpânită şi chinuită neîncetat de un demon, care o arunca în foc şi în apă.
Părinţii au adus la ea doctori pricepuţi, în zadar însă, căci n-au putut să o vindece.
În popor umbla zvonul despre un tânăr, Trifon pe numele său, care trăia în Samosata, în provincia Frigia, şi care făcea multe minuni, de care chiar şi demonilor le era teamă şi i se supuneau.
Însuşi demonul, prin voinţa lui Dumnezeu, a strigat şi a zis: «Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!».
Împăratul Gordian, care deşi nu era creştin, nu-i persecuta pe creştini, cum s-ar fi aşteptat de la el, a trimis slujitori în toată lumea, să-l afle şi să-l aducă la Roma pe acel Trifon. Au fost aduşi mulţi tineri cu numele Trifon, dar nici unul n-a putut să tămăduiască pe fiica împăratului, de diavolul care pusese stăpânire pe ea şi o chinuia cumplit.
În cele din urmă, slujitorii au aflat în părţile Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâştele, un tânăr cu numele Trifon. Avea numai 17 ani când a fost adus la Roma, să tămăduiască pe fiica împăratului.
Pe când Trifon se apropia de cetatea Romei, diavolul a cunoscut venirea lui. Chinuind cumplit pe fecioară a strigat: «Nu pot să locuiesc aici mai mult, căci aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult». Aşa strigând vicleanul duh, a ieşit dintr-însa. A treia zi, a sosit în cetate şi Sfântul Trifon. A fost adus în palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit binevoitor, cu multă dragoste.

Dar pentru faptul că Gordiana fusese tămăduită trei zile înainte de sosirea lui Trifon în Roma, împăratul a vrut să se încredinţeze că Trifon şi nu altcineva a tămăduit pe fiica sa. De aceea l-a rugat pe Trifon să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor.
Trifon a petrecut şase zile în post şi rugăciune şi a primit de la Dumnezeu, mai mare şi mai puternică stăpânire peste duhurile necurate. A şaptea zi, la răsăritul soarelui, împăratul a venit cu sfetnicii săi la Trifon, vrând să vadă pe diavol cu ochii lui.
Trifon, plin de Duhul Sfânt şi cu ochii minţii privind pe nevăzutul duh, i-a zis: «Ţie îţi grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici şi le descoperă chipul tău cel neruşinat, apoi, spune-le neputinţa ta».
La porunca lui, diavolul s-a arătat îndată înaintea tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc şi capul plecat spre pământ. Trifon l-a întrebat pe diavol: «Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios şi plin de toată ruşinea?». Răspuns-a diavolul: «Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numeşte Satana şi locuieşte în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta».
Iarăşi l-a întrebat Trifon: «Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?».
Silit fiind de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, deşi nu voia, diavolul a spus adevărul în auzul tuturor: «Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Hristos Fiul, Unul-Născut, pentru care Petru şi Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite uşoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Fiul Său şi asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia, uciderea şi mândria. Cu aceste lucruri şi cu cele următoare lor, înfăşurându-se oamenii ca în nişte lanţuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi de bunăvoie se fac prieteni nouă şi împreună cu noi vor lua chinurile veşnice».
Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad, iar acela s-a făcut nevăzut.
Auzind şi văzând toate acestea, împăratul şi cei care erau împreună cu el s-au umplut de spaimă.
Vestea minunii vindecării fiicei împăratului a uimit pe oameni: unii s-au minunat, alţii s-au înfricoşat, mulţi s-au lepădat de credinţa în dumnezei mincinoşi şi au crezut în Hristos, iar creştinii s-au întărit în credinţa în Hristos şi au preamărit pe Dumnezeu, care a dat  oamenilor puterea facerii de minuni.
Împăratul i-a dat lui Trifon multe daruri, apoi l-a lăsat să se întoarcă cu pace în patria sa.
Trifon a împărţit darurile primite de la împărat săracilor, pe care i-a întâlnit în drum. Sosit în patria sa, s-a îndeletnicit ca şi mai înainte de a fi mers la Roma, cu tămăduirea bolnavilor, făcându-se plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor, şi prin vieţuirea sfântă şi neprihănită.

În anul 244, după moartea lui Gordian în lupta de la Mesiche (pe Eufratul mijlociu, la vest de Ktesiphon), împotriva Sasanizilor, armata l-a proclamat împărat pe Filip Arabul (204-249).
Filip s-a dovedit tolerant faţă de creştini, ceea ce l-a determinat pe istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea să creadă şi să scrie despre el, pe la anul 340, că ar fi fost primul împărat roman creştin, deşi se ştie că primul împărat roman care a primit botezul creştin (pe patul de moarte n.a.) a fost Sfântul Constantin cel Mare.
Eusebiu spune despre împăratul Filip Arabul că, la vecernia Sfintelor Paşti, a vrut să participe la rugăciunile Bisericii alături de mulţimea poporului. Episcopul i-a îngăduit împăratului să participe la slujbă, însă numai cu condiţia de a trece în spaţiul prevăzut pentru penitenţi.
Aceste ştiri despre Filip Arabul nu sunt susţinute de documentaţiile mai recente. Se ştie despre el că a fost într-adevăr tolerant faţă de creştini, religia politeistă rămânând însă religia oficială în imperiu.
Filip Arabul n-a domnit mult timp. A fost ucis de către soldaţii săi. Faptul, că s-a crezut şi s-a scris despre Filip Arabul că a fost primul împărat roman creştin, s-ar putea explica prin intenţia de a-l distanţa pe Filip – împăratul tolerant, de urmaşul său pe tronul imperiului, împăratul Deciu (249-251), care, în anul 249, a promulgat edictul imperial, în care se prevedea pentru toţi cetăţenii, indiferent de credinţă sau religie, jertfa obligatorie adusă idolilor, care, potrivit normelor juridice romane, trebuia să fie confirmată şi în scris (libelli).
Deciu a poruncit, tuturor eparhilor (guvernatorilor de provincii) şi ighemonilor (nobili, aristocraţi) din imperiu, să verse fără cruţare nevinovatul sânge al creştinilor, care nu se închinau şi nu aduceau jertfă idolilor. Edictul imperial a dus realmente la dezlănţuirea celei de a şaptea şi cea mai cruntă persecuţie a creştinilor. Mulţi creştini, care au refuzat să aducă jertfă idolilor, au fost chinuiţi şi ucişi. Alţii, de frică, s-au lepădat de Hristos şi au revenit la vechea închinare la idoli.
În vremea aceea, guvernator în partea de Răsărit a Imperiului era Aquilinus. Oameni zeloşi întru ale religiei păgâne, dar şi invidioşi, l-au defăimat pe Trifon că este creştin, că umblă prin lume şi tămăduieşte oameni bolnavi, şi pe mulţi îi înşeală şi îi învaţă să creadă în Hristos, şi că nu respectă porunca împărătească, de a aduce jertfă marilor zei, după obiceiul roman.
Aqvilinus a trimis ostaşi în părţile Frigiei să caute pe Trifon şi să-l aducă în cetatea Niceei (azi Íznik în Turcia). Trifon a fost înştiinţat de venirea ostaşilor, cu poruncă să fie adus la curtea lui Aquilinus.
Va fi fost sfătuit să fugă din faţa primejdiei şi să se ascundă. Dar n-a fugit şi nu s-a ascuns în pustie, nici în crăpăturile pământului, din faţa celor care veneau să-l prindă. El n-a ascuns făclia, care ardea în sufletul său cu râvnă pentru Hristos, luminând pe oameni prin credinţă şi prin fapte bune.
Înarmat cu rugăciunea şi cu nădejdea în puterea Sfintei Cruci, s-a apropiat cu îndrăzneală de cei care-l căutau şi s-a dat în mâinile lor, fiind dus în cetatea Neceei spre a fi judecat.
Aquilinus, înconjurat de soldaţi înarmaţi, a participat cu semeţie la judecata lui Trifon, de faţă fiind înalţi funcţionari imperiali, fruntaşi, slujitorime şi mult popor.
Cel mai mare dintre dregători, Pompian Scriniarie, a zis către eparh: „Tânărul din cetatea Apamia, cel trimis la Măria Ta, iată stă înaintea judecăţii Tale celei strălucite”.
Aquilinus − eparhul, a zis către Pompian: «Cel ce stă de faţă să ne spună numele său, patria, slujba şi norocul său, apoi să-şi mărturisească credinţa».
Trifon a răspuns: «Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeţi voi. Sunt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos este slava mea şi cununa laudei mele».
Eparhul i-a zis: «Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca împărătească, cum că tot omul care se numeşte creştin şi nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la acea înşelătoare credinţă, ca să nu fii aruncat în foc».
Trifon a răspuns: «O! de m-aş învrednici să mă sfârşesc prin foc şi prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu!».
Auzind aceste cuvinte, eparhul a zis: «O! Trifone, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, căci te văd tânăr cu trupul şi desăvârşit cu înţelepciunea şi nu voiesc să mori aşa rău».
Trifon i-a răspuns: «Desăvârşita înţelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârşită mărturisire şi de voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine».
Eparhul l-a ameninţat, zicând: «Voi da trupul tău focului, iar sufletul tău îl voi chinui cu pedeapsă şi mai cumplită».
Trifon i-a răspuns: «Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge şi al cărui sfârşit este cenuşa. Eu pe voi necredincioşii vă îngrozesc cu focul cel veşnic şi nestins. Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veşnic».

Umplându-se de mânie, Aquilinus a poruncit ca tânărul să fie legat şi atârnat pe un stâlp de tortură şi să fie bătut. Auzind aceasta fericitul Trifon, cu îndrăzneală şi cu osârdie, şi-a dezbrăcat îndată hainele şi şi-a dat trupul cel frumos în mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Aceştia, după ce i-au legat mâinile la spate, l-au  atârnat de stâlpul de tortură şi l-au bătut timp de trei ceasuri, neîncetat. Trei ceasuri tânărul Trifon a răbdat eroic,  căci n-a ţipat, nici nu s-a tânguit, ci a tăcut, primind nenumărate lovituri.
După bătaie, eparhul Aquilinus i-a zis: «Pocăieşte-te Trifone, lepădând nebunia ta; făgăduieşte a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărăteşti, n-a putut să scape de moartea cea amară».
Trifon a răspuns: «Şi eu îţi zic că nimeni, lepădându-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moştenească viaţa veşnică, ci va fi trimis în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge».
Zis-a eparhul: «Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor şi al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia şi tu eşti dator a te închina, ca să te arăţi vrednic de această viaţă dulce».
Trifon i-a răspuns: «Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toţi cei care se închină lui şi toţi cei ce nădăjduiesc în el şi despre care se povesteşte că era, la început, între vrăjitori şi fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat şi fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur şi de argint şi l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăţia şi fărădelegea lor. Devreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor şi ceilalţi oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzând în nenumărate răutăţi, Dumnezeu–Cuvântul S-a milostivit a Se întrupa, apoi a murit pe cruce şi S-a îngropat, iar a treia zi, înviind, S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu–Tatăl, până ce-L va cunoaşte pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor».
Pentru că Eparhul Aquilinus rânduise să meargă la vânătoare, a poruncit să-l poarte după el şi pe Trifon, legat de un cal. Lui Trifon nu-i erau uşoare acele suferinţe, căci, fără încălţări, iarnă fiind şi ger cumplit, i-au degerat picioarele de i se rupeau degetele, nu numai pentru că erau fără încălţări, ci şi fiindcă le călcau picioarele calului, iar tălpile rănite erau roşii, însângerate.
Trifon, ridicându-şi ochii către cer, se înfierbânta de dragostea faţă de Dumnezeu şi nu lua în seamă durerile, ci cânta cuvintele lui David: «Săvârşeşte paşii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine paşii». Şi iarăşi: «Îndreaptă Tu paşii mei, Doamne, după cuvântul Tău şi fă să nu mă stăpâneasca toată fărădelegea». Adeseori rostea şi cuvintele Sfântului întâi mucenic Ştefan, zicând: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!»

Întorcându-se târziu de la vânat, eparhul a chemat iarăşi în faţa sa pe Trifon şi i-a zis: «Acum, o! ticălosule, socotit-ai înţelepţeşte a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?».
Trifon i-a răspuns: «Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul, încât nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu sunt înţelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care mă mântuieşte».
Atunci eparhul a poruncit să-l ducă pe Trifon în temniţă, iar el s-a dus în hotarele dimprejur şi a zăbovit acolo câteva zile. Întorcându-se iarăşi la Niceea, a şezut eparhul pe scaunul de judecată iar în faţa lui a fost adus Trifon, căruia i-a zis: «Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărăteşti şi să te închini la zei?»
Trifon i-a răspuns: «Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc cu inimă curată, m-a cercetat şi m-a întărit ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, Unuia, adevăratului Împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mândria ta şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de către voi».
Eparhul a zis către slujitori: «Bateţi-i piroane ascuţite în picioare şi, purtându-l prin cetate, bateţi-l mereu». Slujitorii au făcut întocmai cum li s-a poruncit: l-au târât pe Trifon prin toată cetatea, bătându-l, încât el pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar şi din pricina gerului cel greu şi a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe Hristos înaintea sa şi privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulţumire. Apoi, a fost adus iarăşi înaintea eparhului, care mirându-se de o răbdare ca aceea a sfântului,  i-a zis: «Până când, o, Trifone, vei dispreţui chinurile? Până când nu te va atinge mulţimea durerilor?»
Trifon a răspuns: «Până când şi tu nu vei cunoaşte puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?».
Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la spate, să-l atârne de stâlpul de tortură şi să-l bată fără cruţare cu toiege, apoi să i se bată cuie în picioare, să i se ardă coastele cu făclii şi trupul să-i fie sfâşiat cu gheare de fier.
Pe când slujitorii prigonitorului îl chinuiau pe Trifon cu mare sârguinţă, o lumină din cer a strălucit şi o preafrumoasă cunună s-a pogorât pe capul mucenicului, pe care văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Trifon a simţit îndată ajutorul care îi venise de sus, de la Hristos−Dumnezeu. Plin de bucurie şi de veselie a zis: «Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărându-mă. Învredniceşte-mă ca, fără de împiedicare, să săvârşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc să câştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul eşti preamărit în veci, amin».
Eparhul a poruncit să-l aducă iarăşi pe Trifon în faţa scaunului de judecată. După ce i-au luat legăturile, eparhul a început a-l măguli şi a-i zice: «Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului şi te voi elibera cu cinste şi cu daruri!». Trifon, zâmbind, a zis: «Dacă pe împăratul singur l-am defăimat şi am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsufleţit? Aceasta nu se poate. Cât despre Zeus şi despre ceilalţi zei mincinoşi ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sunt înţelepţi între voi: ce fel de basme se născocesc despre dânşii. Căci ei, sârguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voştri făcători de basme au dat numele zeilor voştri la obiceiurile şi patimile omeneşti, astfel: mânia şi războiul le-au numit Ares, iar patima desfrânării Afrodita; şi aşa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sârguiţi a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii voştri».
Aqulinus s-a mirat de nişte cuvinte ca acestea şi s-a mâniat şi mai tare. A poruncit să-l bată pe Trifon mai aspru. Deşi l-au bătut multă vreme şi fără milă, Trifon a rămas nestrămutat în credinţă.
Văzând tiranul că nu poate să urnească stâlpul cel nemişcat şi să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: «Lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărăteşti şi nevrând să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul».
Îndată a fost luat de către ostaşi, care l-au şi scos la locul de osândă. Trifon, stând cu faţa spre răsărit, s-a rugat zicând: «Doamne, Dumnezeul dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai sfânt decât toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvârşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog Ţie, să nu se atingă de mine vicleana mână a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dânşii din sfânt locaşul Tău, dându-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor».
Astfel rugându-se sfântul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pământ.

Tradiţia creştină menţionează trecerea lui Trifon în rândul Sfinţilor mucenici, în cetatea Niceea, în ziua de 10 noiembrie, anul Domnului 250.
Creştinii din Niceea au învelit trupul mucenicului cu pânze subţiri şi curate, l-au uns cu miresme plăcut mirositoare, voind să-l înmormânteze în comunitatea lor, socotindu-l deja protectorul cetăţii lor (Niceea). Sfântul Trifon li s-a arătat însă şi le-a spus  să fie înmormântat în satul Campsada  (Lampsakos, azi Lapseki)), unde s-a născut, lucru pe care ei l-au împlinit, după cum li s-a spus de către mucenic. Astfel, Sfântul mucenic Trifon, cel din tinereţe plăcut lui Dumnezeu şi sfinţit, aducând mulţime de oameni la Hristos şi tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri, pe care le-a suferit pentru adevărata credinţă, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul şi de la Sfântul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

* * *

 Cinstirea Sfântului mucenic Trifon a trecut de la locul unde s-a născut (Lampsacos) şi de la locul unde a fost ucis (Niceea) – la Constantinopol. Aici, împăratul Justinian I a construit o biserică închinată mucenicului, nu departe de biserica Sfânta Sofia. De la Constantinopol, cinstirea Sfântului mucenic Trifon a trecut în nordul Dunării, în Dalmaţia, de aici în Sicilia,  până la Roma, unde, până în secolul al XVIII-lea, a existat o biserică închinată lui.
În anul 1604, moaştele Sfântului mucenic Trifon au fost aduse la Roma şi aşezate sub altarul principal al bisericii Sfântul Duh, din strada Saxia (între catedrala Sfântul Petru şi râul Tibru), care aparţine celui mai mare spital din Roma.
Sfântul mucenic Trifon este cinstit în ambele Biserici: Ortodoxă – la 1 februarie, Romano-Catolică – la 10 noiembrie. Este considerat protectorul Italiei, al Dalmaţiei şi al oraşului Kotor (din Muntenegru),  al grădinarilor şi al şoimarilor (Falkner).
Cu privire la şoimari, s-a transmis următoarea legendă: Unui şoimar, din anturajul ţarului rus Ivan cel Groaznic, i-a zburat şoimul, care aparţinea ţarului. Şoimarului, care se temea de pedeapsa ţarului, noaptea i s-a arătat în vis Sfântul mucenic Trifon pe un cal alb, având pe mână un şoim iar în ziua următoare, şoimarul a găsit şoimul ţarului în locul unde i s-a arătat Sfântul mucenic Trifon în vis.
Dumnezeu a rânduit, ca Sfântul mucenic Trifon să le fie binevoitor şi ocrotitor şi românilor ortodocşi din Freiburg. În ziua de 10 iulie 2016, a fost sfinţită biserica ortodoxă română «Acoperământul Maicii Domnului», de către Prea Sfinţitul Episcop Bartholomeu de Arianz, înconjurat de un sobor de preoţi ortodocşi din Germania şi din România. Cu această ocazie, Prea Sfinţia Sa a adus de la Constantinopol daruri din partea Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, părticele din moaştele Sfinţilor mucenici: Trifon, Haralambie şi Parascheva de la Roma, pe care le-a depus, potrivit rânduielii sfinţirii bisericii, împreună cu documentul de sfinţire,  în nişa pregătită cu acest scop, în suportul (piciorul) Sfintei Mese din altar.
În biserica greacă, din secolul al XII-lea se practică aşa numita «Binecuvântarea Sfântului Trifon», împotriva duhurilor rele şi a insectelor. De asemenea, în credinţa populară românească, Sfântul mucenic Trifon este considerat protectorul livezilor; le fereşte de omizi şi de lăcuste, iar pe oameni – de  boli mintale.
Ziua de 1 februarie este numită în unele regiuni «Ziua omizilor». In această zi,  gospodinele sfinţesc sămânţa de grâu şi de porumb, destinată spre semănat. Alte gospodine merg cu turte la muşuroiul furnicilor şi le spun: «Cum vă dau eu de mâncare, aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!».
Tot în ziua de pomenire a Sfântului mucenic Trifon, se practicau o serie de rituri, cu scopul de a asigura protecţia şi fertilitatea livezilor de pomi fructiferi şi a viilor.
În vechime, viticultorii şi pomicultorii ţineau post in această zi şi chemau preotul să le stropească cu aghiasmă livezile şi via, ca acestea să fie ferite de ne rodire, de secetă sau grindină.
În sudul Olteniei, exista un ritual complex de pregătire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Tăiatul) viilor. Pe lângă acest obicei de tăiere a corzilor de viţă-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantaţiilor şi afumau via cu o cârpă aprinsă, spre a o feri de pătrunderea forţelor malefice.
În zonele Banatului şi ale Transilvaniei, in ziua de 1 februarie bărbaţii ieşeau în livezi şi după ce curăţau pomii, îi stropeau cu apa luată în zori din izvoare şi sfinţită de către preot.
Un alt obicei (simulacru) întâlnit în această zi este «scuturatul pomilor». Bărbaţii, cu topoarele în mâini, lovesc simbolic pomii fructiferi la rădăcină, ca şi cum i-ar tăia, însoţind gestul cu avertismentul:
«Măi, pomule, să faci roade, că de nu, eu te tai», iar un copil în vârstă de 7-8 ani, simbol al sufletului pomului răspunde la simbolica ameninţare: «Lasă-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-oi înflori şi oi rodi, când vremea mi-a veni şi de noroc ţi-oi fi».
După încheierea ritualului de la vie, viticultorii se îndreaptă în alai spre casă, purtând pe cap cununi făcute din primele mlădiţe tăiate din vie. Acasă, viticultorii sunt aşteptaţi cu masa împodobită din belşug, semn că astfel trebuie sa fie şi rodul viţei de vie. Obiceiul de a i se închina Sfântului mucenic Trifon o ulcică cu vin, «spre a-i câştiga bunăvoinţa» şi a le proteja viile, ca recolta de struguri să fie bogată, este considerat de către unii ca atribut al zeului Dionysos.
În Banat a existat un obicei, astăzi pierdut, ca din vârful dealurilor cu vii să se rostogolească o roată aprinsă. Sensul obiceiului era de a alunga iarna, de a face via roditoare şi de a alunga departe de ea duhurile rele.

Izvoare:

https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-mucenic-trifon-99012.html
https://www.heiligen-legende.de/ns-nz/nympha-von-palermo
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-trifon
Mineiul pe luna februarie, Bucureşti 1976, Sinaxar, p. 12
Proloagele, Vol. I, Craiova 1991, p. 481

Protoiereu Sorin Petcu