Şi când ei se numesc singuri «cei buni şi drepţi», nu uitaţi, că pentru a fi farisei, nu le lipseşte nimic decât puterea. Friedrich Nietzsche (* 1844 – † 1900)
«Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului!» (Matei 22,21)
La 25 mai 1992, P.C. Părinţi Simion Felecan şi Alexandru Pop au lansat un „Apel”, la adresa (tuturor?) preoţilor din diaspora românească europeană, invitându-i să susţină înfiinţarea unei Arhiepiscopii Ortodoxe Române Autonome, în care să se găsească toate comunităţile, toate episcopiile şi vicariatele, toţi preoţii şi toţi credincioşii diasporei româneşti din Europa, urmând ca dependenţa canonică a acestei Arhiepiscopii să fie hotărâtă în comun, la primul Congres.
Pentru ca destinatarii să fie deplin lămuriţi, despre ce şi cine este vorba şi dacă au fost sau nu luaţi în seamă, semnatarii „Apelului” au menţionat următoarele trei mari organizaţii bisericeşti româneşti din vremea aceea, în spaţiul geografic european:
– Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală – Paris, cu dependenţă canonică de Sfântul Sinod rus, de la New York;
– Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală – Freiburg, cu dependenţă canonică de Patriarhia de Constantinopol, prin Episcopul George Wagner, de la Paris;
– Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală – Paris,
cu dependenţă canonică de Patriarhia Română.
În „Apel” s-a ţinut seama şi de preoţii ortodocşi români „de sub protecţia scaunului papal”, (mite et callide) precum şi de slujitorii „dependenţi de Episcopia rusească din Germania” – doi preoţi români, integraţi cu parohiile lor (Köln şi Düsseldorf) în Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă din Germania (Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor).
Cu privire la preoţii români ortodocşi, sub protecţia scaunului papal, nu deţineam nici cea mai neînsemnată informaţie.
Despre constituirea unei „comunităţi ortodoxe române sub protecţia scaunului papal”, în baza informaţiilor primite de la Părintele Simeon Felecan, am scris Patriarhului Ecumenic (hoc sperans ut… ) deja în 1988, fără a preciza însă, că nu e vorba de foşti preoţi ortodocşi români, care s-au integrat după toată rânduiala şi sunt în slujba Bisericii Române-Unite. Alte informaţii, cu privire la existenţa sau funcţionarea acestei comunităţi, nu deţinem, în afară de cele reproduse în capitolul mite et callide.
Am putea crede, că menţionarea „preoţilor ortodocşi români de sub protecţia scaunului Papal”, precum şi al celor de sub „jurisdicţie rusească” trebuia să fie semnalul de alarmă, tras la urechile celor care puteau să ia măsurile dorite, ca prin acestea să preîntâmpine prozelitismul în rândul românilor ortodocşi.
Semnatarii „Apelului” menţionează totodată şi „vechiul plan” al Patriarhiei Ecumenice, „de a trece sub jurisdicţia Mitropoliei greceşti din Germania toată diaspora ortodoxă a Europei Occidentale, măsură cu care nu putem fi de acord şi nu credem să o împărtăşească cineva”.
După viziunea celor doi Cucernici Părinţi, care au semnat şi lansat Apelul, urma ca preoţii şi unităţile bisericeşti cu dependenţă canonică validă să iasă din buna rânduială şi să se integreze în dorita arhiepiscopie, care – din punctul de vedere al dreptului bisericesc – nu s-ar fi deosebit absolut cu nimic de Eparhia de la Freiburg (între timp devenită „episcopie fantomă”), urmând ca, abia după constituire, să se caute şi să se găsească un episcop sau mai mulţi şi un sinod ortodox, care să le satisfacă toate dorinţele, fie ele şi anticanonice.
Ori se ştie, că o astfel de promisiune exista din partea Patriarhiei Române (libera legatio) şi aceasta a rămas sau trebuia să rămână valabilă, nu mai mult, decât până când lucrurile s-au clarificat definitiv în Germania. Iar când a fost vorba de dependenţă canonică, aceasta a fost pronunţată într-adevăr, dar fără a se aminti vreun cuvânt despre o autonomie în înţelesul promis (?) de Patriarhia Română şi propovăduit de către Cucernicii Părinţi, la urechile celor neştiutori.
Şi, pentru că însuşi Mântuitorul a spus „daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22,21; Marcu 12,17; Luca 20,25), s-a considerat ca binevenită şi la timpul potrivit o scrisoare către Regele Mihai I al României.
Scrisoarea din 1 iunie 1992 este semnată în numele Comitetului de iniţiativă, de către aceiaşi Cucernici Părinţi – Simion Felecan şi Alexandru Pop. Scrisoarea poartă următorul antet: Comitetul de iniţiativă pentru unitatea spirituală şi canonică a diasporei româneşti din Europa Occidentală, Pr. Simion Felecan, Bussardstr 28, D-8025 Unterhaching.
Mai întâi i se face cunoscut Regelui, că este Unsul Domnului, apoi i se garantează, că „pentru noi cei din împrăştiere – diasporă – Majestatea Voastră aţi fost şi aţi rămas unicul simbol al Ţării şi al Unităţii noastre”, după care se menţionează constituirea grupului de iniţiativă, format din preoţi şi credincioşi (sic), în vederea refacerii unităţii spiritual-canonice (sic) a diasporei româneşti.
Cum Regele trebuia să ştie, ce a realizat „Grupul” până acum şi ce obstacole mai sunt de trecut, până când visul să devină realitate, i se aducea la cunoştinţă, că „la ora actuală, Patriarhia din Bucureşti şi-a retras episcopul de la Paris «pentru a da posibilitate diasporei să se organizeze cum crede de cuviinţă», iar pe de altă parte, Patriarhia de Constantinopol doreşte să-şi extindă jurisdicţia peste toată diaspora din Europa, deci şi peste cea românească”.
Până să facă cunoscut scopul scrisorii lor, semnatarii documentului se arătau încrezători, că „Prin unitatea spirituală a diasporei noastre ne vom putea armoniza şi mai mult eforturile în vederea reîntoarcerii definitive a Majestăţii Voastre în Ţară. De aceea Vă rugăm să binevoiţi a sprijini această dorinţă şi lucrare de unitate.
O scrisoare – Apel către comunităţile româneşti din diaspora, venită din partea Casei Regale, ar reprezenta liantul benefic, care ar polariza sufletele românilor spre unitate şi armonie, devenind piatra de temelie pentru viitoarea Arhiepiscopie Ortodoxă Română autonomă din Europa Occidentală.
Aşteptăm acest mesaj, cu atât mai mult cu cât, la Consfătuirea de la Berlin din 6-8 iunie, şi Freiburg 12-13 iunie a.c., la care au fost invitaţi mai mulţi preoţi ortodocşi români din Europa Occidentală, pe lângă problema realizării unităţii noastre spiritual-canonice (sic) se va pune şi problema pomenirii Majestăţii Voastre în toate bisericile diasporei româneşti”.
Nu ştim, dacă Regele se va fi ostenit să dea curs acelei scrisori.
Şi chiar dacă ar fi dorit s-o facă, ţinând seama de lămuririle destul de neclare, cu privire la destinatarii cu pricina – „apel către comunităţile româneşti din diaspora” (!), ar fi ştiut cui să se adreseze?
Vor fi crezut semnatarii scrisorii, că Regele dispune de o cartotecă cu numele preoţilor pribegi prin Europa, cum erau Cucerniciile lor şi cei împreună cu dânşii?
Prot. Sorin Petcu, Müllheim – aprilie 2008
Continuare în: restitutio ordinis