Pentru extensie
daţi Klick pe imagini
Ştiri despre martiriul prizonierilor români
„Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul”
George Coşbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo (1901)
Germanii au avut un comportament mult mai feroce faţă de români, decât faţă de prizonierii de alte naţionalităţi. De la vârf şi până la baza ierarhiei militare, a fost unanimitate în intenţia, de a distruge pe aceia care au trădat lagărul Puterilor Centrale.
Delegaţiilor din Spania, ţară neutră în vremea războiului, care reprezentau interesele româneşti, nu li s-a permis să viziteze lagărele de prizonieri, câteva dintre acestea fiind inaccesibile chiar şi Comitetului Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva.
De prevederile Acordului de la Berna – 7 martie 1918, referitoare la ameliorarea situaţiei prizonierilor de război aliaţi, nu s-a ţinut seamă deloc în cazul prizonierilor români, dintre care, până în ooctombrie 1918, au decedat aproximativ 40%, rămânând în viaţă doar 28 000.
Prizonierii trimişi în provinciile franceze ocupate au fost înghesuiţi în vagoane închise cu lacăt, cu câteva ferestruici, asigurate cu sârmă ghimpată. Torturaţi de foame şi de sete, după mai multe zile de călătorie, unii au rezistat până la destinaţie, dar acolo au decedat.
Transferaţi în comandouri de lucru în agricultură, în mine, în fabrici sau pe front, au suportat condiţii teribile de viaţă. La cheremul gardienilor, care întrebuinţau în permanenţă bastonul, prizonierii români lucrau din greu, fiind hrăniţi insuficient, încât ajunseseră să caute hrană în gunoiul de la grajd, ca să-şi astâmpere foamea.
În 1918, medicii elveţieni ai C.I.C.R. au constatat la ei, din cauza subnutriţiei, numeroase cazuri de edeme. Adesea, un glonţ sau o baionetă le scurta calvarul.
Cetăţenii alsacieni sau cei din Lorena, care ar fi dorit să-i ajute, riscau să fie pedepsiţi sau chiar împuşcaţi. Acest lucru l-a aflat şi profesorul meu de Istoria Bisericii Române, la Institutul Teologic din Bucureşti, părintele Alexandru Ciurea, în vremea studiilor sale la Facultatea de Teologie de la Strassburg, în anii de după Primul Război. De la cetăţeni francezi – martori ai celor întâmplate în lagărele de prizonieri – a aflat, că prizonierii români îi rugau să le aducă usturoi – plantă, considerată de către noi Românii, a tot vindecătoare, iar în ultima vreme, nu numai de către noi.
O şansă mai mare de supravieţuire au avut prizonierii detaşaţi la munca în agricultură sau zootehnie, deoarece, de bine de rău, primeau de la ţăranul în slujba căruia erau, mâncare, adăpost şi poate şi un tratament mai creştinesc. De pildă, Moş Neagoe, fratele bunicii din partea tatălui meu (foto dreapta), în vremea prizonieratului „în Germania”, a îngrijit vaca unui ţăran. După eliberarea din prizonierat, a venit acasă pe jos, în două luni.
Cei îndemânatici la lucrul manual confecţionau obiecte casnice sau artizanale, pe care le ofereau în schimb localnicilor, pentru hrană.
În anul 2005, de Ziua Eroilor, o doamnă din Alsacia, care auzise de prezenţa noastră la cimitirul Val du Pâtre (Soultzmatt), ne-a adus o lingură şi o furculiţă încrustate foarte frumos în lemn, creaţia unui prizonier român, care lucrase în acele vremuri în gospodăria bunicilor ei.
Cele două relicve au fost păstrate şi cinstite cu sfinţenie, de către bunicii şi părinţii doamnei alsaciene, care îl cunoscuseră personal pe acel Român.
Din respect pentru bunicii şi părinţii ei, doamna a considerat, că locul celor două relicve artizanale era mai potrivit în inventarul comunităţii româneşti din Freiburg, care, de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, făcea slujbă de pomenire Eroilor Români, în cimitirul militar de la Val du Pâtre (Soultzmatt).
Doamna alsaciană ne-a înmânat cele două relicve, însoţite de o carte de vizită, pe care stătea scris: „Une tendre pensée pour ces Héros morts pour notre Pays” (Un gând duios pentru aceşti eroi morţi pentru Patria noastră). Famille Loos Rominger, 1, rue de l’Eglise, 68500 Bergholtz-Zell.
Gerul din 1917 a făcut sute de victime printre cei subnutriţi; în noaptea de 27 spre 28 ianuarie, la Steinbrunn le Haut, au murit de frig 71 de prizonieri.
În Alsacia, în Lorena, în Ardeni, în l’Aisne, etc. prizonierii români au suferit un oribil şi îndelungat martiriu, sub cizma soldaţilor din Comandoul de supraveghere a Românilor şi a prizonierilor de război români, din batalioanele de muncă (Rumänen-Bewachunskomando und Kriegsgefangenen Arbeiterbataiillonen – bataillons de travailleurs prisonniers de guerre).
Responsabilii germani, ca Generalul Hauff – considerat „călăul românilor din Alsacia”, au fost declaraţi criminali de război şi puşi pe o listă de nume, conform articolelor 227 – 230 din Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, urmând să fie predaţi Aliaţilor, de către Republica de la Weimar.
Nu se ştie dacă acest lucru s-a şi întâmplat.
Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie –
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.
George Coşbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo (1901)
Protoiereu Sorin P e t c u – reiburg îm Breisgau, în iunie a. D. 2011
