– Documentar –
Pelerinaj la Cimitirul militar Român de la Soultzmatt, în Alsacia,
de Ziua Eroilor Români – Sâmbătă 15 Iunie 2013
Excurs istoric despre provincia Alsacia-Lorena – în limba germană: Elsaß – Lothringen.
Este vorba despre regiunea situată între munţii Vosgi, Rinul de Sus, munţii Jura elveţieni şi pădurea din Pfalz, cca 8310 km², împărţită administrativ în două departamente: Rinul de Sus şi Rinul de Jos. Locuitorii – majoritatea de origine germană, limba oficială – franceza.
Bogăţii naturale: fructe, legume, grâu, sfeclă de zahăr, minereuri – la poalele munţilor Vosgi, viticultura – în ţinuturile muntoase, industria laptelui şi alte industrii: textilă, chimică, metalurgică.
În antichitate, a fost locuită de către celţi. În anul 58 după Hristos, a fost cucerită de către romani, în sec. al 4-lea de către allemani, iar în anul 496 de către franci; din 925 a devenit parte din comitatul Schwab (în Germania) iar în sec. al 13-lea a fost fărâmiţată în teritorii independente. În sec. al 17 a fost cucerită în mare parte de Franţa iar în anul 1681, Strassburg a devenit francez. În vremea Revoluţiei Franceze, a fost încorporată complet în teritoriul Franţei. Între anii 1971-1918, cu o parte din provincia Lorena, a fost trecută sub administraţia Reichului German.
După sfârşitul primului război mondial a fost teritoriu francez, între 1940-1944/45 – teritoriu german iar după războiul ultim, din nou francez. (Sfârşitul excursului istoric).
În anul 1991 a apărut la Bucureşti, în Ediţie Militară, o excelentă lucrare de sinteză pe 199 de pagini, semnată de către un scriitor francez – Jean Nouzille, cu titlul „Calvarul prizonierilor români de război în Alsacia şi Lorena, 1917-1918”.
La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la vest de localitatea Soultzmatt, pentru a construi adăposturi şi instalaţii militare. La aproximativ 500 de metri, la nord de capelă şi în apropierea hanului din Gauchmatt, germanii au ridicat o tabără militară.
Aceasta, denumită şi Kronprinz- Lager (Lagărul Prinţul moştenitor), era situată într-un luminiş, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată. Tabăra era întrebuinţată de trupele germane, care veneau aici pe rând, pentru repauzare (refacere), la fiecare trei săptămâni, după luptele de pe frontul franco-german din Vosgi.
La începutul lui 1917, pe un frig aspru, locuitorii din Soultzmatt au văzut sosind soldaţi români prizonieri, extenuaţi şi slabi. Escortaţi de către soldaţi din Landsturm (poliţişti), cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cei mai mulţi dintre aceşti soldaţi au fost conduşi către Val du Pâtre (Valea Păstorului), alţii, vreo douăzeci dintre ei, au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile.
Uneori, copiii din localitate vârau câte un colţ de pâine sau un cartof, în buzunarele largi ale mantalelor soldaţilor români. Ordinul a venit inexorabil şi copiii au fost alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, a fost pălmuit de către un subofiţer şi a fugit ţipând. Atunci, băieţii au ascuns cartofii şi bucăţile de pâine în găurile din ziduri. Cei mai obosiţi dintre români, rămaşi în spatele coloanei, ca şi când s-ar fi sprijinit, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpăturile zidurilor. Unul dintre ei, de care îmi voi aminti până în adâncul veşniciei, a scos dintr-o ascunzătoare un cartof crud, din care a muşcat cu lăcomie. [Benjamin VALLOTON, Prizonierii români din Alsacia, în Alsacia franceză, 5 şi 12 octombrie 1930, p. 334].
Conform mărturiei domnului Leon Nicollet – născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi se numără printre cei 30 de membri ai personalului civil alsacian, care lucrau în lagărul de prizonieri de război români, la începutul anului 1917, în lagăr se aflau aproximativ 70 de prizonieri români, efectivul lor fiind recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci din afara taberei militare. Acestea, încă neterminate la începutul anului 1917, erau umede şi reci.
Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special de vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de către şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta din urma locuia cu familia în cabana pădurarului din Val du Pâtre, în imediata apropiere a bisericuţei (capelei).
Prizonierii români erau puşi la munci grele, de defrişat pădurea de pe pantele masivului Schimberg, la sud de tabără. Primind hrană insuficientă , bieţii soldaţi români mureau de extenuare şi de foame. Tatăl domnului Leon Nicollet, care era şef de echipă, a încadrat vreo 15 prizonieri români la munca de întreţinere a drumurilor, la despădurit şi la curăţenia în tabără.
Prizonierii erau supravegheaţi în timpul muncilor de către soldaţi germani, înarmaţi cu puşti, cu baioneta pusă. Tatăl domnului Leon Nicollet aducea de mâncare în traistă, ca să le dea prizonierilor câteva alimente pe furiş, fără să vadă gardienii, dar asta nu era de ajuns ca să-i ajute să supravieţuiască. Prizonierii erau uneori bătuţi fără motiv de către paznici.
Domnul Leon Nicollet a observat că soldaţii români purtau o uniformă gri – albăstrie, cu guler cu paspoal roşu (ceva asemănător cu vipuşca n.trad.) sau verde, care era cel mai adesea zdrenţuită.
Unii erau fără încălţări şi aveau picioarele învelite în cârpe. Îmbrăcămintea le era zdrenţuită şi prizonierii trebuia să o înlocuiască cu cea luată de la camarazii decedaţi. Românii erau atât de slăbiţi, încât paznicii considerau că nu sunt în stare să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, fapt pentru care nu-i supravegheau cu severitate, ei fiind atraşi de hanul din Gauchmatt, unde lucrau două chelneriţe (ospătăriţe) tinere. Cadrele germane aduceau prostituate în Cazinoul lor.
De la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, au rezistat cu greu la frig şi oboseală. La început, morţii erau aşezaţi într-un sicriu şi depuşi în bisericuţa (capela) din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era purtat de către patru prizonieri români, pe drumul de la bisericuţă spre locul numit Grienling, la 500 de metri la sud de Soultzmatt, pe un teren comunal, situat la sud de cimitirul satului. O dată groapa săpată, cei care purtau sicriul se opreau în jurul lui, sub supravegherea paznicilor. Un soldat român începea să cânte câte ceva din slujba de înmormântare ortodoxă, care se cânta în satul lor la înmormântare. Nu se poate afirma, că prizonierii români au profitat de înmormântări, pentru a intona imnul naţional „Trăiască Regele”.
Copiii din sat profitau de înmormântări, ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia îşi duceau mâinile la spate, ca să primească pâine şi cartofi copţi. Uneori, copiii erau bătuţi de către paznici, pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.
Începând cu luna martie 1917, trupurile prizonierilor români nu mai erau îngropate doar duminica, ci in fiecare zi şi uneori chiar de mai multe ori pe zi, de 5 ori pe 11 martie 1917 şi de 5 ori pe 24 martie 1917. Conform listei stabilite de către subprefectul (Kaiserlicher Kreisdirektor) de Rouffach-Guebwiller, din 14 decembrie 1917, au murit 142 de soldaţi români, care au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917 astfel: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost îngropaţi în cimitirul militar, pe care nemţii l-au amenajat în Val du Pâtre pentru soldaţii germani. Aceste înmormântări în cimitirul militar german, care se afla amenajat pe locul cimitirului militar român actual, au fost semnalate la comandamentul militar local (Ortskommandatur) din Soultzmatt, după cum urmează: 19 soldaţi români au fost îngropaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre, pe 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi 4 soldaţi români, decedaţi în zilele de 2, 5 si 8 mai 1917, au fost şi ei îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre. Conform înştiinţării (Mitteilung) către Comandamentul local (Ortskommandatur) din Soultzmatt, pentru fiecare prizonier român mort şi înmormântat în cimitirul din Val du Pâtre, sergentul major („Feldwebel-Leutnant“) Baller declara doar că a murit de stop cardiac („an Herzlähmung verstorben”)! [Arhivele municipale din Soultzmatt, cutia M 65].
În realitate, prizonierii de război români au murit de foame, de frig şi din cauza condiţiilor precare. Populaţia alsaciană era convinsă, că exterminarea soldaţilor români era făcută în mod intenţionat. Benjamin Valloton a evocat felul în care paznicii nemţi gândeau despre prizonierii români: „Cine i-a obligat să ducă război? Noi, facem ceea ce ni se spune …”[Benjamin VALLOTON, op. cit., p. 305]. „Slăbănogii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate;nu consideraţi acest fapt ca fiind abominabil, nu simţiţi insulta?” [Ibid. o, p. 303].
Locuitorii din Soultzmatt au observat că, atunci când morţii români erau coborâţi în sat pentru înmormântare, cei care purtau sicriele se opreau pe drumul dinspre bisericuţă, la locul, unde erau aruncate gunoaiele din sat, şi încercau, în ciuda insultelor şi a loviturilor cu patul puştii date de către paznici, să găsească câte ceva (de mâncare n.n.) printre gunoaie. Ei smulgeau iarba şi o mâncau cu lăcomie. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentaţia lor.
Foarte repede, locuitorii din Soultzmatt au început să aducă pâine şi altă hrană la locul de depozitare a gunoaielor, pentru ca prizonierii de război români să le găsească a doua zi, la trecerea lor pe acolo.
În afară de copii, nimeni nu îndrăznea să dea hrană direct românilor, aşa teamă avea populaţia de reacţia nemţilor. Martori oculari au afirmat în faţa domnului Max Dollfus, preşedintele comitetului alsacian, răspunzător de mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce, alimentele care le erau destinate erau consumate de către paznicii lor, în hanul din Gauchmatt, din vecinătatea cimitirului actual (Le Temps, Paris, 23 mai 1924).
27 de familii din Soultzmatt, trecute într-o listă păstrată în arhivele municipale, au contribuit cu mâncare la supravieţuirea prizonierilor de război români. Această listă a fost denumită lista de „alinare a prizonierilor români“ [Arhivele municipale din Soultzmatt, cutia M 65].
Din cei 452 de prizonieri români identificaţi, care odihnesc în cimitirul militar din Soultzmatt (în total sunt 680 din care: 555 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscute, plus două osuare, cu osemintele a 71 şi 54 de români) ], 103 au murit în februarie 1917, 129 – în martie şi 78 – în aprilie, ceea ce înseamnă 68% decedaţi în trei luni.
Dacă 1917 a fost un an teribil, mai ales din ianuarie până în aprilie inclusiv, anul 1918 menţionează moartea a numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea era proporţional identică, pentru soldaţii români înhumaţi în cimitirul militar de la Haguenau şi a căror dată a morţii este cunoscută: 33 în februarie, 96 în martie, 73 în aprilie şi 67 în mai.
În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Vă impresionează puternic, parcurgând încet cele două cimitire ale noastre (Soultzmatt şi Cronenbourg), să citiţi pe cruci date care se repetă obsedant: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917.Un singur şir lung poartă data 10 aprilie 1917” [L’Est républicain, Nancy, 23 aprilie 1924].
Un caz particular merită citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a arăta că populaţia alsaciană, în ciuda riscului represaliilor, nu a rămas insensibilă la martiriul prizonierilor de război români. Într-un sat, în care erau cantonaţi mai multe sute de soldaţi germani, într-o noapte de martie sau aprilie din anul 1917, către orele 22, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul, înfricoşată fiind, că un prizonier român bate în oblonul ferestrei.
Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, la vreo 50 km sud-est de Bucureşti, aproape de Dunăre. Soldatul Salomon Coconaşu, pe atunci în vârstă de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. A coborât la primele case din sat şi aşa a ajuns să bată în obloanele casei, în care locuiau părinţii lui Ernest Nicollet (născut la Soultzmatt în 1897), pe Rue des Prêtres (Strada Preoţilor, n.trad.), la gura văii unde treceau zilnic convoaiele mortuare.
Purtând camarazii decedaţi către cimitirul din Grienling, cu siguranţă a ţinut minte drumul care ducea către sat şi, împins de foame, a riscat bătând la fereastră şi cerând de mâncare, ca să supravieţuiască. După ce a verificat dacă e careva pe stradă, familia Nicollet l-a primit în casă pe Salomon Coconaşu. Soldatul român ştia câteva cuvinte în franceză şi a început un dialog sumar cu domnul Jacques Nicollet.
Fiul său Ernest, care nici 70 de ani mai târziu nu a uitat cele câteva cuvinte româneşti, pe care le-a învăţat de la Coconaşu, îşi aminteşte că, în seara aceea, mama lui a încălzit un rest de choucroute (mâncare franţuzească din varză acră fiartă, asortată cu carne grasă şi cu diferite soiuri de cârnaţi şi cartofi n.n.), ca să-l hrănească pe soldatul român.
După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a reîntors în lagăr cu o traistă cu de-ale gurii, dată de familia Nicollet. De atunci, de două sau trei ori pe săptămână, ieşea din lagăr noaptea, către orele 22, ca să mănânce la familia Nicollet, fapt care i-a permis să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în patria lui. A profitat bineînţeles de neglijenţa paznicilor nemţi, care petreceau în hanul din Gauchmatt.
Ceea ce a impresionat puternic familia Nicollet a fost faptul, că de fiecare dată când venea la ei, soldatul român le săruta mâinile ca semn de recunoştinţă. O singură dată a venit împreună cu un camarad, a cărui moarte le-a anunţat-o curând după aceea. Coconaşu, care avea şansa şi curajul să iasă şi să se întoarcă în lagăr, fără să trezească bănuiala paznicilor nemţi, a dovedit o mare discreţie, ştiind că membrii familiei Nicollet îşi riscau viaţa primindu-l şi omenindu-l.
Când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet. Din precauţie, aceasta a preferat ca prizonierul român să le lase adresa lui. Pe 6 iulie 1919, familia Nicollet a scris la adresa indicată, în România. Abia în primăvara lui 1921, a primit răspuns de la Coconaşu, o scrisoare datată din 18 aprilie 1921. Salomon Coconaşu s-a întors sănătos şi şi-a regăsit familia. «Cu mare emoţie îmi amintesc de ceasurile frumoase petrecute la Dumneavoastră şi Vă mulţumesc mult pentru primirea Dumneavoastră călduroasă.» [Mărturii ale domnilor Ernest şi Leon Nicollet].
El (Solomon Coconaşu n.n.) a făcut cunoscută autorităţilor române adresa binefăcătorilor lui, iar familia acestora a primit o scrisoare de mulţumire, redactată pe 28 noiembrie 1924, la cererea Reginei Maria a României, prin doamna sa de onoare, Simona Lahovary, care a mai adăugat şi o fotografie a Reginei, cu dedicaţie.
Familia Nicollet păstrează cu sfinţenie această scrisoare, care merită citată: «Stimată doamnă, Majestatea Sa, Regina, aflând devotamentul cu care V-aţi ocupat de sărmanii noştri prizonieri români în timpul războiului, mă însărcinează să Vă spun cât de emoţionată a fost de bunătatea Dumneavoastră şi Vă transmite toată recunoştinţa. Majestatea Sa Vă trimite portretul ei în costumul purtat la încoronare şi speră că îl veţi păstra în amintirea României pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult».
Miercuri, 9 aprilie 1924, Regele Ferdinand şi Regina Maria ai României au fost oaspeţi în Alsacia şi au venit să se reculeagă la Val du Pâtre, primiţi de către Generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în Romania, între 1916 şi 1918.
După inaugurarea monumentului, Regina Maria a depus la piciorul marii cruci a cimitirului, o coroană imensă de cale şi trandafiri şi, parcurgând aleile dintre morminte, a pus pe fiecare mormânt câte un buchet de garoafe roşii şi albe, pe care i le înmânau fetiţe alsaciene.
In cimitirul militar din Soultzmatt, la baza crucii încadrate în permanenţă de drapelele francez şi român, trei plăci de marmură (marmoră) mărturisesc despre sacrificiul prizonierilor de război români.
Pe prima se spune că „cei 687 de prizonieri de război români, care odihnesc în acest cimitir, au murit aproape toţi, din ianuarie până la sfârşitul lui 1917. Ei au cunoscut foamea, privaţiunile şi chinurile”. Cea de-a doua placă face cunoscut următorul lucru : „Comitetul alsacian răspunzător de mormintele româneşti a fost însărcinat de Guvernul Român, să reunească în acest cimitir toate mormintele, care erau dispersate în 1919 în 35 de sate şi comune din Alsacia. Comitetul a confirmat, că toţi cei aflaţi în ele au murit după suferinţe de nedescris”.Cea de-a treia placă e o mărturie de simpatie a Reginei Maria a României: „ Departe de patria voastră, pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ care nu vă este străin”.
La şedinţa din 30 august 1919, consiliul municipal din Soultzmatt, avându-l preşedinte pe doctorul Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului Român un teren situat în localitatea cu numele Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar, pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia şi l-a dăruit Guvernului Român.
De asemenea, a făcut cunoscute numele celor 27 de familii din Soultzmatt, care au ajutat prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români, îngropaţi în locul numit Grienling, au fost transferaţi în 1920, în cimitirul militar din Val du Pâtre.
Unii prizonieri de război români, internaţi la Soultzmatt, au decedat la spitalul militar din Colmar. Soldatul Marin Boboşilă a murit aici pe 20 februarie 1917. Certificatul lui de deces, cu numărul 194, înregistrat la primăria din Colmar, precizează că aparţinea lagărului de muncă (Arbeitslager) din Schäfertal (Val du Pâtre, n. trd.), făcând parte din Comandoul XI românesc (Rumänienkommando XI n.trad.), aflat în subordinea Lagărului principal (Stammlager) din Tuchel, în Prusia occidentală. Soldatul Ion Sorică , în vârstă de 22 de ani, a decedat pe 22 februarie 1917 (certificatul cu numărul 203) iar soldatul Caspar Grasu (certificat nr. 217) a murit pe 26 februarie 1917,în vârstă de 33 de ani.
