Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
Nu fi neîncrezător în temerea de Domnul şi să nu te apropii de El cu inimă îndoită. Nu te făţărnici înaintea oamenilor, şi buzelor tale ia aminte. Nu te înălţa, ca să nu cazi şi să aduci necinste sufletului tău. Căci va descoperi Domnul cele ascunse ale tale şi în mijlocul adunării te va înjosi. Pantru că nu te-ai apropiat cu inimă curată de frica Domnului, şi inima este plină de vicleşug. (Înţelepciunea lui Isus Sirach 1, 27-31)
Î. P. S. Arhiepiscop Teofil Ionescu
Datele mai importante din viaţa Înalt Prea Sfinţitului Teofil Ionescu, redate aici, sunt preluate –din lipsa altor surse directe şi sigure – exclusiv din revista Vatra, nr. 49, ianuarie-februarie 1955, cu apariţia la Roma, dar şi acestea, numai după o selecţie minuţioasă a acelor informaţii şi detalii, cu caracter mai mult sau mai puţin tendenţios, pe care cu bună ştiinţă le-am ignorat, considerându-le nepotrivite cu scopul acestei publicaţii.
Vlădica Teofil s-a născut la 14 octombrie 1896, în comuna Bobocu din judeţul Buzău.
În anul 1910, a absolvit Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Buzău;
În anul 1915, a intrat în cinul monahal, cu metania la mânăstirea Tismana şi a fost hirotonit ierodiacon;
Între anii 1918 – 1928, a fost protopsalt la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, iar în anul 1921, a fost hirotonit ieromonah;
Între anii 1924 – 1930, a fost directorul Şcolii de Cântăreţi bisericeşti din Bucureşti
iar în anul 1928, a absolvit Seminarul Nifon Mitropolitul din Bucureşti;
În anul 193(?), a devenit licenţiat al Facultăţii de teologie din Bucureşti (după unele izvoare din Cernăuţi), cu teza de licenţă: Viaţa şi opera Mitropolitului Petru Movilă al Kievului;
Între anii 1928 – 1939, a fost preot titular la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti,
iar între anii 1939 – 1945, a fost preot paroh la Biserica ortodoxă română din Paris, aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române;
În anul 1942, Patriarhul Nicodim l-a ridicat la treapta de arhimandrit mitrofor;
În anul 19(??), a devenit doctor în teologie, al Facultăţii de teologie protestantă din Paris (după unele izvoare, subiectul tezei de doctorat fiind identic cu cel de la teza de licenţă: Viaţa şi opera Mitropolitului Petru Movilă al Kievului);
În anul 1925, a întemeiat şi condus în Bucureşti Asociaţia Misionară Ortodoxă –Patriarhul Miron. Tot la Bucureşti a organizat o tipografie, a editeat revista religioasă Cuvânt bun şi o colecţie de predici în două volume, a înfiinţat un azil de bătrâni şi o cantină pentru săraci.
În Paris a fost unul dintre promotorii ideii unirii Bisericilor, o vreme fiind preşedinte fondator al Comitetului interortodox, şi tot aici a editat periodicele Vestitorul şi Călăuza bunului creştin.
În anul 1946 sau un an mai târziu, „fiind silit” să părăsească biserica din Paris, a plecat în America şi s-a stabilit la Detroit, unde a obţinut postul de preot paroh la biserica Sfâtul Simeon, sub jurisdicţia Episcopului român ortodox P.S. Valerian Trifa.
În anul 1949, Mitropolitul Visarion Puiu l-a numit Vicar al său, pentru Episcopia Română din Franţa, cu reşedinţa la Paris.
Nu ştim, dacă această numire a avut loc, cum s-ar fi cuvenit, cu încuviinţarea Episcopului Valerian Trifa.
În anul 1954 (12/26 decembrie), cu binecuvântarea Mitropolitului Anastasie, întâistătătorul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate, cu reşedinţa la New –York, şi în baza nr.3/503/1634, din 29 octombrie/11 noiembrie 1954, a fost hirotonit episcop, cu titlul Severineanul (analog cu Sèvres, localitate din apropierea Parisului), de către Mitropolitul Visarion Puiu, împreună cu alţi doi arhierei – Ioan, Arhiepiscopul de Bruxell şi Europa de Vest şi Natanail, Episcopul rus din Paris (toţi trei membri în Sinodul Ortodox Rus amintit mai sus), în biserica rusă Sfântul Nicolae din Versailles.
Mitropolitul Visarion va comenta cu altă ocazie împrejurările, în care a avut loc hirotonia precizând, că aceasta a avut loc în urma propunerii pr. Vasile Boldeanu – în vremea aceea consilier eparhial administrativ, la biserica română din Paris.
Alţi contemporani spun, că hirotonia s-a pregătit fără ştirea Adunării Eparhiale şi a Consiliului Bisericesc. „De hirotonie ştiau iniţial numai Pr. Boldeanu, avocatul Jean Miloaie, Măriora nepoata Mitropolitului, şi abia mai târziu Pr. Graţian Radu şi preotul ortodox Heitz din Germania (despre rolul mai puţin plăcut al părintelui Heitz în viaţa Bisericii Române din Germania, vezi Biserică de exil II (1963-1992)
S-a spus, că hirotonia părintelui Teofil întru episcop nu a fost nici pe departe o sărbătoare a comunităţii româneşti din Paris, cum s-ar fi cuvenit, ci s-a făcut în taină, pe furiş, „hoţeşte” – cum este menţionat în revista Vatra: „Pr. Vasile Boldeanu a avut grijă, ca nimeni din cei neiniţiaţi în acest „mister” să ştie cumva, despre sosirea candidatului Teofil din America la Paris, nici măcar ceilalţi preoţi de la biserică. La actul hirotoniei săvârşit, nu în biserica mare românească, din strada Jean de Beauvais, ci în mica bisericuţă rusească de la Versailles, pe motivul că Înalt Prea Sfinţitul (Visarion? Sau Teofil? n.n.) nu ar fi vroit să dea acestei ceremonii un caracter …. politic – au fost de faţă vreo 18 Români, din totalul de vreo câteva sute, câţi sunt în Paris! ”, comentează directorul revistei Vatra – dr. Petre Vălimăreanu.
Î. P. Sfinţitul
Arhiepiscop Teofil Iliescu
(1896-1975)
Î.P.S. Teofil Ionescu,
însoţit de enoriaşi de la biserica română din Paris.
În prim plan – dreapta, doamna Aurica Popa, soţia
Părintelui Dumitru Em. Popa.
Deşi hirotonit Arhiereu-Vicar pentru Episcopia din Paris, Vlădica Teofil s-a întors curând în America. Aici a întemeiat Episcopia românească din Canada, pe care, după afirmaţii mai mult sau mai puţin tendenţioase, o conducea de la Detroit, fără a ţine seama, că parohiile deja existente aici se aflau sub jurisdicţia Episcopului Valerian Trifa, din America.
Profesorul Dimitrie Găzdaru, de la Universitatea din Buenos Aires, în cartea sa Episcopatul Românesc din America, Editura Cuget Românesc, Buenos Aires 1957, ediţia a 2 a, p. 5, scrie că Î.P.S. Teofil Ionescu a înfiinţat Eparhia română din Canada cu menirea, de a „răşlui toate acele parohii, de sub jurisdicţia Prea Sfinţitului Valerian, care vor cădea bântuite de anarhie, dacă ultima invenţie rusească, aruncată în lupta de discreditare a Episcopatului Românesc din America, va avea efectul scontat” .
Profesorul Dumitru Găzdaru mai spune, că Î.P.S. Teofil Ionescu şi-a inaugurat păstorirea sa în Canada cu mai multe declaraţii (Mărturisire duhovnicească şi creştinească; Mărturisire luminoasă ortodoxă), publicate şi în ziarul Glasul Poporului de la Detroit, nov. 1956, în care s-ar fi folosit de „afirmaţiile părintelui Vasile Boldeanu”,expuse în mai multe articole publicate în revista Acţiunea Românească de la Paris, în anii 1955-1956, sub titlul: Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din afara hotarelor! (D. Găzdaru, p. 8-9).
Într-una din aceste declaraţii, Î.P.S. Teofil se distanţează de P. S. Valerian Trifa pe motiv, că acesta este eretic samosveat, întrucât din soborul episcopilor care l-au hirotonit (pe epicopul Viorel Trifa) a făcut parte şi Mitropolitul Ucrainean Ioan Teodorovici, care fusese hirotonit cândva, nu după rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci după aşa numita rânduiala alexandrină.
Prof. D. Găzdaru menţionează în cartea sa, că afirmaţia Î.P.S. Teofil era, pe cât de nepotrivită, pe atât de dezgustătoare.
Arhiepiscopul făcea această declaraţie, fără a lua în consideraţie relaţiile sale din trecutul apropiat, cu P.S. Viorel Trifa, căruia îi fusese naşul în călugărie, că la hirotonia P.S. Trifa în treapta de episcop, slujise în soborul preoţilor împreună cu Mitropolitul Ioan Teodorovici, şi mai apoi, a păstorit vreo trei ani ca preot, în parohiile de sub jurisdicţia aceluiaşi episcop Viorel Trifa, slujind şi împărtăşindu-se împreună, din acelaşi Sfânt Potir.
Î.P.S. Teofil nu a ținut cont nici de faptul, că Mitropolitul Ioan Teodorovici fusese (re)hirotonit canonic deja din anul 1949, de către doi episcopi ortodocşi cu arhierie lucrătoare (Exarhul Patriarhului de Alexandria în America şi un episcop ucrainean, care fusese hirotonit după toată rânduiala, în cadrul Bisericii Ortodoxe din Polonia) şi nici că hirotonia Episcopului Valerian Trifa avusese loc în 1952, adică la trei ani după ce Biserica Ucraineană întrase în canonicitate, prin regularizarea hirotoniei episcopatului său (D. Găzdaru, p.7).
Cu toate acestea, nu a ezitat să-l calomnieze pe acesta public, numindu-l eretic samosveat, mărturisind: „În numele Tatălui celui în Treime închinat, noi mărturisim că nu ne putem împărtăşi cu acest eretic, Viorel Trifa”.
Profesorul Dimitrie Găzdaru mai menţionează că, până în 1954, Teofil Ionescu nu şi-a manifestat nici cea mai mică îndoială cu privire la canonicitatea Bisericii Ucrainene din America, expusă în cadrul unor conferinţe de către însuşi întâistătătorul ei, Mitropolitul Ioan Teodorovici şi nici cu privire la canonicitatea episcopului său, Valerian Trifa.
Abia după ce Sinodul rusesc din America i-a luat în cercetare biografia, în perspectiva eventualei hirotonii în treapta de episcop, Î.P.S. Teofil s-a lepădat de episcopul său P.S. Viorel Trifa pe motiv, că este eretic samosveat (D. Găzdaru, p.14).
Î.P.S. Arhiepiscop
Teofil Ionescu de vorbă cu membrii corului bisericii din Paris. În spate, central, se vede imaginea părintelui Dumitru Em. Popa
P.S. Episcop Valerian Trifa
(1914 – 1987)
Dar nu numai atât. În Mărturisire luminoasă ortodoxă, publicată în Glasul Poporului din nov. 1956, Arhiepiscopul Teofil a oferit cititorilor cadrul istoric ucrainean, în care „a încrustat şi erezia lui Valerian Trifa” (Găzdaru p. 19).
Prof. Găzdaru menţionează în aceeaşi carte (p. 40), că Sinodul Rus din America a cercetat biografia Arhimandritului Teofil Ionescu şi condiţiile de îndeplinit pentru hirotonia acestuia întru episcop, în baza recomandărilor făcute de către Mitropolitul Visarion Puiu, „care la rându-i, s-a descurcat din această chestiune ca dintr-una formală, plicticoasă şi fără nici o importanţă. Neseriozitatea cu care s-a procedat la acea consacrare apare evidentă din uluitoarele revelaţii făcute de Vatra, Nr. 49, Roma 1955, p. 3 ss.”
Mitropolitul Visarion, în rechizitorul făcut slujitorilor de la parohia română din Paris, după ce aceştia „s’au lepădat de el”, era confuz, cu privire la plecarea P.S.Teofil în America.
Odată spunea, că Vlădica Teofil a plecat în America şi Canada cu ştirea şi binecuvântarea lui (a Mitropolitului Visarion), altă dată lăsa să se înţeleagă, că Vlădica Teofil a părăsit (subl. n.) postul (de episcop vicar) pentru care fusese hirotonit în Paris.
Episcopiei din Canada îi aparţineau „abia câteva parohii, majoritatea fiind sub jurisdicţia P.S. Valerian, iar dintre preoţii puţini câţi îi avea episcopul Teofil, l-au părăsit în timpul din urmă o parte, ca Pr. Dr. Petre Popescu, Pr. Constantin Ghinescu.. şi alţii”, consemnează directorul revistei Vatra – Petre Vălimăreanu.
Î.P.S. Mitropolit Visarion Puiu
(1879-1964)
Preotul Vasile Boldeanu
(1902-1991)
La 23 iunie 1958, Consiliul (Eparhial) Parohial al bisericii române din Paris l–a înlăturat pe Mitropolitul Visarion Puiu de la conducerea Episcopiei, mai bine spus a Bisericii din Paris, a acceptat demisia Arhimandritului Graţian Radu din funcţia de preot paroh (superior interim), numind în această funcţie provizoriu, pe pr. Vasile Boldeanu şi aşezând parohia (episcopia era deja desfiinţată!) sub oblăduirea canonică a Episcopului Teofil Ionescu, deşi, chiar şi după o analiză critică a datelor biografice, nu reiese clar în care condiţii şi din care Sinod Ortodox făcea parte Vlădica Teofil.
Cât a păstorit în America şi Canada aparţinea aceluiaşi Sinod Ortodox, din care făcea parte şi Î.P.S. Viorel Trifa, iar la Paris se afla sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor (din afara frontierelor sau din străinătate), cu Sinodul ortodox rus de la New-York.
Vlădica Teofil revenea la Paris, fiind numit întâistătătorul fostei Episcopii Ortodoxe Române, înfiinţată de către Mitropolitul Visarion Puiu, care, după desfiinţarea ei de către acelaşi Mitropolit, a rămas ceea ce a fost şi mai devreme, adică doar o parohie, cu centrul bisericesc în strada Jean de Beauvais din Paris.
Participanţii la aşa zisul Consiliu Eparhial (de fapt un consiliu parohial) au fost sancţionaţi colectiv de către Mitropolitul Visarion, cu „expulzarea din sânul Bisericii creştine ortodoxe prin <<anatema>>” (afurisenie).
Arhimandritul Radu Graţian (1911-1992)
Protoiereul Dumitru Em. Popa
(1913-2004)
Mitropolitul i-a declarat şi pe executorii hotărârilor consiliului eparhial (parohial) „excluşi din obştea creştină, pierzând dreptul de a mai face parte cineva din vreun for bisericesc administrativ”; pe părintele Vasile Boldeanu l-a caterisit „eliminat din cler”, anulându-i totodată şi permisia, de a mai ocupa postul de preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris.
Înalt Prea Sfinţitului Teofil i s-a contestat dreptul de revenire în Franţa, la Paris, în calitate de episcop, întrucât postul de vicar – ce-i fusese oarecând încredinţat – îl desfiinţase deja de trei ani, adică de când Înaltul Teofil plecase în Canada şi America.
Prin aceeaşi decizie mitropolitană şi Consiliul parohial, întrunit la 23 iunie 1958, fusese desfiinţat de către Mitropolitul Visarion Puiu, începând cu data de 1 iulie 1958.
În anii ce au urmat, Vlădica Teofil s-a implicat şi în procesul de „reglementare” a ordinii canonice a Bisericii Române din Germania, care era deja din 1953 sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi funcţiona sub îndrumarea pastorală a celor doi preoţi: Emilian Vasiloschi şi Dumitru Emanoil Popa.
Scopul „reglementării” canonice – urmărit de Vlădica Teofil – era, ca Biserica Română din Germania să se retragă de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi să se integreze în Episcopia Română din Franţa, al cărei întâistătător era.
Metodele după care s-a purces la realizarea acestui plan, fiind <pe cât de necanonice – pe atât de neortodoxe> (despre „Acţiunea de la Köln şi alte imixtiuni”, în: 1963-1992 Bierică de exil II; Războiul cel dintre noi), la care, (spuneau contemporanii) şi părintele Vasile Boldeanu ar fi avut „partea lui de vină” (lucru constatat în urma cercetării altor documente aflate în arhiva bisericii noastre din Freiburg), rezultatul nu a fost concilierea comunităţilor ortodoxe româneşti, ci dezbinarea acestora şi duşmănia reciprocă.
În America, şi mai târziu în Franţa, Vlădica Teofil a căzut victimă rivalităţilor şi intrigilor de natura celor, pe care, cu sau fără ştiinţă sau vrere, din iniţiativă proprie sau îndemnat de alţii, le-a iniţiat şi le-a promovat în viaţa parohiilor româneşti.
Părintele arhimandrit Bartolomeu Anania (în prezent Înalt Prea Sfinţit Mitropolit al Clujului), în articolul Cine loveşte Exilul? Tragedia Episcopului Teofil Ionescu, publicat de ziarul Credinţa, anul XXII (1972), nr. 3,), descrie starea jalnică în care se afla Vlădica Teofil, în urma unui conflict cu Vlădica Valerian Trifa.
Articolul a fost publicat după ce Părintele Arhimandrit aflase, că mânăstirea Sfântul Nicolae, ctitorită de către Vlădica Teofil, „prin alergătura, osteneala şi chiar banul său”, se lepădase de dânsul şi trecuse sub oblăduirea episcopului Valerian.
Protoiereul Emilian Vasiloschi
(1886 – 1966)
Pensia de 85 de dolari, pe care o primea de la ctitoria lui, şi „cu care izbutea să-şi acopere, nici mai mult, nici mai puţin, hrana zilnică”, şi aceasta îi fusese suprimată.
Nu trebuie scăpat din vedere, că Părintele Anania, în articolul său, îl considera pe Vlădica Teofil „singurul ierarh român în viaţă pe care un anume exil şi l-a revendicat cu precădere”, numai după ce VlădicaTeofil, la 17 ianuarie acelaşi an (1972), adresase Sinodului român cererea, să fie reprimit sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Cererea a fost aprobată în acelaşi an (28 aprilie) şi tot atunci, Sfântul Sinod Român a recunoscut validitatea hirotoniei întru arhiereu, săvârşită de către trei episcopi, dintre care unul (Visarion Puiu) fusese caterisit de acelaşi Sinod Român, toţi trei aflându–se canonic în afara Ortodoxiei.
Oare a făcut Sinodul Român această derogare (oikonomia) de la canoanele Bisericii din raţiuni politice, cu alte cuvinte constrâns de regimul comunist, în urma repetatelor iniţiative de a reintra în posesia clădirii bisericii din Paris?
Preotul Mihail Ştefârţă
(*? – + 1979)
Cam aşa se petrecuseră lucrurile câţiva ani mai devreme (1966) la Capela română, ctitorită în Germania de către Principele moldovean Mihail Sturza, la Baden-Baden.
Părintele Mihail Ştefârţă, român, de fel din Basarabia, absolvent al Seminarului teologic din Odesa, a fost luat prizonier de război (1915-1916) şi adus în Germania.
În acea vreme, Markgraful (Marchizul) de Baden s-ar fi plâns, că în Baden-Baden sunt două biserici ortodoxe (română şi rusă), dar în nici una nu slujeau preoţi ortodocşi.
Cineva l-a informat, că printre prizonierii ruşi, care lucraau la calea ferată, se afla şi un preot ortodox. Markgraful l-a căutat pe acesta, şi aflându–l în persoana părintelui Mihail Ştefârţă, i-a încredinţat acestuia ambele biserici, în care acesta a slujit până prin 1966-1968, când, înaintat în vârstă fiind şi lipsit de cele pentru viaţa zilnică, a oferit celor două patriarhii – Rusă şi Română – posibilitatea, ca acestea să intre mai uşor şi mai devreme în posesia celor două locaşuri de cult, prin retragerea sa de pe postul de preot, în schimbul unei mici pensioare, care a fost aprobată din ambele părţi, mai ales că la vremea aceea era aproape octogenar.
Poate că vârsta înaintată i-a determinat pe binevoitorii săi să încheie pactul cu el, crezând probabil, că nu vor avea de plătit vreme îndelungată.
La Capela română era încadrat oficial pe postul de cântăreţ bisericesc, cu o leafă (pensioară) lunară de cca. 800 DM, pe care o primea din bugetul Patriarhiei.
I-a dezamăgit însă pe binevoitori, ţinând cu orice preţ să mai trăiască peste 20 de ani.
Cât priveşte pe Vlădica Teofil, contemporanii cu evenimentul revenirii lui sub jurisdicţia Patriarhiei Române spuneau şi spun, că Vlădica Teofil s’a întors spre Bucureşti constrâns de lipsurile materiale, ceea ce Mitropolitul Visarion nu a făcut, deşi se afla într-o situaţie asemănătoare (de care Vlădica Teofil nu era nicidecum străin), preferând să trăiască şi să moară la locul ostracizării sale, mâhnit, sărac şi bolnav.
Capela ortodoxă română
Michael Stourdza
din Baden-Baden
Faptul, că Vlădica Teofil s-a reîntors sub jurisdicţia Bisericii de sub care ieşise cândva, nu a însemnat, că şi credincioşii l-au urmat.
La 25 mai 1972, Episcopia şi majoritatea parohiilor din Franţa au trecut sub jurisdicţia Mitropolitului ortodox rus Filaret, din New-York (Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate), fapt care l-a determinat pe Vlădica Teofil să înfiinţeze (surse istorice ce se vor credibile şi pe înţelesul tuturor vorbesc, de „reorganizarea Episcopiei”, ori, episcopia de mai devreme se lepădase de el şi trecuse sub sinodul rus) altă episcopie, care, după săvârşirea lui din viaţă, avea să fie păstorită de către ierarhi trimişi din România, lista acestora deshizându-se cu Î.P.S. Lucian Florea, următorul fiind Î.P.S. Adrian Hriţcu.
În 1974, Sinodul Român l-a ridicat pe Vlădica Teofil la rangul de Arhiepiscop şi, odată cu el, şi Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie.
Un an mai târziu, la 9 mai 1975, Vlădica Teofil s-a săvârşit din viaţă.
A fost înmormântat în cimitirul Mont Parnasse din Paris, într-un cavou, în care îşi dorm somnul de veci – în aşteptarea Învierii – Vartolomeu Snagoveanu, fondatorul Capelei Ortodoxe Române din Paris, Mitropolitul Visarion Puiu, Ieromonahul Pahomie Boldeanu, (tatăl părintelui Vasile Boldeanu) şi părintele Vasile Boldeanu însuşi.
Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg în Breisgau, în iulie, a.D. 2006
Î.P.S Arhiepiscop
Adrian Hriţcu Botoşăneanul
(1926-2013)