Pentru extindere
daţi „Klick” pe imagini
«Fii statornic în făgăduinţa ta, închină-i viaţa şi
îmbătrâneşte lucrând» (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 11, 20)
Părintele Protoiereu Dumitru Emanoil Popa*
S-a născut la 13 iulie 1913 în satul Aldeni, comuna Cernăteşti, pe valea Slănicului, nu departe (cca 20 km) de oraşul Buzău, primul din cei cinci copii (trei băieţi – Ion, Leon şi Nicuşor şi două fete – Voica şi Maria) ai soţilor Popa Emanoil şi Ioana, fostă Matei-Petre, creştini ortodocşi români, din neam de preoţi.
Din monografia satului Aldeni, întocmită de către Traian Stoicescu – învăţătorul satului, reiese că, pe vremea lui Matei Basarab, „popa Moscu, refugiat din ţinuturile secuieşti, unde nu mai putea trăi de groaza ungurilor, s’a aciuat pe valea Slănicului de Buzău, şi aici, pe moşia lui Aldea Dascălu, a pus temelia unei bisericuţe”, care s-a transmis apoi din tată în fiu, ca un bun ereditar, de la el până la preotul Ion Popa (bunicul părintelui Popa n.n.), feciorul cel mai mare al preotului Mihai Popa.
Preotul Ion Popa, deşi destituit din treapta preoţiei, în urma unui conflict cu unul dintre dascăli, venit la Aldeni de la mânăstirea Berca, pentru practică liturgică, nu s-a retras din viaţa bisericească, ci a continuat să slujească alături de tatăl lui (preotul Mihai Popa) „şi alţi preoţi, care s’au mai perindat pe aici”, în calitate de dascăl la strană. Cum el dorea să continue firul tradiţiei în familie, şi-a iniţiat fiul (Emanoil) şi nepotul (Dumitru), în tainele tipicului şi muzicii bisericeşti.
Fiul – Emanoil (tatăl părintelui Dumitru Popa n.n.) i-a urmat dascăl la biserica din sat, până s-a săvârşit din viaţă.
Protoiereul Dumitru Em. Popa
(1913-2004)
Întâistătătorul Bisericii ortodoxe din Germania
(1966-2044)
Biserica Sfântul mucenic Dimitrie din satul Glod – Chilii
pictură pe lemn (naos)
Fiul cel mai mare, Dumitru, după şcoala primară, a frecventat (1927-1932) ca bursier (în vremea aceea se acordau doar patru burse pe an pentru fiii de ţărani) Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti şi Gimnaziul Superior Barbu Petriceicu Haşdeu din Buzău (1933-1939), unde a obţinut diploma de bacalaureat. Ar fi dorit să studieze facultatea de teatru, spre nemărginita indignare a tatălui, care nu putea îngădui, ca fiul lui să devină „scamator, ca ăia din târgul de Drăgaică, în Buzău”.
Serviciul militar (1936-1937) l-a prestat în Braşov, ca soldat în Batalionul 2 Vânători de Munte, „Compania specialităţi”. Purta barbă, iar Duminica ţinea strana în biserica din localitatea, în care Regimentul era staţionat, lucru pentru care, localnicii îl numeau „domn părinte de la cătane”. A fost lăsat la vatră cu gradul de caporal T.R. Din noiembrie 1937 până în iulie 1938, a fost învăţător suplinitor la şcoala din Aldeni.
Dumitru Em. Popa (1913-2004)
În 1938 s-a înscris la Facultatea Politehnică din Bucureşti, iar după un an (1939), a fost mobilizat (15.03.1939 – 15.05.1945) şi avansat în gradul de Sublocotenent.
Foarte devreme, se pare că încă din anii de liceu, a fost impresionat de Mişcarea Legionară din România, considerată pe atunci factor politic, spre „renaşterea morală şi naţională a poporului român”, încât mai târziu s-a înscris în rândurile acesteia, devenind un devotat militant, pentru realizarea programului politic urmărit de aceasta, fapt pentru care – după cum povestea însuşi părintele – Corneliu Codreanu i-a adresat în public cuvinte de laudă şi recunoştinţă.
A fost implicat în evenimentele din Februarie 1941 din România (participând la aşa numita „rebeliune”), motiv pentru care a fost nevoit să se refugieze (30 mai 1941) „prin vama cucului” în Jugoslavia, pe atunci sub ocupaţie germană.
Aici, împreună cu alţi camarazi (cca 400), a fost luat în primire de Gestapo-ul (poliţia secretă nazistă n.n.) statului german, înregistrat ca refugiat politic, dus (cu scurte opriri în Belgrad, Graz, Viena) în Germania şi internat, cu statut de „oaspetele Führerului“, în lagărul de muncă de la Rostock-Marienehe (10 iulie 1941–23 ianuarie 1944). De aici a fost mutat în lagărul de concentrare din Buchenwald–Fichtenheim (24 ianuarie-28 august 1944).
În toate documentele, în care i se certifică detenţia în cele două lagăre, este specificat statutul de „deţinut politic”. În ambele lagăre a lucrat ca desenator tehnic, specialitatea statică, pentru firma Heinkel–Flugzeugwerke (fabrică de avioane).
Spre sfârşitul războiului (24 August 1944), lagărul de la Buchenwald – Fichtenheim a fost distrus de aviaţia anglo-americană, aceasta soldându-se cu moartea multor deţinuţi români. Nici părintele şi nici alţi supravieţuitori nu au găsit o explicaţie plauzibilă pentru faptul, că a fost bombardat numai lagărul de muncă, în care se aflau foarte mulţi români, pe când altele, din imediata apropiere, au rămas neafectate.
„Gäste des Führers” (autocaricatură)
Arhidiacon Gabriel Sibiescu Maica Domnului
(icoană pe analog)
După evenimentele de tristă amintire, de la 23 August 1944 din România, din iniţiativa lui Horia Sima, a funcţionat la Viena, din septembrie acelaşi an, până la 9 mai 1945, un „guvern de exil”.
Se formase totodată şi o Armată Naţională Română de Eliberare. Părintele Popa şi alţi camarazi de lagăr au cerut Comandamentului militar german permisiunea, de a se înrola în aşa numita Armată Română Naţională de eliberare şi să meargă combatanţi voluntari pe frontul german cu condiţia, să nu lupte acolo, unde de partea inamicului sunt soldaţi români.
A făcut parte din regimentul care a fost angajat în luptele de la sud de Danzig. La 5 martie 1945, comandantul diviziei a 38-a de paraşutişti l-a decorat cu ordinul Crucea de Fier clasa a II-a, pentru acte de eroism în luptele pe Oder, între Stettin şi Schwedt. Ziarul berlinez Völkischer Beobachter, din 17 martie 1945, consemnând evenimentele de pe front din ziua precedentă, printre altele, menționa şi actele de eroism ale unui pluton român sub comanda „luptătorului pentru libertate”–sublocotenent Dumitru Popa, care – scria ziarul – „a murit ca un erou”. Informaţia s-a dovedit neîntemeiată, căci „eroul mort” s-a întors la ai săi, viu şi nevătămat.
Părintele nu vorbea mai niciodată de circumstanţele în care a fost decorat. Aceste circumstanţe au fost menţionate de către un alt român, şi el fost combatant în regimentul românesc cu pricina, iar după război, emigrat în Argentina (San Juan), într-o scrisoare din 3 decembrie 1973, către redactorul ziarului Stindardul din München, după cum urmează:
„Dragă Domnule Emilian…..după cum cred că ştii, în acest regiment am luptat şi eu ca simplu soldat, până în ultima zi a războiului, când am căzut prizonier la americani. Regimentul nostru a luptat cu multe sacrificii într’o divizie din «Wehrmacht»(forţele armate naziste n.n.), care fiind demoralizaţi nu mai voiau să lupte. Un grup din regimentul nostru, comandat de sublocotenentul Dumitru Popa (actualmente preot), a făcut o incursiune în rândurile inamicului, fapt pentru care a fost decorat cu Crucea de Fier. Mai apoi sergentul Tănase (împuşcat mai apoi în ţară) cu un grup de legionari au trecut într’o noapte Oderul, reuşind să formeze un cap de pod…”.
Dumitru Em. Popa Sublocotenent în Armata naţională română
În ziua de 3 mai 1945, Părintele Popa a căzut prizonier la americani, în Lauenburg pe Elba. „Americanii, povestea Părintele, care, de fapt, erau polonezi înrolaţi în armata americană, după ce mi-au luat ceasul şi pistolul, m´au trimis «at home».
Dar n-a fost trimis acasă, ci predat englezilor şi internat în lagărul de prizonieri de la Celle, lângă Hanovra. „Aici –povestea el – am suferit continuu de foame. Eram aşa de slăbit, încât, toată ziua eram într-o stare de somnolenţă. Odată, am auzit pe un ofiţer german spunând altuia: «Ein komischer Mensch, dieser Rumäne, den ganzen Tag schläft er nur» (un om curios acest român, toată ziua doarme)».
Mai povestea părintele despre „ingeniozitatea românului”, mai ales când suferă de foame: «Lagărul de prizonieri – eram câteva mii – era pe un câmp imens, pe care se puseseră deja cartofii. A fost de ajuns ca unul să găsească un cartof, că după câteva ore, ogorul arăta ca arat a doua oară. Când au crescut urzicile, românii le-au fiert ca acasă, şi le-au mâncat, spre mirarea nemţilor, ca după aceia, să fiarbă şi să mănânce şi ei, ce au găsit verde prin lagăr, numai că li s’a făcut rău. După aceea se ţineau tot în apropierea românilor ca să vadă ce fel de buruieni mai mănâncă aceia».
Din lagărul de prizonieri a fost eliberat la 2 iulie 1945, cu statutul de „cetăţean străin apatrid, muncitor agricol”.
Din iulie 1945, până la sfârşitul anului 1948, a lucrat în agricultură la familia Johannes Hoogen în Uedemerfeld lângă Goch, districtul Cleve, pentru 25 RM (Reichs-Mark) pe lună, o leafă derizorie, dacă ţinem seama că, „numai un ou costa 5 RM”.
Paralel cu munca la ţăran, a urmat cursuri la Universitatea din Bonn, Facultatea de matematici (trimestrul de iarnă 1946 – trimestrul de vară 1948).
„Oaspeţi ai Führerului”
în lagărul din Fichtenheim (autocaricatură)
Corul Carmen
Biserica română din Paris
Când era încă în Germania şi mai târziu în Franţa, la Paris, a organizat cu alţi camarazi o filieră, pentru înlesnirea emigraţiei românilor din diferitele zone de ocupaţie, dar şi a celor veniţi din România. Această filieră se întindea de la Viena, peste Germania, Franţa, Italia, până în cele mai îndepărtate unghere ale lumii – America de Sud, Australia etc., el însuşi – se pare – intenţionând să emigreze în Argentina. Printre documentele rămase de la el se află şi câteva liste cu numele a peste 400 de români, care au emigrat prin „filiera” sus amintită.
În anul 1948, s-a stabilit definitiv în Franţa. În 1949-1950 era înmatriculat la Facultatea de ştiinţe din Paris (Sorbona), nu ştim, dacă numai pentru studii sau şi pentru a-şi asigura sejourul legal în Franţa. Ştim însă, că astfel proceda cu mulţi români, care emigrau spre alte continente. Până ce aceştia primeau actele de emigrare, Părintele le aranja înmatricularea legală la o facultate, după cum spunea el, „cu ajutorul portarului” (!), cu care era în bune relaţii de prietenie.
Pentru asigurarea existenţei, a luat în arendă o fermă la Pouilly, nu departe de Paris. Duminica venea cu bicicleta la biserica română din Paris, unde preot paroh era părintele Vasile Boldeanu, de fel de la Bobocu, tot de lângă Buzău.
La Paris, pe lângă activitatea de organizare „a unei părţi a exilului”, a fost activ şi în viaţa administrativă, culturală şi religioasă a bisericii; cânta la strană, era membru în consiliul şi în corul bisericii, în echipa de teatru, pentru care a şi scris piese, care s-au jucat în cadrul spectacolelor ocazionale, în mod deosebit în preajma marilor sărbători. Cu ajutorul părintelui Vasile Boldeanu şi al părintelui Graţian Radu, şi-a îmbogăţit cunoştinţele muzicii bisericeşti bizantine (cântarea psaltică). Cânta aşa de bine după notele bizantine, încât cineva, neinformat, n-ar fi crezut că nu a absolvit, dacă nu seminarul teologic, cel puţin şcoala de cântăreţi bisericeşti.
În 1948, a jucat un rol hotărâtor în acţiunea de „salvare a bisericii” din Paris. Ambasada română din Paris, în înţelegere cu arhimandritul Martinian Ivanovici, a sigilat uşile bisericii, cu scopul de a o trece în posesia statului român. Însă părintele Popa n-a luat în consideraţie acea „interdicţie samavolnică” şi, împreună cu alt consilier, Ion Crivăţ, au îndepărtat sigiliile şi au luat în stăpânire locaşul bisericii.
Presbitera
Hrisa – Aurica Popa
La Paris a cunoscut-o pe Aurica (greceşte = Hrisa) Cutrula, româncă din Macedonia grecească, refugiată politic la Paris, cu intenţia de a emigra în Canada.
Se refugiase ca mulţi alţi români macedoneni, de teama represaliilor partizanilor greci împotriva românilor macedoneni, deoarece unii dintre ei ar fi cooperat în timpul războiului cu trupele germane de ocupaţie. Pe lista celor care trebuiau „lichidaţi” se afla şi Hrisa.
În timpul ocupaţiei germane îngrijise bolnavi, români, greci, fără deosebire de naţionalitate, fapt pentru care, un partizan știind ce primejdie o paşte, a sfătuit-o să dispară din localitate.
Hrisa urmase în România Şcoala Normală, la Sfântul Gheorghe, şi fusese învăţătoare la şcoala românească din Veria şi din Doleani, cca 75-80 km depărtare de Tesalonic.
La Paris, Părintele s-a ocupat cu procurarea actelor de emigrare, fără succes însă. Cum Hrisa nu se mai putea întoarce în Grecia, iar altă alternativă mai potrivită nu exista, au ales-o pe cea mai practică – s-au căsătorit. Cununia religioasă a avut loc la 25 septembrie 1954, în biserica de la Paris.
La 19 iunie 1956, li s-a născut fiica – Rodica, numele de botez şi oficial fiind Veria Flora (numele neobişnuit „Veria” este motivat de o înţelegere a părinţilor şi anume, dacă li se va naşte un copil şi va fi băiat, va primi numele Aldea, de la Aldeni sau Alexandru (Macedon), iar dacă va fi fată, îi vor spune Veria (locul de naştere al Hrisei).
Veria – Rodica Popa
Aurica Popa (în alb) cu colegii învaţători la şcoala din Veria (Macedonia)
La 29 iunie 1957, Părintele a fost numit paracliser conservator la biserica română din Paris, funcţie datorită căreia a avut posibilitatea, să locuiască cu familia într-un mic apartament din casa bisericii. Între timp renunţase la statutul de fermier. Locuiau în Pavillon-Sous-Bois şi lucrau – el desen tehnic, iar soţia, la casa de mode Nina Ricci din Paris.
Dacă biserica română din Paris nu a dus lipsă niciodată, nici de episcopi şi nici de preoţi, altfel se prezenta situaţia Bisericii române din Germania.
Părintele Emilian Vasiloschi se „pregătea” să devină octogenar, iar volumul de muncă „în ogorul Domnului” devenea pe zi ce trecea tot mai mare. Atunci, când nu putea merge personal acolo unde era solicitat, trimitea om în loc, cum a fost cazul părintelui Radu Graţian, care a slujit două luni (1959) pentru românii din Viena, însă această soluţie nu putea fi de durată.
Aurica Popa (doamna în primul rând cu colier alb) împreună cu elevii şcolii din Doleani
Paris anul Domnului 1956
Presbitera Hrisa cu fiica Veria în ziua botezului
În zadar a căutat părintele Vasiloschi un candidat la preoţie, printre românii din refugiu. Întrucât cei care ar fi îndeplinit condiţiile pentru hirotonie (teologi cu carte multă) nu s-au angajat, au căzut sorţii pe „Nea Mitică Popa”, cum era numit de către camarazii de odinioară şi de către prietenii de inimă, chiar şi după ce devenise preot. De pildă, în anul 1968, un camarad din vremea serviciului militar i se adresa într-o scrisoare cu: „Dragă Nene Mitică”.
Au trecut câţiva ani, până când s-a hotărât să devină preot şi să se stabilească în Germania; aceasta din multe şi întemeiate motive, ca şi când ar fi prevăzut greutăţile ce va avea de întâmpinat; familia nu era de acord, o parte dintre prieteni (?!) erau împotrivă (interese de grup!) şi mai ales pentru faptul, că în Germania, ca preot, nu va primi salariu sau ajutor financiar de nici un fel, deci vor fi nevoiţi să lucreze altundeva, şi el şi soţia (deci preot idealist!), în timp ce în Paris, aveau deja o situaţie materială destul de bine asigurată.
Părintele D. Popa cu fiica Veria
Fericit este bărbatul femeii celei bune şi numărul anilor lui îndoit este (Isus Sirah 26,1)
Un motiv va fi fost şi acela, că nu avea nici o pregătire teologică. În ce măsură s-a temut, că nu va face faţă misiunii pe care şi-o asuma, nu ştim şi nici el n-a vorbit vreodată despre aceasta, cu excepţia unor păreri personale exprimate despre sine, dar în alt context, cum se va vedea mai departe.
Unii dintre cei, care-l îndemnau şi-l încurajau, o făceau din motive religios-bisericeşti (părintele Emilian Vasiloschi, Mitropolitul Viasarion Puiu, părintele Graţian), alţii – din motive politice, după principiul „scopul scuză mijloacele!”, cum ar fi dr. Petre Vălimăreanu, cu ani în urmă, la Freiburg, crezând poate, că „Nea Mitică” şi, odată cu el şi Biserica, vor fi uşor de manevrat”; dar au fost dezamăgiţi, căci multe greşeli va fi făcut părintele Popa, ţinând seama de voinţa unora, dar în privinţa Bisericii, pe cât i-a stat în putinţă, s-a orientat după legile ei.
A fost hirotonit diacon în luna august 1963, în catedrala ortodoxă rusă din Paris, de către Arhiepiscopul Georgij Tarassov, Exarhul Patriarhiei Ecumenice, iar hirotonia întru preot pentru Biserica românilor din Germania a avut loc la 1 septembrie acelaşi an (1963,) în biserica Sfântul Alexandru din Bad Ems. Cu această ocazie, Arhiepiscopul Georg Tarasov a rostit următorul cuvânt:
Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale (Psalm.127, 3)
D. Popa fermier la Pouilly
(nu departe de Paris)
«Iubiţi fraţi şi iubite surori,
Astăzi, Biserica Ortodoxă a primit în dar un nou preot, pe Cucernicul Părinte Dimitrie.
Această zi este o zi de bucurie pentru toată Ortodoxia şi îndeosebi pentru comunităţile româneşti din Republica Federală a Germaniei, pentru că Părintele Dimitrie este un preot român şi va săvârşi Sfânta Euharistie (Liturghie n.n.) în frumoasa şi armonioasa limbă românească.
Eu felicit din toată inima pe toţi fraţii noştri români şi pe toate surorile românce din Germania de vest, care au găsit o primire atât de cordială creştină în Republica Federală şi pot astfel să trăiască şi să se roage în pace şi libertate aici.
Astăzi suntem adunaţi aici în această biserică în numele lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre comune ne-au unit spiritual pe toţi. În mijlocul ateismului lumii de astăzi ne găsim împreună strânşi, noi creştinii ortodocşi, şi ne reamintim mereu de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am auzit astăzi în Sfânta Liturghie: «Privegheaţi! Fiţi statornici în credinţă!» Amin».
Sâmbătă 25 ianuarie 1964, a fost instalat de către părintele Emilian Vasiloschi, preot paroh pe seama comunităţii ortodoxe române din München, urmând să slujească (suplinească) şi în alte parohii româneşti din Germania „şi acolo unde va fi nevoie”.
Slujba Sfintei Liturghii şi ceremonia instalării au avut loc în biserica ortodoxă greacă din München, Piaţa Salvator 17 (Salvatorkirche).
D. Popa fermier la Pouilly
(nu departe de Paris)
Protoiereul Dumitru Em. Popa Întâistătătorul Bisericii ortodoxe române din Germania (1966-2004)
Până când s-a găsit posibilitatea unui minim ajutor financiar (pe termen limitat!) pentru preoţii ortodocşi din refugiu, Părintele a lucrat ca desenator tehnic în Germania şi mai târziu în Elveţia.
Duminica şi la sărbători slujea în diferite parohii, iar în timpul săptămânii, pretutindeni, unde era nevoie de serviciile lui.
Nu avea studii teologice, dar slujea frumos. Părintele profesor Dumitru Stăniloaie, în trecere prin Freiburg, a asistat la Sfânta Liturghie, după care i-a mărturisit: „Slujeşti atât de frumos, cu toate că nu ai absolvit nici măcar seminarul!”.
Foarte rar rostea o predică după Sfânta Liturghie, nu pentru că n-ar fi fost în stare (ar fi putut citi dintr-o carte de predici), ci pur şi simplu – motiva el – „din bun simţ”. Odată mi-a mărturisit: „În momentul când aş ţine o predică în faţa credincioşilor, eu, care nu am nici măcar o clasă de seminar – or aceasta se ştie – aş avea impresia că oamenii mă consideră impostor”.
O greşită subestimare! Cine, dintre participanţii la slujba de pomenire de Ziua Eroilor, în anul 1981, la cimitirul militar român de la Soultzmatt (Alsacia), n-a fost mişcat până la lacrimi de cuvântul rostit de către Părintele, adresat românului „ION”, Frate Ioane care – în primul război mondial – s-a jertfit eroic în luptele pentru făurirea României Mari, pentru întregirea neamului şi demnitatea poporului român, iar în al doilea război, pentru salvarea aceleiaşi Românii Mari, de mutilarea teritorială şi de urgia comunistă.
Cei, care ştiau amănunte din biografia Părintelui, au identificat în persoana numitului „Ion” pe fratele mai mic, Ion, zis Neaţă, care, plecat pe front, spera să-şi întâlnească fratele mai mare, despre care familia nu ştia dacă mai era în viaţă.
Ion nu s-a mai întors de pe front. Redăm mai jos cuvântul prin care Părintele, în ziua de duminică 7 iunie 1981, cu ocazia slujbei de pomenire, la Ziua Eroilor, la Soultzmatt, a cinstit memoria tuturor eroilor români şi poate că şi a fratelui dispărut pe frontul din Răsărit.
Î.P.S. Georgij Tarasov Arhiepiscop de Syracusa Întâistătătorul Arhiepiscopiei ortdoxe ruse din Franţa
(1960-1981)
Soultzmatt a.D. 1918
Soldaţi români prizonieri în lagărul german de la Soultzmatt în Alsacia
„Frate Ioane,
Am venit astăzi să-mi plec genunchii la sfântul tău mormânt, în care te zvârcoleşti continuu de 37 de ani încoace.
Am venit să-mi cer iertare, frate Ioane, că eu nu numai că n’am fost în stare să merg pe drumul pe care tu ai mers, dar am împiedicat şi pe alţii care ar fi dorit să-ţi urmeze exemplul.
Prin jertfa ta, ca şi a acelora care te-au precedat, mi-a rămas mie o moşie frumoasă şi iubitoare de Dumnezeu şi de sfintele Lui orânduiri, moşie pe care eu n’am fost în stare s’o păstrez, pentru că cu păcate grozave mi-am umplut sufletul, şi în loc să iau pildă pe Ion Vodă cel Brav ce murea rupt de cămile, mi-a fost mai la îndemână şi mai potrivit să fac ce a făcut Ieremia Golia.
Am păcătuit şi faţă de tine şi faţă de credinţa mea în Dumnezeu. Tu ai rămas în neam, te-ai contopit cu el şi cu glia din care ai izbucnit spre lumină, pe când eu am ieşit din neamul din care am fost plămădit şi, cuprins de întunerecul altor interese, am asurzit şi am orbit.
Am asurzit, frate Ioane, şi n’am mai auzit porunca acelora ce şi-au pus oasele temelie la făurirea edificiului naţional. Am orbit şi orb am rămas, că nici astăzi, după 37 de ani, nu văd adevărata lumină care să-mi lumineze calea, prin care să ies din întunerecul în care mă zbat fără să găsesc nici un liman la care să mă adăpostesc.
Generaţia ta, e generaţia împlinirii visului de veacuri al întregirii teritoriului nostru firesc.
Generaţia mea e generaţia abandonării, generaţia lichidatoare, generaţia care din păcat vrea să-şi facă un nimb de glorie.
Soldaţi români prizonieri de război în lagărul de la Soultzmatt
Imagine de la înmormântarea unui prizonier român
Şi dacă, pentru a scăpa pe om din robia neascultării a trebuit ca Dumnezeu să primească jertfa Fiului Său, oare câte generaţii îşi vor mai vărsa sângele spre a ne izbăvi de plaga întinsă peste lume de maşina de război a Satanei? Căci fără de jertfa cea mare, nu poate fi izbăvire.
Flamura care fâlfâie la căpătâiul tău de 60 de ani de zile a fost purtată din veac în veac şi din generaţie în generaţie, de mână de voinic, şi pe ea stau gravate, în litere de aur, pietrele ce stau la temelia patrimoniului naţional românesc: Sarmisegetuza, Tapae, Posada, Varna, Rovine, Nicopol, Cosova, Câmpul Pâinii, Războieni, Baia, Podul Înalt, Lipnic, Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău, Gorăslău, Dealul Roşcanilor, Smârdan, Rahova, Griviţa, Plevna.
Iar în zorii zilei de 15 August 1916, în sunet de goarnă şi bubuit de tun, chiuind de bucurie, ai purtat-o şi tu voiniceşte, frate Ioane, şi ai mai gravat pe ea, Robăneştii, Susai, Munţii Coţi, Târgu-Jiu, Argeş, Coşna, Cireşoaia, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Budapesta.
Dar poţi să fii mândru, frate Ioane, că această flamură a fost purtată cu aceeaşi demnitate naţională, cu aceeaşi dragoste de glie, cu acelaşi elan, şi de mâinile de voinic ale feciorului tău, care în zorii zilei de 22 iunie 1941, la chemarea poruncitoare de a trece Prutul, fără nici un pic de şovăire l-a trecut spre a elibera moşia furată de hrăpăreţul său duşman, şi se va povesti cât va fi lumea lume de bravura sa, de la Prut la Volga şi de la Ceahlău la Odesa şi Elbrus, până în munţii Caucazului.
Şi el, feciorul tău, frate Ioane, a căzut muşcând din glia însângerată, răpus de mine, care, mânat de interese ce nu mai erau ale neamului meu, l-am lovit mişeleşte pe la spate. El a căzut cu faţa la duşmanul nostru cel de-a pururea, cu un zâmbet amar pe buze şi cu pustiul în suflet, iar eu, care timp de 37 de ani de zile rătăcesc prin întunerecul în care am intrat împins de propriile mele păcate, vin azi la căpătâiul tău să-ţi cer iertare pentru faptele mele şi să te rog să ajuţi neputinţei mele, spre a fi de folos nu mie, ci celui ce vine după mine şi care trebuie să te aibă pe tine pildă vie în toate zilele vieţii sale şi ale urmaşilor săi!” Duminică, 7 iunie 1981 (Preluat din revista „Vatra” Foaie românească de opinie şi informaţie, aprilie – iunie (XXX), 1981, nr. 158, p. 2).
Soldaţi români, prizonieri de război, în lagărul de la Soultzmatt
Protoiereul Dumitru Em. Popa
Părintele Dumitru nu şi-a stabilit domiciliul la München. A preferat să se stabilească la Freiburg, unde un grup de binevoitori, în mod deosebit familia prof. dr. Paul Miron, părintele evanghelic Hermann Bujard, prinţul Nicolae al României şi alţi câţiva, l-au ajutat să se instaleze cu familia, între timp venită definitiv de la Paris.
Cu ajutorul acestor binevoitori prieteni, a reuşit să organizeze oficial parohia română de aici, corespunzător legilslaţiei locale în vigoare, adică cu statut de funcţionare, înregistrat la judecătorie etc.
După trecerea la Domnul a părintelui Emilian Vasiloschi, arhiepiscopul Georg Tarassov a ridicat pe părintele Popa la treapta de protoiereu şi l-a numit Vicarul său şi întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, cu centrul administrativ la Freiburg.
S-a dedicat slujirii preoţeşti cu dragoste şi cu jertfelnicie, maica preoteasă fiindu-i sprijin şi sfetnic, nu numai în cele ale casei, ci adesea – spre indignarea multora – şi în treburile bisericeşti, și aceasta, nu pentru că Părintele nu s-ar fi priceput, ci pentru că el nu putea niciodată să spună „nu”.
Amândoi erau bine cunoscuţi autorităţilor locale (poliţie, conducerea lagărelor de refugiaţi, biroul de ajutor social, biroul forţelor de muncă, spaţiul locativ, spitale, doctori, avocaţi etc.), unde însoţeau pe cei în nevoie, punând, pe cât era posibil, o vorbă bună pentru ei.
Zilnic aveau oaspeţi la masă şi foarte adesea, şi la dormit. Rar se întâmpla să nu aibă oaspeți – chemaţi şi nechemaţi, buni şi mai puţin buni, cu gânduri curate sau mai puţin curate, nevoiaşi şi mai puţin nevoiaşi. Pentru părintele Dumitru şi maica preoteasă, statutul de român era mai presus decât caracterul oaspetelui.
Pe aceştia obişnuia să-i diferenţieze după locul de obârşie: dacă venea din România, era român, dacă venea din zona Buzăului era „unul de la noi” sau „de-al nostru”.
Arhiepiscopul Georghij Tarasov l-a ridicat pe părintele Dumitru Popa la treapta de protoiereu şi l-a numit Vicarul său şi întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, cu centrul administrativ la Freiburg
Părintele Dumitru Popa slujind Sfinţirea Aghiasmei celei Mari la râul Dreisam în Freiburg
Foarte adesea, am comparat casa lor cu stejarul din Mamvri, cu deosebirea că acolo, gazda – Avraam – avea din plin cu ce să împodobească masa, iar oaspeţii erau cinstiţi şi de încredere (Facerea).
Foarte indignaţi au fot enoriaşii din Freiburg într-un an de vestea, că în noaptea Sfintelor Paşti, când părintele era în slujbă şi familia în biserică, conaţionali au pătruns în locuinţa părintelui şi şi-au însuşit puţinele obiecte mai de valoare. Poliţia n-a reuşit să prindă pe făptaşi şi a „închis dosarul”. Părintele a aflat curând cine au fost „vizitatorii nocturni la ceas de rugăciune” dar a fost mărinimos şi nu i-a dat în vileag.
Odată mi-a mărturisit: „N’am întâlnit până acum pe nimeni care să mă fi supărat”. Avea el un fel deosebit de a pune lucrurile şi oamenii în lumina lor adevărată, fără a dăuna cuiva sau a supăra pe cineva.
Odată, auzind că în apropiere de oraşul unde slujeam, la o parohie cumplit bântuită de ispita dezbinărilor, trăiau vechi camarazi de-ai lui, l-am întrebat: „Oare de ce dl P. nu vine la biserică? N-ar fi oare bine, să-l sfătuiţi, să-mi fie de ajutor?”
Părintele mi-a răspuns: „Lasă-l pe P. să stea unde este, că stă bine!”. Mai mult n-a spus şi nici eu n-am mai întrebat ceva. Pricepusem tot!
A fost continuu acuzat şi considerat „popă legionar”. Mulţi refugiaţi români spuneau, că la sosirea în Freiburg au fost avertizaţi, nu numai de către conaţionali, ci şi de către persoane cu funcţii publice (de pildă conducerea lagărelor de refugiaţi), să nu frecventeze „biserica legionarilor”.
Părintele n-a negat niciodată că a fost legionar, ci dimpotrivă, cred că a fost mândru de trecutul lui în Mişcarea Legionară. Acest lucru însă nu l-a împiedicat, ca într-o duminică, după Sânta Liturghie, să declare tocmai în contextul învinuirilor aduse, că el a fost legionar, dar după ce a fost hirotonit preot, este „numai preot”.
Părintele Dumitru Popa slujind Sfinţirea Aghiasmei celei Mari la râul Dreisam în Freiburg
Slujind la mormântul unui conaţional
Foarte adesea s-a pronunţat – în biserică şi nu numai – a fi un adversar al „autorităţilor comuniste din România”, dar niciodată nu l-am auzit făcând propagandă legionară. Chiar şi atunci, când venea sorocul de pomenire a legionarilor căzuţi în război (Moţa, Marin ş.a.) sau omorâţi fără sentinţă de moarte (Corneliu Codreanu, Nicadorii, Decemvirii etc.), săvârşea slujba parastasului în biserică, dar nu după Sfânta Liturghie şi nici „pe ascuns”, ci în cerc restrâns şi la altă oră, „ca să nu scandalizăm pe careva”, motiva el.
Din 1941 până la trecerea la Domnul (2004), n-a mers niciodată în România, spre nedumerirea tuturor, deşi după 1990 acest lucru ar fi fost posibil. Să-i fi fost oare teamă de o decepţie, că n-ar mai fi găsit ţara şi oamenii în aceleaşi tipare în care le lăsase cu 50 de ani în urmă? Nu ştim acest lucru şi nici el n-a motivat vreodată, în afară de faptul că „îl cam dor picioarele!”. Dar aceasta nu înseamnă că nu s-a spus şi nu s-a crezut chiar, că el ar mai fi fost în ţară incognito.
S-a spus, că prima dată ar fi fost, când încă mai trăia mama lui, iar el era considerat dispărut. Cineva i-a spus mamei lui, că: „S’a întors Mitică. Este în biserică”. Mama s-a dus în grabă la biserică şi a văzut un tânăr străin, care semăna foarte mult cu fiul ei. L-a prins de braţ, l-a strigat şi l-a întrebat rugător: „Mitică! Eşti, tu, Mitică al meu?”. Străinul nu i-a dat nici un răspuns, iar ea s-a întors decepţionată la casa ei. Abia când a venit Voica, sora lui, în vizită la Freiburg şi l-a revăzut pe fratele mai mare, a povestit şi momentul dramatic descris mai sus, fiind convinsă, că atunci demult, a fost vorba de o confuzie, sau poate de o înscenare.
München 2 iunie 1971
Slujind la mormântul
lui Virgil Ionescu
Bad Ems 1963 Moment din timpul Liturghiei arhiereşti cu Arhiepiscopul Georgij Tarasov de Syracusa în Catedrala ortodoxă rusă. Din sobor face parte şi părintele Dumitru Em. Popa (al 3-lea slujitor, de la stânga).
O altă persoană de absolută încredere mi-a relatat o întâmplare asemănătoare, în legătură cu Părintele, petrecută prin anii ’80, la Buzău. Se dusese vestea că „preotul Dumitru Popa, din Germania, în trecere prin Buzău, a vizitat catedrala şi s’a revăzut cu Părintele Gabriel Cocora , secretar la Episcopia Buzăului şi diacon la catedrala episcopală”.
Unii au crezut, alţii s-au mirat iar cei cu simţ speculativ, au fost convinşi, că vizitatorul nu venea aşa de departe şi nici nu era preotul legionar Dumitru Popa, din Germania, de fel „ot Aldeni, pe Valea Slănicului”, ci „altcineva” cu speciala misiune, de a verifica loialitatea părintelui din administraţia bisericească buzoiană, pe vremuri şi el camarad şi prieten al părintelui Popa.
Numai după ce povestitorul a văzut fotografia Părintelui pentru crucea de la mormânt, a constatat cu satisfacţie, că a intuit bine scopul revederii celor doi camarazi şi prieteni din destul de vijelioasa tinereţe, căci vizitatorul de atunci, nici vorbă să fi fost cel din fotografie.
Se spune despre dânsul, că, încă la Paris fiind, a dat dovadă de un foarte dezvoltat simţ al improvizării, ori, omul improvizează atunci când nu dispune pe moment de o altă alternativă mai bună, de altfel o stare continuă în viaţa Bisericii pe care o păstorea: nevoia de preoţi slujitori, organizarea centrelor parohiale, critica şi agresiunea verbală sau scrisă împotriva Bisericii, a persoanei şi a familiei sale, au fost mizeriile zilnice pe care le-a îndurat cu creştinească îngăduinţă.
Mult m-am ruşinat de mine, când l-am auzit spunând: „N’am întâlnit încă pe cineva care, cu fapta sau cu vorba, să mă fi supărat”.
Afirmaţii de genul: „Patriarhia Română este aservită Moscovei”, „preoţii şi episcopii români sunt comunişti”, „preoţii români misionari sunt agenţi de Securitate” etc. a făcut în mai toate cuvântările lui şi nu le-a retractat nicidecum. N-a pus la îndoială validitatea slujbelor săvârşite de către aceştia, dar nici n-a coliturghisit cu dânşii, „ca nu cumva să se smintească fraţii”.
Pe toţi preoţii refugiaţi din România (cu sau fără motiv de exil) i-a primit cu braţele deschise (împotriva normelor canonice bisericeşti), le-a înlesnit rămânerea aici sau emigrarea în alte ţări.
A considerat organizarea centrelor parohiale din Europa de Vest în episcopii, premiza constituirii unui sinod ortodox în exil, fapt pentru care a fost de acord şi a contribuit la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa centrală (Frankfurt 1979).
Părintele Dumitru Popa în compania Arhiepiscopului Geoghij Tarasov şi a părintelui Kneazev, Rectorul Insitutului teologig St. Serge din Paris
Pictură în frescă în biserica cimitirului din Aldeni, Buzău
După 40 de ani de slujire, a putut privi cu bucurie la multe şi frumoase realizări, printre acestea numărându-se în primul rând, înfiinţarea şi întreţinerea centrelor bisericeşti româneşti, în mai toate oraşele mari din Germania: Freiburg, München, Düsseldorf, Köln, Hamburg, Berlin, Salzgitter, în Elveţia la Geneva şi Baden, astfel că preoţii români, trimişi oficial de prin anul 1972 de Patriarhia Română sau cei refugiaţi politic, începând cu anii 1985-1986 şi mai târziu (1992) reveniţi la aceeaşi Patriarhie Română, cu parohiile în care fuseseră instalaţi de către părintele Popa, când au venit în Germania au găsit deja o organizaţie bisericească, bine pusă la punct, în care au fost integraţi de către părintele Popa, fireşte necanonic, chiar dacă acest lucru s-a petrecut, cu încuviinţarea tacită a episcopului eparhiot de atunci.
În anul 1978 a fost unul dintre iniţiatorii şi susţinătorii pelerinajului anual de Ziua Eroilor, la mormintele soldaţilor români din primul război mondial (1916-1918), de la Soultzmatt, Dieuze, Hagenau din Alsacia.
Cum se şi cuvenea, a fost sprijinit de către preoţii şi credincioşii ortodocşi şi neortodocşi din Germania şi din Franţa, mulţi dintre ei „absolvenţi ai academiilor româneşti” de genul Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Salcia şi multe altele.
Prima Sfântă Liturgie românească, urmată de slujba de pomenire a Eroilor Români, din cele două războaie mondiale, a săvârşit-o la Soultzmatt, în anul 1978. De atunci, aştepta Ziua Eroilor cu aceeaşi bucurie, cu care aştepta sărbătoarea Sfintelor Paşti, întrucât în următorii 14 ani, „Pelerinajul la Cimitirul ostaşilor români de la Soultzmatt” devenise una dintre frumoasele manifestaţii, cu caracter religios şi naţional-politic ale Exilului Românesc.
Bucuria aceasta nu a fost de lungă durată, întrucât de prin anii 1994 – 1995, serbarea de Ziua Eroilor de la Soultzmatt a fost dublată de ierarhii şi preoţii de sub jurisdicţia Patriarhiei Române, deşi în aceeaşi regiune mai sunt şi alte cimitire militare româneşti, de pildă Hagenau, în imediata apropiere de oraşul Strasbourg.
Pictură în frescă în biserica cimitirului din Aldeni, Buzău
De Ziua Eroilor Români, cu maica preoteasă Aurica, în Cimitirul militar român de la Soultzmatt – Alsacia, în Franţa, după slujba de pomenire
Părintele Popa s-a simţit încă o dată contestat şi înşelat în aşteptările lui de către preoţii, pe care îi ocrotise şi îi ajutase cu ani în urmă şi nu mai puţin de către credincioşii români, pe care de peste 30 de ani îi botezase, îi cununase, îi sfinţise, îi prohodise… Odată l-am auzit rostind sintagma: „E trist când la turmă vin lupi în blană de oaie, dar şi mai trist este, când şi oile urlă la unison cu lupii”.
În zilele de 19-21 octombrie 1979, la Frankfurt/Main, a organizat primul Congres al Bisericii Ortodoxe Române din Germania, ocazie cu care a fost constituită Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală, cu reşedinţa la Freiburg, care însă, din motive de ordin canonic-bisericesc, n-a putut funcţiona pe deplin (nu a fost recunoscută ca atare).
La Freiburg, a editat Buletinul Eparhial Zori de Zi şi tot aici a contribuit la constituirea Asociaţiei de lucru Bisericile Răsăritene – Arbeitsgemeinschaft Ostkirchen, vezi Rumänische Präsenz in Freiburg – Ortodoxia.de – mobilizând mulţi credincioşi români din toată Germania Federală de atunci, să se înscrie în această asociaţie, ca astfel să contribuie la înfrumuseţarea şi întreţinerea bisericii Maria-Schutz-Kapelle − azi Acoperământul Maicii Domnului), pusă din 1979 la dispoziţia tuturor comunităţilor ortodoxe (români, greci, sârbi, ruşi) din Freiburg.
În prima duminică din luna martie 2003, la Freiburg, a sărbătorit aniversarea a 40 de ani de preoţie (nunc dimitte, Domine).
Cu această ocazie , Î.P.S. Mitropolit Auguostinos al Germaniei, Exarhul Patriarhului Ecumenic pentru Europa Centrală, a slujit Sfânta Liturghie, înconjurat de soborul preoţilor români, la loc de cinste fiind părintele Dumitru.
De Ziua Eroilor Români, în anul 1981, slujind Dumnezeiasca Liturghie în Cimitirul militar român de la Soultzmatt,
Hrisov omagial după 40 de ani de preoţie
Î.P.S. Mitropolit Augustin al Germaniei – prieten sincer al românilor şi iubitor de duh românesc şi preotul Sorin Petcu, au rostit câte un cuvânt elogios (Augoustini alloquium – Ortodoxia.de ), în care au evidenţiat nepreţuitele osteneli ale părintelui Dumitru în trecuţii 40 de ani, pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din Germania, acestea fiind premisele păstrării credinţei ortodoxe şi ale tradiţiilor religioase şi culturale, de către românii ortodocşi din pribegie.
Mitropolitul a înmânat Părintelui un „Hrisov Omagial”, împodobit cu emblema Mitropoliei şi o panglică în cele trei culori (roşu, galben, albastru) ale drapelului românesc, cu semnificativul text (desigur în limba română): (Foto Hrisov)
„Prea Cucernicului Protoiereu Dumitru Emanoil Popa.
Bunul Dumnezeu a binevoit să împliniţi 90 de ani de viaţă şi 40 de slujire preoţească. Drept aceea mulţumim milostivirii Domnului şi-L rugăm să Vă binecuvinteze, să Vă întărească în Sănătate, puteri şi lungime de zile spre binele Sfintei noastre Biserici şi slava Întemeietorului ei.
† Aougustinos,
Mitropolitul Germaniei şi Exarhul Europei Centrale.
Dat la Bonn, 24 Februarie 2003”
Î.P.S. Augoustinos Labardakis, Mitropolitul Germaniei şi Exarh al Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Centrală
Pictură în frescă în biserica cimitirului din Aldeni, Buzău
În ziua de 5 aprilie 1998, în clinica universitară din Freiburg, s-a săvârşit din viaţă maica preoteasă Aurica Popa, la vârsta de 82 de ani. A fost înmormântată în cimitirul din comuna Waltershofen, deocamdată provizoriu, ne-a spus Părintele, pentru că şi dânsa ca şi el, hotărâse să aştepte Învierea cea de obşte, odihnindu-se în glia românească de la Aldeni.
Părintele i-a supravieţuit doar şase ani. S-a săvârşit din viaţă tot în clinica universitară din Freiburg, Marţi, în Săptămâna Luminată a anului 2004, aprilie 13. Se afla în convalescenţă după o pneumonie de peste două luni, dar destul de bine reabilitat, încât a putut sluji în fiecare zi, de la Florii până în Vinerea Mare.
În Joia Mare a insistat, să ducă tot el Crucea cea mare, aşa cum o purtase de peste 40 de ani, spunând, că „nu se ştie, dacă nu cumva este ultima mea procesiune în noaptea de prohod”. Şi avea Părintele un fel de a purta Crucea din altar până la uşa de intrare în biserică, încât aveai impresia că pe umerii lui purta greutatea propriilor păcate şi ale tuturor credincioşilor.
În Vinerea Mare a cântat din Canonul Utreniei (Prohodul), ca în fiecare an, singur, refuzând să se odihnească pe un scaun pregătit pentru el anume.
În noaptea Sfintelor Paşti, când tocmai se pregătise să înceapă Slujba Învierii, după un accident stupid (a căzut în altar şi şi-a fisurat femurul stâng), a fost operat în clinică.
L-am vizitat în Lunea Sfintelor Paşti, când i-am dus Sfânta Împărtăşanie. Se simţea bine, ba chiar mult mai bine decât ne aşteptam noi. S-a mărturisit şi s-a împărtăşit.
Între timp auzisem şi eu, că tocmai în Sâmbăta Sfintelor Paşti primise din România vestea tristă, că Voica, sora lui, se săvârşise din viaţă în Duminica Floriilor.
A doua zi – Marţi, în Săptămâna Luminată, am primit trista veste, că şi Părintele, pe neaşteptate, a trecut la Domnul.
Slujba de prohodire s-a săvârşit într-o atmosferă modestă, cum i-a fost şi trăirea, în biserica parohială (Maria Schutz) din Freiburg, în ziua de 23 aprilie, după Dumnezeiasca Liturghie, de către preoţii români: Radu Constantin Miron, Viorel Mehedinţu, Sorin Petcu, Vasile Molnar şi, împreună cu aceştia, Arhimandritul Philotheos Maroudos şi Petros Botinis de la biserica greacă şi Mihail Dronov de la biserica rusă.
Din motive de sănătate, Î.P.S. Mitropolit Augustin nu a putut veni la Freiburg și l-a delegat pe părintele Protoiereu Radu Constantin Miron, secretar la Mitropolie, şi dânsul de fel tot de la Freiburg, din fragedă copilărie membru activ al parohiei române de aici şi unul dintre fiii duhovniceşti ai părintelui Dumitru.
Pictură în frescă în biserica cimitirului de la Aldeni
Aldeni, Buzău 5 mai 2004, P.S. Cassian, Episcopul Dunării de Jos a săvârşit slujba de îmnormântare cu un sobor de şapte preoţi
După slujba de pogribanie, au vorbit părinţii Sorin Petcu** şi Radu Miron, iar din partea Bisericii Evanghelice – Pastorul Karl-Heinz Schirmer, fostul Decan al Şcolii Evanghelice din Freibrg.
Vorbitorii au prezentat momentele deosebite din viaţa părintelui Dumitru, înfăţişându-l aşa cum ei înşişi şi credincioşii, pe care Părintele i–a slujit 40 de ani, l-au cunoscut, l-au simţit, l-au apreciat, l-au iubit.
O săptămână mai târziu, după ce au fost îndeplinite formalităţile pentru deshumarea maicii preotese, cele două sicrie au fost transportate acasă, în România, spre a fi înmormântate în cimitirul satului natal, Aldeni.
Încă din timpul vieţii, la scurt timp după ce maica preoteasă se săvârşise din viaţă, părintele Dumitru l-a rugat pe părintele Sorin Petcu, să se îngrijească el de această ultimă rânduială.
Mai rugase Părintele mai demult, pe părintele Cassian Crăciun (de fel de la Lopătari, pe valea Slănicului, adică „de-al nostru, de la noi, de acolo”, cum spunea Părintele), pe atunci doctorand la studii teologice la Universitatea din Strasbourg, azi Întâistătătorul Sfintei Episcopii a Dunării de Jos ca „atunci când va fi să fie”, să vină la Aldeni să-l slujească, rugăminte, reînnoită cu câteva săptămâni înainte de Sfintele Paşti.
Prea Sfinţitul Episcop Cassian şi-a ţinut cuvântul dat şi luni – 3 mai 2004, a venit la Aldeni şi, înconjurat de un sobor de șase preoţi şi doi diaconi (foto jos), cărora li s-a alăturat şi părintele Sorin Petcu de la Freiburg, au săvârşit slujba de înmormântare, în biserica cimitirului, în care, cu o zi înainte, se depuseseră cele două sicrie acoperite cu steagul românesc, de faţă fiind fiica – Rodica, ginerele – Robert, rudele Părintelui din Aldeni, enoriaşi din Aldeni şi din locaităţie învecinate şi prieteni veniţi mai de departe, din România, din Germania şi din Franţa.
Dumnezeu a rânduit ca Părintele şi maica preoteasă să se bucure şi aici de mişcător de frumoase cuvinte rostite credincioşilor de către P.S. Casian, părintele Sorin Petcu şi dl doctor Coriolan Brad, de la Düren, din Germania.
În încheiere, P.S. Episcop Casian a dat citire telegramei Î.P.S.Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei***, adresată credincioşilor prezenţi la slujba de pogribanie, precum şi familiei părintelui Popa, pe care Î. P. S. Sa a cunoscut-o îndeaproape, în vremea studiilor teologice la Universitatea din Freiburg şi în casa căreia, adesea era oaspete binevenit.
Mormântul familiei Prot. Dumitru Popa în cimitirul din satul Aldeni, Buzău
Mormântul familiei Prot. Dumitru Popa în cimitirul din satul Aldeni, Buzău
Doi ani mai târziu, prin osteneala fiicei şi ginerelui Părintelui – Rodica şi Robert, la care s-a adăugat şi o modestă contribuţie, din partea Parohiei ortodoxe române Naşterea Maicii Domnului, din Baden – Elveţia, s-a împlinit lucrarea de amenajare a mormântului Părintelui şi al Maicii Preotese, în cimitirul de la Aldeni (foto sus), de firma Marmora, din Buzău, după planul întocmit de familie, în colaborare cu preotul Sorin Petcu.
Lespedea de pe mormânt este împodobită cu şapte cruci ornamentale, gravate în marmură; în mijloc, vertical, se află crucea romană, în format mare (100×75 cm), împletită într-o ghirlandă de agavă, care se întinde de la bază până sus, cuprinzând şi cele două braţe orizontale.
Pe părţile laterale şi la ambele capete, central, sunt gravate opt cruci în stil grecesc, în format mic, cu linii, care se întretaie reciproc, cele de la colţuri fiind încadrate de arcade.
Crucea mare – în stil bizantin, în punctul de întretăiere a celor două braţe, este împodobită cu insigna Mântuitorului IS HR NI KA (Iisus Hristos Învingător), încrustată în marmoră.
Pe soclu sunt fixate două fotografii, turnate în email, sub două ramuri de măslin în formă de arcade. Sub cele două fotografii sunt gravate date biografice mai importante, despre dânşii:
Protoiereu Vicar Dumitru Emanoil Popa
* 13 Iulie 1913 – Aldeni – Buzău
† 13 Aprilie 2004 – Freiburg – Germania
1963 – 2004 – Slujitor în Biserica Românilor din exil
Prezbitera Hrisa – Aurica Popa, născută Cutrula
* 15 Martie 1916 – Veria – Macedonia – Grecia
† 5 Aprilie 1998 – Freiburg – Germania
1937 – 1945 – Învăţătoare la şcoala românească din Veria, preoteasă şi maica românilor din pribegie
Pe soclul crucii au fost încrustate cateva cuvinte de înţelepciune – după Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (340-397) și după Alphonse de Lamartine (1790-1869) astfel:
În spate: „Hristos e totul pentru noi. De vrei să scapi de neputinţă, El e doctorul. Eşti apăsat de povara păcatului, El este iertarea. De vrei ajutor în vreun necaz, Iisus este puterea. Te temi de moarte? El este viaţa. Vrei să ajungi în cer? El este calea. De aceea gustaţi şi vedeţi, cât de milostiv este Domnul. Fericit este omul, care I se încredinţează Lui!” Sfântul Ambrozie
În faţă: „O conştiinţă fătă Dumnezeu este un tribunal fără judecător. Lumina conştiinţei nu e altceva decât scânteierea ideii de Dumnezeu în sufletul neamului omenesc. Stingeţi pe Dumnezeu şi se face noapte în om!”
Tot aici este menţionat, că „Monumentul a fost făcut prin strădania fiicei – Rodica Popa – Germania. Au mai contribuit familiile Corneliu Sfinţescu, Florea Nicoriuc şi Mihai Băjan – Biserica Ortodoxă Română din Baden – Elveţia”
S-a ţinut seamă şi de dorinţa Părintelui, aşternută pe hârtie, în ziua de 14 decembrie 1977, „…. de este însă posibil, să se răsădească pe mormânt verdeaţă şi flori vii şi – de va fi posibil, lângă cruce, să se sădească un trandafir.”
Protoiereu Sorin P e t c u, în aprilie a. D. 2007
* Date mai amănunţite despre viaţa şi activitatea părintelui Dumitru Popa –Centenar Pr. D. Popa (1913-2004)
Protoiereul
Dumitru Em. Popa
(1913 – 2004)
Pictură în frescă în biserica cimitirului din Aldeni, Buzău
**Alocuţiunea părintelui Sorin Petcu
„Ehrwürdige Väter,
Liebe Familie Popa,
Liebe Rumänen,
Liebe Freunde,
Liebe Mitchristen!
Die schöne Tenorstimme von Vater Dumitru Popa ist am 3. Ostertag dieses Jahres (13. April 2004) für immer verklungen. Ihr Grundton hieß Diakonia d.h. Dienen – Gott dienen, der Kirche, den Mitmenschen.
Diese seine Berufung begann am 13. Juli 1913 – am Gedenktag des Erzengels Gabriel – in dem malerischen Aldeni bei Buzău in Rumänien.
Entscheidend für seinen Lebensweg waren seine Familie, die Schule, die politischen Umwälzungen in Rumänien der 30er Jahre, die Inhaftierung in den Konzentrationslagern von Rostock und Buchenwald, die Erfahrung des Krieges, die Kriegsgefangenschaft, und schließlich das Leben im Exil weit von dem Elternhaus und von der Heimat.
Es war ein langer, beschwerlicher Weg bis Pfarrer Dumitru Popa vor vierzig Jahren (1963) seinen Platz in der Kirche als Priester der rumänisch-orthodoxen Gemeinden in Deutschland unter der kanonischen Jurisdiktion des Ökumenischen Patriarchates von Konstantinopel gefunden hat.
Vierzig Jahre lang war er ein treuer Diener Gottes und der Kirche, ein Priester von echter Frömmigkeit und tiefer christlicher Demut; Dienen, Demut, Hilfsbereitschaft, Bescheidenheit, Liebe zu den Mitmenschen – diesen Weg ist Pfarrer Popa gegangen.
„Dienen” war das Programm seines Lebens, das er bis zum Schluss zu verwirklichen suchte. Er wusste, dass Liebe nur durch Liebe bezahlt wird. Wer ihm begegnete, erlebte ihn in seiner ganzen liebenswerten, einfühlsamen, wohl gesonnenen Art. Seine Menschlichkeit, seine Liebe zu seiner Heimat Rumänien und vor allem seine Hilfsbereitschaft in allen Situationen machten ihn bei allen Menschen beliebt.
Als ich 1975 ihm begegnete, war er bereits die „geistliche Institution” aller im Exil lebenden Rumänen, und zwar nicht nur in Deutschland und Europa, sondern auf fast allen Kontinenten.
Die letzten vier Monate verbrachte er überwiegend im Krankenhaus wegen einer nicht ungefährlichen Lungenentzündung, aber selbst in seiner schweren Krankheit behielt er seinen köstlichen Humor.
Sein innigster Wunsch war, auch in diesem Jahr Ostern mit den Gemeinden in Baden in der Schweiz und hier in Freiburg zu feiern, „wahrscheinlich zum letzten mal”, fürchtete er.
Während der Karwoche hat er bei allen Gottesdiensten hier in der Kirche mit zelebriert. Nur am Gründonnerstag war er sehr traurig, dass er in diesem Jahr das Prozessionskreuz nicht mehr tragen kann. Am Karfreitag stimmte er noch einmal voller Innigkeit und Kraft die Melodie des Matutinkanon an: „Primăvară dulce, Fiul meu prea dulce” – so wie „Holder Frühling, mein allerliebster Sohn!”, – als wollte er endgültig zum Ausdruck bringen: „Ja, o Herr, Jesus Christus, das war mein Leben mit seinen Höhen und Tiefen, das war mein Weg, das war mein Glaube an Dich, an Deine Auferstehung und auf meine Auferstehung in Dir.”
In der Osternacht wollte er die Osterliturgie mitfeiern. Unmittelbar vor der Eröffnung des Auferstehungsgottesdienstes stürzte er in dem Altarraum so unglücklich, dass er sich dabei eine Oberschenkelhalsfraktur zugezogen hat.
Der herbeigerufene Notdienst brachte ihn in die Freiburger Uniklinik, wo er operiert wurde.
Ich besuchte ihn am Ostermontag nach der Liturgie und brachte Ihm die Heilige Kommunion.
Ich freute mich sehr, dass er sich von der Operation so schnell erholen schien.
Die Ärzte waren sehr zuversichtlich und machten ihm und uns Hoffnung, dass er bald nach hause kommen wird. Gott wollte aber anders mit ihm und mit uns, denn einen Tag später ließ Er Seinen Diener und Priester Dumitru rufen und zu Sich kommen.
Nun darf Vater Dumitru mit ruhigem Gewissen vor den göttlichen Richterthron erscheinen und mit den Worten des heiligen Paulus berichten: „Ich habe den guten Kampf gekämpft, den Lauf vollendet, die Treue gehalten. Schon jetzt liegt für mich der Kranz der Gerechtigkeit bereit, den mir der Herr, der gerechte Richter, an jenem Tag geben wird, aber nicht nur mir, sondern allen, die sehnsüchtig auf sein Erscheinen warten.” (2 Thim. 4, 7-8).
Mit gutem Gewissen dürfte Vater Dumitru aber auch die Worte des Herrn vernehmen: .. „tüchtiger und treuer Diener…. komm, nimm teil an der Freude deines Herrn” (Mt. 25,21).
Liebe Schwester und Brüder,
mit tiefem Schmerz nehmen wir Abschied von unserem Pfarrer und Vater Dumitru Popa.
In diesem ergreifenden Moment werden wir vielleicht mehr als sonst der tiefen Bedeutung der Paulus Worte bewusst, dass wir auf der Erde keine dauerhafte Heimat haben, sondern Fremde und Gäste sind, auf der Suche nach der kommenden Heimat, einer besseren, nämlich der himmlischen (vgl. Hebr. 11,13-16).
In dieser für uns alle schweren Abschiedsstunde lasst uns beten, für unseren verstorbenen Priester und Vater Dumitru Popa, der für uns in jeder Liturgie betete und vermittelte, dass Gott, der Herr, dem wir gehören – „ob wir sterben oder ob wir leben”(Römer 19,8), ihm gnädiger Richter ist und ihn Teilhaber des ewigen Lebens in seinem himmlischen Reich macht”: Ewiges Gedenken! Veşnică lui pomenire!”
Priester Sorin Petcu – Freiburg – Müllheim
Pictură în frescă în biserica cimitirului din Aldeni, Buzău
Pictură în frescă din biserica cimitirului din Aldeni, Buzău
Condoleanţele Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
***„Distinsă şi îndurerată familie,
Întristată adunare,
Cu adâncă durere am primit vestea trecerii la cele veşnice a venerabilului, distinsului şi vrednicului preot Popa Dumitru Emanoil. Plecarea lui dintre noi înseamnă o grea pierdere pentru dumneavoastră, familia sa, pentru credincioşii care l-au urmat, şi pentru Biserica lui Hristos în care s-a ostenit.
Născut la 13 iulie 1913, în judeţul Buzău, părintele Dumitru Emanoil Popa va fi hirotonit preot în anul 1963 la Bad-Ems în Germania. De atunci P.C. Părinte Protopop Dumitru Emanoil Popa a slujit cu dăruire şi respect, vreme de 40 de ani comunitatea românilor din Freiburg.
Înzestrat cu un simţ liturgic deosebit părintele Dumitru Emanoil a fost un mare iubitor al slujirii Sfântului Altar şi al oamenilor.
Ocrotitor şi îndrumător al celor în suferinţă, părintele Dumitru Emanoil a păstrat legătura cu oamenii şi locurile care l-au plămădit, fiind un practicant în adevăratul sens al filoxeniei creştine, rămâne un exemplu prin modul în care a înţeles slujirea lui Hristos.
Apropiat al marelui Mitropolit Visarion Puiu pe care l-a cunoscut îndeaproape, părintele Popa Dumitru Emanoil a fost cel prin a cărui bunăvoinţă şi mijlocire, Consiliul Bibliotecii Româneşti din Freiburg a aprobat ca obiectele şi arhiva personală ale vrednicului de pomenire ierarh să fie donate Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în anul 2003, în vederea proiectului de realizare a casei memoriale «Visarion Puiu» de la schitul Vovidenia, Mânăstirea Neamţ.
În acest moment al despărţirii de noi a vrednicului de pomenire părinte Dumitru Emanoil Popa, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă mângâie şi să vă întărească, pe dumneavoastră, familia lui, şi pe toţi cei care l-aţi iubit, iar sufletului părintelui Dumitru Emanoil Popa să-i dăruiască pace sfântă şi să-l aşeze în ceata drepţilor unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Amin!
Veşnica lui pomenire, din neam în neam!
Cu arhiereşti binecuvântări,
†Daniel
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei”
Pictură în frescă din biserica cimitirului din Aldeni, Buzău